Skip to content

Șocul amintirilor

– Dorina Al-George –

Cuvânt de început

Domnul Titi Tudorancea, cel care s-a străduit pentru reeditarea textului Bhagavad-gītā (tradus și comentat de Sergiu Al-George în 1971, reeditare apărută în 1992 la Societatea Informația, București), mi-a propus, în calitate de editor, dar și de admirator al celui care a fost indianistul Sergiu Al-George, să redactez un volum privind viața personală și coordonatele de dezvoltare științifică ale acestuia. Solicitarea venea nu numai ca opțiune personală, ci și ca ecou al cititorilor la apariția acestui monument al culturii indiene, ecou materializat în numeroase scrisori primite la redacție.

Am fost onorată de această propunere, având în vedere faptul că, împărțind viața cu cel care a fost Sergiu Al-George am trăit un fragment de istorie de o densitate neobișnuită și am cunoscut personalități care au intrat astăzi în legendă.

Există o bogăție a materialului care ține de „preaplinul” în evenimente al vieților noastre. Dar, o dată abordat, acest material de viață s-a ordonat – pare-că – după niște legi proprii: a apărut necesitatea de fragmentare în episoade total disparate, alternând tonalitatea dramatică, supraacută, cu umorul, duioșia și, uneori, un fel de nevoie de „feerie”. Ca în viață! Iar figura lui Sergiu Al-George se compune și se recompune din diversele episoade.

Pe măsura acestor derulări am realizat ideea că, de fapt, Istoria (epoca) este nu numai subtextul, ci chiar principalul protagonist al acestora. Și apare aproape dureros efortul vizibil de conciliere între, pe de o parte, „atributele” epocii: dereglarea, distorsiunea, abuzul și ilogicul absolut, iar pe de altă parte, nevoia dramatică a insului de a restabili – pentru uzul său propriu – Ordinea, Legea și Regula. În acest cadru, limbajul devine de multe ori violent și vindicativ dar este vizibil efortul de relativizare și reintrare în calm.

În altă ordine de idei, există o problemă delicată și riscantă: aceea de a aborda niște capitole având ca titlu numele unor oameni care sunt deja intrați într-o dimensiune abstractă, cu un anume ton. Dar tonul familiar și uneori chiar șarjat este câștigat pe drept în calitatea mea de martor direct și implicat al tuturor evenimentelor relatate.

În final îmi revine ceea ce este mai greu: să vorbesc despre Sergiu Al-George mai întâi cu inima și apoi cu obiectivitatea și încep cu sfârșitul: mă sugrumă emoția ori de câte ori văd plicurile format mare, cu en-tête-ul The Sergiu Al-George Institute of Oriental Studies, Bucharest, România. Iată-l ajuns nume de institut de studii orientale!

Sergiu Al-George, „eroul” meu, era o ființă profund scindată (în sensul de hărțuită) între cele două vocații ale sale: cea de medic (din plin realizat) și cea de indianist al cărui statut – de nivel european – și l-a clădit singur, cu un efort imens; nu s-a cruțat și nici viața nu l-a cruțat.

Nu pot vorbi decât cu durere despre suprasolicitarea continuă în care și-a desfășurat aceste două activități; accentul grav cade – de fapt – pe consumul nervos necesitat de munca de medic cu normă întreagă în ambu-lator, adică acel contact direct cu publicul, care constituie elementul stresant major (singurul lucru pe care și-l dorea era o muncă de cercetare și de acest ajutor nu a avut parte).

Dar, chiar în furtuna continuă a consultațiilor, gândirea lui speculativă își urma cursul, având ca rezultat apariția unor articole pe linie medicală (în special de foniatrie) pe care nici nu le-am mai înregistrat.

În această ordine de idei, am avut de curând ocazia de a afla „noutățile” despre medicul Sergiu Al-George, cel decedat de peste 10 ani. Medicul specialist ORL, și foniatru, Dr. Bogdan de la Centrul de Foniatrie-Panduri mi-a relatat un lucru emoționant: cu câțiva ani în urmă, participând la un simpozion la Praga, a avut ocazia să discute cu Prof. Dr. Sedlachova care i-a povestit cu câte eforturi a reușit să obțină o copie a unui articol medical al lui Sergiu Al-George: E.K.G. În disfonii hiper kinetice.

Sergiu Al-George, cel victorios și cel învins, cel liber și cel înlănțuit, cel norocos și mai ales nenorocos, cel care a încercat să se salveze prin Metaforă din aceste dileme, aparținând ființelor scindate.

Și mai ales cel care se considera, mai presus de orice, egalul semenilor săi, neciștigători, cu care ar fi dorit „să meargă în Paradis”!

Sergiu Al-George

Din carnea-mi muritoare, 

Să-mi tai, atent, tiparul sideral

Adrian Popescu

Aceste versuri ale unui poet pe care nu-l cunosc, de care am luat cunoștință întâmplător, m-au ținut pe loc în momentul în care le-am auzit (într-o emisiune Radio) și m-au făcut să exclam: asta erai

Căci având un tovarăș de viață care, în aproape toate momentele vieții lui are ochii deschiși și cercetători și caută, caută aproape tot timpul ceva care parcă se ascunde; caută în viața zilnică, în aspectele teoretice și practice ale meseriei de medic, în lecturile de o viață ținând de toate disciplinele, filozofie, logică, lingvistică, indianistică, sanskrită, literatură, caută sensurile vizibile și invizibile din Bhagavad-Gltă, sau filozofia limbajului, sau în tot ce ține de metaforă și simbol; sau caută, ca în acei ultimi doi ani din viață când a scris Arhaic și Universal, cu o căutătură dureroasă, având o expresie a feții aproape dramatică, care mă făcea să-i întreb, disperată: „încearcă și spune-mi ce cauți, o idee, o expresie, o nuanță?”.

Cred că abia acum mă apropii, cu ajutorul limbaju­lui metaforic al poetului de acea „fata morgana” pe care părea a o avea în fața ochilor și la care nu ajungea: era tiparul sideral pe care și-l tăia, mereu și mereu, până în momentul sfirșitului, și-l tăia din carnea muritoare!

Nu este un destin fericit acesta și steaua acelora care caută neîncetat, toată viața lor, este, în mod sigur, nenorocoasă. Și este tot atât de adevărat că niciodată căutătorii de tipare siderale nu vor fi ocrotiți de zeița care-i iubește pe căutătorii de aur.

Si, oarecum în aceeași ordine de idei îmi lămuresc încă un amănunt din viața lui: faptul că, încă din clasele primare îl citea (încurajat și de tatăl său) și-l cunoștea pe alocuri pe dinafară, pe Eminescu.

Iar în Arhaic și Universal capitolul Eminescu-Arhe-tipul este și ultimul și cel mai iubit lucru pe care l-a scris.

Și, în aceeași ordine de idei se înscrie și vocația lui către disciplinele orientale, cu tot conținutul de idei pe care această opțiune o include.

Nu voi face, în această încercare de portret, o trecere în revistă, cronologică și ordonată, a activităților sale de indianist – medic – om de cultură. Ceea ce-mi stă în putință este de a vorbi despre el la modul emoțional, cu o conotație „impresionistă” și cu o prezentare a etapelor importante având accentul situat pe interdependența între elementul general – socio-politic și cel particular -sufletesc. Deci, din start, tonul uneori patetic este pe măsura evenimentelor, și ele pline de dramatism.

Sergiu Al-George avea o prezență fizică ce-l distin­gea printr-o serie de particularități: părerea unei prietene (Mariana Musceleanu) despre el și anume că semăna pe undeva cu Bellafonte, avea o fundamentare, căci elementul de „exotism” (asiatic?) exista din plin: liniile de forță ale capului erau supuse unor legi mai nefamiliare ochiului nostru căci, adîncimea neobișnuită a orbitelor situate sub o frunte cu o linie de cădere puternic oblică îi confereau, de la prima vedere, o imagine exotic-orientală. Iar jumătatea inferioară a feței se încadra și ea – oarecum – acelorași „canoane”, la care se adăuga pielea ușor măslinie și privirea ochilor negri în care, scânteia de veghe permanentă se remarca de către oricine, de la prima vedere. Înclin să cred că avea, în fibra lui intimă, o moștenire somatică (un tipar genetic) de sorginte asiatică prin descendența lui maternă; iar mintea organizată, riguroasă, scrupuloasă era zestrea ardeleană, pe linie paternă.

în diversele mici capitole ale acestei cărți am povestit pe larg atât evoluția lui ca tânăr elev și student, cât și împrejurările în care ne-am cunoscut. Amândoi am făcut o „ucenicie” severă în prima tinerețe, care anticipa vremurile grele care aveau să vină: el a făcut liceul în trei orașe (dintre care două licee militare) iar eu în patru orașe, ceea ce „întărește” caracterul.

Când ne-am întâlnit, amândoi aveam o oarecare școa­lă a vieții, cu corolarele respective: adaptabilitate, ma-leabilitate în gândire, perseverență etc. Și, spun eu acum – cu un surâs – nu era ușor să-i faci față, atunci, unui tânăr „orgolios” și perfect conștient de valoarea lui, cum era Sergiu Al-George.

Am fost, la început, doi oameni foarte îndrăgostiți care au devenit pe parcurs „o echipă” și, cred eu, o echipă eficace într-o lume deloc ușoară.

în acei ani 1948-1950, tânărul ambițios care încerca să se realizeze pe două planuri: de medic și de indianist, avea deja publicat primul său articol, intitulat Le mythe de Vatman et la genese de Vabsolu dans la pensee indienne. În perioada 1950-1958 lucrează intens india-nistică: sanskrită, tibetană, filozofie, lingvistică împreună cu bunul său prieten Arion Roșu, aceasta fiind o importantă etapă de acumulare și maturizare, o dată cu publicarea unor articole la Paris și Berlin. Iar pe linie medicală: este îndepărtat, pe motive politice, din clinica universitară ORL unde era asistent. Cu toate acestea, acumulările pe linie medicală se adună și ele, indiferent de faptul că era scos din sfera „oficială” de cercetare. „Pe cont propriu” devine foniatru al Operei și pe aceeași linie, și în același deceniu ’50 ajunge la două realizări total neobișnuite pentru practicienii acelei epoci: va confecționa singur, teoretic și practic, primul stroboscop mecanic românesc, pentru investigarea laringelui, brevetat în 1957, și va redacta primul tratat de foniatrie, intrat în Ed. Medicală în 1958. Toate acestea cad, sunt înghițite o dată cu arestarea din 18 decembrie 1958 și implicarea în lotul Noica.

Sfera medicală și cea umanistă sunt substituite de către Universul concentrationar care îl aspiră pe el, ca și pe noi, familia, timp de peste cinci ani. Aproape întreg volumul de față este marcat de această traumă și referirile se fac mereu, atât în ce-l privește pe „erou”, cât și pe noi cei rămași. Voi încerca să prezint aici câteva dintre aspectele care nu sunt atinse în alte pasaje.

Am fost preveniți de arestarea lui D. Noica așa încât, mortificați de aflarea acestei știri (dar sperând totuși că aripa cea neagră nu ne va atinge) am început să „facem ordine” și să aruncăm ce era de aruncat. Nu-mi aduc aminte bine dacă scrisorile lui Noica le-am ars pe loc sau dacă Sergiu le-a transportat undeva. În orice caz, întreaga după-amiază s-a scurs sub această flamură neagră.

Eu, săraca de mine, aveam și eu ceva „compromițător”: niște hârtii pe care-mi notasem fragmentele cele mai dezonorante (fac un efort ca să nu întrebuințez un alt adjectiv) transcrise de mine din scrisoarea lui Cio-ran, echivalând cu tot atâtea palme pe obrazul nostru și pe care nu mă hotărâm să le distrug. Și am făcut prostia să le păstrez.

Puțin după ora douăsprezece noaptea au sunat la ușă. Sunt în măsură să știu exact care este durata tim­pului care-ți despică existența în două: zece secunde, între sonerie și deschiderea ușii (eu am deschis) când îi vezi pe cei trei emisari ai infernului; zece secunde cred că se scurg și pe eșafod, între momentul când capul atinge butucul și securea ți-l despică.

Nu am să repet lucrurile știute de toată lumea. Vreau să spun doar atât: că atunci, eu, care mă credeam deșteaptă, am comis cea mai mare tâmpenie: am fugit în baie și am aruncat în closet hârtiile făcute bucățele. Bineînțeles că unul dintre cei trei m-a condus cu toate injuriile de rigoare să adun toate hârtiile care pluteau și să i le predau.

Ani de zile m-a chinuit această imagine și această prostie, mai ales că-i îngreunam situația lui Sergiu. Și l-am urât și mai tare pe marele stilist, marele filozof al sec. XX, marele moralist, marele meu dușman personal – Cioran! Și care, cu sau fără voia lui, stă la originea procesului Noica.

Au urmat interminabilii ani 1959-60-61-62-63-64 (aprilie) cu șicanele cunoscute, cu chemările la cadre, unde eram mereu întrebată de ce nu divorțez. Și mereu răspundeam: am făcut un memoriu și aștept răspunsul. Trebuie să fiu cinstită și să recunosc că aceștia au fost „cooperanți” și s-au prefăcut că cred și ei în puterea acestor „memorii” ale mele și au așteptat – și ei – cu răbdare răspunsul.

Prin anul 1963 începuse să circule un zvon nebun: va veni o amnistie, va veni un Decret. Nici unul dintre noi (cei din familiile proscrișilor) nu îndrăzneam să ne legăm prea multe speranțe dar … totuși! Dar dacă??

într-o zi eram pe teren, chemată la domiciliu pentru un copil bolnav (la mine în Ferentari). Familia respectivă era mai brunetă și se discuta aprins despre niște probleme în care revenea cuvântul decret. Și atunci, cu înfrigurare am întrebat: „Ce decret, care decret?”. „Cum, nu știți – mi s-a răspuns – decretul cu comerțul ambulant.”

Și acum revin la alte două imagini (cronologia nu este respectată în aceste amintiri, dar în cazul meu ele sunt amestecate și nu văd cum aș putea să le reordonez – și la ce bun?).

Deci, spre sfârșitul anului 1959 am fost convocată la anchetă. Obiectul întrebărilor: ce știu despre Pădurea interzisă, titlul românesc al cărții Noaptea de Sânziene (Nuit de Saint-Jean), romanul lui Mircea Eliade, care era unul dintre capetele de acuzare, și cine a mai citit-o. Conform abecedarului celor anchetați, am răspuns „ca la carte”: nu am văzut această carte, nu am citit-o, nu cunosc altceva. Și întâmplător eram foarte aproape de adevăr, căci n-o citisem (mi s-a părut plicticoasă). Timp de două ședințe de anchetă n-au scos nimic altceva de la mine. În final mi s-a făcut un proces verbal, și a mai fost chemat un personaj pe care, când l-am văzut, mi-am zis: ăsta e cel cu bătaia, și m-am prins bine cu amândouă mîinile de scaun. Am aflat curând că era procurorul. Nu am fost bătută, ancheta a fost suportabilă. La sfârșit mi s-au făcut forme de arestare, mi s-au luat lucrurile care li se ridică celor arestați. Și, ceea ce era mai grav, am fost întrebată „dacă este cineva acasă pentru aplicarea sigiliilor pe ușa camerei noastre”. A fost unul dintre momentele teribile, dar nu puteam da înapoi chiar dacă aș fi vrut; și cred că atunci am reali­zat că „de fapt este ca și cum ai da cu banul – s-a în-tâmplat să iasă necâștigător”.

Peste 10 minute mi s-au făcut formele de plecare; fusese o manevră de intimidare.

Și acum, unul dintre momentele asupra cărora nu pot glumi și nici face concesii (până acum am mai și glumit) despre cum se comunică o sentință.

De când e lumea lume, sentințele de condamnare se dau într-un tribunal, într-o atmosferă solemnă, asistența se ridică în picioare (ca respect față de curte și chiar față de cel care iese din lume), se citește un proces verbal al sentinței, cu numerele articolelor respective, cu alte cuvinte se respectă un protocol.

Care a fost „protocolul” în cazul nostru: se știe că procesul a fost secret și familiile nu au asistat la proces. La un moment dat s-a auzit, din om în om, că „s-au dat sentințele” (așa cum „se dădeau cartofii”). Am alergat la tribunal, am intrat într-o grefă în care se afla o ba­bilonie de lume, am murmurat numele acuzatului și o domnișorică țîfnoasă și ușor batjocoritoare (dacă nu chiar cu un ton de satisfacție) mi-a aruncat din mers: șapte ani condamnare la închisoare, trei ani degradare civilă, confiscarea averii.

Le urez tuturor celor care au participat într-un fel oarecare la aceste mascarade să aibă parte, ei sau fami­liile lor, de asemenea judecăți și de asemenea sentințe (și, chiar dacă aceste practici judiciare sunt, teoretic, în­gropate, există, atenție, riscul de a primi asemenea sentințe pe linie medicală).

Pentru ca lumea să meargă înainte, va trebui să existe măcar o Justiție divină. Căci dacă justiție nu e, nimic nu e!

La întoarcerea acasă (nu mai știu cum m-am întors) le-am comunicat alor mei sentința (nu mai știu dacă i-am menajat sau nu). Singura care nu a plâns și și-a ți­nut firea, și i-a îmbărbătat și pe ceilalți a fost mama lui Sergiu (maica), această femeie inteligentă și bravă a cărei memorie n-o voi putea niciodată onora îndeajuns; l-a încurajat pe tatăl meu care plângea să-și dea sufle­tul. Cât despre mine, nu mai aveam putere nici să plâng, nici să încurajez pe nimeni, și de fapt nu mai am nici o amintire a acelor zile; banda mi s-a șters!

Au trecut acei cinci ani și jumătate, despre care poate voi vorbi altă dată. În luna aprilie 1964, lumea vuia de zvonuri, că „ceva se schimbă” și am început și noi să renaștem. În toți acești ani și mai ales în acel aprilie îmi imaginam schema: cineva sună, eu mă duc și deschid și este Sergiu cel revenit acasă.

Pe 15 aprilie dimineața primesc un telefon de la fa­milia prietenului Puiu Adrian să mă duc urgent la ei, că au ceva să-mi comunice. M-am dus, și la ei se afla Sergiu, cel reîntors din închisoare, și care se dusese la ei, fiind aproape de gară.

Nu am nici cuvintele nici forța să descriu această revedere, făcută într-o casă străină, cu alți oameni de față. L-am întrebat pe Sergiu: „de ce n-ai dat un telefon să venim să te luăm?”, IV «mai știam numărul nostru de telefon”, mi-a răspuns, și cutremurul din mine la acest răspuns este la fel de viu și astăzi. „De ce n-ai luat un taxi să vii acasă?” pentru că nu mai știam dacă voi și casa mai existați1′, mi-a răspuns.

În acea zi totul a fost excesiv: casa s-a umplut de lume, prieteni, familie, cunoscuți, vecini, de strigăte, de lacrimi, de șampanie, de întrebări, de răspunsuri, de urări, de mirări, de de toate. În acea zi nici n-am mai putut să mă bucur, dar, am realizat totuși un lucru foarte important: că omul, această foarte complicată al­cătuire, are o marjă de sus, care nu poate fi depășită, chiar în bucurie, chiar în fericire, și – de ce nu – chiar în bogăție (fie ea bogăție de evenimente fericite).

Prea binele este dușmanul binelui și nu insist. Au urmat zile de adevărată regăsire. Sergiu era un mecanism în care se părea că o piesă fusese definitiv stricată. Aspectul fizic era sfâșietor: cașectic, era atât de slab încât în regiunea din spate a gîtului avea două goluri, de o parte și de alta a coloanei (i se topiseră masele musculare). Orbitele lui cele adînci erau acum două prăpăstii în care ochii își pierduseră definitiv acea privire ironic-jucăușă, privirea lui având acum o intensitate aproape dureroasă. Tuns la piele, emaciat și cu această privire patetică era imaginea însăși a unui călugăr tibetan.

Nu pot să nu fac remarca dureroasă că nici unul dintre ceilalți colegi de închisoare pe care i-am tot văzut nu aveau aceste sechele vizibile ale insuportabilului pe care el l-a trăit. Revenirea a fost lungă și grea. Multă vreme a refuzat să atingă cărțile lui, dragile lui cărți. „Astea nu mai sunt pentru mine” mi-a spus într-o zi și m-a lovit în inimă. Despre închisoare și întâmplările ei nu am vorbit niciodată sistematic, adică să începem cu începutul și să terminăm cu sfârșitul; tot ce am aflat sunt țăndări ale unui întreg, din care cu greu acesta se mai poate reconstitui. Dar poate că este mai bine așa: ororile petrecute pe sute de zile, una după alta, cred că nu pot fi nici povestite nici ascultate.

Ce trebuie de fapt făcut cu aceste grozăvii nu știu, și cred că nici el nu știa. De fapt, ideea că dacă ar scrie niște amintiri nu le-ar trata nicidecum ca pe un inventar faptic ci doar la modul simbolic, metaforic, aceasta era o idee bine stabilită în mintea lui; „o transcendere atât a actului cât și a conștiinței fenomenale” cum avea să spună el undeva, referindu-se la o idee din Bhaga-vad-Gītā.

A fost o luptă grea aceea de a ieși din cercul vicios al imaginilor din infernul concentraționar, de a-i depăși și de a începe o reinserție în cotidian dar și în universul său predilect de idei, acela al tezaurului de gândire ori­entală. Dar nu pot trece mai departe înainte de a men­ționa câteva dintre amintirile lui de pușcăriaș.

În noaptea în care a fost arestat, după o înregistrare la Uranus, a fost transportat la închisoarea Pitești, unde se afla Dinu Noica și unde s-a desfășurat ancheta timp de aproape un an. El a fost primul arestat imediat după Noica și se pare că ancheta inițială a avut o altă orientare decât cea finală căci numai spre această fază finală au fost operate multe alte arestări.

La Pitești a rămas aproape tot anul 1959 și doar spre sfârșit a fost transferat la București. În acel an a fost martorul valului de arestări care s-au făcut în acea perioadă, printre care membrii rezistenței din Făgăraș și locuitori ai satului Nucșoara, cu toții implicați în faimosul proces Arsenescu – Frații Arnăuțoiu. A stat în celulă cu mulți dintre aceștia și cu unul dintre condamna­ții la moarte ai acestui lot, învățătorul Nica. Mi-a vorbit de multe ori despre acesta, cu câtă resemnare și înțelep­ciune vorbea despre condamnare și execuție. Sergiu se întreba adesea, dacă acesta a fost sau nu executat. De curând, i-am văzut numele pe listele celor executați.

În aceeași perioadă a fost adusă faimoasa Măria Plop, soția lui Toma Arnăuțoiu, cu fetița ei. Când a fost despărțită de copil, „Măria Plop a strigat ca un animal rănit, o jumătate de zi a răsunat închisoarea de vaietele și țipetele ei, care nu au putut fi în nici un fel potolite”, povestea Sergiu (după ieșire, am ajuns în satul Nucșoara, unde am vizitat pe câțiva dintre cei cu care a stat Sergiu în închisoarea Pitești). După sentință, au stat un timp împreună, cei din lotul Noica, la Jilava, și de acolo au rămas amintirile (extraordinare) ale lui Nicu Stein-hardt, „Convorbirile de la Jilava” cu Sergiu Al-George.

Apoi, a fost dus 3 ani în lagărele din Balta Brăilei, despre care nu voia și nu putea să vorbească, unde și-a ruinat sănătatea. În plină colică nefretică a fost dat afară din infirmerie de un medic cocoșat (se pare că se numea Ciobanu). După ieșire, a fost operat la ambii ri­nichi pentru această calculoză.

Vreau să mai spun câteva cuvinte despre cum priveau deținuții hotărîrile de divorț. Era un fel de divorț „convențional”. Soțiile condamnaților consimțeau la această „formalitate” pentru copii, pentru păstrarea serviciului etc.

Ei bine, spunea Sergiu, traumatismul deținutului care primea hotărîrea de divorț nu era deloc ușor.

Acesta era năucit și îndurerat de moarte și numai acolo puteai vedea cu adevărat ce însemna pentru deținut această „formalitate”. Slavă Domnului că n-am consimțit la această „formalitate”!

Revin la Sergiu, cel care încerca să se reechilibreze după ieșire. Și cred că nu era întâmplător faptul că, după închisoare, centrul de greutate al interesului său științific s-a mutat către textele cu „mesaj”, teme care rezonau cu propria sa luptă.

Dintre aceste texte, s-a fixat în mod predilect pe Bhagavad-Gltă și cred că dintre toți filologii, sanskritiș-tii și filozofii europeni care s-au ocupat de Gītā nici unul nu a avut teribila încărcătură morală și mentală a lui Sergiu Al-George, în încercarea de a căuta răspunsuri pentru dramaticele dileme contemporane, și mai ales propriile lui dileme.

Comentariile sale despre dilemele lui Arjuna, despre libertatea de a decide problema demnității, despre făptuire și nefăptuire, despre opțiune „în ordinea Naturii nu există opțiune, ci numai determinism și necesitate”, sunt tot atâtea „gloanțe”. Sau „libertatea și desăvârsirea spirituală nu se dobândesc în abandonarea acțiunii la care te silește legea proprie a rolului în care ai fost distribuit ci în interiorul acțiunii și al rolului tău în istorie” (câte cuvinte, atâtea dureri). Sau „libertatea este compatibilă cu necesitatea” sau „a acționa ca și cum nu ai acționa”.

Traducerea și comentariul la Bhagavad-gītā au fost, sunt convinsă, un exorcism pentru Sergiu Al-George, care s-a răfuit cu propria sa tragedie (propria sa viață) și-l las pe el să vorbească, și să-și strige și durerea ca și împăcarea: ,Arjuna apare ca o conștiință tragică situată într-un impas fără speranță, încărcată de angoasă și neputință ca cea a unui erou modern în fața opțiunii, iar dialogul solemn nu este decât expresia dialecticii care face posibi­lă trecerea de la disperare la indiferență și de la aceasta la frenezia care răzbate în ultimele strofe ale poemului indian: eroul își reia în mână arcul pe care-l lăsase să cadă, dîndu-și seama că acum nu există opțiune, că alegerea este hotărâtă de legea proprie a fiecărei ființe, că libertatea este cealaltă față a necesității, că anularea actului nu o aduce virtutea, ci libertatea actului”.

Sergiu Al-George „și-a reluat în mână arcul căzut” și și-a reluat și dubla lui existență de medic și indianist, „alegerea fiiindu-i hotărâtă de legea proprie”. Și și-a făcut datoria în ambele calități, fiind unul dintre oa­menii cei mulți ai acestei țări care au acționat cu o „libertate care nu era decât cealaltă față a necesității” și care au trăit și au lucrat, convinși fiind că „fapta este mai bună decât nefăptuirea”.

Soarta ne-a dăruit zece ani buni, în care s-au scris cărți și articole, s-au dăruit lumii noi idei privind problemele medicale, am avut vacanțe și călătorii, s-au botezat copii, s-au făcut chefuri, am râs și ne-am distrat. Despre un alt val de nenorociri am relatat într-un capitol special și nu le reiau aici.

Ultimii doi ani sunt legați de scrierea cărții Arhaic și Universal și care a fost o întreagă epopee; care însă nu mai încape (pur și simplu nu mai încape) în textul de față. Sergiu își începuse „marșul” său declinant iar eu nu eram conștientă de acest lucru (poate că nu vroiam să fiu conștientă, sau pur și simplu nu mai puteam).

Mă uit încremenită la ultimele lui fotografii (făcute cu trei luni înaintea morții) și nu-mi vine să cred: în aceste fotografii apare un alt bărbat decât cel pe care-l cunoșteam eu; este mult mai bătrân, cu o expresie total străină, cu un zâmbet care nu-i aparține. Și eu nu-l ve­deam pe acest străin! Și întrebările se înghesuie: Sergiu cel adevărat dispăruse deja? Și eu nu vedeam? Devenisem oarbă? Și așa mai departe.

Despre călătoria lui în India și despre ultimele zile am povestit pe larg, în alte capitole. Așa încât nu mai pot face altceva decât să vorbesc despre sfirșit: ziua respectivă în care nu se simțise bine, se mai luminase: cardiologul care-l văzuse la domiciliu ne-a asigurat că nu există nici o problemă de cord și că totul va fi bine. Sergiu a dormit după amiază, și cred că am dormit și eu. Apoi am început să vorbim: trebuia să-și ia a doua zi restul de bani, onorariul pentru Arhaic și Universal. Neam făcut planuri: ce bine că luăm acești bani: vom zugrăvi camera, dar, mai urgent, vom pleca o săptămî-nă la munte la Poiana Brașov, unde nu fusesem niciodată (de fapt nu plecasem iarna în nici o stațiune). Ce bine e să ai bani!

Apoi va începe noua lui carte, care se va numi „în lumea Semnelor”. Fișele sunt deja puse de-o parte. Sin­gurul necaz este acela că Mircea Eliade nu i-a scris ce crede despre Arhaic și Universal. Dar știi ce? Ia mai lasă-l în pace, se pare că a cam îmbătrânit și răspunde mai greu. Și de fapt, Paul Anghel îi scrisese o scrisoare sosită chiar în acea după amiază, și în care scria un lucru deosebit de flatant: „Ați scris o carte deosebită, așa cum sunt convins că Mircea Eliade și-ar fi dorit mult să scrie una, dar pe care n-o va scrie niciodată”.

Și ce mai facem cu banii? Ne mai trebuiesc și lucruri de îmbrăcăminte, și… și…. Ce bine e să ai bani!

Dar eu – spune Sergiu – n-am mâncat toată ziua, iar acum mi-e foame. Foarte bine, îți fac urgent un piure de cartofi.

Și eu mă duc la bucătărie și curăț trei cartofi pe care-i pun la fiert, iar Sergiu vorbea la telefon – și când mă întorc el este mort!

Este mort!

Uneori îmi povestea un vis, dar care avea contin­gență și cu o oarecare realitate, de fapt un fel de re-gresie în timp: era convins că, într-o altă viață, și anume în revoluția rusă (și bănuia chiar că era un „roșu” și nu un „alb”) a fost răpus cu o rafală de mitra­lieră în piept; că simte uneori – cu toată acuitatea – că a murit, împușcat în piept.

Acum era în fața mea mort, ca și cum ar fi fost răpus de o rafală de automat.

Revenise de patru zile din India, unde participase la cel mai important eveniment științific al vieții sale: un Congres de indianistică la Benares, unde, în afara or­dinii de zi obișnuite, fusese reprogramat (el singur) să susțină o dizertație la Delhi, în fața unei săli pline de specialiști, universitari indieni, având ca temă cele două mari pasiuni științifice ale vieții sale: Despre Metaforă și despre Pănini.

A fost o victorie asupra Timpului, Istoriei și Desti­nului.

A murit victorios.

Publicațiile științifice ale lui Sergiu Al-George

Este un lucru neobișnuit acela de a introduce în interiorul unei cărți o bibliografie cu titluri aparținând „eroului” principal al acesteia. Dar acest gest se justifică având în vedere faptul că ideea-pilot a cărții se calchiază pe ideea conținută în faimoasele cuvinte ale lui Sartre „ceea ce am făcut noi din ceea ce a făcut Istoria din noi”; sau, cu o altă nuanță patetică, în cuvintele unui cântec popular „Viața noastră unde e, viața noastră, ce-ați făcut cu ea?

Ce a făcut Sergiu Al-George cu viața lui: a umplut lumea cu articole, cărți, conferințe, comunicări, pe linie de indianistică și tot atât pe cea medicală. Și-a „făcut norma”, muncind la nivel de Policlinică (cu o „vacanță” de cinci ani în pușcărie) și nu în cercetare, așa cum și-a dorit și ar fi meritat, dar lucrările lui de pionierat în ambele domenii abia acum sunt percepute la valoarea lor. Nu sunt conținute în nota alăturată: un Tratat de foniatrie (primul în țară), traducerea Istoria Indiei -control științific, dispărute o dată cu arestarea din 1958 și traducerea Bushido, la care lucra împreună cu Nicu Steinhardt, înainte de sfârșit.

Este un demers neobișnuit dar poate nu inutil, încercarea de a aduce sub ochii oamenilor, ceea ce unii dintre semenii noștri au reușit: au reușit singuri, și nu numai neajutați, dar împinși din plin în prăpastia Istoriei, și reușind să fie, nu numai supraviețuitori, dar chiar învingători. De unde vin ei, în acest ev al prăbușirilor? Goethe are o vorbă: Pământul îi naște.

George Al-George:

Notă asupra publicațiilor științifice ale lui Sergiu Al-George

Bibliografia pe care o reproducem aici nu cuprinde totalitatea lucrărilor publicate de Sergiu Al-George. Deliberat au fost lăsate deoparte toate notele, recenziile, articolele ocazionale și chiar și cele medicale, interviuri­le, reținându-se doar studiile propriu-zise.

La alcătuirea listei ne-am călăuzit după selecția pe care Sergiu Al-George a operat-o el însuși, atunci când a trebuit să-și întocmească un memoriu de titluri și lucrări științifice.

N-au văzut lumina tiparului o serie de conferințe, expuneri și comunicări pe care le-a prezentat, de-a lun­gul anilor, la diverse reuniuni științifice din țară, cum au fost: Un manuscris tibetan în țara noastră (la. Socie­tatea de studii istorice și filologice – secția orientală, 9 decembrie 1957), Actualitatea gramaticii lui Panini (la Asociația de studii orientale, 12 iunie 1969), Noi date asupra manuscrisului tibetan de la Contești (la aceeași asociație, Iași, 22 decembrie 1971), Logică și limbaj în perspectiva lingvisticii indiene vechi (la Societatea română de lingvistică, 2 februarie 1972), Eros și simbol în psihologia europeană și indiană (la Asociația de studii orientale, 4 martie 1972) etc., după cum n-a fost redactat sub o formă destinată publicării nici cursul de filozo­fie și civilizație indiană pe care l-a ținut, ca lector ex­tern, în 1971-1973 la Facultatea de limbi orientale din București – Secția de indologie. Unele dintre problemele abordate în asemenea expuneri orale și-au găsit totuși o tratare mai aprofundată în cele trei volume editate în intervalul 1971-1981.

De la Sergiu Al-George nu au rămas manuscrise care să aștepte tipărirea. El avea însă bine conturate proiecte de lucru, despre care ne informează, printre altele, tematica de studiu pe care și-o propusese pentru stagiul de cercetare din 1982 în R.F.G., pe baza unei burse a Fundației DAAD: 1. Metaforă și filozofie din perspectivă indiană (subiect pe care l-a tratat și la con­gresul de la Benares); 2. Logica deontică în filozofia Mimamsa; 3. Categoriile sintactice paniniene, așa cum sunt adoptate în gramatica tradițională tibetană.

O apreciere asupra lucrărilor sale de indianistică este consemnată în Current Trends in Linguistics, sub redacția lui Th. A. Sebeok, Ed. Mouton, voi. XIII, Haga-Paris, 1975, p. 31 și urm., semnată de Rosanne Roche.

  • Le mythe de l ‘atman et la genese de l ‘absolu dans la pensee indienne, în „Revue des etudes indoeuropeennes”, IV (1947), p. 227-246.
  • Purna ghata et le symbolisme du vase dans Vinde, în „Arts asiatiques”, IV (1957), nr. 4, p. 234-255 (în co­laborare cu A. Roșu).
  • Indriya et le sacrifice des prana, în „Mitteilungen des Instituts fur Orientforschung”, V (1957), nr. 3, p. 346-397 (în colaborare cu A. Roșu).
  • Le sujet grammatical chez Panini, în „Studia et acta orientalia”, I (1957), p. 39-47.
  • La fonction revelatrice des consonnes chez les phoneticiens de Vinde antique, în „Cahiers de linguistique theorique et appliquee”, III (1966), p. 11-15.
  • The Semiosis of Zero according to Panini, în „East and West”, XVII (1967), nr. 1-2, p. 115-124.
  • L’Inde antique et les origines du structuralisme, în h International Congress of Linguists, voi. II, București, 1967, p. 235-240.
  • The extra-linguistic origin of Panini’s syntactic categories and their linguistic accuracy, în „Journal of Oriental Institute” (Baroda), XVIII (1968), p. 1-7.
  • Sign (laksana) and propositional logic in Panini, în „East and West”, XIX (1969), nr. 1-2, p. 167-193.
  • Medicina indiană, în Istoria medicinei universale, București, 1970, p. 108-132.
  • Medicina tibetană, în Istoria medicinei universale, București, 1970, p. 133-136.
  • Filosofia indiană în texte: Bhagavad-Gita, Samkhya-karika, Tarka-samgraha, traducere din limba sanskrită, cu studii introductive, comentarii și note, Editura științifică, București, 1971, 253 pagini.
  • Limbă și gândire în cultura indiană, Editura știin­țifică și enciclopedică, București, 1976, 214 pagini.
  • Are Panini’s sutras descriptive or prescriptive sentences, în „Annals of the Bhandarkar Oriental Research Institute” – Diamond Jubilee Volume, 1977-1978, p. 27-36.
  • Temps, histoire, destin, în „L’Herne”, 33 (Cahier Mircea Eliade), 1978, p. 331-347.
  • La resonnance de la pensie indienne dans la culture roumaine, în Fourth World Sanskrit Conference of A.S.S. – Summaries of Papers, Weimar, 1979, p. 131-132.
  • Brancusi et l’Iinde, în „Revue roumaine d’histoire de l’art” – Serie Beaux-Arts, XVIII (1981), p. 3-53.
  • Arhaic și universal. India în conștiința culturală românească (Brăncuși, Eliade, Blaga, Eminescu), Ed. Eminescu, București, 1981, un volum de 295 pagini.
  • Metaphor and Philosophy from an Indian Perspec­tive – Comunicare la Congresul de sanskrită de la Benares, X 1981. Publicat în versiune bilingvă în Manuscriptum 3 (1988) p. 86-95 semnat Amita Bhose.

Pe linie medicală:

  • Primul stroboscop mecanic românesc pentru inves­tigarea laringelui, 1957
  • Acțiunea antialergică a unor extracte din semințele de porumb. Notă de fundamentare către Ministerul Sănătății, București, 05.05.1974, 17 pag.
  • Procedeu de obținere a unui medicament pentru tratamentul stărilor alergice. Brevet OSIM București 65234/04.05.1977 (colaborare cu Dorina Al-George)
  • Extracte din semințele de Zea mays, cu efect asupra răspunsului imun și implicații în patogenia pelagrei, în „Igiena”, XXX (1981), nr. 4, p. 373-384 (în colaborare cu Dorina Al-George).
  • O lectură imunologică a monografiei lui Victor Babeș despre morfopatologia Pelagrei în volumul Mo­mente din trecutul medicinei. Ed. Medicală, București 1983, p. 649-653 (colaborare cu Dorina Al-George)

 

Iarba crește la fel pe toate mormintele

Iar celui ce i se pare că stă

Să ia aminte să nu cadă.

Sf. Apostol Pavel

În primele zile ale lunii august 1993 mă aflam la mormântul de la Bellu (Sergiu fiind mort din 1981), cu îndeletnicirile obicinuite la un mormânt. La un moment dat m-a bătut pe umăr un cetățean gras și sumar îm­brăcat – m-a și speriat, cimitirul fiind pustiu – care m-a întrebat, abrupt: „Am auzit că Gheorghiu-Dej este în-mormântat în zona asta, ați putea să-mi spuneți unde?”

Absolut stupefiată i-am răspuns că nu știu nimic, dar o poate întreba pe îngrijitoarea parcelei, și cetățeanul a dispărut.

La plecare am trecut pe la îngrijitoarea respectivă și am întrebat-o ce știe despre această poveste. „Da, mi-a răspuns, este îngropat la figura 3, după bazinul de apă, pe alee, între doi brazi; dar să știți că este un mormânt fără cruce. I s-a pus cruce de vreo trei ori, dar i se smulge noaptea”.

Urmând aceste repere, în nici două minute am ajuns la mormânt: o grămăjoară de pământ fără cruce, între doi brazi, acoperit de iarbă.

Era acolo, mormântul celui care, timp de 15 ani a fost stăpânul absolut al viilor și morților, cel care a făcut să înceteze legea morală pentru milioane de „satrapizați”, întronând fără-de-legea, cu puteri discre­ționare, așa cum n-a mai cunoscut lumea de pe vremea marilor năvăliri.

Și se găsea în același cvartal cu Sergiu, la o distanță de nici o sută de pași: Faraonul și truditorul felah, care a cărat mii de roabe de pământ pentru gloria acestui faraon, ani de zile, de dimineață și până seara, pe ploaie și pe arșiță, flămând și însetat și gol.

Acest „felah” mi-a spus odată un lucru care m-a sfâșiat (mai mult decât o mie de alte lucruri oribile): „Eram mai săraci decât ultimii săraci ai lumii căci nu aveam nici măcar nasturi ca cerșetorii; dacă aș fi avut un nasture, unul singur, aș fi avut senzația că posed măcar un lucru al meu”.

Și acum stăteau alături; iar mormântul „faraonului” era lipsit de orice însemne și chiar de cruce, adică nu era decât o mică movilită acoperită cu iarba cimitirului. Acum era el cel care nu mai avea „nimic al lui”.

Am stat aproape jumătate de oră, năucă și mută, lipsită de orice sentimente sau reacții; viața este, într-a­devăr, mult mai surprinzătoare – și aș zice – mai detonatoare decât orice ficțiune! Căci un asemenea „detonator” îți smulge bruma de liniște și-ți reactualizează vechile răni. Am început să reacționez târziu, după una, două zile, ca să formulez, chiar dacă numai pentru mine, niște gânduri legate de această năucitoare istorie.

Mânia acelor ani, continuată cu teroarea anilor ’80, în care și-a sfârșit viața Sergiu – victimă a urmărilor închisorii – toate aceste flăcări erau reaprinse.

Și am hotărât că, pentru a-mi pune în ordine gân-durile, pentru a mă lămuri pe mine însămi, trebuie să încep cu sfârșitul: cu cele două morminte, peste care crește aceeași iarbă, dincolo de istorie, și în care nu se mai găsesc nici învingători nici învinși.

Și, pornind de la această premisă „biblică”, îmi este permis mie, supraviețuitor al acestor istorii crunte, să mă întreb și să întreb: Cum a fost posibil? Suntem, iată, de peste 40 de ani, martorii neputincioși ai unei anomalii apocaliptice: această împărțire la scară planetară, între două lumi supuse unei inegalități paroxistice: tot ca în vremuri „biblice”, niște făpturi asemănătoare oamenilor – purtătoare ale Răului – s-au substituit providenței și au „recreat” a nouă lume, cu alți doi poli decât cei creați de Dumnezeu. S-au ales, pe de o parte, „cei buni”, vegheați de Zîna cea Bună, adică bogații care, ca în poveste, tot înaintează și tot prosperă până la niște limite nicicând imaginate; și pe de altă parte, „cei răi” (cu ursitoarele lor rele), care, evident, nu fac altceva decât să sărăcească, până la niște limite, tot așa, neimaginate, și să fie aruncați, generație după generație, într-o gaură fără fund, o „gaură neagră”.

Și, pentru ca lucrurile să aibă un aer de „legalitate” în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, această gaură neagră este botezată, pe rând: fascism, comunism, războaie calde sau reci, sau, mai nou, Reformă și Contrareformă și corolarul acestora, războaie etnico-religi-oase. Dar muritorii care au avut proasta inspirație să aparțină – fără voia lor – „celor răi”, sunt, iată, vinovați, și vor fi vinovați de-a pururea pentru tot ce s-a întâm-plat. Cam aceasta a fost schema.

Dar cei care au conceput această lume apocaliptică, împotriva Duhului Sfint, n-au prevăzut un lucru pe care, iată, eu, muritor de rând, am apucat să-i văd, cu ochii mei larg deschiși: unul dintre marii privilegiați, reprezentant al Bogaților în țara săracilor, cu puteri discreționare, care a biciuit cu mâna lui o țară întreagă, a ajuns într-un biet mormânțel, alături de cel lovit de soarta cea rea, unul dintre cei biciuiți! Sunt multe de spus, dar această lume croită strâmb, condusă parcă de un rău absolut, se apropie de o Justiție imanentă. Eu sunt martorul acestei Justiții imanente, întruchipată de iarba care crește la fel, pe mormintele asupritorului ca și a asupritului!

Dar există și un post-scriptum: în august 1994 am revenit la acest mormânt, împreună cu o vară a mea (și ea, o mare victimă a Istoriei, având un soț care a fugit în Statele Unite în 1947). La mormânt apăruse o mică și strâmbă cruce de lemn și sub o tinichea ardea o mică flacără.

Vara mea a aprins o luminare și a pus o floare (împotriva sentimentelor mele) și mi-a spus: într-un moment foarte greu al vieții mele, cel ce zace aici, m-a primit în audiență și m-a ajutat.

Cât de ciudată poate fi Dialectica Vieții!

De la Apahida la Varanasi

Iată două nume de localități, situate la antipozi, neavând – în principiu – nimic comun una cu cealaltă, dar, ciudat, asociate printr-o serie de simetrii, dintre care cea mai vizibilă pare a fi și cea mai frapantă: această rostogolire a patru vocale identice, având un remarcabil și rar efect artistic. Acest efect sonor este dublat de un alt plan, o altă simetrie, și anume una existențială.

Este vorba de două momente grave, cu o greutate specifică deosebită în viața lui Sergiu.

La Apahida, în 1964, și-a regăsit sentimentul de libertate, cu o intensitate indescriptibilă (care nu are nimic de-a face cu episodul pur administrativ, de eliberare din penitenciar). Iar la Varanasi (Benares), în 1981, cu puțin înaintea sfârșitului, a trăit climax-ul existenței sale: un complicat și ciudat amestec de sentimente, cum ar fi, – pe de o parte, un fel de triumfa-lism, bucuria călătoriei, bucuria confirmării valorii sale de indianist într-un centru absolut ca Varanasi, – iar pe de altă parte, o invazie de sentimente agonale.

Dar este necesar să începem cu începutul.

în anul 1964 – 14 aprilie, Sergiu Al-George a fost eliberat din închisoarea din Gherla, după 5 ani și 6 luni de detenție, prin marea amnistie a acelui an. Se afla de aproape un an la Gherla unde a ajuns după un periplu infernal de 3 ani prin aproape toate lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei, fără nici o zi de întrerupere -mirându-se că n-a rămas acolo definitiv. Era aproape fericit când a ajuns la Gherla și că „avea un acoperiș deasupra capului”, și că încetase coșmarul muncii forțate de 10 ore pe zi.

în acele zile memorabile, care au precedat marea amnistie, închisoarea se afla într-o stare de tensiune „aproape insuportabilă”.

Veștile despre o apropiată eliberare (parvenite prin mecanisme preistorice de „telefon fără fir”) invadaseră oamenii, mințile, inimile, cu o forță de neînchipuit, mai ales prin bruschețea apariției lor – într-un univers con-centraționar care părea zidit pe vecie.

Povestește Sergiu: „Oamenii înnebuniseră, eu însă, pentru a nu-mi exploda inima, în acest val uriaș de speranță, care mi se părea și neverosimil, dar care, ca orice val uriaș te poate și zdrobi, am încercat să-mi stăpânesc cutremurul visceral; și atunci, m-am apucat să-mi țes un ciorap, care avea o gaură mare. Și țeseam atent și conștiincios, concentrându-mă asupra corectitudinii țesăturii. Se pare că efectul, printre colegii de cameră, a fost fulminant: «Ce faci domnule, te-ai apucat să teși ciorapi, dă-i dracului că nu ne mai trebuiesc» sau «Crezi că o să-i mai porți mult și bine și atunci menești a rău. Domnule, asta faci, menești a rău cu țesutul ăsta«.

Și atunci, ca să-mi pot menține cât de cât bietul și precarul meu echilibru le-am răspuns: «Vă spun și eu ca Socrate: Când dacă nu acum?»” Se pare că este inutil să mai fie consemnat corul de injurii cu care i s-a răspuns, adresate – bineînțeles – si lui Socrate.

Eliberarea a venit, mii de oameni au ieșit în acele zile; poate cineva, odată, va putea cuprinde în cuvinte, cutremurul sufletesc colectiv care a cuprins țara în acele zile, în jur de 15 aprilie 1964, pentru victimele directe ale acelor ani sălbatici, cât și pentru familiile lor.

Dar să revenim la desfășurarea evenimentelor acelor zile: exista o ambiguitate care întreținea în mințile înfierbântate ale acelor bieți oameni un nivel ridicat de teamă: li se înmânau bilete de eliberare, dar paza era aceeași, rigorile și metodele de intimidare la fel. Au fost îmbarcați în camioane cu prelată și transportați în grupe, către diferite gări (conform direcției domiciliului) dar sub pază, este adevărat, asigurată de civili. Grupul în care se afla Sergiu Al-George a ajuns la Apahida (legătura către București) dar tot însoțiți de paznici (civili) care le-au făcut aspre recomandări – să nu comunice cu nimeni, să stea pe locurile pe care au fost așe­zați, să nu răspundă la întrebări; iar ei, acești gardieni se plimbau pe peron supraveghindu-i. Concluzia lor: aveau încă statutul de deținuți și vor călători, sub pază, la București. Dar la un moment dat, acești paznici au dispărut. Lucru nemaipomenit, au dispărut pur și simplu, n-au mai existat!

Și acești sclavi de galere, care n-aveau ca bagaj decât un munte de nesfârșite nenorociri, s-au pomenit deodată că nu mai sunt deținuții Spune Sergiu: „Am început să fac câte un pas, doi, să mă uit pe furiș la oamenii liberi, dar mă întorceam la locul unde fusesem așezat. Și mă aflam încă într-o stare de confuzie: nu înțelegeam ce se întâmplă. Ființa mea sărăcită, împuținată, înfricoșată, nu înțelegea ce se întâmplă. Și deodată a început să șuiere o locomotivă; un șuierat năpraznic, haiducesc, sălbatic, iar jetul vaporilor era imaginea unei nemaipomenite eliberări. Și atunci am înțeles că sunt liberi Și s-a revărsat peste mine valul acela imens de bucurie de care mă temeam când țeseam la ciorap. Și am supraviețuit acelui val, și am înviat!”

Peste ani, când eram stăpânii fericiți ai unui drag Trabant, ne-am reîntors împreună în gara Apahida – și am ascultat îndelung șuieratul locomotivelor din Apa­hida. „Șuieră ca în Esenin” a spus Sergiu, el care-l iubea cu o iubire nemărginită pe poet.

Varanasi este numele consacrat în India al orașului Benares (nume cu care suntem noi obișnuiți). În anul 1981 Sergiu a primit o invitație la un Congres care se desfășura în această localitate. Demersurile au fost lungi și obositoare și n-a crezut că se pot finaliza în timp util (lucru care se întâmplase în trecut), dar totuși, acest lucru s-a petrecut cu adevărat.

Și-a redactat comunicarea într-un timp incredibil de lung; era obosit, dar se petrecea un lucru neliniștitor, de care mi-am dat seama în anul precedent, când redactase „Arhaic și Universal”.

Era vorba de procesul de elaborare care părea că nu se mai petrece la nivelul obișnuit, cel cortical, ci la un nivel necunoscut, de unde ne parvin intuițiile (să zicem). Era o căutare – pare-se – a unor Verites derni-eres; am vorbit undeva de asemănarea lui cu unele dintre personajele lui Mircea Eliade care caută cu disperare o ieșire într-un dincolo.

Participarea la Congres a fost un succes; comunicarea a fost reprogramată în fața unei săli de universitari indianiști.

Călătoria a fost extraordinară – a stat o zi în Roma, crezând că visează; la Congres a cunoscut indianiști pe care i-a studiat toată viața iar acum îi avea alături, conlocutori, pe picior de egalitate. A locuit într-un hotel așa cum nu visa că poate să existe. Spunea: „Exista o perfecțiune arhitecturală însoțită de o participare neînchipuită a vegetalului; priveam bazinele cu nuferi regali într-un decor mirific și într-o liniște siderală și mă speriam: nu era posibil, probabil că am intrat deja în nirvāṇa”; îmi spunea cât a dorit să evadeze din rigorile Congresului și să rămână o zi întreagă în acest decor, dar n-a fost posibil.

În acest decor din Varanasi a avut parte și de îm­plinirile personalității sale științifice, atîția ani conținută, ignorată, neajutată de nimeni și de nimic, nici de Dumnezeu nici de oameni; dar, pe de altă parte și de senzații limită, prevestitoare ale unei intrări în Marea Liniște.

A refuzat o invitație a Universității din Kashmir: „eram obosit, dar mai era ceva: am avut tot ce mi-am dorit și nu mai doream nimic”.

S-a stins peste patru zile de la reîntoarcere.

Instantanee

Înregistrăm în cursul vieții noastre milioane de clișee, dar sunt câteva care se developează cu mare exactitate și care ne însoțesc tot restul vieții, bine așe­zate în imaginarul album de familie.

De multe ori aceste clișee nu sunt cele mai semnificative sau cele mai valoroase, dar nici nu se poate spune că-și datorează existența unei pure întâmplări. Există un fel de Instanță superioară care le selectează și ni le oferă, ca mostre sau chiar ca repere.

Păstrez, din timpul Procesului Noica, câteva „înregistrări” care pot avea o oarecare relevanță.

Procesul Noica nu a avut loc la faimosul Tribunal militar din str. Negru Vodă (nume ce ne-a umplut de frisoane ani de zile), ci în Bd. Regiei din preajma gării Basarab. Nu cunoșteam pe nimeni din familiile mem­brilor lotului Noica, așa încât m-am aflat în mijlocul unei mase de oameni necunoscuți, marcați cu toții, ca și mine, de îngrijorare, teamă, durere dar și de o oarecare speranță: aceea că-i vom vedea pe „ai noștri”. Dar nu i-am văzut, bineînțeles, căci au fost aduși pe undeva prin spate, ca niște „criminali periculoși” ce erau.

în această masă de oameni, milițienii au croit un culoar prin care treceau oamenii tribunalului, avocații și martorii acuzării.

Printre acești martori era și martora acuzării care-l privea pe Sergiu Al-George. Nu mai are nici o importan­ță nici cum se numea (și se numește), nici coeficientul ei de vinovăție, căci Timpul, cel atoatenivelator, a trecut -cu prescripțiile sale – peste toate aceste foste tragedii, din care n-a mai rămas, iată, aproape nimic.

Deci nu o inoperantă vendetă mă face să readuc acest episod acum și aici (și nici măcar nu mai pomenesc faptul că respectiva persoană s-a bucurat, „după”, de burse și voiaj e în Occident, acestea sunt de acum monedă curentă) ci o „fotografie” care mi-a rămas pe retină: respectiva Doamnă era proaspăt coafatăl Ea nu găsise de cuviință ca, la această Punere în mormânt, la care noi venisem cu moartea în suflet, să-și pună o basma pe cap, chiar dacă nu neapărat neagră, așa cum se cuvenea – ea trecea, proaspăt coafată, înăuntrul cor­donului de milițieni, iar noi eram în afară, acesta era simțământul atroce de neputință care mă sufoca!

Timpul a trecut, nu mi-a cruțat nici o încercare, mii de amănunte ale acestora mi s-au șters din amintire; dar voi avea veșnic în ochi fluturarea buclelor și a zu­lufilor părului blond-roșcat, care înaintau, cu o grație impertinentă, printre capetele noastre, acoperite cu basmale.

în dimineața aceleiași zile, de început de proces, noi, „familiile” am fost evacuați în curte; probabil că nu eram demni să rămânem în sacrosantul Tribunal -stăpân absolut al vieților și existențelor noastre mizerabile – și am început să ne cunoaștem între noi. La un moment dat, în fața ochilor noștri împăienjeniți de necazuri, s-a remarcat o apariție insolită: o tânără doamnă, acoperită cu un superb palton – lung și larg – de cămilă bej, cu unghiile enorme, colorate într-un intens roz-portocaliu, perora, fluturându-și ostentativ aceste unghii-gheare.

Exista o stridentă inadecvare în această apariție, față de noi ceilalți, costumați în faimoasele-învechitele Loden-e și cu unghiile mâncate de treburile casnice.

Am avut pe loc o senzație de teribil disconfort (cum se zice astăzi) greu de definit, pe care l-am definit cu ușurință mulți ani mai târziu, când am văzut faimosul film 101 Dalmațieni, cu faimosul personaj, femeia cu paltonul în vânt și cu unghiile de Sabat: Cruella!

Am aflat atunci că era soția unui coinculpat în procesul Noica; am aflat apoi că a divorțat imediat după proces, și a plecat cu alt bărbat în Germania (se pare) unde a făcut, după un timp, o tetraplegie.

Dacă a fost adevărat, atunci n-a avut decât ce a meritat – iar Dumnezeu nu doarme întotdeauna!

Dar am avut și privilegiul de a o cunoaște pe soția lui Păstorel Teodoreanu, o doamnă drăguță și robustă (la propriu și la figurat), cu un echilibru și el robust și molipsitor și care m-a reconfortat în acele momente dramatice. A început să ne povestească o mulțime de lucruri, dintre care am aflat mai întâi că era în câmpul muncii, în calitate de măturător de noapte, dar ziua redevenea Doamnă, un lucru care mi s-a părut și mi se pare și acum, extraordinar. Eram împreună, pe aceeași bancă, cu Dna Noica și Dna Răileanu (nu mai țin minte pe altcineva) iar această nemaipomenită Doamnă ne povestea despre Păstorel, despre boala lui, despre copii ei (nu și ai lui Păstorel) despre munca ei de măturătoare de noapte, cum se înțelege cu „colegele” și multe alte amănunte. Ascultam și nu conteneam de a-mi spune: „Există, iată există acești eroi necunoscuți, care și-au asumat nenorocirea și încearcă s-o facă suportabilă, s-o domesticească, s-o umanizeze!” Aceste femei care nu se văicăresc, nu scot o lacrimă și pot ajuta și pe alții cu robustețea lor (cum m-a ajutat pe mine, în acea dimi­neață de proces). De ce nu cunoaștem decât întâmplător asemenea oameni și femei care – fără vorbe mari – „au dus torța mai departe” în condiții incredibile.

în după-amiza încheierii procesului, această formi­dabilă Doamnă, ne-a uimit din nou cu reacțiile ei; ne-a spus (textual): „Fetelor, să ne pieptănăm, să ne fardăm, căci s-ar putea să ne introducă în ședință la ultimul cuvânt. Și atunci, cu fețele noastre vesele (vă rog să fiți vesele!) să le dăm curaj alor noștri”.

Bineînțeles că pe ai noștri nu i-am revăzut decât după mulți ani! Lui Păstorel (care, am aflat mai târziu, a stat alături de Sergiu la proces) i s-a dat drumul mai devreme, având un cancer pulmonar, și a mai supravie­țuit câteva luni.

Dar încerc să evoc aici, cu dragoste și recunoștință, pe această mare, bravă și plină de onoare Doamnă, pe care n-am mai revăzut-o, dar pe care sper ca Domnul s-o fi avut în grija lui!

Și un alt clișeu:

După proces am fost anunțați să trecem la Direcția Securității (în str. Domnița Anastasia) ca să ne fie pre­date unele lucruri ale condamnaților (prilej, desigur, pentru alte emoții).

Am fost acolo, la orele indicate pe avizul de chemare; înaintea mea se afla o Doamnă pe care n-o cunoșteam, nefiind dintre cei cu care am stat în timpul procesului.

Ofițerul de la masă i-a predat câteva caiete (cred) și i s-a adresat: „Ei doamna Pillat, ce ziceți de soțul Dv., iată cu ce s-a ales: a încasat o condamnare de douăzeci și cinci de ani de închisoare; ce o să vă faceți acum?”

„Am așteptat doi ani și o să-i mai aștept douăzeci și trei” a răspuns pe loc Doamna respectivă cu o voce de gheață care l-a siderat – cred – pe ofițerul respectiv, care n-a mai zis nimic.

Am rămas interzisă și primul gând pe care l-am avut în cap a fost: „Oare eu aș fi putut da un asemenea răspuns, la iuțeală, într-o asemenea împrejurare?” și mi-am mărturisit – cu umilință – că „nu, n-aș fi putut concepe și profera un asemenea răspuns, pe loc”. Și m-am consolat spunându-mi că schema mea de rezisten­ță (de care nu mă îndoiam) era totuși alta, mai puțin glorioasă, „rezistență pasivă” să-i zicem.

Nu bănuiam atunci că, după ieșirea celor condamnați vom deveni buni prieteni, ne vom vedea și revedea, și petrece multe sărbători împreună.

S-ar putea crede că-i fac un elogiu Doamnei respective în calitate de prietenă. Dar acești ultimi trei ani ne-au despărțit, așa cum au despărțit întreaga națiune română, iar faptul că nu ne-am mai văzut de trei ani conferă distanță și totodată calitatea de a face o relatare obiectivă a acestui fapt, la care am fost unic martor, și care mi se pare demn de consemnat.

Oameni și oi

Prierepour queje m’en aille

avec les ânes au Paradis.

Francis Jammes

Există, în mod cert, un fel de lege a progresului în rău: de la celebrul concept Oameni și șoareci al lui Steinbeck, unii dintre noi au ajuns, în anii ’50-’60 ai acestui secol să fie „binecuvântați” cu un concept mai avansat, mai nuanțat: acela de Oameni și Oi.

A văzut toată lumea la emisiunea T.V. Memorialul durerii, calvarul penitenciar constituit de Lagărele de muncă forțată din Balta Brăilei. Trei dintre vorbitori au menționat numele lui Sergiu Al-George în calitate de tovarăș de suferință al acestora (și a multor altora). Această moară diabolică care a măcinat atâtea vieți, i-a măcinat și lui sănătatea. În Arhipelagul nostru Gulag, Balta Brăilei și lagărele de muncă forțată sunt sinonime cu Pitești, Sighet, Aiud și alte Citadele ale durerii.

Sergiu Al-George a petrecut trei ani în aceste lagăre de muncă forțată, între 1960-1963. A reușit o singură dată să intre în infirmerie, cașectic, cu o enterocolită și colică nefretică, dar a fost dat afară în pumni de „medicul” coloniei (un cocoșat, originar din jud. Călărași). În ultimele luni, cu ocazia marii epidemii de hepatită de la Luciu-Giurgeni a fost admis să lucreze la infirmerie, apoi a fost transferat la Gherla, „unde era un rai pe lân-gă lagărele din Baltă: Strâmba, Grădina, Salcia, Luciu!”

Povestea Sergiu: „După 12 ore de efort, sculați la 4 dimineața, iarna pe îngheț și vara pe caniculă, după 10 ore de cărat roabe de pământ, urcate pe dig, seara nu mai erai decât o grămadă de oase frânte și nu-ți mai doreai decât să vină o dată moartea și să se isprăvească grozăvia. Pînă la încolonarea și marșul către lagăr, aveai un scurt răgaz, în care te așezai culcat pe pământ și încercai să-ți tragi sufletul; singura senzație era de rimă călcată în picioare de o gloată de demenți și cu acest sentiment încercai să faci puțină ordine în această grămadă de oase rupte (ieșită de sub orice jurisdicție umană sau dumnezeiască), dar nu reușeai; acel subțire, firav fir de viață nu se mai putea agăța de nimic. Eram singuri, într-o lume fără de lege și fără de Dumnezeu! Și atunci veneau oile! Veneau în mici grupuri, cuminți și înțelepte, și pășteau alături de noi, alături de aceste zdrențe deznădăjduite. Și acel sunet, egal și cuminte, acel păscut liniștit care intra în urechile noastre înnebunite de urletele gardienilor, se revărsa ca un miracu­los cuvânt al Domnului, ca un semn că el, totuși, ne ve­ghează și încearcă să ne ajute. Aceste biete făpturi ale Domnului, aceste oi binecuvântate, ne reinserau într-un fel de Ordine Universală, de care eram atât de lipsiți și de care aveam atâta nevoie. Binecuvântate să fie oile!”

îl iubesc pe Robert Musil pentru acele câteva cuvinte despre oi: „Omul găsește astăzi oaia proastă, dar Dumnezeu a iubit-o. Adeseori i-a comparat pe oameni cu oile; oare se înșală Dumnezeu întrutotul?”

Sergiu este mort de 12 ani acum, când scriu aceste rânduri. N-a mai apucat decât începutul faimosului deceniu ’80, când întreaga populație a intrat în regim de Penitenciar; cuvintele lui erau „ne cambodgizăm, măi dragă, iată, ne cambodgizăm!”

Mă întreb ce ar zice el, dacă ar trăi, despre potopul de drepturi ale omului care, iată, se revarsă din belșug peste noi, din toate părțile. „De ce atâtea drepturi și atî-ta puzderie de susținători acum, și nici un susținător atunci, când oribila agresiune nu ne acorda nouă, condamnaților, nici o șansă, iar susținători morali ne erau… oile!” Așa ar semnala el paradoxul, și ar adăuga: „Lucrurile se petrec ca în pildele biblice: celor ce au li se va da, iar celor ce nu au, încă li se va lua”.

Iar ei au fost, cu prisosință, „cei ce nu aveau” și de la care s-a luat și sufletul iar acum, celor ce au (slavă Domnului, destule drepturi), li se oferă în supralicitare. Nu ar putea răspunde altfel, căci a suferit pe pielea lui Paradoxul. Marele Paradox este cel care ne-a regizat viețile (și ni le regizează în continuare) și ne-a scos din făgașul Legii ca să ne cufunde în neantul Fără-de-Legii.

Sergiu și cu mine, am parcurs, prin anii ’70, cartea lui Jean Monnet, marele artizan al noii Europe Occi­dentale, în vreo 700 de pagini, acesta tratează – cu mii de amănunte – conceptualitatea și realizarea practică a acestei idei, de Statele Unite ale Europei. Și în această nouă Biblie, a Noii Europe, nu există nici măcar un cu-vânt – nici unul – despre cealaltă Europă, cea vândută, cea martirizată, cea trecută la cele veșnice, cea îngropată fără luminare, și fără pomană, și fără drept, nici măcar de pomenire – în vecii vecilor, amin!

Nu este nevoie să mai reproduc „comentariile” noastre, ale celor loviți direct în soartă de cei care s-au auto-investit ca noi Demiurgi ai „Noii Lumi”.

O nouă Lume în care lucrurile s-au petrecut ca la Judecata de apoi: unii s-au situat „de-a dreapta Tată­lui”, într-o lume sortită – ca și viața veșnică – fericirii și desfătărilor, și o alta, împinsă „la stânga Tatălui”, sortită Iadului veșnic (cu o corecție: aceste suflete „damnate” aducând un profit material inestimabil, întru propă­șirea „Noii Europe”).

Iar Noua Ordine a zilei de azi nici nu va putea decât să fie subminată de acest nou „păcat originar” care a despicat lumea în două în anii ’50, și deci să devină o lume a dezordinii, a violenței, a Paradoxului (din care nu există ieșire). Iar noi, supraviețuitorii acestei Istorii haotice, ne-am despărțit, odată pentru totdeauna, în aceiași ani ’50, de frații noștri creștini și albi (nici negri, nici galbeni, ci albi ca și noi) rămași ca beneficiari occidentali ai acelei Noi Ordini!

Este însă foarte adevărat că și noi, oțeliții supravie­țuitori, suntem un soi de „beneficiari” ai epocii: ne-am „selectat” ca niște oameni cu sisteme supraadaptate, care privim de sus vicisitudinile (acesta este „luxul” nostru). Ochii noștri au devenit mult mai ascuțiți, ve­dem cu ușurință și în întuneric, și prin fum și înapoia aparențelor. Și – lucru periculos – ne-am asumat crucea care ne-a fost pusă pe umeri.

într-un cuvânt: „Ne-au crescut aripi ascuțite până la nori”, vorba bătrânului Nichita. Iar oamenii noștri care au căzut în această luptă murdară, hecatombe de victime neapărate de nici o umbră de drepturi ale omului, s-au îndreptat către Paradis împreună cu frații noștri întru smerenie creștină, măgărușii („les ânes” ai lui Francis Jammes) și surorile noastre, Oile!

Constantin Noica

Acolo este țara mea și neamul meu cel românesc Acolo eu să mor aș vrea, acolo vreau eu să trăiesc!

„Dinu a scris Rostirea asta a lui, de parcă ar trage cu pușca” a zis Sergiu, cu multă vreme în urmă, mai precis acum vreo 15 ani. „De fapt, a scris-o ca un hai­duc”, a completat el.

Incitată de aceste neașteptate aprecieri, m-am repe­zit să văd ce este cu această Creație și frumos în rostirea românească.

Citind-o și recitind-o, aproape nu-ți poți crede ochi­lor, te sufocă această asociere de semeață forță cu delicată tandrețe față de minunea care este Rostirea româ­nească. Te amuțește amețitoarea desfășurare a Iscusin­țelor combinată cu tandrețea nesfârșită față de sufixele diminutive, pentru a da un singur exemplu.

Eu nu sunt nici filosof nici lingvist ci un cititor oarecare și în această calitate modestă încerc să mă orientez, singură, într-o precară inventariere a acestor forme originale de gândire și de formulare.

Iar acuitatea acestei gândiri și formulări este, parcă, și mai emoționantă în aceste vremuri de criză pe care le trăim acum.

Astfel, în dialectica Ispitirilor, „e prea multă neutralitate și indiferență în limbajul științific și abstract.

într-o ispită a gândului e mai mult: e și mirarea, și întrebarea și riscul” sau „Lumea de mîine e dincolo de ispită” este „lumea focului rece” (de fapt e lumea noastră de azi).

Există patetism și provocare în formulări precum: „să facem odată dreptate și gândului nostru devreme ce ne ostenim atâta cu al altora” sau „ar trebui să răzbunăm cuvintele creației în limba română” sau „Problema modului la verbe este una adîncă, iar verbul românesc vine să complice și mai mult lucrurile. În general verbul nostru este de o splendidă sălbăticie (s.n.) care îngăduie tot felul de modulații ale gândului, de natură să pună un strein în perplexitate.”

Iar în Iscusirile ființei se ajunge la un fel de paro­xism privitor la nemaipomenitele „aventuri” ale verbu­lui A fi, care, conform chiar cu formularea autorului, „este oarecum ne-zdravăn, năzdrăvan” iar înșiruirea modurilor verbale ale acestui verb este năucitoare, o adevărată „cascadă” a ființei, „un lanț de prăbușiri sau de surpări de nivel; de la realitatea asigurată a lui «este» ființa decade la iminența realității, tentativa realității, și posibilitatea realității, posibilitatea de rangul doi, posibilitatea posibilității […]”

Amețești! O amețeală – bineînțeles – metafizică.

Sau exemplul verbului a aduna care are trei feluri de mai mult ca perfect și patru de viitor doi și „își atin­ge plinul la condițional optativ: trei timpuri la optativ și șapte timpuri la condițional. E un scandal nu-i așa?”

Sau: „E scandalos să ai câteva sute de plurale nere­gulate la substantive când în engleză nu ai decât unspre­zece.”

Sau: „Brâncuși a sculptat infinitive lungi”. Sau „După ce te plimbă prin toate modurile de gândire, sigură și nesigură, obiectivă și subiectivă, spărgând tiparele oricărei gramatici respectabile (…) verbul românesc o ia de la început: se răstoarnă pur și simplu dînd noi timpuri și moduri”. Tot atât de „dramatice” sunt textele „în apărarea verbului A făptui și a substantivului «Făptură»” în care se războiește cu Tiktin și cu dicționarele. Se poate să fie hiperbolizare și patos poetic în aceste texte dar cât de definitiv și de pătrunzător sună ele! Se înșurubează în văzduh cu forța unui glonte. Avea dreptate Sergiu: „pare că trage cu pușca”!

Dar trebuie să amintim și de tandrețea lui nesfârșită față de eposul popular concretizat în citate din psaltire și cronicari, în proverbe și strigături populare (de care n-a auzit nimeni) și mai ales folosirea sufixelor dimi­nutive care „pot umple lumea de un adevăr” sau „într-o lume a extraordinarului și a colosalului, funcția românească ar putea fi (aceea) de a aduce diminutivul, iar aceasta nu înseamnă reducerea la altă scară, nici micșorare, nici apropiere, ci trecerea din abstract în concret”.

Iar componenta emoțională din Bădișor – depărtișor este apropiată sufletului meu: tatăl meu iubea apelativul Bădie, cu care-l gratulau verii mei (într-o bună tradiție rurală). Cuvintele lui Noica despre Bade par că mi se adresează direct: „în ființa omului denumit așa simți că este ceva mai falnic: este un fel de frumusețe trupească și sufletească, asemănătoare, la nivelul ei țărănesc, cu acea Kalokagathie greacă, frumusețe fizică si morală. Asa ne-a fost dat să trăim valorile umane, la nivel adevărat și plin”. Dar, de fapt, acest pasaj ar trebui reprodus în întregime.

Așa l-am descoperit eu pe „haiducul” care, în scrisul lui „trage cu pușca” în faimoasa lui Rostire românească. Și n-am să-mi iert niciodată că nu i-am comunicat lui personal aceste gânduri și că acum este prea târziu.

Dar poate că nu este prea târziu să-i onorez memoria, găsind potrivit ca motto pentru rândurile de față, strofele de foc prin care „haiducul” Tudor Gheorghe, cu tonul lui patetic și răscolitor, se adresează tuturor celor ce sunt „întru Rostirea românească”.

Dinu Noica a intrat în viața noastră, marcând-o pe plan existențial, pe la mijlocul anilor ’50.

în primii ani Sergiu îl vizita la casa lui din Cartierul Andronache unde locuia cu soția sa, englezoaica Wendi, și cu fiul său.

în acei ani a cumpărat de la el cărți de filozofie și de indianistică, unele dintre aceste cărți făcând parte din biblioteca lui Mircea Eliade pe care acesta (plecat din țară), le lăsase în custodia lui Noica (înțelegerea între ei a fost aceea ca, aceste cărți să-i fie înapoiate lui Mircea Eliade la întoarcerea în țară, lucru care, cum bine se știe, nu s-a mai întâmplat).

Pe la sfârșitul anilor ’50 – obsedantul deceniu – Noica a intrat sub incidența unui D.O. (domiciliu obligatoriu) la Cîmpulung-Muscel unde și-a constituit un mic cerc de intelectuali, un „cenaclu” de filosofie (nu-mi aduc aminte exact, dar cred că soția lui a plecat, împreună cu fiul, în Anglia).

Prin anul 1956, el a venit pentru prima dată în casa noastră. Trebuie să mărturisesc – și nu fac ușor acest lucru – că persoana lui fizică suferea un decalaj față de imaginea lui ideală și de faima de care se bucura chiar de pe atunci. Și, pentru a facilita această mărturie, citez câteva rânduri din chiar Rostirea românească: „Cineva, văzut prea de aproape riscă uneori să fie ne­dreptățit. Aristotel e pentru atenieni un pedant, puțin bîlbîit și cu accent macedonean. Despre Hegel o doamnă din societate spunea: «Nu am auzit niciodată o vorbă mai de seamă din gura Dlui Hegel».”

Și Noica „a riscat să fie nedreptățit” în acea primă întâlnire, față de „o doamnă din societate” (chiar dacă eu nu eram așa ceva, dat fiind societatea noastră prole­tară în care viețuiam).

Pe ușă a intrat atunci un bărbat foarte slab, cu un nas mare, cu un zâmbet larg dar neconvingător, circumstanțial, și care-și freca mîinile într-un mod cum eu nu mai văzusem. „Dar este Uriah Heep!” am strigat eu descumpănită în mintea mea!

Aș dori din toată inima ca posteritatea să mă ierte, dar calitatea mea de martor poate că mă va absolvi de această „impietate”. Bineînțeles că timpul a refăcut această primă imagine distorsionată într-una ideală, emblematică, pentru acest ilustru personaj care a intrat definitiv și tranșant în viața noastră în acea seară a anului 1956.

Și tot timpul este cel care m-a învățat – în cursul unei vieți bogate în evenimente – un lucru simplu dar în genere ignorat: că oamenii devorați de idei nu au timp, nici forță și nici vreun interes pentru a-și clădi ceea ce se numește „o imagine” de societate.

în anul 1957 s-a petrecut un lucru care ne-a schim­bat viața. În acel an Sergiu Al-George trăia momente de împlinire, într-o societate care, chiar dacă nu era „liberalizată”, dar era pe cale de dezgheț; împlinire atât pe plan medical, cât și pe cel al preocupărilor de india-nistică. Pe plan medical se afirmase ca foniatru, deschizător de drum în materie, având sub tipar și un Tratat de foniatrie (primul la noi în țară), iar ca indianist publicase – împreună cu prietenul și colaboratorul său Arion Roșu – două articole în străinătate: unul la Paris în revista Arts Asiatiques și altul la Berlin în Mitteilungen des Instituts fur Orientforschung.

Efortul acelor ani fusese enorm și se părea că vremurile încep și ele să se îmblânzească.

Cam prin primăvara anului 1957, Noica ne-a făcut o vizită (mi-aduc aminte că a fost găzduit la noi vreo două seri) și ne-a adus o scrisoare, adresată lui și iscălită Emil Cioran, intitulată Lettre ă un ami lointain (tipărită se pare în NRF).

Exista un precedent ilustru: și anume o Lettre asemănătoare aparținând acelui mare și iubit Antoine de Saint-Exupery, în care acesta, cu amenitatea sa binecunoscută se adresa, cu solicitudine și compasiune unui prieten dintr-o țară ocupată.

Cu această prezumție favorabilă am luat în mână acea scrisoare fatală. Era nici mai mult nici mai puțin decât un act de acuzare la adresa poporului român, acest muribund legat pe cruce și predat dușmanilor de către cei pe care-i știm cu toții. Se făcea un elogiu poporului maghiar care făcuse revoluția din 1956 iar noi eram tratați ca având vocație de sclavi și iubind această vocație (prin antiteză).

Am copiat o serie de asemenea epitete infamante și le-am păstrat ca un memento până la arestarea lui Sergiu. Sunt gravate, în mintea mea, cu fierul roșu asemenea mostre: „vous portez correctement les chaînes” (adică noi, poporul român suntem „buni la lanț”) și altele asemenea.

Sau când se referă la murmurele noastre față de ne­dreptatea istorică a existenței celor două lagăre: „ii n’y a pas de grande difference entre votre enfer et notre paradis” cât și îndemnul de a fi realiști și a ne apropia de „notre grande voisine” ca de un fel de soră mai mare, acestea fiind realitățile istorice, și nu altele. Și multe asemenea.

Am citat din memorie căci acea însemnare am distrus-o în seara arestării lui Sergiu în condiții relatate la alt capitol.

Și toate astea în faimoșii ani ’50! Am citit aceste rânduri și le-am luat ca pe un scuipat pe propriul meu obraz, de ființă aparținând unei categorii „inferioare”.

Sergiu era în altă cameră; cu scrisoarea blestemată în mână m-am dus la el să-mi vărs focul; n-am apucat să-i spun nimic și am izbucnit în plâns. Nu insist asupra scenei respective dar mă opresc asupra senzației dominante a acelei triste zile și anume aceea că „ceva nu era de bine; plânsul legat de nefasta scrisoare menea a rău”.

Confirmarea acestei scene (care poate fi incriminată ca neadevărată) se află în Scrisoarea de răspuns a lui Noica versus Cioran.

în această scrisoare, Noica se plasa tot pe o poziție de respingere a tonului vexatoriu a lui Cioran și în care el menționează la un moment dat: „une de mes amies a pleure de rage en lisant votre lettre”. Acea amie eram eu, iar copiile acestor scrisori se află, probabil, și acum, în dosarul procesului Noica. Și nu mi-a ieșit niciodată din cap că piatra de temelie a acestui proces a constituit-o această nenorocită scrisoare.

Iar Emil Cioran poate fi cel mai mare stilist francez, cel mai prolific creator de paradoxuri, unul dintre cei mai străluciți eseiști ai acestui secol, pentru umila mea persoană, târâtă în urgia neasemuită a aceluiași secol, el este cel mai mare aducător de nenorocire! Și-l las pe Nicu Steinhardt să-i execute, când îl somează în Mărturisiri pe același Cioran „Să nu-l mai insulte pe Domnul Hristos personal!”

Există și un episod final al acestui schimb de scrisori, care par că poartă în ele (pentru mine cel puțin) o încărcătură la fel de nefastă, ca, de exemplu, cea din Liaisons dangereuses.

Scrisoarea lui Noica versus Cioran se afla la noi și Sergiu a fost solicitat de acesta de a se întâlni în oraș pentru predarea acelei scrisori. Dar Noica a venit la întâlnire însoțit, ceea ce nu i-a convenit deloc lui Sergiu care avea – pe bună dreptate – limitele lui de prudență. Și, ca să-i cităm pe Noica chiar în Rostirea lui, a venit însoțit „nici cu pari, nici cu nuiele, numai cu iscoade grele”. Îl cunoșteam amândoi pe acest însoțitor și nu-l iubeam; numele lui, după 35 de ani nu mai are nici o importanță. Dar frisonul neplăcut cu care Sergiu s-a întors acasă avea, din nenorocire, să se confirme: primul arestat, la 24 de ore după Noica, a fost chiar el. În aceeași perioadă, anii 1957-58, Noica ne-a mai adus, pentru lectură, manuscrisele Povestiri din Hegel și Anti-Goethe pe care le și depusese la editura Cartea Româ­nească, unde era director Petru Dimitriu.

Am fost printre primii care au citit aceste manuscrise, dar eu personal nu păstrez vreo amintire legată de acele lecturi (tot în perioada 1956-58 a existat o corespondență susținută între cei doi axată pe aceste teme). Abia când am recitit Anti-Goethe sub noul său titlu Despărțirea de Goethe apărută în anii ’70, am fost zguduită de această viziune a „suferitorilor” istoriei, cei care judecă cu asprime urmările unei concepții oligar­hice, superioare, faustice și în final luciferice, de tratare a naturii și a omului. Și, culmea, trăim în zilele noastre paroxismul unei crize care-și are originea în deceniile de sorginte faustică ce au condus Lumea și pe bieții de noi. Unde ești tu, Noica, să vezi adevărurile tale din 1957, răscolind lumea și pășind pe stradă!

În decembrie 1958, Noica a fost arestat în noaptea de 17-18, iar Sergiu în 18-19 și ambii au intrat în ancheta Securității din Pitești. Din câte cunosc eu, ma­joritatea celorlalți componenți ai lotului Noica au fost arestați mult mai târziu, ceea ce m-a făcut să cred că inculparea inițială a fost legată de schimbul de scrisori de care am pomenit mai sus, și abia mai târziu s-a lărgit aria investigărilor și inculpărilor.

Nu insist aici asupra acestui proces. Cert este că Sergiu a „beneficiat” de o condamnare de 7 ani, din care a făcut efectiv 5 ani și 5 luni, iar Noica a primit maximum de pedeapsă.

După ieșire, la o oarecare distanță de timp, Noica a venit de câteva ori pe la noi dar nu a intrat în casă, ci doar a introdus pe sub ușă câte o scrisoare. Nu am altă amintire asupra conținutului acestora, decât că ele con­țineau încercări de explicare și „deculpabilizare”; nu sunt sigură dacă acesta este termenul cel mai propriu.

Nu mai știu ce s-a făcut cu aceste scrisori. Îmi amintesc doar de faptul că, după grozăviile închisorii, Sergiu era înclinat să nu se mai „încurce” cu asemenea „material incriminator”. Nu știu dacă le-a distrus sau am să le găsesc într-o zi, ascunse în vreo copertă de carte.

Apoi lucrurile s-au normalizat. Relația lor a reintrat în normal, și au avut loc multe întâlniri, într-o atmosferă destinsă, deschisă și, de cele mai multe ori, veselă.

Au mai existat câteva episoade în care Noica avea rolul principal, dar locul acestora nu se află în această prezentare.

Sergiu s-a sfirșit în 1981, după o perioadă de viață mai întunecată și n-a participat la „voga” rezidenței Păltiniș (epocii Păltiniș).

Și acum, în final, aș vrea să pun o întrebare pe care nu am îndrăznit să i-o pun lui Noica în viață, și nu este greu de înțeles de ce n-am îndrăznit. Era o întrebare retorică, iar acum este una gratuită, dar poate că nu este zadarnică și poate că merită s-o menționez.

Să mă explic: Noica a fost omul de cultură arhicunoscut, devenit aproape emblematic, dublat însă de omul care a participat nemijlocit la vicisitudinile epocii (pe care urmașii noștri încearcă acum s-o înțeleagă). În calitatea sa de om de cultură socotea ca pe o datorie să traseze „învățăceilor” săi câteva linii de conduită (culturală): de a parcurge textele filozofice obligatorii și „să învețe obligatoriu limbile greacă și germană, fără de care nimeni nu poate face filozofie”. Acestea deveniseră un leit-motiv pentru marele filozof.

Dar el era și un om al cetății, un om care nu se poate să nu fi cântărit gravitatea situației politice în care ne aflam!

în epoci în care pământul pe care călcăm se clatină și de multe ori se și deschide sub pașii noștrii și ne prăbușim acolo de unde nu știm dacă vom mai ieși, în aceste epoci este, cred eu, de datoria „oamenilor cetății” să manifeste preocupare pentru prevenirea unor nenorociri. De ce existența noastră materială (fizică) n-ar fi la fel de importantă ca și cea spirituală și de ce prevenirea oamenilor neavizați (naivi) n-ar fi la fel de importantă ca filozofia culturii?

Eu personal am învățat câteva adevăruri teribile, și în special acela de a nu implica pe altcineva și a nu zdrobi alte vieți, din Procesul Măriei Stuart. Este o lectură obligatorie pentru toți entuziaștii și idealiștii, pentru toți oamenii de onoare care au neșansa de a se naște și de a viețui în epoci întunecate, pe meridiane geo­grafice nefericite.

întrebarea pe care nu i-am pus-o lui Dinu Noica, acestui mare om al epocii noastre, și care poate că nu este lipsită de interes nici în teribilele vremuri pe care le trăim, este: De ce nu le spunem tinerilor entuziaști pentru cultură și de bună credință, neștiutori în ale vieții, de ce nu le spunem să studieze nu numai filozo­fia, limba greacă și germană dar și, obligatoriu, Procesul Măriei Stuart.

în rândurile de mai sus am făcut referință la câteva scrisori ale lui Dinu Noica către Sergiu Al-George datate consecutiv ieșirii din închisoare, respectiv anul 1964, aduse personal și introduse sub ușa noastră. Am regăsit una dintre acele îngălbenite scrisori-document și o reproduc alăturat:

21 noiembrie 1964, București

Dragă prietene,

Nădăjduiesc că ai primit rândurile mele și că ai înțeles din ele și cită suferință mi-a pricinuit răul pe care ți l-am făcut și câtă rușine îmi este să dau ochii cu Dta.

Dacă mai am dreptul să-ți cer ceva, fie și din depărtare, îngăduie-mi să-ți spun cele de mai jos. Sunt solicitat să lucrez pentru Editura Științifică (traduceri din clasici și moderni) precum și să fac propuneri. Dacă aș propune să se traducă texte de logică, eventual de filozofie generală, din sanskrită, ai fi Dta amator1? Poate Roșu?

Mi-aș putea îngădui atunci să vă indic numele și eventual să vă trec sugestiile.

Aș fi fericit ca propunerea mea să te intereseze cât de cât.

De asemenea, văzând că situația mea se clarifică în bine, aș fi fericit dacă mi-ai răspunde, măcar printr-o carte poștală.

Nu îndrăznesc a-ți cere să ne vedem.

Las totul la aprecierea Dtale și aș înțelege perfect dacă (în ciuda surâsului de la proces) m-ai șterge cu totul din amintirea Dtale.

Cu vechi și cald devotament,

Dinu Noica

Nicu Steinhardt sau nevoia de arbitru

Nicu Steinhardt scrie în cartea lui, Primejdia mărturisirii, în capitolul Ce știu1? următoarele rânduri: „Sfîntul Antonie cel mare proorocise vremurile în care toți oamenii vor înnebuni, fiecare va crede că toți ceilalți care nu sunt întocmai ca el, sunt nebuni și deci buni de stârpit. Românii au demonstrat că nu sunt nebuni și nu intră sub incidența acestei amarnice prevestiri: ei au crezut și continuă să creadă că tot insul e liber să fie el însuși”.

Datarea acestui material este anterioară lui 1989, iar apariția cărții este datată 1993. În acești patru ani „amarnica prevestire” s-a adeverit: românii de până în 1989 „au crezut că tot insul e liber să fie el însuși”, dar acum, liberi fiind, credem că cei de alte păreri „sunt nebuni, deci buni de stârpit.”

Cu această zdrobitor de grea aprehensiune am intrat în fondul de aur al acestei cărți. Acest volum are, bineînțeles, pentru mine, o dublă semnificație: cea referitoare în mod special la Sergiu Al-George și cea care ne privește pe toți, dar mai ales pe noi cei de acum, cei de astăzi.

încerc să nu mă las stăpânită de acea emoție imensă cu care am citit rândurile despre Sergiu Al-George și să încerc să apreciez cu oarecare obiectivitate acest portret moral – și de ce nu – chiar fizic care este resuscitat, dintr-o dată, înaintea ochilor mei uluiți.

Aceste Convorbiri de la Jilava sunt absolut șocante: în douăzeci de pagini este clădită imaginea acelui om complicat, cel cu o mie de preocupări în nu mai știu câte domenii, iar pe de altă parte simplu, cordial și cooperant, atent cu aproapele său, profund creștin în esență, fapte care I-au și determinat – cred – pe autor să-i dedice un loc special în existența și în creația lui.

Iar finalul acestor Convorbiri atacă toată aria de interes a omului modern (supus numeroaselor suprapre-siuni ale epocii) într-o amețitoare cascadă.

De la disciplinele asiatice, la creștinism, de la certitudini la îndoieli și paradoxuri, trecând prin considerații asupra maladiilor „figuri de stil ale inconștientului” și ajungând la analizarea tuturor modalităților terapeutice, științifice și populare, chiar și a parapsihologiei (în 1960); apoi considerații asupra preferințelor muzicale, emise pe un ton „existențial” „Wagner e fierbinte și tainic, asemenea sufletului pământenilor” și a preferin­țelor literare axate pe aceeași fundamentare existenția­lă: Eliade, Blaga, Huxley, Jung, Malraux, Ionesco ajungând la temele primordiale, libertate – organizare, cu formulări memorabile: „suntem suma de intersectări între sisteme antagoniste de libertate și de organizare” (Șt. Lupașcu); iar în final transcriu memorabila formu­lare privind semnificația filozofică a dramaticei istorii a poporului român: „Am avut acolo (este vorba de peisajul sălbatic și sărăcăcios al falezei de la 2 Mai) senzația acută a limes-ului, a poporului nostru, așezat de strajă, menit să întâmpine obida, supărările, amărăciunile, năpastele, lipsurile. O istorie stăpânită de sărăcie, de pustiiri, fără mângîieri și refugii. Doar codrul, bejenia, resemnarea. – Și darul înșurubării, înrădăcinării în straturi ferite, fie ele mobile, trecătoare. Iată de ce am ieșit un neam și flexibil și dur, sensibil ca foștii mari bolnavi, ca și ei mai rezistent decât răsfățații soartei […]. Suntem legați de anume arhetipuri majore, de sensuri primare, de totemuri care spun cumințenia pământului; dar și de echivoca lui putere de îndurare, însoțită, la cei care-l cultivă și-l locuiesc, de sila pentru gracilități, farafastîcuri, sulimane de tot soiul. Pentru prostie mai ales! Așa-i pe Limes, pe linia întâi: totu-i pe viață și pe moarte”. (Sunt rânduri atribuite lui Sergiu Al-George dar sunt sigură că este vorba de o dublă apartenență).

În anul de grație de la Hristos pe care-l trăim, actualitatea acestor rânduri, aproape te strangulează!

Sunt foarte mândră că acest text înaripat, intitulat Limes, este proiecția, în viitor, a gândirii celor doi: Nicu Steinhardt și Sergiu Al-George; o gândire subtilă, patetică, de o relevanță aproape zguduitoare, într-o vreme a apocalipsei în care, fiecare analfabet, fiecare nimeni aruncă palme pe obrazul acestui popor!

Nicu Steinhardt făcea parte dintre prietenii de după închisoare ai lui Sergiu Al-George, cei din Lotul Noica. În decursul procesului (la care familiile nu au asistat) el a fost plasat în boxă între Nicu Steinhardt și Păstorel Teodoreanu, pe care nu-i cunoștea (de fapt nu cunoștea decât pe câțiva dintre cei 24 de componenți ai procesului respectiv).

Au rămas legați, cu o legătură indestructibilă; iar în dilemele lui Nicu, legate de opțiunea monahală, Sergiu a avut un alt punct de vedere și au avut dese discuții.

Mă consider un om bogat și favorizat că am putut participa, ca observator, la aceste întâlniri ale lor, cât și la multe alte întâlniri comune, cu ceilalți prieteni.

Dar există ceva ce vreau să spun în mod special despre Nicu; și acest lucru ține de o particularitate a sa, pe care aproape nu am întâlnit-o la alți oameni, și anume, modalitatea lui de a comunica cu ceilalți. Într-o conversație, chiar obișnuită – nu vorbesc despre înfruntările de idei, dramatice uneori, care se iscau adesea între prieteni și când el era ca un leu – deci chiar în condiții de normalitate, el era într-o stare de tensiune neobișnuită. Modul în care asculta, modul în care – se vedea bine – își pregătea răspunsul era acela al unei ființe total participative, în stare de perpetuă veghe. Exista în ochii lui și în expresia feței, acea prezență concretă pe care încerc s-o fac inteligibilă printr-o com­parație nu prea fericită, dar totuși aveai, privindu-1, senzația pe care ți-o dă acel mecanism electronic semnalizator, de la căpătâiul celor internați la terapie intensivă, și al cărui semnal luminos, egal cu semnalul vieții, ne comunică și această idee de stare de veghe.

Și de fapt, în volumul de care vorbim, Nicu Stein­hardt are o formulare, în Pictorul Teodor Dan, privitoare la un portret al lui Blaga, unde, referindu-se la ochi, spune: „Ochii: scrutători, atenți, sarcastici, sfre­delitori, de veghe, în trezie. Ciudat lucru, nici urmă de uscăciune, ușor îți este să accepți că privești un izvor de metaforizări.” Este, de fapt, autoportretul lui!

Și în asta, semăna cu Sergiu! Amândoi participau prea intens la jocul existenței, și nu-și dozau – ca să utilizez un termen grosolan – carburantul. Dar amândoi au rămas fără carburant înainte de vreme!

Si acum, pentru ceea ce urmează, pentru „patetismul” declarațiilor de mai jos, am nevoie să schimb registrul, și să mă adresez lui Nicu la persoana întâi, ca să-i pot povesti durerile mele de acum; eu, cea din 1993, să-i cer ajutorul lui Nicu, cel pe care l-am văzut ultima oară prin 1982, dar care, în Mărturisirea lui aduce răspunsuri pentru dilemele lumii noastre de acum. De ce oare nu aș face acest lucru, de vreme ce căderile și interferările de timp sunt acum aproape o „modă”.

Deci: Dragă Nicule, vreau să-ți spun că nu există pe lume nici un cuvânt care să mă ajute să-ți vorbesc despre golul pe care tu îl umpli cu aceste două cărți: Jur­nalul fericirii (pe care l-am citit în manuscris împreună cu Sergiu, în acei ani îndepărtați, și care pe urmă ți-a dispărut) apoi cu această Primejdie a mărturisirii.

Am vorbit mai sus despre Sergiu și despre Convor­birile de la Jilava. Dar acum vreau să-ți vorbesc despre noi, cei rămași în viață, care trăim în continuare într-un timp încă mai complicat și periculos ca înainte, timp în care s-au scufundat toate criteriile noastre de valoare sau morale, toată dreapta socotință despre care tu vorbești în repetate rânduri și de care, mulți dintre noi, pe jumătate înnecați, se agață ca de un pai.

Dreapta socotință: a Bibliei și a ta!

Dragă Nicule, în mărturiile tale, care se înșiră într-o logică inexorabilă, în partea a doua a Mărturisirilor, tu exprimi o arie de referiri și sentimente care vin, în tulburata noastră existență, ca un implant de înțelepciune și umor.

Vorbești de Pantelimonul tău natal, cu „salcâmii săi modești, cu căsuțele-i scunde, cu oamenii săi împăcați cu viața și convinși că nimic cu adevărat tragic nu se poate întâmpla”. Sublinierea ultimelor cuvinte îmi apar­ține, și iată de ce: în vremurile de urgie, când Sergiu era arestat, eu lucram ca medic de circă în Ferentari; era un loc la capătul pământului și având o faimă proastă (pe nedrept), dar eu aveam simpatie pentru acest teritoriu și chiar un sentiment de oarecare siguranță, socotind că acest post nu ar putea tenta pe nimeni, că acolo, „nimic cu adevărat tragic nu mi se poate întâmpla”. Aceasta era formularea pentru acel sentiment, pe care eu singură n-o găseam. Apoi, Manole al tău mi-l rea­mintește pe bunul prieten din tinerețe al lui Sergiu, pe Arion Roșu, iar periplul tău religios este ca o povestire din Șalom Alehem.

M-a încălzit pioșenia și tandrețea cu care vorbești despre tatăl tău (binecunoscută de noi) și care este din plin valabilă și pentru mine; dar acest tip de tandrețe s-a demodat, fiind în zilele noastre înlocuit printr-un fel de dezinteres sau o tratare de pe poziții freudiste (neo-freudiste), un fel de Freud reîncălzit, cu discursuri despre „pater odiosus”, sau „mituri transferaționale” etc.

Există, apoi, o poziție a ta care „se lipește” într-un fel nemaipomenit de alte triste realități ale noastre, într-o baie de violențe, injurii, minciuni, provocări, re­glări de conturi, tu vii ca un profet și spui: „Există -spune Vechiul Legământ – o vreme pentru supărare și o vreme pentru uitare, iertare și împăcare. ținerea aceasta de minte, ascuțită și exacerbată, numai a răului, otrăvește mai ales sufletul celui care nu poate depăși stadiul psihic al vendetei. Să nu uităm: nimeni nu-i fără de păcat, lumea nu-i matematic împărțită în buni și răi; iar noi, evreii – cei dintre granițele statului Israel și cei din afara lor – nu deținem cu exclusivitate monopolul bunătății, dreptății și infailibilității.”

În Mărturisire și în Ce știu, îți spui cuvântul tău, care atârnă greu, în probleme grave ca: politica față de evrei a poporului român, a bisericii ortodoxe și a lui Antonescu, în timpul războiului și a prigoanei antievre-iești. Cu gravitate, cu simț de răspundere, și cu fermitate rostești niște adevăruri pe care fiecare dintre noi ar trebui să le citească, cu ochii mari și sufletul la gură. Ba ai chiar și umor, povestind povețele tatălui tău, față de băiatul (care erai) și care strâmba din nas: „Să nu aud nici un cuvânt împotriva țării sau împotriva lui Antonescu; face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?”

Ești nemaipomenit! Și mai găsești putere și disponibilitate să vorbești despre un subiect tabu: „referitor la camarazii legionari nu pot spune decât că purtarea lor față de mine a fost frățească” (în închisoare) și altele asemenea. Trebuie să mărturisesc că ești „un caz”!

Și apoi în O caracterizare a sătenilor rohieni, faci un elogiu al acestora în cuvinte neprețuite:

„înrădăcinarea […] într-o realitate cu desăvârșire nesordidă, neîngrădi-toare, nesubjugată vorbelor fără conținut; într-o realitate afectivă amplă și cuminte, la jumătatea drumului între cer și pământ, înțelegând realismul adînc al crești­nismului care-i face invulnerabili la orice verbalism.”

Nu mai am putere să transcriu tot finalul dar totuși

„[…] neamăgiți, neîncruntați, neposomorîți (…), deștepți, neiubitori de orice fel de fals idealism, cu gândul la o judecată unde vor fi luate aminte faptele, nu vorbele, meșteșugite și încâlcite.”

Te freci la ochi, năucit, și-ți spui: oare nu sunt acestea vorbele rostite înainte de 1989 care pot fi întoarse împotriva tuturor celor care, cu primitivism și grosolănie aruncă cu lopata injurii în capul acestui popor „stupid”? Dar comentariile sunt de prisos!

Și, un ultim citat din Cultură și Timp: „Orice sistem cultural e terorist și exclusivist, nu admite altă scară de valori […]. E, cu bună credință, absolutist, convins că deține Adevărul și Rețeta finală. Lesne alunecă spre obligativitate. Stilul e prin definiție (ori ambiguitate) totalitar”. Dragă Nicule, abia mai pot respira. În această Mărturisire a ta ai dat, de fapt, niște răspunsuri. Ai dat, cu anticipație, răspunsuri la o serie de grave probleme care turmentează, scindează și învrăjbesc societatea noastră în ultimii patru ani.

Ai răspuns unor acuzații grave aduse poporului, Bisericii Ortodoxe, politicii „antisemite”, participării la holocaust, și apoi, încă: insulte de barbarie, neghiobie, stupiditate, aduse aceluiași popor. Și răspunzi Răului: celor „otrăviți, încruntați, posomoriți, verbaliști, cam­pioni ai vendetelor” etc.

Mai mult, răspunzi chiar și „sistemelor culturale care devin absolutiste, exclusiviste, totalitare” și cu care coexistăm, contemplându-le pe îndelete, de patru ani de zile.

Și acum, la sfârșit, am să-ți vorbesc despre mine, cea încorporată în prezentul acelor „vremuri în care toți oamenii vor înebuni” conform proorocirilor acelui sfînt Antonie cel Mare.

Fatalitatea colectivă nu m-a ocolit nici pe mine: sunt aproape patru ani de când nu i-am mai revăzut pe bunii mei (ai noștri) prieteni, prietenii de douăzeci și cinci de ani, din motivul pe care-l cunoști: învrăjbirea națională. Nu au nici o importanță „pozițiile” sau „adevărurile absolute” pe care fiecare dintre noi crede că le posedă – în exclusivitate – la ora actuală. Și, dacă este nevoie îmi asum în întregime vina pentru această despărțire, dar cu un corectiv, care se întâmplă să fie formulat chiar de tine, în cadrul aceluiași paragraf despre „amarnica prevestire a Sf. Antonie cel Mare”. Tu afirmi: „Ei (românii) au continuat și continuă să creadă că tot insul e liber să fie el însuși”.

Frumoasă și nobilă afirmație, valabilă se pare, doar pentru niște timpuri apuse. Pentru noua noastră „eră” este cea mai sigură cale de a-ți face amarnici dușmani din cei mai buni prieteni. „A fi tu însuți”, a-ți susține părerile (bune sau rele), împotriva cuvântului de ordine lansat pentru uzul întregii națiuni, este egal cu a-ți semna sentința de excomunicare.

Ca la balamuc! Balamucul Sfîntului Antonie cel Mare! Și, în această ordine de idei, nu pot să nu-ți povestesc un amănunt revelator.

În cadrul emisiunii de televiziune Memorialul durerii, care se deschide cu un citat din Jurnalul fericirii al tău, au existat trei episoade dedicate lagărelor din Balta Brăilei (culme a ororii universului concentraționar) în care mai mulți participanți au vorbit, în repetate rânduri, despre Sergiu, printre care, Alecu, Sebi și Sandu Zub.

Apariția doctorului Sebi Munteanu, Sebi al nostru, (faimosul doctor cunoscut în multe dintre închisorile și lagărele epocii) a fost remarcabilă prin masivitatea prezenței sale, siguranța și curajul cu care a vorbit și prestigiul special care se degaja din persoana lui.

Ei bine, Sebi, Sebi al nostru (cu care nu m-am mai văzut tot de patru ani) a spus, la un moment dat, vorbind despre Sergiu Al-George: „Mi-e dor de el, mi-e foarte, foarte dor!”. Îmi spunea asta mie, vorbind din ecranul televizorului, și având aerul că se adresează în mod special, către mine! Din televizor!

Unde ești tu Nicule, cel care ai avut cu Sebi aceeași „relație privilegiată” ca și mine, și ai fi putut fi – poate -singurul în fața căruia aș fi putut plânge pentru toată această viață învălmășită și nemaipomenită care a fost viața noastră!

Și acum, când mă despart de tine, îți fac o mărturisire. Cu greu m-am hotărât să predau, spre publicare, câteva dintre scrisorile tale către Sergiu. Ele par a nu-și mai găsi locul în această lume, întoarsă pe dos, în care relațiile, limbajul, sistemele de comunicare, s-au degra­dat și s-au pierdut parcă, iremediabil.

Rigoarea, exaltarea – și de ce nu – chiar candoarea acestor scrisori par a aparține unei lumi apuse, și riscă să apară „demodate”, „inactuale”. Împart cu tine acest risc și încerc să evoc – pentru mine, doar pentru mine -zâmbetul tău malițios, inteligent, atoatecuprinzător, atoateînțelegător și atoateiertător.

Scrisori de la Nicu Steinhardt

26 decembrie 1971

Iubite Sergiule,

Știi cât de mult te admir, pentru minunatele și extraordi­narele tale însușiri.

Iată că sunt silit să-ți găsesc și un defect, grav. Mai bine zis o slăbiciune: ispita de a ceda păcatului de bănuială.

Cum de poți – acordîndu-mi prietenia ta – să n-ai pic de încredere în mine și să atribui faptul că – deși mă simt atât de fericit printre voi – sunt uneori silit să plec mai devreme -unui capriciu, unei manii, unei ipohondrii? Cum de nu poți crede că trebuie s-o fac?

Și cum de poți crede – cunoscându-mă – că sunt atins de atât de neseriosul defect al ipohondriei, eu care sunt imunizat împotriva defectelor neserioase de altele atât de grave?

Puțina încredere ce-mi acorzi făurește între noi un zid, dar e un zid miraculos: existent numai pentru cel care-l secretează prin neîncrederea sa.

Pentru mine, cu toate că știu că nu pot face nimic împo-trivă-i (neîncrederea e o boală fără leac iar bănuielii nu i se poate demonstra nimic pentru că bănuiala e un cuvânt înșelător, e un cuvânt fals, de fapt înseamnă: preștiință ori și mai exact: predestinare), e ca și cum n-ar fi, dincolo ești tot tu. Cât despre humă, n-am griji; am încredere: „se va vedea la autopsie.

Te îmbrățișează cu drag și cu deplină încredere în prie­tenia ta, al tău Nicu.

29 decembrie 1978

Iubite Sergiule,

Întrebării tale: de ce îl sărută Iisus pe Marele Inchizitor (în apologul din Frații Karamazov) eu i-am răspuns, pe scurt, chiar în celula 18, unde mi-ai pus-o. Am reprodus scena, rezumativ, într-un paragraf din Jurnalul Fericirii.

Îngăduie-mi să-ți repet răspunsul meu mai pe larg: Sărutul este echivalentul exact al unui satori. Neofitului care-l întreabă ce este zenul, maestrul îi dă un răspuns ciu­dat, neprevăzut, „saugrenu“: e cinci coți de pânză de in, e o oca de orez, ori îi trage o palmă sau îl lovește cu pumnul în obraz.

De ce? Desigur pentru a-i trezi, a-i desăvârși.

Iisus procedează aidoma, numai că fiind o ființă divină și – în chip întrupat – un mare senior, răspunsul Lui (teologic egal) e nespus mai blând, mai elegant și mai armonios. Dar e la fel de neașteptat, de bizar, de uluitor.

Sărutul e tot un act de trezire, de trezire din iluziile istoriei, contingențelor, magiei. E o iluminare. E o trecere de la avidyā la vidyā. E o trezire, o chemare la realitate. Printr-un șoc.

Vălul magiei trebuie rupt printr-un efect de șoc: în practica zen prin pumnul maestrului, în creștinism prin sărutul lui Iisus. Nimic nu-l poate muia, șoca, scandaliza, ului (și deci trezi și tămădui) pe candidatul la inițiere decât palma ori pumnul maestrului; tot altfel, nimic nu-l putea șoca, adică trezi și ilumina (și vindeca) pe Inchizitor decât sărutul (pe gură) al Domnului.

Sărutându-l pe gură, Iisus îl scoate pe Marele Inchizitor din necunoașterea de sine și din iluzii și îl desvrăjește, îl iluminează (bodhi).

E, așadar, un act de jñāna. Acum, Marele Inchizitor, ca și Buddha, s-a trezit, s-a iluminat. Poate că, într-un anume fel, sărutul lui Iisus e un satori și mai „brutal” decât pumnul maestrului zen. În orice caz, procedeul e analog, sensul e identic, scopul e unul și același: a provoca o uimire cutremurătoare și trezitoare, singura capabilă a sfișia vălul maya, a dezveli impostura istoriei, a distruge vraja și a da: lumina, cunoașterea, pacea, dragostea. Aici cred eu că e marea deosebire: Iisus nu numai că trezește la realitate și iluminează (prin Cunoaștere) ci și produce un cutremur de intensitate maximă, izvoditor de ceva ce până la El nu a existat: lacrimi­le fericite ale înfrângerii, plânsul eliberator și pacificator și transfigurator al celui rănit de săgeata dulce și necruțătoare a dragostei (absolute) a lui Iisus.

(De altfel și cu Nicodim – Ioan, 3 – Domnul tot prin me­toda satori lucrează: îl uluiește pe bătrân spunându-i că trebuie să se nască încă o dată! Iar pe iudei îi năucește spunându-le că trebuie să-i bea sângele și să-i mănânce trupul.) Atenție la amănuntul (care nu-i amănunt): sărutul e dat pe gură, adică sub forma lui de maximă intimitate, pentru ca socul să fie și mai teribil, și mai electric, mai irezistibil. Întotdeauna Iisus lucrează cu măsuri extreme, de Blitz Krieg. Je ne sais pas si j’ai reussi à me faire comprendre.

Al tău, Nicu

PS: Despre cum se poate face Morții (teoria E.C.-N.S.), cred că e mai bine a vorbi, nu a scrie.

31 martie 1979

Iubite Sergiule,

Rezum sfaturile utile pentru „ le troisieme age “: Față de Hristos: frica (o frică teribilă), dragostea (o dragoste nebună), nădejdea (o nădejne nerațională). Față de Moarte: curajul.

Față de boli, scârbe, neputințe și întregul jalnic cortegiu al „ ticăloșiilor firii”: sfidarea, disprețul, îndîrjirea, calmul, eroismul.

Față de oameni: tăcerea (cât mai absolută), discreția, distanța; nici o confesiune, nici o văicăreală, nici un semn exterior al proceselor lăuntrice („Keeps the face”).

Față de mecanismul karmic viață-moarte: o resemnare covârșită de credința în Viața făgăduită de Hristos nouă.

Cu cele mai colegiale simțăminte,

Nicu

18 iunie 1979

Iubite Sergiule,

Problema lui Iuda mă obsedează de mult. Nu-s singurul. Am scris despre Iuda în Jurnalul Fericirii, respingând teoria exonerării de culpă a lui Iuda, susținută de mulți, printre care Ion Omescu și dramaturgul francez Paul Raynal. Cred că am discutat chestiunea și cu tine, ca și cu alții (mai ales în închisoare).

Am refuzat întotdeauna să-mi însușesc părerea după care Iuda – rol necesar în tragedia mântuirii – trebuie considerat ca lipsit de „vină”. Iată însă că aici, la Rohia, starețul mânăstirii – simplu țăran maramureșan însă excelent predicator, bun și harnic gospodar, iscusit exeget, om de treabă și spirit fără îngustime – mi-a expus o interpretare dintre cele mai apte a mă pune pe gânduri. Ea nu-l scoate pe Iuda din întuneric, punând totuși lucrurile la punct în mod, cred, judicios. Mai că aș spune că rezolvă problema asta grea.

Iată ce spune și cum argumentează starețul:

„Rolul” deținut de Iuda în iconomia divină a mântuirii era dinainte prevăzut, proorocit și necesar.

Ca atare, pentru acest rol ce i s-a atribuit, necesar, pro­orocit și prevăzut, Iuda nu poate fi osîndit.

Vorba cui știm noi: e clar. De ce totuși Iuda are parte de osîndă și de întuneric1? Pentru că, după ce și-a jucat rolul (prevăzut, proorocit și necesar), a reacționat cum nu trebuia. De început, a început bine: s-a căit, s-a dus la popi recunos-când că a greșit, a azvârlit banii. Bine a făcut. Apoi însă, în loc de a face ca Petru, de a plânge cu amar, s-a dus și s-a spânzurat. Și Petru păcătuise greu, foarte greu, dar și-a cerut – bărbătește (vorba potrivnicului lui Alecu) – iertare și s-a străduit (cu succes) să aibă parte de același sfârșit ca și Iisus (ba și l-a agravat, cerând să fie răstignit cu capul în jos). Iuda – spânzurându-se – a dovedit două lucruri: a) că nu crede în bunătatea lui Hristos (voința de a-i ierta), b) că nu crede în puterea lui Hristos (putința de a-i ierta).

Acesta e păcatul adevărat a lui Iuda; nu trădarea, nu vânzarea, de care nu-i răspunzător. Ci deznădejdea, reacția greșită. A reacționat prost la ce se întâmplase. Iar Sartre spune clar: nu importă ceea ce au făcut din noi, importă ceea ce am făcut noi din ceea ce au făcut (ei) din noi.

Fraza lui Sartre evidențiază tragica reacție greșită a lui Iuda. Dacă se ducea să se arunce la picioarele crucii și să-și ceară iertare și să plângă (lacrimile acestea ale lui Petru, care apar și în ochii tatălui de la Marcu 9, 24, sunt esențiale: ele dovedesc smerenia, acceptarea condiției umane, blândețea, nădejdea și pacea: sunt sfinte, sunt mângîietoare și salvatoare), Domnul desigur l-ar fi iertat. Iar dacă mai și se făcea luntre și punte (ca Petru) să-și ispășească fapta prin jertfă, era și el mântuit ca Petru (care, să nu uităm, săvârșise un păcat foarte grav: se lepădase!).

Interpretarea aceasta a starețului e perfect confirmată și explicitată de fraza lui Sartre. Iuda nu s-a priceput să facă, din ceea ce se făcuse din el, ceva onorabil. N-a avut curaj, s-a grăbit, n-a avut încredere în Hristos. Desigur că, trădîndu-L și vânzându-L, L-a jignit groaznic pe învățătorul și Prietenul lui. Mai teribil însă L-a jignit neavând încredere în El.

Pe scurt: pentru rol, e exonerat. Pentru libera reacție post-factum, e osîndit. Interpretarea mi se pare temeinică și soluția vrednică de luare aminte.

Viața mânăstirească, de altfel, ca și cea din închisori, e plină de surprize agreabile. Apar, de unde nu te aștepți, tot felul de tipuri umane profund respectabile, iar prinții și sfinții și eroii (fără titlu, fără diplomă, neștiuți, neluați în seamă) sunt mai mulți decât s-ar crede. Sunt și aici – vorba lui Vigny – servituti; dar grandoarea absolut pură e un vis al nostru necurat, e ispită diavolească, menită a ne îndepărta de binele posibil, o formă paroxistică a orgoliului, păcat principal și cu adevărat originar, original.

Din toată inima și din tot gândul, Nicu

17 iulie 1979

Iubite Sergiule,

Viața mănăstirească, desigur, e mai samuraică și, aș zice, mai sobră decât cea de pușcărie. Consolarea de a-ți povesti în fiece dimineață visele aici nu o ai. Nimănui prin gând nu i-ar trece să și le povestească și, mai vârtos, nimeni nu i le-ar asculta. N-ai cui te plânge, te văita, cui comunica durerile și bolile tale. Aici, prin definiție, nimeni nu-i bolnav. E ca în armată: bolnav ești numai când temperatura a depășit 39°, când ți-ai fracturat un os (important) ori când ți-ai pierdut cunoștința (pentru mai mult timp).

Nimeni nu te întreabă ce faci, cum o duci, cum îți merge. De fraze ca „Nu știu ce am. nu mă simt bine”, „Am o stare generală rea”, „Nu mi-s boii acasă” nici pomeneală: nici că se concep. Domnește – mare lucru! – cea mai desăvârșită discreție, nimeni nu te descoase, nu te compătimește, nu te sfătuiește. Nu se dau sfaturi, nu se pun întrebări!

Durerile, supărările, umilințele, nemulțumirile, necazurile, frământările, se înghit. Maul halten! e regula supremă.

E un regim auster, sobru, de izolare absolută. Mărturisirea se practică, scurt și dur, numai față de duhovnic • și nu des. Ești presupus a-ți rezolva singur greutățile, a te descurca singur, a-ți afla mijlocul de a te suporta și a-ți duce viața.

Da, există libertatea de mișcare, nu ești bătut, înjurat, însă cred că – una peste alta – e mai sever ca-n închisoare. E mai puțin hîd, e mai puțin murdar și puturos, mâncarea nu-i cea de acolo, e – firește, desigur! – altceva, cu totul altceva, însă e un regim absolut samuraic: de strunire a sinelui, de severitate britanică față de trupul și cugetul tău, de stăpânire de sine fără cruțare, de strângere a pumnilor și a măselelor, de curaj neîncetat – militar. Mie-mi stârnește cea mai desăvârșită admirație.

Noi, însă, nefiind monahi, eu te pot întreba: cum stai cu sănătatea? și-ți dori: sănătate, spor la treabă, pace și bucurii.

Sărutări Dorinei. Cele bune maică-si, lui George și soției sale. E probabil să fiu în București în prima jumătate a lui august.

Din tot sufletul și cugetul,

Nicu

foamea… Apetitul pentru cultură și civilizație nu-i mai puțin categoric decât cel sexual.

Găsesc în minunata carte (da, minunată, superbă) L’epreuve du labyrinthe (îți mulțumesc din toată inima, tot sufletul și tot cugetul că mi-ai semnalat-o și împrumutat-o) aceste cuvinte ale lui Eliade, care vin în sprijinul meu. Dă-mi voie să ți le reamintesc: „La culture n’est pas une «superstructure», comme le pensent les marxistes: c’est la condition specifique de l’homme. On nepeut etre homme sans etre un etre de culture”. Admirabilă afirmație.

Cât privește civilizația – care-i esențialmente o entitate rațională – să nu pierdem din vedere instinctul pentru curățenie de care dau dovadă unele animale, și o pornire spre „orânduire”, specifică de la început omului. (Sf. Pavel a formulat o teologie: Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al neorânduielii). Personalitatea lui Eliade mi se revelează din ce în ce mai hotărâtoare, mai fascinantă.

Cât de fericit, de comble mă simt că-mi este dat să-i citesc, că mi-a zâmbit (fie doar câteva clipe) cu bunăvoință, că aparțin aceleiași configurații teritoriale ca el; că mă în­vrednicesc de îngăduitoarea, mărinimoasa, atenta-ți prietenie, dragul meu bun și admirabil prieten.

Ever yours, gratefully, lovingly, admiringly, Nicu

11 noiembrie 1980

Iubite Sergiule,

Îți spuneam ieri că pentru mine cultura – ca și timpul, spațiul ori cauzalitatea în sistemul kantian – e un element aprioric. Ne este înnăscută, nu o dobândim; cunoaștem – genetic – o nevoie, o poftă de cultură așa cum ne mână setea,

Kostoglotov

Duhul sfânt face din pescari, apostoli, 

și din necredincioși, martiri.

Eclesiastul

Vreau să vorbesc despre primăvara anului 1980.

Ieșeam amândoi, în acea primăvară – spre Pastele anului 1980 – dintr-o serie neagră: o incredibilă desfă­șurare de evenimente nefericite, care m-au făcut să cred – în acea perioadă – că mi s-a aruncat în casă, o vrajă de moarte! (și poate că nu m-am înșelat)

În luna august 1976, au căzut bolnavi grav, trei membri ai familiei noastre, deodată: sora mea, cu un ulcer perforat, mama mea, cu șase fracturi (consecutive unei căzături) și mama lui Sergiu, cu o afecțiune vertebrală gravă, însoțită de dureri atroce și de semiimobilizare.

Las pe oricine să-și închipuie ce ar face el într-o asemenea situație de neînchipuit, și ce am putut face eu.

În 1977, după un an de chinuri, a murit mama lui Sergiu, iar soră-mea s-a operat, având un cancer.

În 1978 a făcut Sergiu un infarct, iar în 1979 a murit mama mea, boala ei constituind încă un efort teribil pentru mine. Nu fac această enumerare a unor evenimente familiale deosebit de grave pentru a cădea în păcatul văicărelii (păcat „oribil” cum spunea într-o scrisoare Nicu Steinhardt), ci pentru a fixa un „cadru”, concludent pentru starea noastră de uzură fizică și psihică – a acelui Paște 1980.

Și mai sunt necesare două completări, pe care le fac, nu fără o nuanță de amărăciune: în toți acești ani, lucram împreună și la problema medicală (expusă pe larg în cadrul acestui volum) și care a fost tot timpul un fel de spargere de cap. Sergiu începuse redactarea volumu­lui Arhaic și Universal. Și, ca o dureroasă concluzie: aceștia au fost ultimii ani „rezonabili”, înaintea faimosului deceniu ’80, în care se mai puteau face călătorii, vacanțe, și pe care noi „i-am ratat”, acești cinci ani venind să îngroașe bilanțul anilor definitiv pierduți; ani pe care îi numeam deseori – cu o amară deriziune – „ai noștri – les annees folles”.

Deci, înainte de Paștele 1980, am început să ne ocupăm de sănătatea noastră: Sergiu, având cordul în mare suferință, s-a internat la Spitalul Municipal, iar eu, mai norocoasă, mă alesesem doar cu o șchiopătare, ca sechelă a unei grave sciatice care mă imobilizase toată iarna; și încă, îl binecuvântam pe Domnul, că sănătatea nu mă lăsase în mijlocul evenimentelor acestor ani, când, ca un fel de cheie de boltă a casei noastre, nu mi-aș fi putut permite luxul bolii nici măcar o singură zi.

Internarea s-a făcut într-o clasică rezervă de 3 paturi, avându-l ca vecin (îi despărțea un pat gol) pe un scriitor, autorul unei piese de teatru de succes. Acesta desfășura, se pare, toată gama unei dispoziții negative și sumbre, cu gemetele de rigoare, văicăreli, nemulțumire permanentă, această stare de spirit (adevărată cădere psihică) transmițându-se – nefast – asupra vecinului său, Sergiu Al-George.

Acesta avea un decalog al unei conduite morale, îndelung exersată, atât prin aspra disciplină a școlii militare și apoi a închisorii, cât și prin propriile sale op­țiuni, cele ale rigorilor din disciplinele orientale.

În această ordine de idei, sunt revelatoare câteva ex­trase din corespondența cu Nicu Steinhardt, alt „pose­dat” al rigorilor morale.

Există un ton excesiv în aceste citate, cu care – îmi iau îngăduința să cred – Sergiu nu era cu totul de acord; în viață lucrurile sunt întotdeauna mai complicate și există nuanța – de bun-simț – că adevărul se află, în general, pe undeva la mijloc.

Ca să nu mai insistăm asupra unui adevăr ce ține de sfera medicală: este dovedit că subiecții cu comportamentul „samuraic” nu beneficiază de protecția care-i ocrotește pe cei care-și exteriorizează suferința, care „se vaită”!

Aceasta este dialectica!

Revenind la rezerva din Spitalul Municipal, în acel an 1980: între cei doi pacienți din rezervă, se instalase o oarecare stare conflictuală – tacită – rezultată din două modalități diferite de abordare a problemei demnității în fața suferinței.

Lucrurile erau mai grave în ceea ce-l privea pe Ser­giu Al-George, acesta nemaiavând disponibilități pentru concesiile necesare rezolvării unor asemenea – potențiale – stări conflictuale. Îmi spunea acest lucru de fiecare dată când mă duceam la el, și nu aveam cum să-i ajut!

Și într-o bună zi a apărut în rezervă, în patul din mijloc, un nou personaj: un ins brunet, înalt, spătos, impozant, muncitor într-una dintre marile uzine ale Capitalei, cu o remarcabilă siguranță de sine, având o cardiopatie severă, lucru pe care nu l-ai fi bănuit, având în vedere fizicul său robust.

La intrarea acestuia „în scenă” este necesară o precizare: Sergiu Al-George, atât prin formația sa umanistă, cât și prin convingeri „tradiționaliste” avea o simpatie deosebită, o „afinitate electivă” cu cel ce este numit într-un limbaj comun „omul simplu”; cu corecția că nu admitea – doamne ferește – nuanța peiorativă conținută în adjectivul „simplu”. Toți prietenii săi cunoșteau această înclinare a lui de a sta îndelung de vorbă cu oamenii „simpli”: la piață, la consultații, în provincie (mai ales în ținuturile lui natale, din Bistrița-Năsăud).

Nimeni nu avea, ca el, talentul de a găsi savoare și interes în discuțiile cu „conaționalii”: cu țiganii în consultații, pe care-i „ispitea” cu cuvinte sanskrite, cu un­gurii, în Ardeal, în bruma de ungară pe care o știa (și la care avea un deosebit succes) sau, mai ales, cu lipovenii de la 2 Mai, cu care vorbea rusește și între care își făcuse buni prieteni.

Era vorba de o teribilă nevoie de comunicare și o veritabilă admirație față de calitățile acestui om sim­plu; descoperea și prețuia inteligența nativă, fantezia, umorul, acuitatea și justețea percepțiilor acestora, tra­duse în observații pertinente sau replici fulgerătoare, tăioase și concise sau memorabile vorbe de duh.

Și acum, mă întreb ce ar spune el despre abuzul ce se face acum despre „elite”. Cred că pot răspunde: cu un ochi ar rîde, la ideea că valoarea poate fi acordată unei întregi categorii, fără criterii și discriminări, iar altul ar plânge, căci elitele pe care le-a cunoscut în libertate I-au respins, precum cele din sfera universitară și din cercetare, iar o altă „elită” cunoscută în universul concentraționar, aparținea forței represive.

Revenind la omul nostru „simplu” din rezerva Spita­lului Municipal: acesta s-a așezat între cei doi, pe patul din mijloc, și spectacolul a început.

Acest personaj a dovedit că, pe lângă un curaj exem­plar în abordarea bolii sale (curaj încadrabil în „decalo­gul” lui Nicu Steinhardt), avea și o replică rapidă, tăioasă, pătrunsă de un umor popular de mare clasă – replică ce tranșa, necruțător, orice dilemă.

„Era un circ – povestea Sergiu – să urmărești schim­bul de replici dintre dramaturgul (meșteșugar sevronat al genului) și acest „nimeni” care-și emitea sentințele scurt și nimicitor, exercitându-și această calitate în toate împrejurările: după vizitele zilnice ale alaiului medical, după dezbaterile privind probleme de diagnostic, sau cu ocazia micilor evenimente care surveneau în re­zervă, pe secție sau chiar în spital, când comentariile curgeau în ploaie”.

Se pare că personajul intuise imediat tensiunea din rezervă, cu conflictul tacit dintre cei doi pacienți, reprezentând două „școli de viață” și a luat partea -hotărât și eficient – pentru „școala stoică”.

Din acel moment, starea de sănătate a lui Sergiu a făcut un fericit salt către normalitate; inima lui, îndelung strivită de vechile traume ale închisorii și de cele recente ale valului de necazuri din viața noastră, se re-oxigena într-o atmosferă cu tonalitate benefică: „Mă trezeam dimineața cu senzația reconfortantă că am câștigat un aliat împotriva tuturor spaimelor și aprehensiunilor; un aliat care tranșa dilemele curajos, scurt și cu haz, singura modalitate de a răspunde eficient agresiunilor”, spunea el.

Nu-mi mai amintesc numele acestui personaj benefic și nu i-am mulțumit așa cum ar fi trebuit, așa cum încercăm să mulțumim – și nu reușim – celor care ne trag de păr dintr-un vârtej care ne îneacă.

Sergiu și cu mine l-am numit – cu o fulgerătoare intuiție – Kostoglotov – numele celebrului personaj al lui Soljenițân din Pavilionul canceroșilor, ceea ce a fost cel mai mare omagiu pe care am putut să-i aducem anonimului suferitor dintr-o anonimă rezervă a unui spital oarecare, aparținând unei epoci deloc oarecare. Kosto­glotov rămâne, în acest secol teribil, adevărat Pavilion al celor mulți lipsiți de orice speranță, prototipul omului simplu, insul scufundat în întregime într-un ocean de agresiuni, neapărat de nimeni și de nimic (nici măcar o umbră a umbrei vreunui „drept al omului”) și care și-a construit singur propria lui apărare, prin aparent precarele lui forțe: o minte ca briciul, umor, speranță creștină și, mai presus de orice, o bravură imanentă care devine, în perspectivă istorică, transcendentă.

Dacă există o lume mai bună, în care s-au întâlnit Kostoglotov al lui Soljenițân cu al nostru, și cu mulți asemenea lor, atunci Dumnezeu să-i ocrotească în slava Lui, iar pe noi, cei care depunem mărturie, să ne apere!

Despărțirea de Paleologu

Amicus certus in re incerta cernitur Ennius, Scenica 296

Îmi este foarte greu să abordez acest „subiect” dat fiind faptul că Alecu Paleologu a fost, în mod sigur, cel mai bun prieten al lui Sergiu. Dar, în ultimii ani s-au petrecut asemenea mutații, atât la nivel „macro” cât și în relațiile dintre oameni, încât am sentimentul că această raportare a unor fapte și împrejurări din trecut îmi este necesară mie, în primul rând, pentru a-mi clarifica atât concluziile unor acumulări cât și justificarea unor delimitări.

Și, în definitiv, de ce nu am face un „exercițiu de libertate” privind atât pe preopinent cât și modalitățile de abordare a unui subiect delicat.

În ce privește Despărțirea, sunt în mare parte tributară trecutului: am avut privilegiul de a fi printre primii lectori atât a faimoasei Despărțirea de Goethe a lui Noica prin anii ’57 (Anti-Goethe, titlul original) cât și a nu mai puțin faimoasei Despărțirea de Noica a lui Paleologu, după 20 de ani.

Despărțirea mea de Paleologu, oricât ar părea de neimportantă raportată la ilustrele ei predecesoare, face parte din viața mea, a lui Sergiu și a lui Alecu și este foarte importantă pentru mine.

Dar această istorie n-o pot începe cu începutul ci cu sfârșitul, adică cu acești ultimi ani, în care lumea a basculat irevocabil și în care, vrând-nevrând, datele unei probleme își inversează cronologia.

Încep prin a cita câteva rânduri, aparținând chiar lui Al. Paleologu, și prin care încerc să mă apropii de mie­zul fierbinte al acestui dificil excurs, recurgând, cum am spus mai sus, la o cronologie inversată.

Citez din Al. Paleologu: „«Cest la faute â Voltaire, c’est la faute â Rousseau!» Dictonul acesta celebru, care circula în societatea franceză din vremea Restaurației și pe care Victor Hugo l-a pus ca refren într-un cântec al lui Gavroche, ironiza resentimentele mentalității bien-pensante a epocii. Exasperați de urmările Revoluției și de spiritul noii societăți, oamenii vechiului regim, găsiseră, măcar platonic, acești țapi ispășitori. Înciudarea lor nu era, desigur, cu totul lipsită de îndreptățire, dar ea exprimă, mai cu seamă, antipatia unui anumit soi de oameni față de «intelectuali» în genere și în special față de «filosofi»” (Volumul Simțul practic, p. 117).

Iată, turnată într-o formă perfectă, dilema anilor 1994, la trei ani după Revoluția noastră (continuăm s-o numim ca atare) și la 200 de ani după Marea Revoluție Franceză.

Toate elementele de simetrie cu ziua de astăzi există în această formulare: și „exasperarea” postrevoluționară, și oamenii vechiului regim, și spiritul noii societăți și antipatia lor față de greșelile „intelectualilor” și „fi­losofilor” și căutarea țapilor ispășitori {Tranziție în toată regula).

Ciudată este viața; în 1974 aceste cuvinte erau o speculație amuzantă a unui intelectual „distins, de

bună rasă și de modă veche” cum îl definea, tot acum 20 de ani, Adrian Păunescu (atemporal) într-un interviu cu Al. Paleologu.

Acum, pasajul cu pricina a devenit o realitate arzătoare, într-un context de violență și dezordine, și refrenul lui Victor Hugo și Gavroche a intrat în cotidianul nostru, iar autorul rândurilor de mai sus a pășit direct în interiorul ecuației respective, prin binecunoscuta sa poziție de „ambasador al golanilor”, care-l face pasibil oricând de a intra sub incidența unei acuze asemănătoare „Cest la faute a Paleologu”!

Și chiar și subsemnata, pentru a vorbi despre „bunul nostru prieten Alecu” sunt nevoită să mă situez tot în interiorul acestei ecuații, în care sistemele de relații dintre amici devin neobișnuite, în împrejurări neobișnuite.

Este sigur că, împreună cu Dr. Sebi Munteanu, Alecu a fost cel mai bun prieten al lui Sergiu, în toți anii dintre 1964 și până la sfârșitul din 1981. Ba mai mult, erau chiar și cumetri, căci Sergiu a fost nașul de botez al celor doi băieți ai acestora. L-a cunoscut pe Alecu, mai întâi formal, figurând amândoi în componența „lotului Noica” așa cum i se spunea atunci și i se spune și acum, și s-au cunoscut mai bine în anul 1963, la Luciu-Giurgeni, unde munceau amândoi: Sergiu la roa­bă și Alecu topometrist, apoi au lucrat împreună în tim­pul marii epidemii de hepatită tot la Luciu-Giurgeni.

În această lungă prietenie despre care vorbesc mai pe larg și într-un alt capitol al acestor amintiri, mă socoteam un fel de „secondant” sau, cu un termen actual „pe post de observator”, în sensul că-i ascultam și-mi făceam propriile mele păreri, căci nu aveam nici pretenția, nici calitatea, nici dorința de a interveni prea des în discuții; când era cazul îmi spuneam însă acest cuvânt al meu, clar și răspicat.

În această „calitate de observator” înregistram uneori un ton ciudat de vehement al lui Alecu, violent uneori, ținând de niște convingeri care, parcă nu meritau atâta oboseală.

Una dintre aceste discuții s-a desfășurat pe prispa de la 2 Mai, într-o seară de vară, când venisem numai noi patru, fără ceilalți prieteni. Tema era, să-i zicem, socio-etico-filozofică, în care abordarea, cu un punct de vedere violent-marxist a lui Alecu, l-a scos din fire pe Sergiu. Au ajuns la schimburi de cuvinte violente și, întrucât discuția avea loc la o oră de noapte și la garduri începeau să se miște umbre neliniștite, a trebuit ca nevestele să-și tragă, fiecare, bărbatul respectiv în casă, uzând și ele de mijloace dure, adaptate situației.

De altfel, criteriul marxist al lui Alecu este folosit și în interviul pe care l-a acordat lui Adrian Păunescu, intitulat Literatură, Morală, Politică, apărut în Simțul Practic, pag. 170-174; așa încât, permisă să-mi fie mirarea față de poziția lui actuală, violent-monarhistă. Ainsi va le monde!

Dar n-aș fi corectă dacă n-aș face referință la un alt episod, care-l revelează pe un Alecu fantezist, gata de acte tot „extremiste” dar pline de farmec și gratuitate.

Era o vară în care am plecat la 2 Mai împreună doar cu Alecu și cu Nicu (Steinhardt). Drumul a fost un adevărat recital de „bons mots” și am râs cu toții ca niște descreierați. Ajunși la mare, am avut vreme proastă. Sergiu și Alecu, în plictiseală, au hotărât să mâncăm scoici. Am dat o groază de bani pe o jumătate de găleată cu scoici și subsemnata a fost desemnată ca foarte indicată a le curăța și a le deschide (ceea ce nu era ușor). Când eram pe la jumătate, Alecu a venit cu o propunere: să facem un sacrificiu pentru a conjura „la mauvaise saison” și s-a hotărât aruncarea în mare a tuturor scoicilor (spre îmblânzirea lui Neptun!) și eu am pledat zadarnic pentru păstrarea, măcar a scoicilor deschise (munca mea) și a valorii lor alimentare. Zis și făcut: toate scoicile au fost aruncate în mare, cu invoca­ția respectivă pentru a câștiga bunăvoința zeilor mării și, desigur, vremea bună s-a instalat urgent.

A doua ciocnire între cei doi a avut loc în casa lui Dinu Pillat, prin anii ’73-’74, la un revelion, pe o temă care s-ar rezuma cam în felul următor: Etic și Estetic la Eminescu și Caragiale. Nu este greu de presupus cui îi aparținea criteriul estetic și cui cel etic, iar această dispută s-ar putea suprapune, să zicem, celei clasice între Lovinescu și tradiționaliști. S-au spus cuvinte grele, care au pus în încurcătură pe gazde, mai ales că violen­ța înfruntării nu cadra nici cu Revelionul și nici cu concepția mesenilor despre o discuție civilizată. Cred că nu și-au vorbit mult timp dar, până la urmă, afecțiunea reciprocă a fost mai puternică decât opțiunile între etic și estetic.

Nu venise încă momentul marilor înfruntări dar, poate nu greșesc, cred că acum s-ar situa pe poziții ireconciliabile.

Și a mai existat un moment de tensiune: când Alecu a venit la Sergiu cu manuscrisul (care intra la tipar) Despărțirea de Noica în care existau câteva rânduri incendiare la adresa lui Dinu Noica (anatemizat ca legionar). Discuția a fost lungă și-l văd și acum pe Sergiu la plecarea lui Alecu, în ușă, încercând pentru ultima oară să obțină o ameliorare a textului.

Dar nu pot să nu menționez și momente de cumpănă în care am fost uniți ca frații, în care prietenia noastră funcționa „ceasornic”.

În primăvara anului 1978 Sergiu era internat la spitalul Caritas cu un infarct (era începutul sfârșitului iar eu eram conștientă de acest lucru).

Într-o duminică mi-a telefonat Alecu, spunându-mi că ar dori să-i viziteze; i-am spus că intenția lui este binevenită și că-mi permite și mie să mă odihnesc. A doua zi i-am dat un telefon de mulțumire și el mi-a dat un scurt raport despre vizita la spital, dar mi-a spus că este îngrijorat: băiețelul lui de vreo cinci ani, Piținacu, cum era alintat în familie, era bolnav; avea dureri ab­dominale, fusese văzut de doi medici, unul a spus apendicită, altul a spus că nu e apendicită. Sunt vechi practician și știu bine un lucru: nimic nu e mai pericu­los, în ce privește abdomenul, decât aceste opinii contrare privind apendicele și de obicei se întâmplă ce e mai rău! Am ezitat o clipă căci, ca un făcut, în acea dimineață Sergiu mă aștepta cu o mie de ochi, fiind prima zi de „mobilizare” după o lungă imobilizare.

Dar flerul meu de diagnostician, cu care mă laud, îmi dicta necruțător că „apendicita” era urgența primă. Cu ajutorul bunului nostru prieten, Dr. Sebi Munteanu și cu mașina lui am ajuns rapid în str. Romancierilor, unde am găsit ceea ce mă temeam: simptomatologie neclară, incertă, și care justifica opțiunea de temporizare, aceasta fiind de altfel și părerea celorlalți. Am tranșat situația și l-am dus, pentru avizare, la Spitalul Gr. Alexandrescu. Aici, după o ezitare de vreo 30 de minute (aceeași simptomatologie înșelătoare) s-a decis totuși intervenția. Am rămas lângă Alecu, căci nimeni n-ar fi putut să-i lase singur în timp ce i se opera copilul, deși mie îmi ardea pământul sub picioare, știind că Sergiu se uită zadarnic la ușa pe care eu nu mai intram.

Diagnosticul operator a fost: Flegmon apendicular cu iminență de peritonită și, o dată cu acest diagnostic s-au transmis complimentele profesorului pentru medicul care a adus copilul în timp util. Nu am vreun merit deosebit, diagnosticele grele sunt, într-un fel, specialitatea mea, dar în acest caz mi-am asumat cu satisfacție complimentele profesorului.

Este de închipuit ce bombăneli am auzit la Spitalul Caritas, unde am ajuns cât am putut mai repede, dar și uimirea lui Sergiu față de acest eveniment neașteptat privindu-l pe finul său.

Este un moment la care am reflectat adesea, dar este aproape sigur că „beneficiarii” acestei „prestații” I-au uitat de mult. Este în firea lucrurilor, și este bine că e așa!

Poate că am insistat prea îndelung asupra unor momente mai mult sau mai puțin semnificative. Dar aceasta a fost viața noastră, prietenia noastră și, ca să-ți poți justifica o enunțare pragmatică privind „despărțirea”, cu toată dureroasa ei încărcătură, îți trebuie un „excurs” prealabil, privind prietenia respectivă.

Sergiu a murit în ziua de 10 noiembrie 1981. Scriu aceste rânduri în zilele când se împlinesc 12 ani de la moartea lui și când iarna precoce este, pare-se, aceeași de atunci.

Revenise de patru zile din India, de la Benares, de la Congresul de indianistică unde i s-a atestat și consacrat valoarea sa de orientalist, un fel de climax al existenței sale.

Era plin de impresii, încărcat „pozitiv”, poate mult prea „pozitiv”, dar și obosit și stăpânit de aprehensiuni. A simțit nevoia să nu vadă pe nimeni deocamdată; chiar și mie mi-a povestit prea puține lucruri, iar printre acestea, o afirmație a făcut să-mi sune în cap un clopoțel de alarmă și anume: refuzase o invitație, în continuarea Congresului, la o Universitate din Kash-mir! Știam că o viață întreagă și-a dorit aceste lucruri, erau ca un fel de năluci, fără nici o șansă de materiali­zare, iar acum le refuza! Ceva nu era în regulă. De aceea, am primit cu o oarecare neliniște vestea că Alecu se anunțase pentru o „scurtă vizită” care, în fapt, a fost o lungă vizită, împreună cu soția sa, Pia. I-a prins mie­zul nopții la noi, între timp începuse un viscol, și i-am găzduit pentru noaptea respectivă.

A fost o lungă, foarte lungă întrevedere, în care Sergiu, într-o bună-dispoziție de zile mari, aproape exultant, ne-a povestit întreaga sa „epopee” indiană. Era fericit și ne aducea la cunoștință, unul după altul, nenumărate instantanee, cu conținutul lor de împlinire profesională, culturală și emoțională, care se articulau perfect, într-un tot armonios și definitiv: un cerc care se închidea! Era atât de fericit încât nu vedea decât ca o împlinire logică faptul că ar fi murit (la propriu) atunci și acolo. Am făcut cu toții hazul de rigoare și atunci el a venit cu o ultimă precizare: întâmplarea a făcut ca, înso­țind pe cineva de la Ambasada Română, să asiste la îm­barcarea pe vas a sicriului unui marinar român, mort într-o încăierare locală.

„Nu-mi puteam scoate din cap, spunea el, că acel marinar murise în locul meu, că, undeva, un mecanism al providenței se încurcase, și că acel marinar mort pleca spre patrie în locul meu”\

În acea noapte a început să se simtă rău. A doua zi a fost văzut de unul dintre cei mai buni cardiologi care ne-a asigurat că inima este O.K. Ne-am înveselit, am făcut planuri minunate pentru zilele care veneau și în seara aceleiași zile s-a sfârșit vorbind la telefon. Nu am nici o amintire din acea noapte căci între mine și Nenorocire s-a interpus Vidul. Soarta cea milostivă mi-a tăiat contactul cu realitatea operând un fel de scurt-cir-cuit al releelor cu scoarța. După reinserția în realitate nu am vărsat nici o lacrimă și nici mai târziu. Dacă există un proces fizic prin care un corp viu să fie scufundat într-o baie de mercur lichid (de exemplu) și să iasă acoperit cu un fel de poleială ca de oglindă, o platoșe protectoare dar și rigidizantă, apoi aceea eram eu. În această carapace am primit și am vorbit cu zecile de oameni care au venit la noi acasă și apoi au umplut biserica și curtea bisericii, la înmormântare. țin minte că în biserică îi aveam vis-a-vis pe Paul Anghel, pe Dna Zoe Bușulenga și pe Ioan Alexandru care adusese un cor al Patriarhiei care cânta îngerește Fericirile. Iar cuvântul de adio l-a rostit Alecu Paleologu.

Și după vreo două zile a venit o propunere ciudată, iar eu, învelită în platoșa mea, am primit-o: era vorba despre o întâlnire a vechilor prieteni cu care Sergiu luase o înțelegere de a le povesti periplul indian în Duminica acelei săptămâni; această întâlnire urma deci să aibă loc, așa cum era convenit, în locuința familiei Pillat, cu noi toți, iar Alecu să povestească în locul lui Sergiu. În mod obișnuit, dacă eram în toate mințile, n-ar fi trebuit să primesc această propunere, fiind, desi­gur, peste puterile omenești. Dar mințile mele erau și ele scăldate în acel mercur lichid, pietrifiant; eram, cred, un personaj despersonalizat, ca un erou din Bha-gavad-gită, „deasupra împrejurărilor”.

Și m-am dus la întâlnirea unde participau familiile Enescu, Dr. Munteanu, Paleologu și Neli Pillat.

Eram doar un arc supraîntins, într-o stare de tensiune generatoare de un fel de sfidare; și probabil speram că acest arc se va decontracta reascultând șirul povestirilor și că, prin acest „exorcism” voi putea să mă apropii de realitatea zguduitoare și, poate, voi putea admite și faptul că Sergiu este și nu este de față.

La început conversația celorlalți se ducea pe teme comune, care nu mă interesau, eu plutind într-un amestec de gânduri clocotitoare și confuze, eram doar o biată făptură amărâtă care aștepta minuni de la Alecu; de la Alecu, cel care fusese singurul martor al acestei prețioase și unice povestiri, care trăise, ca și mine, moartea povestitorului, care putea extrage, prin deosebita lui capacitate intelectuală și sufletească, filonul de unicitate și de exemplaritate, a acestei teribile în-tâmplări în care coexistau, ca într-o tragedie greacă, succesul, fericirea și moartea.

Și, într-un târziu, Alecu și-a început povestirea și a zis: „Sergiu mi-a spus că în India, femeile poartă acum, pantaloni. Ha. Ha.”

Mă abțin de la orice comentariu și declar că vina a fost în întregime a mea: Explozia care s-a produs în capul meu se datora disproporției absolute dintre supravoltajul meu și prozaismul sec, ultragiant de sec și de inadecvat al acestei biete propoziții, pe care aș fi trecut-o cu vederea oricărei alte persoane, nedotate și neimplicate, dar nu lui Alecu Paleologu.

Ulterior, recitind Lotte la Weimar, aproape am amuțit regăsind această stare de spirit, cu totul specia­lă, în care, pe parcursul a douăzeci de pagini (consacrate dejunului oferit de Goethe) se sapă prăpastia dintre Lotte, cea care agoniza în așteptarea unor cuvinte cu o anume și precisă încărcătură emoțională și ilustrul său vecin de masă; acesta, cu superba sa distanță și morgă, intenționat sau nu, evită să-i aducă ajutorul acelor anume cuvinte de care ea avea atâta nevoie. Este despărțirea definitivă de trecut pentru Lotte. (Desigur, sunt obli­gată să declar că orice asemănare cu persoane în viață este nulă și neavenită).

În ce mă privește, în acel moment, în acel loc și în acea împrejurare, m-am despărțit de Al. Paleologu.

Se pare că, imediat după ce acesta a pronunțat fraza fatală pentru mine, am avut o reacție fulgerătoare și, cu un zâmbet pe buze (reușisem să zâmbesc) am preluat eu povestirea. Și am povestit toate întâmplările, toată succesiunea de fapte, gânduri și comentarii, și am sfârșit cu marinarul mort, care murise din greșeală, în locul lui Sergiu Al-George. Am avut o voce fermă, fără ezitări și când era de râs am râs. Starea de tensiune a cedat și am socotit – pe bună dreptate – că m-am purtat ca un samurai, și că Sergiu, care era de față, a apreciat acest lucru. Cu Alecu m-am revăzut arareori, în întâlniri fără semnificație anume și ne-am purtat ca niște onorabili amici, iar în ultimii ani nu ne-am mai văzut deloc. Mai pe scurt, nu mai existăm unul pentru celălalt.

Dar eu nu pot să fiu decât dreaptă. Imaginea em­blematică, pentru mine, rămâne una singură: aceea dintr-o fericită după-amiază de vară când, abia ajunși la 2 Mai, el și cu Sergiu s-au repezit la crîșma „Dobrogeana” și au băut împreună până seara, când ne-am dus cu toți ceilalți ai noștri „să-i scoatem din crîșmă”. Ei nu vo­iau să iasă și repetau mereu că „soarele nu apusese și nici nu va apune în acea seară”.

Această imagine are un loc special în amintirile mele, ca un medalion rămas suspendat într-o altă dimensiune și un alt timp.

G.K. Chesterton are undeva, în cartea sa Charles Dickens, o formulare care spune ceea ce eu nu reușesc să spun. În capitolul Documentele Clubului Pickwik dizertează îndelung asupra ideii că Dickens a fost mai degrabă un creator de mitologie decât un romancier, și că eroii lui legendari fac parte din lumea fabuloasă a oamenilor celor vechi, „oamenii care făceau garduri de nuiele, oamenii care săpau gropi sunt cei care au făcut zeitățile”. Și el spune, într-o formulare memorabilă:

„Lui Dickens îi plăcea să arate personaje plutind într-un fel de vid al fericirii, într-o lume despărțită de timp, cu totul despărțită de împrejurări […] Vocația lui este să exagereze intensitatea vieții. Sentimentul fundamental pe care-l evocă opera lui este al celor doi prieteni care beau vin și stau la taifas toată noaptea. Dar pentru el sunt doi prieteni nemuritori, stând la taifas într-o noapte fără de sfârșit, și bând vin dintr-o sticlă care nu se golește niciodată.”

Poveste de demult

Ce cub frumos ar fi fost acesta

de n’ar fi avut un colț sfărâmat!

Nichita Stănescu

Fiecare dintre noi posedă o carte dragă care vorbește despre un personaj „atins de grație” care evoluează într-o anume lume și într-un anume timp, ambele revolute, dar acoperite de un prestigiu și de o aură care nu mai are nici o contingență cu realitatea.

Numele generic al acestor cărți dragi este Poveste de demult și eu posed o asemenea carte iubită, iar afecțiunea pentru ea nu are nici o legătură cu criteriile de valoare obiective.

În acest spirit, vreau să mă apropii și eu de un anume timp și spațiu al tinereții mele și să reintru într-o Poveste de demult a mea, având o eroină prea bine cunoscută mie.

Personajul „atins de grație” eram eu, la începutul anilor ’50 (o tempora!) o tânără subțiratecă (extrem de subțire, mulțumită regimului de război din care abia ieșisem), cu păr lung, blond cendre, și cu ochi albaștri, cutezători, în care licărea o luminiță de triumf și chiar de sfidare la adresa lumii în care intram.

Motivul pentru care devenisem cutezătoare și chiar sfidătoare era unul fericit: reușisem un rezultat foarte bun la prestigiosul concurs de Internat al acelui an; a fost, de fapt, ultimul concurs de Internat pe care Ministerul

Sănătății l-a mai ținut înainte de instaurarea unei „noi ordini” într-o „nouă lume”.

Aveam ani grei în spate: anii de război au coincis cu cei de studenție, și las pe oricine să presupună cum au fost acești ani, care au găsit familia noastră într-o precară stare materială; așa încât, supraviețuirea, pur și simplu, a fost obiectivul unic al vieții noastre în acea perioadă. Tatăl meu era magazioner la Depozitul Central de Hîrtie (unde, har Domnului, aveam și o locuință) și era – ziua și noaptea – afară, pe linia triaj a Depozitului și primea vagoanele cu hârtie, iar mama ne asigura hrana și îmbrăcămintea, așa cum se putea.

Așa încât, în acei ani de studenție mă strecuram ca un șoarece cenușiu, între colegii mei, mulți dintre ei mai favorizați de împrejurări, mai bine îmbrăcați și mai dispuși la veselie. Dar (fericită natură) nu am avut niciodată vreun complex de nici un fel; dimpotrivă, nu am regăsit nicicând acea acută senzație de solidaritate și dragoste care unește o familie în vremuri grele (de fapt am regăsit-o în perioada de închisoare a lui Sergiu) și sentimentul zilnic – de victorie – că „a mai trecut și am mai supraviețuit o zi”.

De aceea, când s-a anunțat concursul de Internat, am știut că era șansa mea (unică). Am învățat sângeros, nu știu dacă am ieșit din casă de zece ori într-un an. M-am clasat pe locul 14 din 200 de candidați (sau reușiți, nu-mi mai aduc bine aminte) și a doua dintre fete.

Intram – pentru prima oară – într-o zodie cu augurii succesului și aveam de gând să mă port precum una dintre „fiicele norocului”. Mă înfățișam deci ca o persoană foarte sigură de sine, care-și fixa interlocutorul cu o pătrunzătoare privire albastră, conștientă de valoarea ei, și cu acea doză de agresivitate a celui care are de plătit ceva polițe față de ceea ce numim, generic, lumea. Și, culmea, acea persoană, devenită arogantă peste noapte, avea succes, intrând pe deplin în pielea unui „personaj lovit de grație” și care-și făurea vise mari.

Între aceste vise era și acela de a-mi alege un loc cât mai bun, în funcție de media mea mare, pentru acest prim stagiu de Internat, și anume într-o clinică cât mai importantă. Această alegere avea loc în cadrul unei ședințe solemne, fixată la o dată anumită. Și am ratat această alegere mult așteptată, această finis coronat opus, am ratat-o neluînd cunoștință de data acesteia (nici până astăzi nu-mi explic cum s-a produs această neînțelegere). Și Soarta a ales pentru mine!

Un coleg, văzând că nu sunt prezentă, a decis el ce loc să-mi aleagă. „Tu nefiind prezentă, mi-a zis el, ți-am ales un loc într-un spital care-ți purta numele; tu având numele Dorina Bucur, am ales Spitalul Bucur.’” Furia mea față de această „neșansă” a fost mare: trebuia să mă mulțumesc cu un spital „de mâna a doua” când puteam să aleg Clinica medicală Colentina!

Am plecat la Constanța (până la data începerii stagiului), unde am făcut o plajă turbată și am revenit cu moralul restaurat și în mare formă pentru a „ataca în forță” noua mea „carieră”. Mi-am făcut o intrare „pe cinste” în spitalul care-mi purta numele și care, culmea, mi-a plăcut din primul moment.

Eram o puternică pată de culoare în peisajul spitalicesc: bronzul marin punând în valoare albastrul ochilor (eram convinsă că cine nu-și valorifică aceste calități este sortit – pe bune – eșecului), cât și grija pentru a-mi pune în lumină zestrea de cunoștințe medicale și media mea cea mare, toate acestea nu au trecut neobservate, îmi amintesc, cu aceeași calitate a sentimentelor ca și atunci, de două dovezi de captatio: unul dintre colegii de secție (cred că era extern) mi-a dăruit – cu mare exaltare – câteva perechi de cercei (șterpeliți, se pare, de la surorile lui) cercei din „pachet” cu niște minunate pietricele albastre – așa cum n-am mai văzut de atunci și pe care nu am avut inima să-i refuz (așa cum ar fi trebuit). Iar medicul secundar al secției, un tip înalt, osos, ursuz, cu niște ochi verzi, neîncrezători, suspicioși și mai ales disprețuitori față de tagma femeilor care se amestecă în medicină, m-a provocat odată, la patul bol­navului, cu o problemă mai neobișnuită ținând de funcțiile ficatului (cu scopul vădit să mă încurce). I-am recitat, pe nerăsuflate și cu aroganță, toate funcțiile hepatice și a rămas interzis. Ba, cu această ocazie a descoperit și alte calități ale mele pe care nu binevoise să le observe, mai pe scurt s-a îndrăgostit de mine.

Totul mergea bine, dar elementul politic, din ce în ce mai supradimensionat în epocă (unde am mai văzut noi așa ceva?) se năpustea asupra noastră; acest element politic nu mă interesa, aveam eu micile mele alte socoteli, dar el mă prinsese în obiectiv. Mai precis, în spita­lul Bucur existau două secții de Medicală: una, cea în care nimerisem eu (prin grija sorții) și care avea deja o opțiune politică bine conturată, cea comunistă, atât prin șeful său, Dr. Caffe, cât și prin majoritatea colaboratori­lor; cealaltă secție, condusă de Dr. Chiriacescu, avea -nu se putea altfel – o opțiune anticomunistă, manifestată în toate ocaziile. Deinde ira! Dușmănia între cele două clinici era inevitabilă. În consecință, subsemnata, total apolitică, m-am pomenit solidară cu personalul acestei clinici și în „război” cu cealaltă.

În „cealaltă” existau câțiva colegi cu care eram în termeni buni – și chiar foarte buni -, dar exista unul care mă privea, dacă nu cu ostilitate, dar în orice caz, cu suspiciune. În întâlnirile ocazionale, ochii lui cercetători mă examinau cu atenția pe care o acorzi unui „caz” care te intrigă; siguranța și „aroganța” mea păreau a fi suspecte în ochii acestuia de o oarecare impostură (și nu greșea). M-am interesat – bineînțeles – despre „ce hram poartă” căci aspectul lui: zvelt, înalt, brunet, băiat frumos cu replica tăioasă, nu se putea să nu mă intereseze, și am aflat: că medicina pentru el este neimportantă (deși luase internatul cu o notă mai mare ca a mea) că este un tânăr orientalist de viitor (ia te uită, așa ceva nu mai auzisem), că familia lui are mașină (ceva senzațional). Numele acestui ins neobiș­nuit era Sergiu Al-George.

Am hotărât, cu elementarul meu bun-simț, că acest „caz” mă depășea și că nu aveam altceva mai bun de făcut decât să mi-l scot din preocupări și să-mi văd de treburile mele, ceea ce am și făcut, timp de câteva luni.

Și a venit perioada vacanțelor de vară. Mă văd și acum în fața listelor de concedii – lucrate de serviciul administrativ – și afișate pe geamul ușii de la ieșire, contemplându-mi ghinionul. Toți amicii mei, din ambele clinici, plecau deodată în concediu, iar eu rămâneam în aceeași tură de serviciu cu Al-George. „ăsta da ghini­on”! mi-am zis eu, dar totodată mă invada grija că se apropia momentul de a da o luptă care, de fapt, fusese doar amânată. Trebuia să-mi înfrunt „neprietenul”, și-mi cântăream, deja, șansele. Și înfruntarea a venit.

Nu știu câte calități am, dar de una sunt sigură: îmi apăr cu obstinație și chiar cu vehemență punctul de vedere și consider acest lucru ca pe o prerogativă a libertății (libertate, mai ales a oamenilor săraci, care nu prea mai au alte prerogative). Se pare că vehemența mea în a-mi refuza admirația pentru unul dintre autorii la modă în acea epocă – îl numesc pe Aldous Huxley – în cadrul unei discuții cu preopinentul Sergiu Al-George, l-a făcut pe acesta să-mi acorde atenția lui. Și mi-a mărturisit că citise de curând niște puncte de vedere asemănătoare în Revista Fundațiilor, semnate de un oarecare Nicu Steinhardt (ciudată este viața, i-am po­vestit acestuia episodul, mult mai târziu, când am devenit prieteni și a făcut mare haz).

Sergiu Al-George a deschis ochii mari și cu această ocazie m-a privit mai cu atenție; și a văzut, cred, ochii mei albaștri, cutezători, dar din care dispăruse scânteia de sfidare; și dispăruse pentru bunul motiv că și eu deschisesem ochii foarte mari privindu-l pe acesta. A urmat o dragoste fulgerătoare, care ne-a luat mințile!

Și aceasta nu a fost doar un foc de paie, căci am de­venit o pereche, care a înfruntat împreună deceniile grele care au urmat, și pe care – ca la Biblie – doar moartea i-a despărțit. Dar nu acesta este sfârșitul acestei „povestiri de demult”. Colegii noștri reveniți din concediu nu-și credeau ochilor: ne lăsaseră neprieteni și acum aveau o mare surpriză. Și nu puțini au fost cei care au avut o reacție negativă, devenindu-ne ei – neprieteni. Și chiar cota de simpatie a „colectivului” de nuanță comunistă din secția în care lucram, a scăzut apreciabil. Dar, o adeziune, în ceea ce mă privea, la această nuanță politică plutea în aer.

Iar pe de altă parte, în familia mea, atmosfera se resimțea de evoluția politică, cu puternicul viraj comunist al acelui an. Tatăl meu, care petrecuse anii grei ai războiului într-o muncă și grea și „de jos”, ca magazioner al Depozitului de hârtie, funcționa acum provizoriu, ca șef al acestui Depozit, dar era puternic contestat de forțele politice în ascensiune, și având în față o iminentă „probă de foc”, aceea a înscrierii în partid.

Și, după nu știu câte tergiversări, timp în care dușmăniile creșteau, iar bietele noastre încercări de eludare nu aveau decât rezultate derizorii, am hotărât un consiliu de familie. „Măi tată – a zis el – (Dumnezeu să-i ierte pe bunul meu tată). Suntem prea mici ca să ne punem contra. Eu am să fac o cerere de intrare în partid și tu (adică eu) fă la fel. Rău ne-a fost până acum, om vedea ce ne-o mai fi de acum încolo.”

Primul a fost el, cu o cerere. După vreo săptămână, mi-am făcut și eu cererea de intrare în partid, formularul fiindu-mi înmânat de OB-ul Secției în care lucram (Doctorul Caffe, șeful meu, fiind foarte satisfăcut de această iminentă adeziune).

În seara zilei respective am socotit necesar să-i înștiințez și pe colegii mei, fiind toți la o șuetă în camera internilor. Împotrivirea drastică a lui Sergiu o cunoșteam, dar socoteam că treburile mele de familie mă privesc numai pe mine. Dintre toți cei de față, singurul care a reacționat a fost el: „Ia să văd și eu cum arată o cerere de intrare în partid” și i-am întins hârtia. A lu­at-o, s-a uitat la ea, și a rupt-o. Mi-a rupt adeziunea de intrare în partid! în prezența tuturor martorilor și împotriva voinței mele liber exprimate! Am și acum în urechi sunetul aspru și definitiv al acestei rupturi, con­vertită în adevărată ruptură existențială.

Prima victimă a fost tatăl meu: după o săptămână a fost dat afară din serviciu, iar noi toți am fost evacuați din casă (locuință de serviciu) după nici o lună de zile. Fără comentarii. M-am întrebat de multe ori ce semn infamant a fost aplicat pe „dosarele” noastre după acest gest de ruptură cu „noua ordine” instaurată. Cred că aceste dosare poartă pe ele o cruce mare, căci prea ne-au mers toate pe dos (și sper să nu mor până nu voi vedea cu ochii mei această cruce de pe aceste dosare).

Repet ce am spus mai sus: noi doi am fost un cuplu „a toute epreuve”. Dar acest episod a rămas între noi oarecum neclarificat. Încercările mele de a-i discuta, cu implicațiile etice de rigoare, nu ne-au fost de nici un folos. Mă întreb și acum, când scriu aceste rânduri, dacă cineva, oricine ar fi el, are dreptul moral și material de a interveni brutal în existența altcuiva, în numele unui principiu (fie el și anticomunist).

Cui îi mai pasă astăzi, când mii de probleme și dileme ne-au încărcat existențele, că cineva, la începutul „erei” comuniste, a comis un gest violent-tranșant, care a decis destinele unor oameni. Aberațiile și distorsiunile – cu milioanele – îneacă total acest gest simbolic. Nu cumva a fost el gratuit? Nu putea fi el evitat? Nu am răspuns la aceste întrebări și nu fac altceva decât să consemnez acest gest care ne-a hotărât soarta.

Dar această hârtie ruptă pe care am primit-o în mână, ca un pașaport pentru deceniile ce veneau și jocurile ce se pregăteau era – din start – o carte necâștigătoare.

Despre prieteni (I)

„Familia ne-o dă Dumnezeu, prietenii ni-i alegem noi” – această formulare era adevărată și pentru Sergiu Al-George; dar familia lui era ca și cum și-ar fi ales-o, iar prietenii nu erau deloc întâmplători și fiecare dintre ei răspundea unor anume coordonate mai mult sau mai puțin discernabile la prima vedere. Majoritatea acestor prieteni – unii dintre ei intrați deja într-un fel de Alma-nach Gotha al literelor românești – erau situați pe „linii­le de forță” ale personalității sale.

În liceu știu că a fost legat sufletește de Paul Georgescu, dar ulterior această prietenie nu a supraviețuit (din motive politice, cred). În facultate, cel mai bun prieten a fost Gheorghe Brătescu, dar evoluția politică a acestuia în anii ’50 a creat un gol între cei doi, gol care se va reumple după ieșirea din închisoare când, nemaipomenitele „valuri ale vieții” îi va reapropia defi­nitiv. Tot în timpul facultății, și mai târziu, este foarte bun prieten cu Adrian V. Adrian, un nume care nu mai spune nimic astăzi, dar care l-a marcat o bună bucată de timp.

Dacă insist asupra acestei prietenii, neîncadrabilă în preocupările binecunoscute ale lui Sergiu Al-George, este pentru a jalona atât disponibilitățile lui care erau, uneori, imprevizibile, cât și faptul că acest A. Adrian a intrat definiv în karma lui Sergiu Al-George prin sfârșitul său ciudat, „încrustat” într-un sistem de similarități – simetrii, tulburătoare și frapante. A fost o epocă a anilor ’50, s-o numim „orange” ca la pictori, căci este marcată de o anume stare de spirit, incandescentă.

Această prietenie se suprapune peste o anumită componentă sufletească a lui Sergiu cel din tinerețe, care ținea de un fel de huliganism (în accepțiunea elia-descă) un mod de „golănie” care este, probabil, mult mai frecventă decât credem la tinerii care au fost, care sunt, și cei care vor fi. Sau, era mai degrabă tributar acelui stil „Andre Gide”, „immoraliste”, atât de modern atunci, demodat apoi, și, se pare, revenit în forță în prezent.

  1. Adrian (coleg de an cu fratele lui Sergiu), era un tip dur, violent și necontrolat de multe ori, dar bine „școlit”, cu lecturi multe și diverse; un tip de factura, să-i zicem, a lui „Privește înapoi cu mânie”, și ale cărui capricii erau susținute de subsidii bănești atât familiale cât și provenite din activitatea lui de ginecolog.

Se făceau chefuri țepene, în cursul cărora, uneori, se citea: Esenin, Baudelaire, și, mai ales, Urmuz; da, suprarealistul Urmuz, de ale cărui creații, încă ne-la modă atunci, se făcea un haz nebun (eu mai puțin, trebuie să mărturisesc că nu reușeam să intru în acest joc). Alteori însă, se degenera în scene violente, cu insulte și grosolănii pe care și le aruncau unii altora – cam ca în romanele marilor ruși.

Odată, de Paști, cei trei buni prieteni, Sergiu, fratele lui și Adrian, bine „făcuți” se întorceau acasă, și văzând o pisică moartă, au luat-o de coadă și au aruncat-o într-o casă printr-o fereastră deschisă! Fără comentarii!

Și a mai existat un episod (printre multe altele) care s-ar putea intitula Un pește mare. Într-o bună zi,

Adrian ne-a înștiințat telefonic că are pentru noi un pește mare (era și pescar) și să venim să-i luăm. A căzut pe mine această corvoadă, pe care am primit-o cu aprehensiune; și intuiția mea s-a dovedit corectă, căci Adrian fiind „făcut”, m-a supus unuia din tirurile sale de zile mari. Mai precis, ne-a tratat de „sărăntoci”, care nu reușim să ne chivernisim.

„De ce Sergiu nu se ocupă de meseria lui și nu operează ca să scoată bani, și-și pierde vremea cu aiureli (indianistica lui) și de ce eu nu fac chiuretaje (lucram într-un serviciu de obstretică) ca el, pentru niște bani frumoși;” ș.a.m.d.

Am fost gata să scuip pe peștele lui, dar gândul că voi ajunge acasă fără acel „pește mare” (era o perioadă de teribilă criză) m-a făcut să suport această mascara­dă. Am venit acasă cu peștele în mână, lacrimi în ochi și revolta în suflet. Cei doi, Sergiu și Maica (mama lui Sergiu) au făcut un haz nebun de toată întâmplarea și „peștele cel mare” s-a mâncat cu multă voioșie și cred că am mâncat și eu din el, deși mă jurasem să nu-l ating.

Am învățat multe din această istorie, să fac haz de necaz, să iau lucrurile așa cum sunt, și mai ales cu umor, și să pun între ghilimele multe dintre marile principii.

Mult mai târziu, în 1964, citindu-l pe Bulgakov (mult iubitul meu Bulgakov), am înțeles cât de precară este granița între gravitate și veselie și mai ales că, în lumea anormală în care trăim, unde binele și răul co­există voios, să ne păstrăm forțele pentru cele câteva, puține mari adevăruri și să nu ne consumăm inutil.

Adrian a decăzut; nefiind „sărăntoc” ca noi, băuturi­le fine și morfina I-au terminat, iar relațiile noastre s-au depreciat și ele. Sfirșitul lui Adrian s-a petrecut în condiții dramatice și, mai ales ciudate, acest final intersectându-se cu sfârșitul unui alt bun prieten al lui Sergiu: Profesorul Aram Frenkian.

În toată decada anilor ’50, acesta l-a onorat pe Ser­giu cu o deosebită prietenie, oferindu-i, totodată, un ajutor științific, teoretic și practic. În acest deceniu teribil, un cercetător (indianist – orientalist) solitar, ne­încadrat în nici o ierarhie universitară, nu numai că nu avea nici un punct de sprijin, dar era șicanat și suspectat. Prof. Aram Frenkian l-a ajutat în toată această perioadă cu relațiile, cărțile, informațiile și sfaturile sale; a fost pentru Sergiu Al-George nu numai un sfătuitor, dar și un fel de frate mai mare.

A venit în casa noastră cu numeroase ocazii, fiind -în viața particulară – un interlocutor plin de spirit și de căldură sufletească, povestindu-ne mii de lucruri amu­zante (în afara numeroaselor întrevederi cu caracter, să-i zicem, tehnic – lingvistic: orientalistică, filozofie, redactări, corecturi etc.)

În această perioadă, Sergiu Al-George împreună cu Roșu Arion au redactat cele două articole importante publicate în 1958, unul la Paris și altul la Berlin și, atât la colaborare cât și la detaliile ce țin de finisarea și tehnica expedierii (o mare problemă în 1958), Prof. Frenkian le-a fost de un mare ajutor.

În 1964 – la câteva zile după ieșirea din închisoare, Dl. Prof. Frenkian a venit la noi și i-a oferit volumul Diogenes Laertios, cu o frumoasă dedicație și, desigur, țin acest volum într-o deosebită prețuire.

Nu pot să nu povestesc despre un lucru emoționant: ei doi, împreună cu Prof. Papahagi, făceau lungi plimbări pe malul lacului Herăstrău. „Peripatetizau” după o expresie consacrată și des întrebuințată de Prof. Frenkian. Discutau îndelung, având mai ales protecția fonică pe care o oferea singurătatea absolută a malului lacului; erau fericiți într-o lume nefericită.

În data de 10 noiembrie 1964, Sergiu a primit două telefoane, unul după altul, care-i anunțau, din partea familiilor respective, decesul, într-un tramvai al lui Adrian și decesul, într-un troleibuz al Prof. Frenkian, ambii fiind transportați la Institutul Medico-Legal.

Bineînțeles că nu se poate cuprinde în cuvinte șocul pe care aceste comunicări I-au produs asupra lui. Cu iuțeala fulgerului, a fugit la Institutul Medico-Legal care era aproape de locuința noastră. Povestea: „am ajuns, și datorită calității mele de medic, am intrat ime­diat în sala respectivă, fiind primul care ajungea la ei. Erau culcați pe jos, Adrian și Frenkian, unul Ungă altul, cu ochii neînchiși și am încercat să le închid ochii. Adrian avea o piatră sub cap, iar Frenkian avea capul acoperit cu bascul său obișnuit, pe ciment. Am luat piatra de sub capul lui Adrian și am pus-o sub capul lui Frenkian, cu sentimentul că fac un ultim și foarte im­portant gest.”

A fost traumatizat ani de zile după această teribilă întâmplare, desprinsă, parcă, din proza fantastică a lui Edgar Alan Poe.

Cu simțul său acut pentru semnificațiile ascunse ale acestei simetrii – neîntâmplătoare – spunea: „Eu eram singura legătură care exista între acești doi oameni, atât de diferiți, acești doi „alter-ego” ai mei. Deci această alăturare a lor, în moarte, improbabilă între milioane de variante, are undeva o legătură cu mine. Dar care?”

În 1972, în singura lui călătorie la Paris, a discutat îndelung cu Mircea Eliade, această tulburătoare, și, desigur, fantastică întâmplare.

În această perioadă – decada anilor ’50 – au mai existat o serie de prietenii – profesionale sau personale. La cabinetul Operei, unde lucra, cu normă întreagă, ca medic ORL, stabilise câteva relații mai speciale cu câteva nume cunoscute: Valentin Teodorian, Ion Puican, baritonul Șerban Tassian (cu care s-a întâlnit și mai târziu, cu mare plăcere – când acesta venea la Biserica noastră din str. Bradului), Ana Tălmăceanu și alții. Pe de altă parte, Prof. Vlad Bănățeanu, Dna Bănățeanu și Sergiu Al-George au avut bune și calde relații. Dar două au fost figurile care i-au fost aproape în acest „obsedant” deceniu: Profesorul Alexandru Rosetti și Roșu Arion.

Prof. Rosetti a fost marele și cunoscutul proteguitor al activităților intelectuale, mai mult sau mai puțin ilicite, din această perioadă. Printre cei „ocrotiți”, Ser­giu Al-George s-a bucurat de prețuirea și ajutorul, atât cât era posibil, al Profesorului. El este cel care i-a propus lui Sergiu prin anii ’49-‘5O o bursă la Paris, „dar nu te mai întorci”.

Este greu de crezut că Sergiu a refuzat, poate și datorită faptului că avea un tată, mare invalid de război, care era în grija lui. A făcut bine sau nu, este greu să mai apreciem acum, cu atât mai mult cu cât aceste sacrificii au fost făcute într-un timp aproape imemorial, și au toate șansele să-și piardă relevanța.

Au rămas însă în foarte bune relații și la un interval de 1-2 luni era chemat de Profesor, la el acasă, la o cafea. Era aproape un ritual, și în aceste condiții (între patru ochi) se pare că Profesorul Rosetti își mai „vărsa năduful”. L-a ajutat cât a putut (ceea ce „se putea” în acea perioadă avea o valoare inestimabilă). Și de aceea acesta era un fel de „relație privilegiată”. În amintirea acelor vremuri, recitesc întotdeauna cu emoție tribu­lațiile lui Gaittany din nemuritoarea „Bietul Ioanide”.

Și vine momentul să evoc figura lui Roșu Arion, cel care a fost, timp de mulți ani, ca un frate pentru noi amândoi, cel care-și avea locul lui statornic în casa noastră și la masa noastră. Era un evreu-creștin (catolic), dar această calitate n-a oferit niciodată, nici un pri­lej pentru vreun oarecare litigiu, decât era, uneori, un motiv de glume și cicăleli amicale.

În acest celebru deceniu nu știu dacă Dumnezeu putea aduna împreună mai mult decât doi oameni bol­navi de aceeași boală rară. Acești doi oameni erau Ser­giu Al-George și Roșu Arion și sufereau de „boala” stu­dierii disciplinelor extrem-orientale: lingvistică și filozo­fie, sanskrită și tibetană; aceasta era o activitate extra-profesională, căci ei își câștigau pîinea, ca toată lumea, cu o normă întreagă, unul ca medic și altul ca arhivist la Biblioteca Academiei.

Dacă nu uităm că ne aflam în „obsedantul deceniu”, atunci această preocupare a lor apărea cu atât mai ex­travagantă, cu cât toată lumea „așezată” nu avea în fața ochilor decât apăsătoarea grijă a „zilei de azi” și, cel mult, a celei de mîine.

În anii noștri de acum, când a explodat interesul pentru tot ce ține de disciplinele orientale (teoretic și practic), acest interes atingând cote aproape paroxistice, este greu de realizat ideea referitoare la unicitatea acestui cuplu de „cercetători” neacreditați oficial dar al căror ritm de lucru era acela al unor titulari ai unui Institut de profil.

Iar ideea unui Institut de Studii Orientale ca cel de astăzi (și care poartă numele lui Sergiu Al-George) se afla la o distanță de milioane de ani-lumină!

Erau un fel de „frumoși nebuni ai marilor orașe” și utilizând acest titlu, celebru în epocă, încerc să punctez ideea de mare gratuitate, de frumoasă nebunie, conți­nută în această activitate.

Au lucrat împreună timp de peste 10 ani, având tot timpul conștiința faptului că relația lor era una de tip special, cu un caracter neobișnuit, într-o vreme neobiș­nuită. De aceea, sfârșitul neașteptat al acestei prietenii m-a afectat și m-a obligat să reflectez îndelung la toate circumstanțele acestuia.

Lucrau împreună după-amiaza, de două sau trei ori pe săptămână, de obicei la noi acasă, în unica noastră odaie, de o parte și de alta a biroului supraaglomerat de cărți, în timp ce eu citeam sub pătură (dacă nu aveam treburi casnice, sau nu eram în tură de după-amiaza).

O amintire a acelor ani se desprinde cu acuitate. Prin 1957-58 ei doi aveau „vântul în pânze”, li se publicaseră două mari și importante articole, iscălite de ambii, unul la Paris și altul la Berlin (vezi Bibliografia). Era, pentru acele vremuri, o victorie amețitoare. Acum lucrau la o Istorie a Indiei, de vreo 400 de pagini, tra­dusă din rusă, sarcina lor fiind controlul științific; era o muncă migăloasă și obositoare dar o făceau și cu interes dar și pentru un oarecare profit bănesc.

Într-una din aceste seri, Arion a apărut, cu un zâm-bet triumfător: „prinsese” o greșeală a lui Sergiu, într-un text controlat de acesta si anume: exista un termen Dowager, care era, se pare, un reper geografic dar care a apărut tradus ca Regina Dowager. Acesta a constituit multă vreme un termen de tachinare între cei doi. La arestare, printre alte materiale s-a luat și acest material, care a ajuns, bine înțeles, la topit.

Și-mi amintesc de Arion, cel care, la câteva zile după arestarea lui Sergiu, a sunat la ușa din spate a apartamentului nostru și a apărut, cu căciula lui maronie, iar eu m-am aruncat în brațele lui, plângând cu lacrimi amare; atunci el era fratele meu, și nimic altceva.

Dar lucrurile s-au schimbat. După ieșirea din închisoare a lui Sergiu, Arion parcă nu mai era același. Făcuse cerere de plecare definitivă la Paris și era preocupat numai de acest lucru, iar relațiile noastre erau abia călduțe. În ianuarie-februarie 1965 Sergiu s-a internat și s-a operat, cu o calculoză renală severă, iar evoluția postoperatorie a fost dramatică: a vărsat, timp de 10 zile, zi și noapte, ajungând la un prag de deshidratare foarte grav. Arion a plecat exact în această perioa­dă, fără să treacă să-i vadă, și nu este nevoie să spun cât l-a costat acest lucru. A urmat o corespondență anemică și nesemnificativă, cu atât mai dureroasă cu cât Arion era deja salariat al C.N.R.S. și ar fi fost de aștep­tat să-și ofere niște disponibilități, ca între prieteni și colaboratori. În loc de aceasta, a apărut o scrisoare a lui, conținând o mare grosolănie, la care noi am supralicitat cu alte grosolănii – mai pe scurt, ca la mahala!

După vreo doi ani ne-am pomenit cu un cetățean care a venit la noi în ziua de Paști cu o misivă de împăcare, la care Sergiu nu a avut inima să nu cedeze. Au urmat niște relații de circumstanță, s-au întâlnit la

Paris și chiar și la ultima călătorie (conferința) de la Benares, dar nimic nu s-a mai legat.

Diagnosticul lui Sergiu a fost „Involuție sufletească (psihică) pe fond de bunăstare, cu sindrom de alienare”. Și așa a dispărut o relație de tip cu totul special, care ne-a încălzit inimile timp de mulți ani reci și grei.

Și dacă se poate reproșa că am acordat un spațiu prea mare unor amănunte nesemnificative, sunt nevoită să răspund că acestea au fost reperele luminoase, zonele de căldură, ale unor ani în care, ca la biblie „fiecare zi avea grija ei” și, în plus, amenințarea ei.

Jose Carreras

Cei care au suferit mult suportă mai ușor tot ce se întâmplâ și socot că de-acum au devenit tari împotriva soartei.

Cicero

Am văzut, într-o emisiune televizată, un interviu al marelui tenor, Jose Carreras.

Cu toată dragostea pe care o păstrăm acestor mari cântăreți, supervedete, totuși, pe undeva, păstrăm acea doză de rezervă cu care suntem pregătiți să întâmpinăm manifestările lor extraprofesionale. Căci este aproape inevitabil ca, succesul, marele succes intrat în cotidian să nu-i transforme în concepte pentru tot ce înseamnă o abordare pragmatică: strălucire comportamentală, zdrobitoare siguranță de sine, un eu exacerbat și, desigur, convingerea că intersectarea minunatei lor traiectorii cu cea a nenorocirii este exclusă. Etaloanele acestor făp­turi scapă legilor pe care le cunoaștem.

Am făcut cunoștință – cu uimire – cu un seamăn de-al nostru, pe măsura neînsemnatelor noastre făpturi. Acest „super greu”, unul dintre cei trei mari tenori ai lumii, vorbea despre ucenicia lui cu modestia unui ucenic – fierar sau betonist, căutându-și vorbele. Iar cuvintele dedicate mamei sale, rostite cu o lacrimă în vocea-i ușor voalată de emoție, nu erau cele ale unei vedete orbite de propria-i glorie.

Iar ochii intens negri, situați în niște orbite adînci, parcă „adîncite”, nu aveau în ei nici un fel de „triumfa-lism”, ci, din contră, erau stăpâniți de un fel de umbră gravă, și chiar incertitudine și îndoială; ciudat, acești ochi lipsiți de scânteia ostentativă a gloriei, nu erau cei ai unui învingător. Era privirea celui care s-a ciocnit frontal de nenorocire, a depășit-o și are forța să vor­bească despre ea.

Pentru Jose Carrera, nenorocirea s-a numit leuce-mia. S-a lovit de ea în plină glorie, atunci când această glorie pare veșnică. Există o vorbă: „Lorsqu’on est jeu-ne, c’est pour toujours!” Parafrazând-o ,jeune et glori-eux”, avem ecuația existențială a ființelor glorioase.

Sunt sfâșietoare cuvintele ființei „glorioase’” care s-a împiedicat de nenorocire: luarea la cunoștință, tragedia, asumarea, depășirea – într-un cuvânt: supraviețuirea. Și întrebările: „De ce eu?”. Și mai târziu „Dar când vezi copiii loviți, nu te mai întrebi «De ce eu?»”. Și, cu încetul, se ajunge la un fel de pace (separată) cu dușmanul, și viețuiești mai departe.

Dar ochii nu participă la această declarată „pace separată”. Există în ei o neîmblânzire care nu dispare. „Suntem nevoiți – spun ei – să zicem că totul este bine, dar de fapt totul nu este bine și nimic nu va mai fi ca înainte”, adică „înainte de a fi întâlnit ireparabilul, înainte de a fi întâlnit Fiara”. Cunoșteam acești ochi. Cunoșteam ochii negri, adînci în orbite, de fapt „adîn-ciți’”, cunoșteam privirea abstrasă, întoarsă către înăuntru, opacizată; era cea a lui Sergiu Al-George, după în-tâlnirea cu Fiara.

Amita Bhose și Maitreyi Devi

Cel care cunoaște pe Brahma suprem

trece dincolo de întristare și de păcat și,

eliberat de legătura inimii, devine nemuritor.

Muṇḍaka-upanișad 3,2, 9

Ce ciudate sunt întâmplările, diverse și neașteptate, care pot jalona viața unui singur om care adună, parcă, în ființa lui, firele nevăzute, aparținând la tot atâtea destine!

Cine și-ar fi putut închipui că soția unui atașat comercial de la Ambasada Indiei – aceasta fiind un om de cultură – va face o pasiune pentru limba română, va transfera apoi această pasiune asupra poetului național, pe care îl va studia și-l va asimila, ca puțini alți străini, și încă, va face studii comparative cu Tagore; și, în final, se va insera ca o prezență statornică în viața culturală românească, devenind o figură familiară și populară, pentru toți cei având tangență cu disciplinele orientale în general, și cu indianistica în particular.

Aceasta a fost Amita Bhose, pe care nici nu trebuie s-o mai prezint, personalitate unanim recunoscută în lumea universitară și în general în lumea culturală (dar, ca orice personalitate, stârnind, inevitabil, păreri contradictorii).

Și această personalitate a intrat – era de așteptat -în orizontul cultural al lui Sergiu Al-George dar cam tot pe atâta și în viața noastră particulară, ca una dintre fi­gurile ei cardinale. Și care la un moment dat a făcut să intre în viața lui Sergiu Al-George chiar una dintre fi­gurile exponențiale ale romanului românesc antebelic, eroina lui Mircea Eliade, faimoasa Maitreyi (Devi) de data aceasta ca persoană fizică și nu ca eroină de roman (sau, poate, în ambele ipostaze). Este o poveste lungă și complicată, antrenând după sine consecințe neprevăzute, așa cum numai în viață se poate întâmpla (mult mai mult decât în ficțiunile romanești).

Dar, înainte de a spune povestea cea complicată, aș vrea să vorbesc mai mult despre Amita, și-o voi numi așa cum am numit-o întotdeauna, simplu și familiar -Amita. Dar nu despre Amita Bhose, cea cunoscută ca interpretă indiană a lui Eminescu abordat cu criteriile literare indiene, nici despre profesoara de bengali sau de hindi cu lucrările ei de specialitate, și care a avut numeroase serii de studenți care i-au păstrat o foarte frumoasă amintire, nici despre Amita cea dezamăgită și descumpănită de după Revoluție.

Și nici despre Amita a cărei popularitate n-o cunoșteam cu adevărat, și nici n-am putut-o măsura decât la incinerarea ei: niciodată, cred, (în afara personalităților oficiale) nu s-a văzut o rotondă a Crematoriului arhipli­nă, cu oameni de toate vârstele și din toate categoriile, vizibil afectați de această dispariție.

Voi vorbi despre Amita ca persoană particulară, ca prietenă, cu vioiciunea ei neobișnuită, cu instinctul si­gur al unui interlocutor de excepție, gata oricând să dea o replică neașteptată, sigură, tăioasă uneori. Era o sursă de informații neprețuite, privind cutumele, viața curentă, mentalitatea populară a vieții indiene cea de toate zilele, cu implicații sociale, politice, filozofice (tot la nivel popular) care, toate, erau de foarte mare interes pentru Sergiu, cel nesătul de a cuprinde cât mai mult din acest univers indian.

Era fascinat de ideea că o femeie indiană a pătruns în zăcămintele, greu accesibile pentru un străin, ale valorilor românești, ajungând să facă o analogie valabilă cu cele indiene. Sergiu Al-George scrie:

„Recent, o teză de doctorat a lui Amita Bhose – Eminescu și India, Iași, 1978 – vine să inverseze perspectiva relațiilor cu India, revelând, în ce măsură, un spirit indian, hrănit cu toate valorile sale tradiționale, vechi și moderne, își poate regăsi propria-i lume în opera celui mai reprezentativ poet român. Din această inversare a perspectivelor, prin care se inversează și subiectivitatea judecăților, India și-l revendică pe Eminescu într-o măsură mult mai mare decât am fi putut sau am fi fost dispuși să o credem.” [Arhaic și Universal, Ed. Eminescu, 1981, p. 271].

În acest context de idei și fapte, s-a ivit un lucru nou: în anul 1972 (o perioadă de oarecare relaxare politică) Sergiu a fost invitat la un Congres de Indianistică, la Calcutta, consecutiv apariției traducerii sale Bhagavad-gītā; a primit aprobările necesare, dar, ca de obicei, s-a pierdut termenul. Atunci, prin bunăvoința Ambasa­dei Indiei, i s-a transferat această participare la Con­gres, într-o călătorie de studii (ani fericiți, zile fericite!).

La plecare, Amita i-a dat adresa unor prieteni (sau rude) din Calcutta, cu o scrisoare de recomandație.

Ajuns acolo, a făcut, bineînțeles, uz de recomandație și a fost de urgență invitat la masă.

Povestește Sergiu: „într-o asemenea ocazie, la o masă cu niște oameni străini, într-o țară străină, te uiți stingherit. Pentru a găsi un subiect comun de conversație – ca o introducere – le-am vorbit despre Amita Bhose și succesele ei în societatea românească, despre -nu se putea altfel – Mircea Eliade – și, iarăși ca un corolar, despre cartea acestuia, Maitreyi. Și atunci, unul dintre invitați, foarte doritor să aibă o participare la acest subiect «palpitant», mi-a spus, abrupt: «Maitreyi este rudă cu mine, nu vrei s-o cunoști?»

Primul sentiment a fost acela că deraiez din realitate în ficțiune (sau invers): adică din cei șase milioane de locuitori ai Calcuttei, nimerisem peste singurul care putea să mă pună în legătură cu această «eroină» aparținând – eminamente – fanteziei!

Cu o voce ezitantă am dat singurul răspuns care se putea da: mi-ar face mare plăcere. Acel domn a pus mâna pe telefon, mi-a dat la telefon pe ilustra eroină care, cu o materialitate cât se poate de concretă și de eficientă, mi-a fixat o întâlnire pentru a doua zi, la hotelul meu. După această nemaipomenită întâmplare, nu știu cum am mai făcut față conversației. A doua zi de dimineață era o ploaie musonică, de o amploare cum noi europenii vedem de câteva ori în viață. Mă uitam pe fereastră la străzile inundate, pe care era de neconceput că o doamnă se poate aventura și-mi spuneam că Maitreyi va rămâne în continuare în lumea ficțiunii, ne-materializată (așa cum poate era în logica lucrurilor). La ora fixată, un taxi a oprit în fața hotelului, a coborât o doamnă cu o umbrelă mare, care, peste puțin timp, șiroind de ploaie (ceea ce părea să n-o afecteze) a intrat Pe ușa mea și a spus: I am Maitreyi!

Am stat îndelung de vorbă; era chiar Maitreyi Devi, eroina care, prin nu știu ce întâmplare, nu discutase acest delicat subiect cu nici un om care să fi avut vreo tangență cu autorul romanului, sau, indirect, chiar cu autorul (despre care nu mai știa aproape nimic) și care cunoștea – oarecum neclar – voga acestui roman la noi și succesul legat de acest nume exotic, aproape emblematic pentru tot ce privea India, numele ei.

Eram emoționați amândoi, aproape nici nu trebuie să insist asupra acestui lucru: eu, cu imensa surpriză de a cunoaște «modelul», ea cu surpriza de a se vedea brusc confruntată cu imaginea ei romanescă, și cu acel handicap, care se creează pentru ființa reală față de proiecția sa ideală. Cam aceasta a fost tema acelei discuții de câteva ore în care amândoi eram dominați la superlativ de uimitoarea imaginație a destinului care ne-a pus, atât de dramatic, față-n față. Am aflat că avea o căsătorie fericită, că avea copii pe care-i iubea, o casă îndestulată, și o viață de care era foarte mulțumită. Iar acel erou al tinereții sale, care a făcut-o și pe ea eroină de roman, se stinsese de mult în amintirile ei (sau poate că doar se estompase).

Dar era cert că această întâlnire cu mine, o descum­pănise; și fiind o femeie cu activitate intelectuală, un om care trăise în ambianța poeziei, fiind una dintre femeile care l-a frecventat pe Tagore (și, desigur, lirica și filozofia indiană) și scrisese ea însăși versuri, era predestinată să aprecieze această frapantă «lovitură de teatru» care o confrunta brusc pe ea, mamă de familie, cu postura ei de eroină de roman și să mă privească pe mine ca pe un mijlocitor privilegiat al acestui – plin de fantezie – destin!”

Acestea sunt cuvintele lui Sergiu Al-George și le-am auzit de atâtea ori povestite de el în varii împrejurări, încât rog a fi crezută pe cuvânt, când mă declar a fi un fel de „stenograf al povestirilor privind aceste tulburătoare întâmplări. S-au mai văzut de câteva ori, tonul discuțiilor a fost cam același, dar ceva în atitudinea lui Maitreyi îl făcea pe conlocutorul său să conchidă că această întâlnire ar putea avea urmări.

După aceea, în cadrul călătoriei sale de studii, Ser­giu Al-George a plecat în alte orașe, dintre care im­presiile sale din Haiderabad și Madras erau sufocante, atât în ceea ce privește numărul cât și în ce privește calitatea acestora. A fost o călătorie benefică, în care visele sale de tinerețe au prins viață, s-au întrupat într-un chip fericit și s-a întors fericit ca niciodată altcând.

La întoarcere a venit încărcat atât de impresii cât și de cadouri; a avut loc o masă mare la care au fost chemați toți prietenii și rudele, la care s-au povestit îndelung, ca într-o poveste orientală, feluritele întâmplări și impresii, printre care și uimitoarea întâlnire cu Maitreyi.

În acest context de sărbătoare, există o anumită imagine care mă străfulgera cu aura ei de necrezută fericire și anume imaginea creată de o expoziție ad-hoc; cel revenit din „îndepărtatele Indii” hotărâse un cadru anumit pentru oferirea cadourilor aduse și atârnase în toată casa superbele șaluri de mătase “multicolore, amestecate cu podoabe metalice strălucitoare, așa încât oaspeții, și mai ales femeile, se plimbau amețiți prin acest bazar oriental, pentru a-și alege singuri cadourile.

Îndrăznesc să fac un racord cu o scenă din Maestrul și Margareta a lui Mihail Bulgakov; păstrând proporțiile, impresia de feerie a „bazarului” nostru era pe unde­va la fel de inedită ca cea creată de maestro Woland pe scena Teatrului de Varietăți, unde face să apară o ex­punere de mătăsuri, parfumuri și podoabe, dintre care, femeile din asistență, încântate, își aleg câte un cadou. Asta, ca să glumim!

Acestea au fost momente de „feerie” ale vieții noastre, în acel răgaz, oferit nouă de ursitoarele îmbunate, în fericiții ani ’70 – ’75, înainte de nemilosul asalt al ultimilor ani ai acelui deceniu. În vara anului 1973, Ser­giu Al-George, într-o zodie bună, reușește să plece la Paris, la un Congres de Indianistică; bineînțeles că nu prinde termenul acestuia, dar vede Parisul și pe Mircea Eliade aflat, conform obiceiului său, în vacanța de vară în acest oraș. A fost una dintre fericirile vieții lui: au stat îndelung de vorbă, s-au plimbat, au luat masa îm­preună, ceea ce s-a constituit ca una dintre „minunile” care vin când nu te aștepți, și-ți luminează viața!

Iar la finele anului 1973, imediat după Crăciun, a apărut în viața noastră efectul întârziat al „bombei” de la Calcutta: într-o seară sună telefonul și „I am Mai-treyi, sunt la București, Sergiule trebuie să te văd ur­gent”.

Și Sergiu fuge urgent la hotel, ia cunoștință la fața locului de acest fapt extraordinar: Maitreyi la București, și se întoarce, puțin derutat dar și cu o serie de lămuriri: Maitreyi este invitată oficial de Relațiile cu Străinătatea, are cazare și interpret (ceea ce este de natură să liniștească aprehensiunile noastre, explicabi­le în epocă) și va veni a doua zi în vizită la noi.

Și a venit, împreună cu Amita, și am cunoscut-o pe Maitreyi, o doamnă impunătoare, cu un anume tip de frumusețe matură, plină de forță și personalitate, și care ne-a povestit lucruri încremenitoare: după despărțirea de Sergiu de la Calcutta, a intrat într-o stare de neliniște din care nu putea să iasă; și-a pierdut somnul și interesul pentru orice altceva decât gândul ob­sedant că trebuie să-i revadă pe Mircea Eliade, creatorul imaginii ei ideale. Era un gând și chiar o idee de acțiune destul de incompatibile cu vârsta, cu familia, cu poziția ei în societate și chiar cu morala curentă. E de la sine înțeles că soțul și restul familiei au încercat s-o „readucă la rațiune”, dar această obsesie, se pare că-i afectase, până la urmă, sănătatea. În consecință a avut loc un consiliu de familie care a hotărât ca ea să facă această călătorie în Statele Unite, la Chicago.

Ne-a povestit îndelung această întâlnire care – trebuie să recunoaștem, există un fel de lege imanentă -nu putea să reușească.

Amănuntele privind febrilitatea, febra, fervoarea din partea ei, față de impermeabilitatea glacială a lui Mircea Eliade, deci neputința dramatică de a depăși prăpastia timpului și a distanței pe care soarta le-a aruncat între ei, într-un cuvânt, iluzia de a reînnoda dialogul de acolo de unde s-a rupt, toate acestea erau obiective și previzibile și imposibil de escaladat.

Și, pentru înțelegerea de către mine și de către alții a acestei crize existențiale, a cărei – fără de voie – martor am fost, sunt nevoită să recurg încă o dată la magicianul care reușește să mânuiască dozele infinitezimale cu care se tratează aceste situații limita, bineînțeles din nou la Thomas Mann și a sa nemuritoare Lotte la Weimar. Suprapunerea de situații și de eroi în cele două episoade romanești, Maitreyi și Lotte este aiuritoare, prin prezența tuturor elementelor constitutive.

Evoluează împreună, cu reacții asemănătoare, toate persoanele și chiar și situațiile: și eroina de roman care – soție și mamă de copii – încearcă să facă să coexiste această situație cu aceea, fermecătoare, aparținând trecutului, cât și partenerul: un om public, cu o solidă cari­eră, bucurându-se de o recunoaștere universală, apoi confruntarea dintre ei, cu inevitabile stângăcii și ratări din partea amândurora, și perceperea, de către eroină, a acestei false situații, cu dramaticele ei consecințe, totul coexistă în aceste situații și în aceste patetice încercări de recuperare a trecutului, de reinstalare, imposibilă, în irecuperabilul trecut. Și această eroină a noastră își „plângea”, sub ochii noștri, neizbânda, desfășurată sub niște auspicii la fel de dureroase, ținând seama de an­vergura partenerului, la fel ca Lotte, cea închisă în ilustra capodoperă.

Au trecut câteva zile, și am sărbătorit revelionul acelui an, la noi în casă, de față fiind Dinu Noica. Iar cele două invitate, Maitreyi și Amita Bhose, au venit îmbrăcate în ținute de gală, una în Sari negru cu ar­gintiu, iar cealaltă roșu cu aur (erau invitate și la Am­basada Indiei).

Era în aer o încărcătură emoțională deosebită, cu conștiința faptului că această întâlnire aducea împreună doi bărbați pentru care intrarea într-o ciudată lume a coincidențelor era posibilă, iar cele două femei simbolizau neobișnuitul, sau, mai precis erau exemplare în care ei intuiau coexistența ficțiunii cu realitatea.

Eu nu intram în acest joc; prezența mea nu avea o consistență în această neobișnuită întâlnire; dar aveam calitatea de martor, care, iată, face posibilă această relatare. Tonul general al convorbirii era acela al unei exaltări neobișnuite, iar vinul de Valea Călugărească ajuta la întreținerea acestei atmosfere. Subiectul con­vorbirilor se învârtea, desigur, în jurul aventurii din Chicago, iar Noica nu înceta să se mire de „orbirea” bunului său prieten Mircea Eliade și de lipsa de perspectivă, pe linie omenească și filosofică, a acestuia.

Iar uimirea sa de a se afla în compania ilustrei Doamne, eroina faimosului roman, era nesfârșită; și se asemăna, ca să ne întoarcem la Lotte, cu aceea cu care, numeroasele personalități din Weimar, în afara protagonistului, au întâmpinat-o cu onorurile adresate atât eroinei cât și persoanei mature și respectabile. Un joc subtil, în care ficțiunea și realitatea se atingeau și în care Noica și Sergiu intraseră din plin.

Iar paharele se ciocneau cu entuziasm, și Noica îi săruta mereu mîinile acestei făpturi ambigui, coborâte și din roman, dar și plină de corporalitate și de realitate. A fost o scenă unică, la care am avut privilegiul să fiu martor. Cele două doamne au plecat la Ambasada Indiei, unde avea loc o recepție, iar Noica le-a condus.

În zilele următoare, Maitreyi și-a manifestat dorința de a vedea familia lui Mircea Eliade. De fapt, scopul declarat al vizitei sale, a fost acela de a cunoaște ambian­ța și locurile tinereții lui Mircea Eliade.

Sergiu a cântărit îndelung oportunitatea de a o însoți, și a decis că nu era cazul (și se pare că a avut drep­tate) ea fiind însoțită de translatoare (și nu mai țin minte dacă și de Noica). Dacă-mi aduc aminte bine, a întâlnit-o chiar pe mama și pe sora lui Mircea Eliade, și această întrevedere a fost emoționantă/ și însoțită de multe lacrimi. După câteva zile ea a plecat, însoțindu-și plecarea de un act investit cu o anumită solemnitate: a dorit să ne dăruiască ceva: mie mi-a dăruit un inel de argint, cu o foarte frumoasă piatră albastră. Iar cu Ser­giu lucrurile au fost mai complicate: Maitreyi ne-a spus: la despărțirea mea de Mircea Eliade, am schimbat daruri; eu i-am dăruit un șal de cashmir, iar el și-a scos o jachetă pe care o purta în casă și mi-a dăruit-o; iar eu, cu valoare simbolică, îi dăruiesc această jachetă a lui Mircea Eliade lui Sergiu. Jachetă pe care Sergiu a purtat-o mulți ani, iar acum o port eu.

La sfârșitul lunii ianuarie 1974, a venit replica din partea lui Mircea Eliade, față de vizita în România a lui Maitreyi. Această replică e o scrisoare, datată 11 ianuarie 1974 (probabil că cineva l-a înștiințat telefonic de această vizită) în care scria:

„(…) Vreau să-ți exprim adînca mea decepție aflând că Maitreyi ar fi venit la București. Este deci, adevărat: vanitatea literară întrece chiar cea mai aprigă ambi­ție… Deci, în speranța că va dobândi acea „glorie și notorietate” pe care o visează toți autorii vizitează țara unde numele ei devenise celebru ca… personaj literar!

Nu e numai grotesc; e stupid și ridicol! Și nici măcar nu mai pot spune că-mi pare rău!”

Amândoi, și Sergiu și eu, am înmărmurit. Cum era posibil ca părintele acelei proze fantastice care ne-a vrăjit pe toți, să reacționeze neadecvat în fața unei în-tâmplări, susceptibilă, este adevărat, de multiple inter­pretări, între care și aceea de „istorie extraordinară”.

S-ar putea ca Mircea Eliade să fi fost deranjat de două lucruri: de „intruziunea” lui Sergiu Al-George de la Calcutta, care însă n-a fost decât o simplă întâmplare („extraordinară”) și care, în consecință ar fi declanșat venirea lui Maitreyi la Chicago (care, este sigur că n-a fost ușoară pentru Mircea Eliade).

Dar utilizarea unei oarecari doze de umor, indispensabilă creatorilor de proză fantastică, ar fi dat o altă coloratură acestei intervenții care, în forma ei rigidă și restrictivă, era aproape șocantă.

Sergiu i-a răspuns (după ce s-a consultat și cu Noica) printr-o scrisoare de explicații din care cred că nu lipsea și o oarecare răceală și o precizare clară a poziției lui în fața acestei situații pe care n-o considera deloc simplă (și simplistă chiar, așa cum apărea din scrisoarea lui Mircea Eliade) ci ca una complexă, care a și provocat, necesarmente, reacții complexe în mediul bucureștean. Mi-a citit scrisoarea și pot să reproduc un pasaj: „Nu sunt eu de vină dacă personajele Dvs. au ieșit din litera cărții, umblă pe stradă, și provoacă istorii extraordi­nare”.

Sergiu Al-George a scris cu durere această scrisoare, dar n-ar fi conceput că se putea altfel. Corespondența lor s-a întrerupt, și s-a reluat doar spre sfârșitul deceniului șapte.

În schimb, în această perioadă corespondența și-a schimbat sensul: cea venind din extremul Vest – Chicago, a fost înlocuită cu corespondența venind din extremul Orient – Calcutta, interlocutorul epistolar devenind Maitreyi, în locul lui Mircea Eliade. Ciudată translație!

A existat un flux de scrisori apreciabil între Maitreyi și Sergiu Al-George, situat, cronologic, între 1973 și 1980. Tema acestei corespondențe este axată – din partea lui Maitreyi – pe câteva idei, care s-ar putea concentra într-una dominantă, un fel de criză de identitate.

Episodul Chicago – Mircea Eliade a marcat-o profund și în toată această perioadă, repercursiunile acestei traume se traduc în chiar modificări de caracter. În aproape toate scrisorile ei se regăsește, obsesiv, aceeași temă: Mircea Eliade nu-i răspunde la scrisori și-l solicită pe Sergiu Al-George să-i comunice noutăți; se simte „dezintegrată, cu identitatea zdrobită”. Însuși ritmul ei de viață se modifică, dovedind „o nevoie de schimbare de identitate”; devine o personalitate cu activitate publică, în sfera resorturilor culturale indiene și în această calitate face câteva călătorii în diverse capitale europene și nu numai: Paris, Londra, Copenhaga, China, Japonia, Bulgaria. Are noutăți revelatoare: la un moment dat, după o călătorie la Londra, află că Mircea Eliade a fost în acea perioadă la Paris și face consi­derații asupra ironiei destinului; sau, când era în Bul­garia a făcut tot posibilul să ajungă în România, dar nu s-a putut. Toată această frământare dovedea un spirit neliniștit care nu-și găsea odihna.

Sergiu exclama uneori: mă simt ca un instrument al Destinului și nu pot să nu recunosc că, pe undeva, fără voia mea, am contribuit la această încurcătură!

Între timp soțul ei a decedat. În final, a decis să scrie o carte, o versiune a ei personală, asupra aceluiași subiect: Maitreyi. Și scrie, într-adevăr, această carte, în limba bengali, care este apoi tradusă în limba engleză, și apărută sub titlul: It does not die. În această carte, primele pagini sunt consacrate întâlnirii cu Sergiu Al-George (aproape identică cu relatarea mea) și importanței acestei întâlniri.

A dus tratative cu Amita Bhose (aflăm tot din scrisori) să-i traducă această carte în limba română. Amita tergiversează această problemă, considerând că traducerea în românește ar fi inoportună dintr-o serie de considerente, ușor de înțeles. Se pare că acesta a fost un motiv de întrerupere al relațiilor între Maitreyi și Amita, dar acest lucru iese din sfera noastră de interes.

Într-o scrisoare din 16.7.1976, Maitreyi, într-un moment de descumpănire și chiar de bilanț, scrie că ar dori ca, într-un viitor oarecare, cele două cărți, cu doi autori, și cu o singură eroină, Maitreyi, să stea alături, una lângă alta, pe același raft.

Și cred că are dreptate, și cred că-mi revine mie să fac acest act de reparație în posteritate. Am un exem­plar princeps care i-a aparținut lui Mircea Eliade și face parte dintr-o serie numerotată de la A la Z, purtând sigla Y, exemplare tipărite la Biittenpapier, și cuprin-zând un portret inedit al autorului, de Th. Pallady. Acest volum poartă, pe pagina de gardă, o dedicație a autorului, către soția sa Nina, datat 6 mai 1933. Regret că nu pot transcrie dedicația, dar ea este mult prea personală și așa trebuie să rămână. Pe de altă parte, am și volumul lui Maitreyi, splendid exemplar cu splendide coperți pânzate cu bordură de broderie, pe fond orange, și cu medalioane aurite; acesta poartă o dedicație către Sergiu Al-George, Dorina și Noica (chiar așa, pentru toți trei) și are ca dată may 1976. Aceste două volume, aparținând celor doi autori, uniți întâi în dragoste apoi dezuniți, așa cum viața cea nedreaptă ne dezunește adesea, eroina fiind una singură, Maitreyi, vor trebui deci, să-și găsească un loc, împreună.

Și locul celor două volume, împreună cu fotografiile și scrisorile legate de ele este, desigur, Muzeul Literaturii Române!

Mircea Eliade

Acest capitol, dificil și complicat, va trebui să-i încep într-un mod neobișnuit și anume, cu sftrșitul. Și, dat fiind că Mircea Eliade a fost angajat el însuși, pe lângă activitatea lui științifică, rațională, în dimensiunea fantastică, în care ficțiunea și realitatea sunt planuri atât alternative cât și concomitente ale unui aceluiași tot, atunci acest lucru justifică, poate, necesitatea de a vorbi despre el în termeni asemănători.

Așadar, încep cu sfârșitul.

Locuiesc acum într-un apartament din zona Flo-reasca, ce se învecinează nemijlocit cu cartierul Primăverii și a cărui stradă principală era numită Kalinin. Era o realitate obiectivă, legată de epocă, pe care nu mi-am bătut capul niciodată s-o comentez, luînd-o ca atare, ca pe o mie de alte asemenea fenomene.

În urmă cu circa 2 ani, așteptând mașina 135, în stația cea mai apropiată, numită Kalinin, mi-au căzut ochii pe tăblița indicatoare a stației: aceasta era rebote-zată și proaspăt revopsită cu numele Mircea Eliade.

Fac parte dintre oamenii pe care viața i-a tratat adeseori cu electro-șocuri și acesta a fost, în mod sigur, un asemenea șoc. El seamănă prea mult cu situațiile limită ale prozei fantastice eliadești, pentru ca să pot să n-o menționez ca atare; un ins oarecare, într-un anumit moment al vieții sale, fără nici o pregătire prealabilă, mergând până la capătul străzii sale, intră, deodată și pe neașteptate, într-o altă dimensiune; căci acesta este virajul care s-a produs brusc în bietul meu cap, ca un fenomen de ruptură: translația de la Kalinin la Mircea Eliade.

Acest Mircea Eliade, care în afara prestigiului său obiectiv incomparabil, era în casa noastră un fel de Pantocrator, care a fost, cu al său roman Nopți de sîn-ziene la originea procesului și condamnării lui Sergiu Al-George, care mi-a ocazionat mie personal două șe­dințe de anchetă la securitate, care a intervenit, cu o nuanță personală în câteva momente ale vieții noastre, într-un ciudat amestec de realitate cu ficțiune, acest Mircea Eliade devenise, sub ochii mei stupefiați, nume de stradă și de stație de autobuz! Dintre miile de străzi ale orașului, trebuia să fie pe una la doi pași de mine. Și nu de orice fel de stradă! Ci aceea care, nici mai mult nici mai puțin, era strada pe care se află vila lui Ceau-șescu, actualmente Centrul Euroatlantic.

Este, cred, inutil să evoc o simbolistică legată de coincidențe care nu sunt doar coincidențe, de sensuri adînc încifrate în ocultări și decifrarea acestora. Ele figurează din belșug în Arhaic și Universal și nu le voi repeta.

Cert este un lucru: că pentru mine, universul ficțional al lui Mircea Eliade este în întregime conținut într-un indicator de stație de autobuz (aflat în imediata apropiere a locuinței mele) prin care s-a operat un adevărat transfer de nivel între două lumi paralele care, conform legilor fizice (și politice) n-ar fi putut să se întâlnească niciodată, lumea lui Kalinin și cea a lui Mircea Eliade. ian

Dar această tulburătoare simetrie formală, descoperită în „realitatea mea imediată” mă obligă să caut sensuri și semnificații. „A căuta sensul simbolic sau cel al Destinului în realitatea imediată duce în mod egal la descoperirea unor realități profunde, structurate prin corespondențe și prin asimilări analogice […]. În hazard, ca și în evenimentele pe care oamenii le provoacă sau le suportă se află înscrisă o formă misterioasă, ca un roman clădit de imaginația realului.”

Am citat din cel mai arzător subiect, abordat de Sergiu Al-George cu patos și nesfârsite nuanțări în eseul Temps, histoire et destin apărut în volumul L’Herne, Paris, 1978, volum dedicat lui Mircea Eliade, cuprinzând 400 de pagini și în care semnează numeroși autori francezi, americani și români; acest eseu a fost apoi reprodus în Arhaic și Universal.

Este un articol în care autorul își pune toate întrebările dramatice pe care Timpul, Istoria și Destinul ni le-au azvârlit, ca pe o mânușă, nouă tuturor, în dramatica noastră existență.

Iar răspunsurile lui Sergiu Al-George sunt pe măsura provocării și ele traduc, într-un limbaj inteli­gibil, ceea ce noi ceilalți realizăm la nivel intuitiv. Deși autorul acestor răspunsuri nu mai este în viață, el pare că ne vorbește acum, nouă, bieților suferitori ai unui Timp, ai unei Istorii și ai unui Destin care ne lovește cu o forță de nesuportat, plină de o nesfârșită „imaginație a realului’”.

Acest eseu a fost prilejuit de romanul lui Mircea Eliade, Nopți de Sînziene (La nuit de Saint-Jean), sau, într-o altă titulatură, Pădurea interzisă; acesta a fost unul dintre capetele de acuzare ale procesului Noica și pentru care am fost și eu anchetată, și s-ar putea ca gravitatea abordării acestuia de către Sergiu Al-George (cu un ton supraacut) să fie datorat acestor circumstan­țe.

Proba cea mai bună este aceea că, Mircea Eliade a fost destul de surprins de interpretările lui Sergiu Al-George a cărui premiză: „Nopțile de Sânziene închid o adevărată filozofie a Destinului, conceput ca o formă coerentă și permițând o transcendere a Istoriei” el, autorul romanului, n-o recunoștea.

Și atunci, Sergiu Al-George recurge și la Fragments d’un Journal, reproducând teme obsesive: „omul contemporan căzut în Istorie” și care caută „ieșiri” pentru a transcende „teroarea și absurdul Timpului istoric”. El aplică aceste „teme” ca o cheie pentru înțelegerea Nop­ților de Sînziene.

Și urmează un fel de confruntare între cele două modalități de ieșire din Timpul istoric: una este recur­gerea la Timpul imaginar adică un refuz al prezentului istoric, care pare a fi modalitatea cea mai ușor de acceptat „singura formulă soteriologică de a ieși din vicisitudinile Istoriei”.

Dar există și o altă modalitate: se poate transcende Istoria, fără a recurge la un alt timp: „trăind-o, spune Mircea Eliade, în modul cel mai autentic, asumându-ți toate obligațiile momentului istoric”.

Sergiu Al-George spune: „A da sens Istoriei este a descoperi că necesitatea este o altă față a contingenței. A transcende suferința prin descoperirea sensului ina-parent al Istoriei este un act care convertește absurdul în semnificativ”.

Îndrăznesc să cred că în acest eseu din L’Herne, cartea Nopțile de Sînziene este, pe undeva, doar un pretext și că Sergiu Al-George se răfuiește cu Istoria și cu Destinul și că, pe undeva, încearcă să facă pace cu acestea.

Și nu alege calea cea mai ușoară; el spune nu față de refugiul și evaziunea într-un Timp imaginar, și alege asumarea, adică „transcendența prin descoperirea unui sens al Istoriei, pe care evaziunea într-un Timp imagi­nar nu ți-l poate – în nici un fel – oferi”. Sau, într-o altă formulare: „Sensul invizibil al Istoriei care poate corija vizibilul dureros și absurd și care nu este decât o mască”. Și, în același spirit, considerații asupra „actului de a transfigura Istoria în Destin, asimilabil cu efectul gândirii simbolice” care, așa cum spune Mircea Eliade „face să eclateze realitatea imediată, dar fără s-o mic­șoreze nici s-o devalorizeze; în perspectiva sa, Universul nu este închis, nici un obiect nu este izolat în propria sa existențialitate, totul se află împreună, printr-un proces sacru de corespondență și de asimilări”.

Este o desfășurare de idei arzătoare, ținând de gravele dileme în care oamenii acestor decenii aveau să-și desfășoare existența; dar și de opțiuni a căror motivație este îndelung și nuanțat susținută. Iar „eroii” acestei dezbateri, Istoria și Destinul, fac obiectul unei amănunțite analize din partea celor doi: Mircea Eliade și Sergiu Al-George.

Și, în final, voi reproduce un insert din Fragments al lui Mircea Eliade, figurând tot în eseul de care ne ocupăm, și anume: „o notă prodigiosă a lui Victor Hugo prin care se anticipează toată metafizica latentă a Nopților de Sînziene”. Această notă, într-o subtilă formulare, exprimă toată dificultatea legată de ocultările ce însoțesc procedeul de transcendere: „Natura, care așterne asupra invizibilului masca vizibilului, este o aparență, corijată printr-o transparență”.

Sergiu Al-George a fost „atins” de „morbul Eliade” în prima lui tinerețe, citind, ca primă lectură, Secretul Doctorului Honigberger. Au urmat celelalte lecturi dintre care Oceanografie a fost cea care i-a determinat întreaga sa evoluție ulterioară.

S-ar fi dedicat în întregime acestor studii și ar fi fost marea bucurie a vieții lui; dar războiul care începea nu permitea asemenea fantezii, ci o orientare strictă către meseriile necesare, cu rezultate imediate, adică medici­na de care a avut parte împotriva dorinței lui, dar pe care n-a făcut-o mai puțin conștiincios, nici în facultate, nici în practica zilnică. Iar marea lui dragoste, orientarea către disciplinele umaniste, și indianistică în special, au rămas formal pe al doilea plan, dar în mod real, pe singurul și unicul prim-plan. Și eroul lui iubit, alături de Alexandru cel Mare, câțiva mari romantici în frunte cu Novalis, cei câțiva mari ruși, a rămas Mircea Eliade.

Este ciudat cât de intens a iradiat, pe parcursul a două generații, această figură centrală a culturii noastre, devenind un fel de mit, de figură legendară; și Sergiu Al-George a resimțit din plin atingerea acestei „legende”.

Dorea foarte mult să încerce o comunicare epistolară cu acesta, dar acest lucru era aproape de necrezut în epocă. A avut câteva încercări de comunicare indirectă, printre care a fost dobândirea (cu împrumut de la Marieta Sadova, prin Dinu Noica) a volumului Pădurea interzisă (tradusă cu acest titlu, cel original fiind Nopțile de Sînziene). Această carte a intrat cu forță de simbol în viața lui, figurând în actul de acuzare al procesului pe de o parte și pe de altă parte în cel mai important articol al său, Timp, Istorie, Destin.

După ieșirea din închisoare intră în legătură directă cu Mircea Eliade trimițindu-i volumul apărut în 1971, Bhagavad-gītā, la care acesta îi răspunde cu o scrisoare frumoasă, în care-i spune: traducerea la Bhagavad-gītā este „remarcabilă, surprinzătoare și exaltantă prin preocupările fundamentale”

Urmează în 12.11.1973 o scrisoare foarte călduroasă în care Mircea Eliade vorbește despre intervențiile pe care el le-a făcut pe lângă Prof. Buitenen – Universitatea Chicago – pentru o invitație în Statele Unite, ca visiting – profesor. În același an, Sergiu Al-George îl văzuse la Paris, o vizită minunată, despre care am scris în alt capitol.

Dar soarta nu este blândă cu Sergiu Al-George. Urmează „șocul” vizitei în România a lui Maitreyi, cu tot cortegiul de urmări, și scrisoarea „fatală”, din 11.01.1974 a lui Mircea Eliade, care marchează o întrerupere a comunicării celor doi (și, implicit, cade vizita în S.U.A.).

În 1976 Sergiu Al-George îi trimite cartea Limbă și gândire în cultura indiană, și primește o scrisoare în care Mircea Eliade îi comunică: „am citit-o cu încântare, profit și entuziasm; nu credeam ca semioza să mă intereseze vreodată”.

Au urmat niște ani foarte grei pentru noi, în care corespondența s-a întrerupt. În 4.03.1979 este datată o ultimă și lungă scrisoare în care Mircea Eliade este foarte cordial și-i spune: „Sunt încântat că prețuiești L’epreuve și că înțelegi de ce este cheia producției mele”. Si-i trimite, în această perioadă, și câteva dintre cărți, cu dedicații. Urmează finalul, despre care mi-a revenit mie să-i fac o prezentare lui Mircea Eliade a cărei redactare este anexată alăturat.

Acesta răspunde printr-o scrisoare către mine, și apoi prin câteva pagini adresate lui Dinu Noica și Mircea Handoca, și care sunt și ele anexate în continuare.

14 august 1984, București Domnule Profesor,

Îmi permit să vă adresez această scrisoare, ca răspuns la articolul Dvs. apărut în R.L. din 26 iulie, referitor la Sergiu Al-George; cea care vă adresează aceste rânduri fiind Dorina Al-George, soția lui Sergiu.

Domnule Profesor, prezentarea apărută în presă însoțită de caldele cuvinte ale Dlui Mircea Handoca au emoționat un mare număr de oameni, subsemnata fiind dintre aceștia, doritoare de a vă mulțumi pentru această mărturie de prețuire. Aș dori să nu greșesc dacă, pentru a vă exprima aceste mulțumiri, voi alege un mod mai puțin convențional; acela de a vă comunica – fără a abuza de timpul Dvs – câteva dintre ultimele aspecte de viață ale lui Sergiu, legate de pre­ocupările lui și asociate într-un fel la persoana Dvs. Îmi veți ierta cred, accentele de emoție sau prea personale.

Acel sfârșit de an, 1981, era într-un fel un inevitabil punct de criză: după o viață plină de un lanț nesfârșit de încercări și lupte (una dintre vorbele lui Sergiu privitoare la această hărțuială perpetuă era: „după moarte probabil că mă așteaptă Cineva care mă vă lua în primire și-mi va spune: te așteptam, aveam urgentă nevoie de tine”) venise un moment al acumulărilor. Ieșise cartea Arhaic și Universal la care ținea foarte mult, scrisă în condiții de sănătate și familiale deosebit de grele. Era pe cale de apariție redactarea ultimă a unei probleme medicale de interes major care-i ocupase aproape 15 ani de preocupare. Este vorba de o descoperire medicală – brevetată – plină de consecințe aproape incalculabile în ordine terapeutică; această întreagă istorie este parcă ieșită din una dintre povestirile Dvs. fantastice, dar această istorie nu încape în scrisoarea de față.

Făcuse o călătorie mirifică în India unde, la Congresul de Sanskrită de la Benares a avut un succes de care s-a bucurat mult, era o consacrare internațională; comunicarea lui a fost reprogramată în cadrul unui seminar la Universitatea de Filosofie de la New-Delhi. S-a întors cu o invitație pentru Philadelfia.

Îl așteptau acasă, pentru 1982, atât aprobarea unei burse de studii în R.F.G. cât și o călătorie în Israel ca invitat al Universității din Tel Aviv.

Poate vi se pare copilărească sau banală această înșiruire de evenimente. Pentru niște oameni ca noi însă, hărăziți de soartă cu o înșiruire nefericită de necazuri, această nouă reașezare, desigur plăcută, era undeva neliniștitoare: expresia lui Sergiu în fața acestei avalanșe de tip nou era aceea de neîncredere „… et dona ferentes” – „nu este pentru noi favoarea destinului – spunea expresia lui de profundă mefiență – pentru noi este truda și grija ”.

Dar mai sigur este că aceste lucruri nu-l mai interesau. La întoarcerea din India mi-a spus, în momentul intrării pe ușă: „am fost atât de fericit că pot să mor”. A murit peste 4 zile, vorbind.

Pentru mine, imaginea care nu mă părăsește și care este un fel de reprezentare a acestei ultime perioade este cea a unui angrenaj cu motorul ambalat la maximum care, într-un elan irepresibil și cu o componentă de paradoxală deliberare, se zdrobește de sol, cu încărcătura sa (fericită) cu tot. Violența acestei deflagrații o resimt, neatenuată, și acum ca și atunci.

V-am mai spus că aproape sigur „divertismentul” nu-l mai interesa. În ultimele șase luni a lucrat cu o  concentrare, pot spune disperată, la comunicarea pentru Benares cu titlul: Metaphor and Philosophy from an Indian Perspective. Acest stil de lucru, vizibil deja din redactarea „Arhaic și Univer-sal”-ului (manuscris scris în întregime de mână de mine la dictarea lui Sergiu) era de o noutate de-a dreptul îngrijorătoare; asistam parcă nu la un proces obișnuit de transpunere a gândului în cuvânt ci la un proces de altă natură, amețitor și amenințător, asemenea, să zicem, încercărilor de transmutație alchimică. Mă veți ierta că „exagerez” dar acest lucru este dătător de măsură pentru efortul imens al acestei întregi perioade.

La legitima mea disperare – cum este posibil să pierzi 6 luni din viață pentru 6 pagini? – mi-a răspuns „a fost cel mai greu lucru pe care l-am scris vreodată ”.

Îmi voi lua libertatea de a vă trimite, ulterior, manuscrisul acestei comunicări.

Îmi veți permite să vă mai comunic un fapt a cărui relatare vi se va părea poate lipsită de oportunitate, dar fiind un mesaj „de dincolo” am datoria să vi-l aduc la cunoștință. La întoarcerea din India, cea mai arzătoare chestiune era primirea răspunsului Dvs. referitor la Arhaic și Universal. La înfrigurarea acestei așteptări am răspuns și eu după obicei: timpul – distanța – greutatea lecturii – răspunsul va veni -etc. Atunci, cu un aer de confidență, mi-a spus: „am scris această carte numai pentru el”. Am strigat cu indignare „este nemaiauzit, este imoral să gândești și să spui că ai scris o carte pentru un singur om” – numărându-mă bineînțeles, printre cei excluși. După un moment de reflexie mi-a răspuns: „Este imoral, dar așa este; am scris această carte numai pentru Mircea Eliade ”.

Nimeni cred, nu mai poate adăuga nimic în această controversă.

M-a emoționat faptul că v-a plăcut mult Arhaic și Universal și am toată calitatea să vă mulțumesc în primul rând în numele lui Sergiu. Sunt multe de spus despre felul în care a fost scrisă această carte, dar nu este nici locul nici momentul. Referitor la foarte importanta și binevenita Dvs. sugestie, referitoare la oportunitatea traducerii acestei cărți, vreau să vă aduc la cunoștință faptul că este deja tradus în franceză capitolul referitor la Brâncuși: „Brâncuși et l’Inde” apărut în Revue Roumaine d’Histoire de l’art, 1981, Serie Beaux Arts XVIII, p3-53. Revista și extrasele au fost difuzate în străinătate în 1982, și de la direcția acestei reviste știu că vi s-a trimis un exemplar dar nu știu dacă v-a parvenit.

Domnule Profesor, am scris aceste rânduri în convingerea că sentimentele mele (prea vizibile) de care sunt străbătute constituie subtextul mulțumirilor mele. Mi-aș permite să adaug că, scriindu-vă, mi-am clarificat eu însămi niște lucruri pe care le gândeam – uneori nici nu îndrăzneam să le gândesc – dar nu le formulam. Cred că nu greșesc spunându-vă că în aceste mulțumiri ale mele trebuie să includeți nenumărate alte mulțumiri ale foarte numeroșilor cititori ai României Literare. Textul Dvs. a fost primit, pe cit am putut aprecia din unele referiri cu mare interes și căldură; desigur că nu este nevoie să mai insist și eu asupra marii popularități de care vă bucurați în rândul cititorilor noștri și asupra ecourilor pe care textele Dvs. le suscită.

Primiți vă rog considerația, cu multe urări de sănătate, a celei care rămâne a Dvs. Recunoscătoare Dorina Al-George

2 ianuarie 1982

Dragă Mircea Handoca,

Moartea lui Sergiu m-a afectat profund. Nu numai că îl apreciam enorm, dar tocmai mă pregăteam să-i scriu, mai întâi ca să-i laud cartea (pur și simplu superbă!) și apoi ca să-i rog să mă ajute să închei Histoire III, redactând o parte din capitolul despre India medievală și post-medievală. Era singurul care o putea face.

Mircea Eliade

31 decembrie 1981

Dragă Dinule,

Aflasem de la Alee Wayman (orientalistul american) despre moartea lui Sergiu, iar Mircea Handoca îmi scrisese mai amănunțit. Teribilă, ireparabilă pierdere pentru noi toți. Tocmai recitisem capitolul despre Brâncuși și India (cartea întreagă am citit-o astă vară, la Paris) și așteptam „o zi bună” (arthrită, rheumatoidă…) ca să-i scriu pe îndelete. Dar, „ nenorocul ne petrece ”.

Nu-l vom putea înlocui curând. Culianu este un savant extraordinar, dar deocamdată se specializează în religiile helenistice (mai ales gnostice) și folclorul sud-est european (învață paleo-bulgară; știe rusă etc.) Poate va reveni mai târ-ziu la India…

Mircea Eliade

Paris, 21 oct.

Mult stimată Doamnă,

Vă mulțumesc din suflet pentru emoționanta Dvs. scrisoare – atât de prețioasă (și nu numai pentru mine). Ar trebui să-mi cer iertare că răspund târziu și prea succint. Dar sunt zile (destule!..) când abia pot ține tocul în mână. Va trebui să-i imit pe Sergiu: să învăț să dictez soției mele. Încerc, deocamdată, să bat la mașină cu degetele valide de la mâna stingă; dar merge greu.

Mă bucur că „Brâncuși” a fost tradus în franțuzește. Din păcate, n-am primit extrasul. Sper, totuși, că a fost trimis „specialiștilor” de tot felul (și critici de artă, și filozofi, și indianiști etc.). In orice caz, măcar o parte dintre scrierile lui Sergiu trebuiesc traduse și publicate în volum (de preferat, traduse în engleză).

Vă mulțumesc că-mi veți dărui copia comunicării despre „Metaphor…”. Ne reîntoarcem la Chicago la 20 oct., dar nu voi mai ține cursuri nici seminarii. Am reușit să devin „emeritus”. Din iunie 1985, deo concedente, vom locui 9-10 luni în Europa, și numai 2-3 luni în USA (trebuie să închei cu Encyclopaedia ofReligion.)

Cu cele mai sincere sentimente și cu urări de bine, al Dvs.

Mircea Eliade

P.S. Am recitit adineauri articolul din România Literară, și mi-a dogorit obrazul de rușine. Atâta m-am priceput să scriu despre Sergiu?

Loma sau vedere indirectă asupra universului concentraționar

Cel priceput, să se arate viteaz în locul și la timpul potrivit;când oportunitatea a trecut, vitejia este inutilă.

Mahābhārata 12, 5274

Zgâlțâielile necontenite ale acestui secol care ne-a îngropat o parte a conștiinței într-o uriașă aluviune, întunecată și înfricoșătoare, „patronată” de sumbrii teore­ticieni ai universului concentraționar, Kafka, Orwel și ejusdem, ne-a sensibilizat, pe de altă parte, pentru tot ceea ce ar fi, să-i zicem, o contraparte.

Loma este numele unui erou care se plasează activ în centrul arzător al acestui concept de contraparte, de reacție împotriva Răului-absolut. Într-o situație limită el reacționează fulgerător, justițiar și implacabil, el fi­ind într-un fel, acel alterego al nostru care s-ar dori la fel de implacabil (dar nu poate fi). Și atunci, conștiința noastră asuprită îl adoptă, cu un fel de veșnică gratitudine.

Loma este numele unui câine, erou de film, un câine caucazian, enorm, flocos, aspru și aproape sălbatic, dar liber; liber într-o întindere uriașă, mărginită la orizont de munții sălbatici ai Caucazului.

În primele cadre el participă la înmormântarea stă-pânului său, un vânător la fel de autentic și de liber.

Și cu această ocazie descoperim ochii lui Loma. Ochii câinilor, acesta este un capitol dureros, și nu știu cum pe oameni nu-i sperie, nu-i cuprinde o emoție nesfârsită și un sentiment de culpabilitate privind în aceste adevărate minuni care sunt ochii câinilor (nu la cei „de rasă”, care sunt bineînțeles tâmpi și blegi, așa cum sunt toate făpturile supuse condiționărilor, ne-libere).

Și, poate că este mai puțin important să înregistrezi în ochii câinelui calitățile îndeobște cunoscute: fidelitate, devotament, cumințenie, onestitate cât mai degrabă un fel de nesfârsită inteligență amestecată cu încredere și bunăvoință, un acut simț al nuanțelor și intuiești cât de dureros este pentru ei faptul că nu-ți pot povesti tot ceea ce simt (probabil că acesta este secretul pentru care ochii câinilor sunt infinit mai expresivi decât ai omului, cel dotat cu darul vorbirii). Ai neliniștitoarea senzație că ei percep mai repede, mai corect, cu un conținut tandru-afectiv mai bogat, mai intuitiv și mai nuanțat decât noi oamenii!

Aceștia sunt ochii lui Loma, și această complexă făptură, după traumatizantul eveniment care este în­groparea stăpânului, își urmează dramaticul său destin, dincolo de lumea aspră și liberă care era lumea lui.

Noul său stăpân este un ins scurt, turtit, lat și îndesat, cu o mutră de Mare-Boss, care-l transferă pe Loma cu mașina la noua lui „reședință”: o curte mare, încercuită de zăplazuri solide, cu câteva clădiri dărăpănate în fund, unde locuiesc doi vlăjgani solizi, brute cu mutre fioroase, și un infirm, pitic, cocoșat, șchiop, cu chip de diavol, un fel de gnom. Bossul poruncește: „puneți-l în lanț!” și pleacă.

Cum să nu te cutremuri: câinele cel liber a venit, încrezător, către om, oferindu-i toată comoara lui de calități, iar omul, cu asta l-a blagoslovit: cu un lanț! Și ne mai mirăm că acum, la finele acestui „glorios” secol (mileniu) raportul cheie, raportul simbol între oameni și chiar între popoare, este lanțul.

Este adevărat că lanțul lui Loma are o oarecare mobilitate, nu-l sugrumă. Și Loma își începe dureroasa lui experiență de captiv.

După ce se dezmeticește din primul șoc începe să-și examineze închisoarea: ochii lui inteligenți parcurg încet, și ochii noștri odată cu el, lungile și înaltele ziduri ce mărginesc sordida așezare; cadrele sunt lente, jur-împrejur ziduri inexpugnabile, de ce? se întreabă Loma, și noi o dată cu el. Și noaptea cade, necruțătoare, peste disperarea lui de captiv părăsit (imaginea nobleței înlănțuite) și peste neliniștea noastră.

A doua zi de dimineață, o surpriză: în curte a apărut o făptură ciudată, o cornută grațioasă, cu o blană albă, lungă și căzând în franjuri mătăsoase până la pământ, cu un gît lung și o pereche de coarne savant curbate, uriașe, părând a avea o mișcare proprie, într-atât de fascinantă este alunecarea lor; un soi de inorog fabulos, coborât dintr-o legendă caucaziană, este cel care-i dă târcoale lui Loma, cel buimăcit de această fabuloasă apariție. Loma nădăjduiește într-un tovarăș, dar „inoro­gul” îl examinează cu un aer dezabuzat, și neinteresat în a coopera în vreun fel cu acest intrus, de specie inferioară, în tot acest dans al extravagantei făpturi, de fapt dansul suprarealist al coarnelor, se întrevede un aer malefic. După un timp apare Bossul cu mașina (schilodul, gnomul, deschide și închide porțile – de nenumărate ori – ca într-un ritual funest). Bossul desfășoară o serie de treburi cu angajații săi și totodată îi anunță pe aceștia: vor veni oile! în acest timp, „inorogul” care avea aerul că plutește, gratuit, deasupra contingențelor, dă semne de oarecare afecțiune și, cu un gest neașteptat de tandrețe, îl scotocește, cu botul, în buzunar pe Boss; acesta scoate câteva bom­boane și i le dă, în palmă, protejatului său și aflăm că acesta se numește Fulgușor: un nume grațios, pentru o făptură la fel de grațioasă!

Acest scurt episod rupe vraja malefică de până acum; Loma, și noi o dată cu el, respirăm ușurați și înțelegem că totul e bine, că acest gest de tandrețe între aceste două personaje care păreau să poarte o aură nefastă, a restabilit un echilibru întru normalitate. În toată această desfășurare de gesturi, Loma a reacționat: (cu ochii, cu mîrîieli și lătrături savant dozate, cu mișcările cozii) întocmai ca și noi, aproape anticipându-ne.

Și, deodată, apar oile. Camioane întregi intră pe porțile larg deschise și reînchise cu grijă de gnomul cel șchiop. Se descarcă oile: sute de oi, de berbeci, animale învălmășite într-o mișcare frenetică și o behăială de neînchipuit – fiind împinse de cei doi gealați spre țarcul lor, unde sunt, cu grijă, închise.

Venirea oilor este, cinematografic, antologică!

Este de presupus uimirea și bucuria lui Loma la ve­derea oilor care sunt lumea lui (scurte secvențe anterioare îl arătau în cadre feerice, păzind oile, împreună cu stăpânul lui, baciul – vânător). După ce se termină acest episod care a rupt atmosfera cea rea, oile încep să adoarmă, ca și Loma care, o dată cu acest eveniment, pare să reintre într-o lume a lui, una de pace și normalitate.

Noaptea coboară peste două imagini, insistent filmate: una a sutelor de oi adormite peste care-și aruncă lumina niște lămpi electrice aprinse, cu o curbură specială, asemănătoare celor care veghează lagărele (de ce oare?) și o altă imagine: aceea a capului „inorogului” care și el veghează, în mijlocul oilor, pe care le depășește cu aproape un metru. Și acum se desfășoară o serie de imagini halucinante ale capului inorogului, cu fabuloasele sale coarne.

Cadrele se succed și îl fixează mereu pe Fulgușor. Coroana superbă a coarnelor se clatină neîncetat, ca o vrajă, deasupra poporului de ovine. Este o metaforă? O himeră?

Și încet, încet, prim planul se oprește și-l putem examina îndeaproape și ne străfulgera realitatea: capul impenetrabil ca o mască a acestui splendid exemplar, exprimă răutate, cruzime, și mai ales o închidere, o prăbușire înăuntrul propriei sale superbii. Cadrul îi fixează ochiul, acesta nu vede, este orb la tot ce nu este persoana lui infinit de prețioasă. Te cuprinde un frison asemănător celui pe care-l resimte – de trei secole -omul, în fața plăsmuirilor vertiginoase ale lui Goya, întruchipări ale iraționalului, arbitrarului și maleficu­lui. Acesta este Fulgușor: o fiară vanitoasă, sigură pe superbia sa, neînstare să-și aplece vreodată privirea pe gloata umilă a suratelor ovine.

A doua zi de dimineață, curtea este cuprinsă de agitație: cele două brute își pregătesc niște cuțite lungi, își pun niște șorțuri de piele, apare Bossul cu halat alb care-l strânge peste burtă (probabil că este, de fapt, un veterinar). „Totul este gata?” spune el și trage un șalter electric (înțelegem că pune sub tensiune electrică un întreg sistem). Loma este interesat de această agitație și se agită și el.

În acest timp, în țarcul oilor vânzoleala este de nedescris, și în mijlocul acestora Fulgusor pare a-și lua în primire o îndatorire; execută o serie de mișcări care-l intrigă și pe Loma, și pe oi și chiar pe noi. Se agită, cu superbele-i coarne plutind neverosimil pe deasupra acestei învălmășeli; dar, încet-încet, se distinge un fel de organizare a mișcărilor acestuia: se duce întâi în capătul țarcului – acolo unde există o poartă metalică a unui grajd – apoi se întoarce între ovinele speriate, se freacă de ele, și repetă manevra de câteva ori. Pînă la urmă Loma (și noi) înțelegem: Fulgusor comunică cu oile, le liniștește și le explică ce au de făcut. În cele din urmă, într-adevăr se produce o oarecare ordine; ușa metalică se deschide, Fulgusor trece în frunte, coarnele lui sunt acelea ale unui „conducător investit cu încrederea poporului” iar oile îl urmează liniștite, într-un fel de procesiune halucinantă (cadrele sunt aproape de nesuportat) și intră în grajd; la un moment dat, ușa grajdu­lui cade ca o ghilotină. Oile se opresc, nedumerite, nu știu ce se întâmplă și nici Loma, și nici noi (noi bănuim). După câteva minute Fulgusor iese singur pe o altă ieșire din fundul acestui șir de cocioabe. Este interesant că, la ieșire, Fulgusor este schimbat: o namilă șchiopătândă, poticnită, iar superba coroană a coarnelor sale de conducător predestinat, aproape că nu se mai vede. După un timp, manevra de conducere a gloatei de oi reîncepe, cu același ceremonial; coloana intră în grajd, ușa din metal cade, Fulgusor iese, spășit, pe altă ieșire. Manevra se reia, de câteva ori.

Loma urmărește această manevră împietrit de uimire.

Este clar că onestitatea lui funciară îl împiedică să înțeleagă ce se întâmplă. Pînă la urmă, cu un aer înnebunit reușește să se cațere pe niște lăzi și să se uite pe o ferestruică. Și vede: oile lui dragi pe care le-a păzit și le-a apărat toată viața, măcelărite de cei trei casapi, atârnate în belciuge, șiroind de sânge, belite de blană. Când se întoarce cu fața către noi este o fiară ieșită din minți de furie, un justițiar, investit să facă o dreptate sângeroasă, atunci și acolo!

În acel moment, Fulgusor iese pe ușa din fund. Loma nu face decât un salt și Fulgusor este la pământ, cu gîtul sfâșiat și plin de sânge pe superba lui blană albă. Cei trei ucigași ies afară, urlând să-i omoare pe Loma. Într-o încăierare de o intensitate insuportabilă, Loma cel turbat îi mușcă și-i tăvălește pe toți trei.

Boss-ul, nebun de furie, aduce o pușcă să-i împuște pe Loma, dar ceilalți doi îl imobilizează și-i smulg pușca celui care era gata să facă o prostie: „Ești nebun, nu știi ce faci, este clar că la un abator clandestin nu este nevoie să se atragă atenția cu împușcături.”

Aici s-ar sfârși această sângeroasă metaforă, cu protagoniștii pe care-i cunoaștem atât de bine: masa de oi, condusă către masacru, apărătorul lor, Loma cel umil și neînsemnat dar care, ca un erou din Iliada, rezistă agresiunii și Fulgusor, călăuza maselor către masacru. Unde sunteți voi, toate călăuzele să vă vedeți portretul și sfârșitul? Unde ești tu Tarkovski să vezi această călăuză și nu insignifianta parodie a ta?

Epilogul acestei tragedii merită totuși să fie consemnat: Loma este trimis, cu un băiețandru, un fel de ajutor de curte, care să-i împuște pe Loma, departe, într-o rîpă.

Dar acesta, cu un zâmbet de simpatie (oamenii cum­secade nu vor muri niciodată) descarcă pușca în aer și-i dă drumul lui Loma.

Urmează o altă odisee: ajuns la oraș, este capturat de un vagabond și vândut, într-un târg de animale și are „noroc”: nimerește într-un apartament de intelectuali, cu un băiețel care-l iubește și-l mângîie mereu. Nimeni nu bănuiește, bineînțeles, că au în fața lor o ființă liberă, un erou de Iliadă, care poate face praf totul în jurul lui, inclusiv pe stăpâna casei, o cucoană care-l plimbă în zgardă, foarte mândră: „Ce impresie face să te plimbi cu un asemenea caucazian!”

Loma se plictisește de moarte, refuză mâncarea. Într-un cadru sfâșietor, îl vedem cum evaluează golul și inautenticul acestui cadru de viață. Ochii lui, faimoșii lui ochi, inventariază apartamentul: exces de confort, de curățenie, de ordine și apoi două tablouri: unul, un bătrân care seamănă cu stăpânul lui, și altul cu cai care aleargă: El fixează îndelung aceste tablouri încremenite: stăpânul lui din portret nu se va mișca niciodată, iar caii – nici ei – nu vor alerga niciodată! Din ochii lui înțelegem că el a făcut o evaluare: acesta este un sub­stitut de viață, care nu-l interesează.

Va fugi din apartament și va ajunge în Caucazul lui, unde va lupta cu zăpezile uriașe și va muri, desigur, în aceste zăpezi care sunt ale lui.

Și înțelegem toată valoarea cadrelor cu care se închide filmul, și cu care, de fapt, se și deschide acesta: Loma alergând, într-o goană fără de sfârșit, într-o întindere fără de sfârșit, înflorită la nesfârșit, către stăpânul lui, călare!

Este, desigur, paradisul pierdut, pe care nici Loma și nici noi nu-l mai putem regăsi decât după ce l-am pierdut, definitiv, prin moarte!

PS: Am văzut acest film rusesc prin anii 1986-87 la cinematograful Timpuri noi, într-o sală plină de rumoarea unui tineret bulevardier care venise în ideea că vor vedea un fel de Paloma.

Acest film nu aparține nici lui Tarkovski nici lui Pita, sau lui Fassbinder, și cu atât mai puțin vreunui supragenial Fellini, ca să nu mai vorbim despre Steven Spielberg.

El aparține – nu întâmplător – unei umile cinemato­grafii, pe care n-am identificat-o, din preajma Caucazu-lui (tadjikă? uzbekă?). Nici nu are vreo importanță. Cei din urmă vor fi cei dintâi?

Am scris aceste rânduri atunci, în următoarele 24 de ore după vizionarea acestui film, ceea ce n-am mai făcut nicicând. Le-am scris pentru mine și pentru Loma, Justițiarul, oriunde va fi fost el atunci, și oriunde ar fi fiind el acum.

Femeia nisipurilor sau o istorie incredibilă

Este nevoie și de atrăgător dar și de adevăr. Dar este nevoie și de un adevăr atrăgător

Pascal

Acest titlu – să-i zicem provocator – este cu bună ști­ință conceput ca atare, întrucât materialul prezentat are probabil nevoie de un „ambalaj” oarecum extravagant, devreme ce, prezentat timp de peste 10 ani în numeroase articole științifice, de cea mai exemplară ținută, nu a avut ecou; poate că, într-adevăr, adevărul are nevoie să fie și atrăgător.

Și, scăpată fiind de rigoarea obligatorie a „convenți­ei” științifice – care obligă la formulări precise și scurte -încerc să prezint aici, același material, învăluit și cu aura lui extraștiințifică, care, de fapt, a existat încă de la începutul acestei „istorii incredibile”, dar nu a putut fi cuprinsă în redactările științifice de până acum.

Deci: în urmă cu mulți ani, Sergiu și cu mine, în-torcându-ne de la un film japonez (extraordinar, a făcut vogă în epocă) numit Femeia nisipurilor, am avut, amândoi, aceeași exclamație: „Dar asta este, de fapt, chiar istoria descoperirii la care lucrăm!”.

Despre ce era vorba în filmul japonez: o femeie de bună condiție, cu o formație științifică, ajunge să fie răpită de niște bandiți (o intrigă rocambolescă) și este ascunsă într-un puț aflat într-o regiune de nisipuri. Trecem peste amănuntele și tribulațiile unei asemenea situații – descrisă în film – și ajungem la ceea ce ne interesează: femeia respectivă, ieșind la un moment dat din starea de prostrație legată de acest eveniment, începe să evalueze posibilitățile unei eventuale salvări; examinând cu atenție locurile, ajunge să perceapă alt­ceva, și anume un amănunt care-i frapează „imagina­ția” științifică. În acel puț de nisip, cu niște coordonate anume, circuitul apei se făcea conform unor principii care contraveneau principiilor științifice clasice.

Urmând cu atenție fenomenul ajunge la concluzia că a descoperit un nou principiu hidrodinamic, de o imensă utilitate în aplicația practică. Și, după salvarea ei, urmează fericita realizare practică a acestui nou principiu, descoperit în condiții dramatice.

Morala: O descoperire importantă este posibilă, nu numai în marile laboratoare ale lumii, de către niște ființe extraîndestulate, ci chiar în mijlocul unei nenorociri, în condiții de detenție, în fundul unui puț cu nisip.

O poveste la fel de incredibilă i s-a întâmplat și lui Sergiu Al-George. Acesta, în anul 1958, avea mai multe calități: era un indianist deja cunoscut, era medic ORL, alergolog, el însuși suferind de o alergie nazală foarte severă (o polinoză), care în timpul verii era o adevărată infirmitate ajungând să aibe crize de sufocație care nu mai răspundeau la tratament.

În 1958 a fost și el, într-un fel, „răpit de bandiți”, căci printr-o sentință banditească de condamnare politică ajunge într-un fel de „groapă de nisip”. Mai rău, ajunge în celebrele lagăre de muncă din Balta Brăilei, unde a muncit (muncă de ocnaș) timp de trei ani de zile.

În aceste lagăre de muncă se muncea la dig, încăr-când și descărcând roabe de pământ, timp de 10 ore pe zi. Această muncă era un efort fizic inuman, dar, pentru un alegic echivala cu o sentință de condamnare la moarte: atmosfera supraîncărcată de praf, în timpul verii, în cadrul unei vegetații uscate de baltă, era un ocean de alergeni, ceea ce însemna, practic sfârșitul, pentru un alergic avansat. Dar, minune: alergia deținutului Sergiu Al-George s-a vindecat!

Eu, în timpul acestei detenții nici nu îndrăzneam să mă gândesc la problema alergiei și, după eliberare, a fost prima întrebare: „Ce ai făcut cu alergia?”. „M-am vindecat” a fost răspunsul, spre totala mea uimire.

Au urmat zilele de nemaipomenită euforie de după ieșire, apoi săptămânile, lunile de bucurie și recuperare, după cumpliții ani de încercare și nu ne-am mai încurcat cu găsirea unui răspuns la întrebarea care, în primul moment de după ieșire, mă încremenise: Cum s-a vindecat? Cum s-a putut vindeca spontan o alergie gravă, la un subiect cu o prăbușire fizică și psihică (care în principiu agravează alergia) și aflat într-un mediu echivalent cu un ocean de alergeni? Cum?

După câteva luni însă, alergia a reînceput, încet, să reapară, până a ajuns la cote ce au impus regândirea fenomenului. Și atunci, întrebarea de mai sus, cum s-a vindecat o alergie gravă în condițiile date, ne-a lovit din nou, cu brutalitatea unei lovituri în cap! Și am început să reanalizăm circumstanțele.

Sergiu Al-George, cu capul lui speculativ, a fost cel care a decodat acest mesaj, parvenit pe căi atât de ciudate, la fel ca în Femeia nisipurilor: un prizonier, scufundat într-un mediu care trebuia să-i omoare dar din care se salvează îmbogățit; iar secretul unui principiu hidromecanic necunoscut este înlocuit cu un secret la fel de necunoscut și la fel de important.

Raționamentul lui Sergiu Al-George era următorul: „Când am ajuns în lagărul de muncă din Baltă, vara, după un an și jumătate de detenție într-un mediu închis, și am intrat în acest «mediu de cultură» al alerge-nilor nu am făcut alergia (care, practic, trebuia să mă omoare), deci aveam o protecție antialergică. Acea protecție care mi-a modificat reactivitatea nu putea avea altă origine decât cea alimentară (în lipsa oricărei alte surse). Deci, alimentația predominantă fiind turtoiul de mămăligă, aceasta, prin acumularea unui factor activ conținut în porumb, mi-a conferit protecția antialergică1′. Silogism perfect, formulat de un medic-bolnav, vindecat în condiții neobișnuite, și dotat fiind cu forța de inferență a unui om pentru care gândirea logică (și para­logică) erau însăși viața lui!

Această inferență privind existența unui important principiu farmacodinamic activ în porumb, avea o puternică sustentație în literatura medicală a secolelor XIX și XX parcursă de noi. Cercetarea era axată în jurul unui fapt fără precedent în istoria altor cereale și anume: apariția unor modificări tisulare determinate în organism prin alimentația în exces cu porumb (în anumite condiții) și cunoscute sub numele de Pelagră.

Am consultat, uluiți, documente și bibliografii,, asupra cercetărilor privind problema porumbului, adică o documentație imensă, total intrată în uitare, ignorată în prezent. De exemplu, posed o bibliografie americană conținând cea 800 de titluri, cercetare întinsă între anii 1775 (înaintea Revoluției Franceze) și 1919. Eram în fața unui adevărat „dosar” al porumbului, în care ancheta nu era finalizată și poate că eram noi cei care -cu totul întâmplător – să „închidem ancheta” și să punem concluziile. Și toată această cercetare și documentație avea ca obiectiv: existența unui principiu activ în porumb și ciudatele efecte ale acestuia.

Ca să nu mai punem la socoteală că acest dosar părea a fi fost deschis cu multă vreme înainte, încă de civilizația pre-incașă, pentru care Porumbul (cu P mare) era plantă sacră (și cu utilități terapeutice).

Aici survine a doua inferență pe care am făcut-o: „De vreme ce excesul de porumb în alimentație produce această Pelagră, adică modificări tisulare ciudate care au intrigat și incitat la cercetare generații de savanți printre care celebrități ca Lombroso și Victor Babeș iar pe de altă parte, într-un caz precis, pe Sergiu Al-George l-a vindecat de alergie este clar că acest Porumb (cu literă mare) conține un foarte important principiu activ; ori, un principiu activ, oricare ar fi el, chiar și cel din veninul de șarpe, poate avea doze utile terapeutice; și de ce n-am testa această utilitate terapeutică?”

Acesta a fost punctul de plecare pentru o cercetare începută în 1964 și care nu are un final pe măsură până acum, în 1994. Toată cercetarea, toate ipotezele și rezultatele, toate articolele publicate în presa medicală și marea presă, cu scopul de a sensibiliza atât opinia cercetătorilor cât și opinia publică, nu au avut rezultat, ca și cum acest „secret al porumbului” ar fi strașnic apărat de o forță ocultă (aș îndrăzni să spun un fel de ocultare de sorginte îndepărtată, pre-incașă?)

Exagerez, desigur, dar acest subiect dureros care ne-a marcat existența de-a lungul a mai mulți ani, și a presupus un volum imens de muncă, cu concluzii terapeutice uluitoare, toată această investiție care se lovește de un fel de zid dușmănos al ignorării, justifică o oarecare exasperare.

De fapt, toată neizbânda are o singură origine: aceea că, atât Sergiu Al-George cât și subsemnata nu eram încadrați în cercetare, și nici nu putea fi vorba în acea epocă de o intruziune a unor „nechemați” sau „paria” ca noi în această selectă categorie care era Cercetarea.

Pentru pușcăriași și nevestele lor, un loc în rețeaua de asistență (dispensare) era o nesperată șansă, o favoare chiar. În consecință, Sergiu Al-George, medic ORL în policlinică (și indianist, cu valoarea care i se recunoaște acum), și subsemnata, medic de circă în Ferentari, ne-am angajat, „de bună voie și nesiliți de nimeni”, într-o cercetare care ar fi necesitat forțele mari­lor laboratoare ale lumii!

Voi încerca să fac deci, o cât se poate de scurtă ex­punere a ipotezelor, explorărilor și rezultatelor acestei cercetări solitare (vai nouă!).

Am pornit, în 1964 de la zero: ideile (inferențele) expuse mai sus existau, dar traducerea lor în viață s-a dovedit o sarcină incomensurabilă.

Prima idee care se impunea, era aceea de a obține rezultate terapeutice prin concentrate ale principiului activ din porumb. „Doar n-am să mănânc toată viața mea mămăligă în rație de pușcărie” se văita Sergiu Al-George la începutul acestei „aventuri”, și adăuga: „trebuie să găsim mijlocul de a obține un produs concentrat și care poate fi dozat după nevoie”.

Traducerea în fapt a acestei idei, cât și experimentele terapeutice au necesitat zece ani. În acești zece ani s-au perfectat patru variante de obținere a extractelor concentrate bioactive, efectuate în bucătăria casei noastre; subsemnata am prelucrat, în această perioadă, cea. 600 kg. de mălai din care, după laborioase operațiuni se obține produsul concentrat. Sergiu Al-George prelucra apoi acest produs concentrat printr-o serie de procedee chimice diferite, obținându-se patru extracte concentrate bioactive diferite.

În acești ani s-a perfectat experimentul clinic și de laborator, cu cele patru tipuri de extracte bioactive, cu concluziile asupra efectului terapeutic antialergic -toate rezultatele fiind consemnate apoi într-un protocol final de 16 pagini. Acest protocol era însoțit de o traducere în engleză, gata de a fi expediat la Universitatea din Cambridge, Departamentul Patologie.

Cererea noastră (a celor doi autori, căci am semnat împreună toate materialele), era aceea de a publica aceste materiale. Ni s-a refuzat această cerere și am fost nevoiți să optăm pentru brevetare, ceea ce am și făcut. Deci: data înregistrării a fost 18.05.1974 iar data publicării Brevetului 01.10.1977. Titlul brevetului era sec și restrictiv: Procedeu de obținere a unui medica­ment pentru tratamentul stărilor alergice. Titularul bre­vetului, conform legislației, Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice.

Sunt 20 de ani de la cererea de brevetare, și de atunci, de la acea dată nefastă, această cercetare, absolut originală, complexă, cu ipoteze și rezultate care au fost și sunt încă priorități absolute, au intrat într-un fel de labirint, de blocaj din care nu se poate ieși.

Colaborarea cu ICCF a fost marcată de la început de relația falsă din start, între cercetătorii „acreditați oficial” și cei doi autori ai brevetului care erau un nimeni în cercetarea oficială, un fel de „civili” – cu conotația peiorativă de rigoare; și care-și permiteau idei originale, îndrăznețe, studii personale, articole în care își afișau idei constituind priorități absolute.

Aceste relații, marcate de răceală și chiar de ostilitate au lipit plumb pe toată încărcătura de originalitate și de idei inedite, comunicate în ploaia de articole care s-au succedat în acești douăzeci de ani. În ce constă această încărcătură de idei originale și inedite? aceasta ar fi întrebarea la care se cuvine să urmeze un răspuns.

Răspunsul nu este ușor, deoarece efectul terapeutic este de o complexitate cu totul neobișnuită și acest răspuns nu poate fi exhaustiv ci numai orientativ; în articole este redată mai amplu atât dinamica în timp a idei­lor cât și concretizarea lor.

Complexitatea începe chiar cu începutul: există un efect local, care de altfel este prefigurat în niște străvechi practici populare, și anume: inhalarea fumu­lui de mălai, pus pe plita încinsă, taie orice început de guturai sau faringită (doar în primele 2-3 ore); este efectul local, ântihistaminic analizat și de noi și de ICCF, dar nu ne oprim asupra acestuia, considerat de importanță secundară.

în numeroasele cazuri observate de noi în cursul tratamentelor cu doze medii, este logic că am urmărit cu prioritate caracterele acestui efect în funcție de premiza noastră principală: ideea că principiul activ se acumulează și numai post-acumulare se poate instala și efectul și funcția de protecție. Reamintesc premiza:

protecția puternică antialergică obținută de Sergiu Al-George prin supraacumularea de principiu activ reali­zată în acele 16 luni de regim de penitenciar.

Concluzia experimentului clinic: există o latență de instalare a efectului terapeutic de cea 7-10 zile, dar, o dată efectul instalat, asistăm la o altă caracteristică: remanenta acestui efect care se întinde pe o perioadă de 2-8 luni și asigură protecția antialergică.

Nu dăm aici scheme de tratament (care sunt diferen­țiate, în funcție de caz), ci principii generale.

Deci era vorba de un nou medicament antialergic care se impunea prin apartenența la fitoterapie, iefti-nătate și lipsa totală de efecte secundare, dar mai ales, presupunea un mecanism total diferit față de antialer-gicele obișnuite, și anume un mecanism imun, care modifică atopia. Toate aceste calități ale noului medicament sunt consemnate, încă din 1974, în nota de fundamentare a cererii de brevet.

Dar, pentru noi doi, cercetarea nu era încheiată; centrul ei de greutate, nucleul fierbinte, era de a înțele­ge

mecanismul presupus imun al acestor produse bioac-tive. În favoarea ideii de mecanism imun pleda și întreg „experimentul” lui Sergiu Al-George, care a supraviețuit în mediul suprasaturat în alergeni, iar protecția lui antialergică s-a dovedit a fi „beton”, echivalentă cu o vindecare. Și se mai adăuga încă Pelagra, această necunoscută care trebuia luată „la bani mărunți”!

Sergiu Al-George, convalescent al unui infarct și având în șantier cartea lui Arhaic și Universal, s-a declarat în neputință de a susține acest efort. A declarat: „Să fie clar, eu cu alte belele nu mă mai încurc, mi-ajung cele pe care le am!” în schimb a realizat, în această perioadă, extracte bioactive supraconcentrate, câteva variante chimice diferite, care-și păstrează și acum, după 15 ani, caracterele organoleptice!

Iar mie mi-a revenit să citesc 1) Imunologie și 2) Pelagră, cu ideea (intuiția) că acestea două (două belele) aveau, pe undeva, ceva comun. Citeam zilnic, și multă vreme nu am înțeles nimic, și disperarea mi se amplifica prin condițiile de suprasolicitare impuse de probleme familiale. În fiecare zi mă juram că mă las și a doua zi mă așezam cu hârtoagele pe masă, ca un ocnaș la lanțul său. Păstrez din acea perioadă sute de hârtii cu scheme și rezumate și cinci caiete pline. Mi-au trebuit aproape trei ani ca să înțeleg.

Și momentul când am început să înțeleg a fost ca un trăznet. Trăznet care nu s-a stins nici astăzi, când încă mă minunez cât de ascunse și de încifrate sunt căile Domnului; căci exista o șansă la un milion ca cineva să fie atât de extravagant (nebun) să se lege la cap cu o hârțoagă de arhivă, Travaux sur la Pellagre a lui Victor Babeș (în care există o imensitate de informații de ana-tomo-patologie, dar prezentate haotic, necesitând un mare efort de sistematizare) și în plus, să aibă cuteză-toarea idee de a opera o confruntare a acestora cu baga­jul informațional și sistemele respective, conținute în această disciplină-vedetă a zilelor noastre care este Imunologia. Și acea persoană extravagantă eram eu, care, pe lângă toate, a trebuit să mă familiarizez cu Imunologia, începând cu abc-ul acesteia și terminând cu speculațiile savante.

După trei ani de zile ale acestei adevărate aventuri (â la Jules Verne) din confruntarea celor două materia­le, am realizat care este mecanismul comun al acestora,

noutate absolută în materie, și am consemnat rezultatele în douăsprezece articole (medicale și de popularizare) pe multe pagini. Primul dintre aceste articole fiind cel apărut în 1981, cuprinzând toate detaliile problemei, iscălit de Sergiu Al-George și subsemnata, și pe care el n-a mai apucat să-i citească și să se bucure de el.

în cele ce urmează, încerc să fac o sistematizare succintă a observațiilor clinice, de laborator și chiar de arhivă, care concură la realizarea unei reprezentări privind circuitul principiului activ în organism, cu rol de suport organic pentru realizarea efectului imun.

A fost necesară o abordare a întregii probleme, în care pelagra este un fel de piatră unghiulară de la care și către care afluează întrebările și răspunsurile.

Deci: în organismul supus unui aport continuu de principiu activ maidinic (acesta fiind legat, aproape sigur, de pigmentul brun al porumbului) se produce o succesiune de evenimente. Într-un prim timp se produce o depunere stabilă și remanentă a acestui principiu activ. Într-un al doilea timp, acesta se combină cu proteinele tisulare ale organismului, rezultând un compus nou, un depozit activ, adevărată placă turnantă pentru noile mecanisme care se instalează, adică o reactivitate imunitară nouă, respectiv efectul terapeutic antialergic. Acest depozit activ are o importanță specială la nivelul organelor care reprezintă zone cheie pentru activitatea imună.

într-un al treilea timp, cu doze mari și prelungite de tratament, acest depozit activ determină apariția unor modificări tisulare majore, semnificând inducerea celor mai importante mecanisme imune, cele din imunitatea mediată celular: adică activarea, într-o schemă specială, a sistemului reticulo-histocitar, cu predominanța sistemului limfocitar TH4.

în limbaj imunologic, depozitul activ devine un an-tigen, inductor al imunității celulare, adică un suport al imunității antivirale, antitumorale și, poate, antiSIDA, deci o acțiune de imunostimulare. Putem spune, într-un limbaj mai accesibil: organismul devine un fel de producător de Interferon (medicamentul mai scump decât aurul) folosit în deficitele imune.

Iar în ce privește acea intoxicație cu porumb numită Pelagra, realizăm o stupefiantă și incredibilă idee: că ne aflăm în fața unor modificări declanșate prin mecanisme imune, la un nivel paroxistic, adică o hiperimu-nizare de tip celular.

Sau, într-o formulare care frapează imaginația: Pelagra nu este altceva decât un fel de model experimental pe om în care s-au folosit doze mari de principiu activ, iar rezultatele înscrise în protocol sunt leziuni tisulare, care traduc instalarea unor mecanisme imune mediate celular, la cote maxime.

Concluzia practică: se întrevede o utilitate terapeutică de activare imunitară în alergii ca și în deficitele imune, de ranforsare a imunității antitumorale, antivirale și, poate, antiSIDA.

Toată această suită de idei se constituie ca o prioritate absolută pe plan mondial. Toată cercetarea de imunologie din lume este axată prioritar pe descoperirea unor substanțe capabile să intervină în deficitele imune; iar această propunere românească își așteaptă rândul de a intra în atenție de peste 15 ani și la această tergiversare a contribuit cu succes obstrucționarea acelui „beneficiar” de brevet care a fost ICCF.

în prezent, subsemnata am înregistrat la OSIM o nouă cerere de brevet, propunând și o nouă variantă de obținere a unui extract bioactiv prin utilizarea unei tehnici anumite de fermentație, care și ea constituie o prioritate. În toate aceste demersuri însă, handicapul de până acum rămâne în continuare: acela de a fi un cercetător solitar, neîncadrat într-o unitate anume.

Și în legătură cu acest fapt aș vrea să fac o parante­ză, amuzantă, dacă n-ar fi tristă. Înainte de revoluție citeam cu plăcere, ca mulți alți români, revista Paris-Match, care era o fereastră deschisă spre lumea cea mare și plăcută. Unul dintre redactorii care atacau frontal niște realități adesea dure era Jean Cau. Acesta a semnat odată un articol care m-a interesat: el vorbea despre „mandarinatul” cercetării oficiale (din Franța și din Europa vestică) care evolua mai mult în beneficiul angajaților decât al progresului științei. El evoca, destul de amuzant, seriile nesfârșite de Simpozioane, Conferințe, Comunicări etc. ținute în toate capitalele lumii, și care completau de minune programul de călătorii al acestor beneficiari, toate acestea în contrapondere cu slabul beneficiu pe care nevoile stringente și practice (printre care și cele de sănătate) ale majorității popu­lației îl recoltează! Și, în final, lansa o întrebare dureroasă: „Mă întreb, spunea el, ce ar reuși să facă un cercetător solitar, fără acces la lumea fermecată a acestei cercetări organizate, dacă ar descoperi un remediu – să zicem – al cancerului? Ar muri cu el în brațe!”

No comment! îmi revine să formulez amarele concluzii pe marginea unei cercetări neobișnuite, care oferă lumii soluții terapeutice în probleme de sănătate de o deosebită gravitate.

Sergiu Al-George a decodificat, în condiții dramatice, un secret al naturii și l-a transpus într-o cercetare concretizată conform tuturor criteriilor științifice gene-ral-valabile. Aceste rezultate sunt însă ignorate, aproape ocultate printr-o conjugare de împrejurări nefavora­bile care aproape scapă unei judecăți logice. Și, fără intervenția unui miracol vor sfârși la fel de dramatic: vor muri prin ignorare.

Epilog: în presa acestui an (Magazinul, iulie 1994) a apărut o notă care se rezumă astfel: „Puterile mondiale din domeniul cercetării asupra substanțelor naturale, SUA, Germania și Japonia s-au decis să investească puternic în acest domeniu (Germania va avansa cea. 100 milioane mărci).”

Acest apel disperat al lumii moderne traduce impasul terapeutic al medicinii actuale și subsemnata, în ca­litate de explorator în acest domeniu, cu rezultate obți­nute și comunicate în toți acești ultimi douăzeci de ani, îmi permit să întreb, cu amărăciune:

Cum de aceste „puteri mondiale”, cu logistica lor, nu au dezlegat „secretul porumbului”?

Răspund tot eu:

  • Fiindcă sistemul lor penitenciar nu include o alimentație cu turtoi de mămăligă.
  • Fiindcă nu au avut doi cercetători la fel de nebunica noi, care să se lege la cap cu un material de arhivă ca

Necunoscute sunt Căile Domnului!

Elogiul Ferentari-lor sau despre excludere

Oricine se înalță pe sine, se va smeri;

Oricine se smerește pe sine, se va înălța.

Evanghelia după Luca

Citesc la mica publicitate un anunț, și nu-mi vine să cred: „Cumpăr apartament orice cartier, exclus Ferentari și Rahova.”

Au trecut două mii de ani de creștinism peste noi, am parcurs acest netrebnic secol XX, care ne-a turtit ca un buldozer, vom trece curând, dacă vom trece, sorocul acestui temut an 2000 și unii (mulți? puțini?) dintre noi, se comportă încă, bieți nevolnici, cu un primitivism care înspăimântă. Aceștia pot avea, este drept, o gândire viciată de toate tribulațiile acestor decenii, dar există o decență elementară, care ne împiedică să facem gafe, și gafă este cuvântul cel mai blând: a profesa acest segre-gaționism care operează cu întregi compartimente, a exclude din gândirea ta, din universul tău mental și concret, categorii întregi de oameni, de cartiere – și de ce nu de orașe și de țări – pe criterii proprii de calitate, inferioare și superioare, iată cheia nenorocirilor care s-au abătut, în ploaie, asupra bietelor noastre capete.

Căci dacă există mecanisme de gândire prin care se scot în afara legii (o legislație personală, e adevărat) teritorii cât un sfert de oraș, prin aceste sentințe ale excluderii, de ce să nu extrapolăm și să înțelegem că un primitivism asemănător a fundamentat niște acțiuni nelegiuite de excludere din „lumea civilizată” a unor întregi grupe de țări, aruncate afară din trenul care a călătorit mai departe, cu „lumea bună”, cu „popoarele civilizate”. Mecanisme mentale care au funcționat pe parcursul întregului secol, și funcționează în continuare!

Și nu există nici măcar grija elementară de a se sal­va aparențele, cuvântul, oribilul cuvânt exclus ne strălucește în față, cu toată încărcătura lui de prostie, de infatuare și pretenția lui de sentință. Doamnă sau domnule, semnatari ai acestui penibil anunț aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre jalnica involuție a gândirii lumii noastre „moderne”.

S-a ajuns, la nivel mediu, ca mecanismele noastre de gândire să se reducă la câteva jalnice șabloane, privind câteva activități elementare ca: alimentație, grija pentru confortul nostru imediat, cât și văicăreala despre sănătatea noastră, declarată unanim ca fiind într-un veșnic declin (Generalul de Gaulle spunea: „sănătatea este o problemă de principiu”); și mai departe, câteva marote: excesul de ordine, tricotatul, sacrosante tabie­turi și cicăleli, fixismul politic – și cam atât. La atât se reduce „activitatea noastră corticală superioară”.

Cercetarea medicală a acestui sfârșit de mileniu nu mai contenește să se minuneze despre această mașinărie nemaipomenită care este creierul uman (și nu numai). Acesta posedă câteva trilioane de celule nervoase

superioare, adevărată implantare din focul cel sacru, stelar. Iar noi am ajuns să întrebuințăm această fabu­loasă minune pentru a efectua câteva automatisme și a emite niște rudimente de gândire primitivă. Este ca și cum am înhăma niște boi la o navă cosmică!

Si ne mai mirăm că maladia Altzheimer – faimoasa scleroză – face ravagii, într-o lume care s-a golit de inițiativă, de patos și de foc sacru. Acesta este unul dintre răspunsurile mele la acel act de involuție mentală pe care-l trădează faimosul Dvs. anunț publicitar.

Al doilea răspuns este acela al unui om care s-a implicat din plin în această lume a cartierelor Ferentari și Rahova, atât de grav excluse din anunțul Dvs.

Prin anul 1954, Sergiu Al-George era asistent la Clinica ORL iar subsemnata eram preparator la clinica Obstetrică – Ginecologie a Spitalului Brâncovenesc. Amândoi, cadre universitare, destinate unei obișnuite cariere universitare, așa cum există cu zecile de mii în lume. Amândoi am fost dați afară, o dată, și puși la dispoziția Ministerului, Serviciul Cadre, coșmar pe care nu-l pot înțelege decât cei care I-au trăit.

N-a fost o surpriză prea mare, întrucât în dosarul nostru figura ca piesă de rezistență, actul de nesupunere care, mai devreme sau mai târziu, trebuia sancționat: cu ani în urmă, adeziunea de partid, iscălită de subsemnata, a fost ruptă în public de Sergiu Al-George lucru care s-a bucurat atunci de sancțiuni imediate asupra tatălui meu, și care va atârna ca o ghiulea de picioarele noastre, de atunci și până acum.

După o mie de intervenții, am reușit să ne găsim fiecare câte un loc de muncă: Sergiu Al-George ca medic ORL la Corul Armatei (fie acesta binecuvântat în veci) iar eu, ca medic de circă la capătul pământului, în dispensarul Ferentari.

Nu este nevoie să insist asupra traumei pe care o resimte un om în această situație, evident că acest „exil” era dureros resimțit, mai ales că, familiarizată cu o disciplină în care lucrasem patru ani, Obstetrică-Ginecologie, mă vedeam brusc confruntată cu aceea nouă, de Pediatrie (fără nici un stagiu de tranziție). Desigur că nici acest contact cu Ferentarii nu a fost ușor, dar ce era ușor pe atunci?

Nu știu până la urmă, dacă eu am iubit Ferentarii, sau el pe mine, cert este că am rămas acolo douăzeci de ani, ca medic de circă, și n-am avut nevoie de nimic alt­ceva. El face parte din viața mea, așa cum pentru alții orizontul de viață este Parisul sau Zurich, și mi-l asum în întregime; acolo am învățat foarte multe lucruri pe care mă îndoiesc că cei din orașele de mai sus ajung să le învețe. Am lucrat acolo, la început în calitate de exi­lat, apoi ca soție de deținut politic, apoi ca soție de fost deținut politic, în toate aceste calități neavând voie „să fac valuri”. Și în tot acest timp, Ferentarii mei erau un fel de barieră între mine, ființa asuprită, și lumea cea rea. Eram Departe de lumea dezlănțuită]

Am învățat să cunosc și să iubesc acest cartier și vorbesc despre el în același limbaj ca Nicu Steinhardt care, referindu-se la Pantelimonul său natal spune că acolo „nimic rău nu se putea întâmpla”.

Asta în sensul acelui echilibru fragil al acelor vremuri, când orice era posibil în orice clipă, când trebuia să-ți construiești încet și cu răbdare o „structură de rezistență”, amestec de curaj și descurajare, de forță și

slăbiciune, dar în care echilibrul final era obligatoriu, cel „pozitiv”, adică erai obligat să stai în picioare!

în fond, n-am înțeles nici până astăzi de ce Ferentarii erau o „sperietoare”. Cred că puțini oameni din afară îl cunosc ca mine: stradă de stradă, casă de casă, este un cartier de mici și îngrijite locuințe gospodărești, asemănătoare atâtor altora, și chiar cu cartierul meu din Constanța unde se afla casa noastră părintească. Iar oamenii erau niște gospodari care-și vedeau de copii și de necazurile lor.

Cît despre țiganii Ferentarilor, ei bine, aceștia nu sunt cu nimic mai deosebiți ca cei de pretutindeni; și nici mai periculoși! Acolo am învățat, printre multe alte lucruri, și cum să vorbești cu acești oameni, care sunt egali cu toți ceilalți și sunt numiți țigani în mod dureros cu o nuanță peiorativă. Nu am avut nevoie de această desfășurare nemaipomenită din mass-media de astăzi, nici de excesiva paradă a democrației (de parcă ni se adresează ca unor debili mintali) pentru a avea raporturi normale și chiar cordiale cu „țiganii” mei; căci altfel nu rezistam eu douăzeci de ani acolo.

în raporturile medic-cetățean, trebuie să funcționeze în general (dar în mod special la nivelul asistenței la domiciliu) o nuanță de solicitudine și chiar de cordialitate, iar la medicul de copii acestea sunt încă sporite prin firea lucrurilor; diversitatea infinită a copiilor și a reac­țiilor acestora este de domeniul incredibilului.

Este de la sine înțeles că aceste criterii trebuiau să funcționeze, neștirbit, la nivelul relațiilor cu „țiganii mei”. Este o întreagă știință, pe care o înveți singur, cum să intri, să te așezi, să vorbești cu mama și copilul, și chiar să „forțezi” nuanța de cordialitate, pentru a câștiga (nu bani, căci nu aveau bani acei necăjiți) ci creditul de care vei avea nevoie în viitor, în numeroasele momente de cumpănă ale copilului.

Si, îmi aduc aminte, cu umor, de o întâmplare semnificativă. Am intrat odată într-o familie de romi unde trebuia să luăm în evidență un nou-născut. Era o fami­lie mai cu stare, care serbase în ajun botezul, și acum erau „după botez”. Cu mine împreună erau: sora de ocrotire și încă o tânără, elevă la o școală sanitară, care făcea un fel de „stagiu la circa sanitară”.

Bărbații din familie, cu chef, dar respectuoși, ne-au invitat să bem un pahar în sănătatea „creștinatului”. În cinstea noastră au scos de sub pat niște pahare, pe care le-au șters cu o cârpă a copilului și ni le-au pus în față. Cele două însoțitoare ale mele întâi s-au cutremurat, apoi au declarat, într-un glas, că „nu suportă vinul”. Eu, care veneam la rând și care am observat cum familia s-a întunecat pe loc la acest refuz, am declarat, bineînțeles, că-mi face plăcere să ciocnesc în sănătatea „creștinatului” și am băut două pahare, unul după altul, după care am făcut un elogiu al vinului „natural, de țară” (cu această observație câștigi, la sigur, inima oricărei gazde). N-am avut nici până în ziua de azi, nici o urmare de pe urma acelor pahare și acelui vin.

După plecare, le-am ținut, bineînțeles, un speech celor două cadre sanitare, pe care sper că I-au ținut minte. Le-am vorbit despre solidaritatea de echipă și grija de a nu pune în dificultate pe unul dintre membrii echipei, despre arta de a face față unor întâmplări neobișnuite și chiar neplăcute cu un zâmbet, despre necesitatea de a onora o invitație, venită ea chiar de la țigani și a-ți „menaja” astfel relațiile etc.

Nu știu cum se petreceau lucrurile în materie de asistență sanitară la Paris sau la Ziirich (nu mă îndo­iesc că în condiții perfecte) dar așa se petreceau la noi, prin anii ’60. Și aș mai adăuga ceva: acestea erau rela­țiile ideale, desigur, dar dacă lucrurile ajungeau la scandal (era de dorit să nu ajungă, dar nu se știe niciodată) atunci trebuia să te cerți și să strigi și să ameninți, dacă se putea, mai tare ca ei, și cu orice preț, să ai ultimul cuvânt. Viața nu a fost, nu este și nu va fi niciodată ușoară.

Nu a fost scopul acestor rânduri acela de a mă ocupa de „cariera” mea de medic (asta și-a putut-o permite un Axei Munthe, în superbul lui Capri, în superba lui vilă și cu superbii săi clienți bogați, dar – în treacăt fie zis -amintirile lui nu mai fac doi bani în zilele noastre).

Dar un lucru vreau să spun: că acolo, în Ferentari, am înțeles un lucru care nu se învață la Universitate, nici în marile clinici, și anume care este adevăratul raport de asistență între medic și pacient. În conceptul de asistență este cuprinsă, desigur prioritar, capacitatea de a te orienta cu rapiditate și pe cât posibil cu siguranță, în diagnostic. Am citit cu mare interes două articole ale unor specialiști de la Villejuif despre dificultățile și importanța unui diagnostic corect; și mi s-a părut interesant faptul că aceștia erau nevoiți să concluzioneze că, în afara tuturor investigațiilor de laborator, „cheia succesului” în corectitudinea diagnosticului și a conduitei este prioritar dependentă de puterea de decizie a medicului respectiv. Această formulare cuprinde perfect acel complicat proces mental în care întră în joc, fulgerător, toate conexiunile și implicațiile, jocul argumentelor pro și contra, apoi capacitatea de a formula, cât mai aproape de adevăr, un diagnostic.

Când te afli la distanță de kilometri față de orice unitate sanitară organizată, sau pe salvare, noaptea (subsemnata am făcut circa 1500 de gărzi de noapte în 30 de ani de activitate) această putere de decizie este un dar dumnezeiesc. Dar, în acest concept de asistență, în afara diagnosticului, mai intră o serie de nuanțe, mai ales în urgențe; a evalua rapid consecințele imediate (internare sau nu?) persuasiunea față de familie, un ton adecvat în care se amestecă blândețea cu fermitatea, și altele.

Toate acestea se învață dacă ești dispus, și mă îndo­iesc că se învață mai bine în marile clinici de la noi și de aiurea decât în Ferentari.

Și îmi fac un titlu de mândrie din faptul că, în acel loc de muncă al meu, de douăzeci de ani, am lăsat amintiri bune. Am avut mai multe confirmări tardive asupra acestui fapt și îmi face plăcere să menționez una dintre ele: după mulți ani de la părăsirea Ferentari-lor, într-o iarnă grea, seara pe întuneric, așteptam mașina 282 într-o stație aglomerată: întâmplător am intrat în vorbă cu o doamnă, evident, despre întârzierea mașinii.

După câteva cuvinte, mi-a spus: sunteți doctorița mea din Ferentari, ați venit la copiii mei de mai multe ori, în str. Popa Ștefan, vă păstrez o bună amintire! M-a recunoscut, pe întuneric, prin șalul și căciula care-mi acopereau fața și gura, și-mi păstrase amintirea. Acestea sunt micile noastre (mari) victorii! Și acum, vreau să spun un ultim cuvânt celor care se joacă de-a excluderile:

Cei din Calea Victoriei sau din str. Paris au toate motivele să excludă din sfera lor de interes pe frații lor din Ferentari, dar la fel de valabil este că locuitorii din Beverly-Hills sau Avenue Foch nu au absolut nimic comun cu „privilegiații” bucureșteni. Dar vremurile sunt ciudate: s-ar putea ca într-o zi, mărunții locuitori ai Ferentarilor să-i excludă ei pe măreții ocupanți ai centrului. Este o glumă.

Dar nu este o glumă celebra formulare a lui Mal-raux despre secolul viitor care, dacă nu va fi religios, nu va fi deloc. De fapt nici nu cred că trebuie să fim religioși în sensul strict al cuvântului, ca să admitem (siliți de ceea ce vedem) că pacea între farisei și vameși este inexorabilă.

Că mentalitatea fariseului, din Biblie, cu mândria sa luciferică, disprețuitoare și sfidătoare, care-l exclude pe sărăcăciosul și smeritul vameș este o politică ce duce, necesarmente, la faliment. Și că acest păcat al trufiei este aspru sancționat de Domnul și Judecătorul nostru.

Și că va trebui să învățăm smerenia.

Doi întemnițați și Legea morală

Cine salvează o viață de om, salvează întreaga omenire.

Scrisoarea alăturată, iscălită David Tirosh, a fost primită la două luni de la moartea lui Sergiu, venind din Israel; ea este adresată fratelui lui Sergiu care l-a înștiințat despre moartea acestuia.

Este o scrisoare zguduitoare care vorbește despre vremurile de spaimă, despre zilele îndepărtate pe care le-au petrecut împreună în aceeași celulă, la Malmaison prin anii 1959-‘6O.

Erau întemnițați împreună, un evreu și un român, și s-au susținut reciproc acolo unde nu-i mai putea susține nici o altă forță omenească sau cerească.

David Tirosh vorbește despre „prietenul atât de de­votat” sau „fratele nostru”, cel care „i-a salvat viața în clipele dizolvante ale deznădejdii” și de „datoria unei recunoștințe nelimitate față de figura devenită legendară a doctorului care mi-a păstrat în viață corpul și mi-a fortificat sufletul”, și vorbește despre soția, copiii și nepoții care au aflat toate acestea și care așteptau să-i cunoască personal.

Urmează apoi o inventariere a diligentelor și inter­vențiilor făcute de el pentru a-i obține o invitație din partea Primarei și a Universității din Tel-Aviv, care

erau aproape perfectate în acel început de an 1982. Și toate acestea pentru a-i oferi, în afara recunoștinței sale, un fel de recunoaștere oficială a gestului de omenie făcut în împrejurări foarte grave, de un Om față de semenul său, celălalt Om. Dar toate acestea nu-l mai puteau ajuta cu nimic pe Sergiu Al-George, care trecuse, înainte de vreme, la cele veșnice.

Rămân însă convinsă că l-ar fi bucurat să cunoască familia din Israel a celui cu care împărțise turtoiul de mămăligă la Malmaison, și pe care-l ajutase să trăiască. Despre aceste împrejurări, el mi-a povestit, la tim­pul potrivit, amănunte.

David Tirosh era un temperament mai anxios, și care cedase, fizic și psihic în fața nenorocirii din două cauze; una era ancheta, deosebit de grea pe care o suporta: „venea de la anchetă bătut rău, adus de subțiori de doi gardieni, aproape târîș”, iar pe de altă parte, despărțirea de familie, soția și copiii pe care era sigur că nu-i va revedea, erau de nesuportat, făcuse o prăbușire psihică.

Și atunci începuse un fel de grevă a foamei, mascată, și anume: „ca să nu se observe, mesteca mâncarea dar pe urmă o scotea din gură și o arunca, asta ca să nu observ eu (așa credea el)” spunea Sergiu. „E adevărat că un timp nu am observat, dar pe urmă l-am luat tare: am început să-i scutur, ca să-i scot din negativismul în care intrase, să-i evoc familia care l-ar condamna dacă ar afla, să-i ofer o motivație religioasă și filosofică ca suport pentru a rezista, și până la urmă chiar să-i spun cuvinte grele: e rușinos să nu ai forța de a crede că mîine poate fi mai bine decât astăzi, și să-i forțez să mănânce.”

Și la un moment dat ancheta cea dură s-a oprit, și încetul cu încetul, lucrurile au reintrat în normal (normalul pușcăriei, bineînțeles) și David Tirosh a început să învie.

După aceea Sergiu Al-George și-a urmat destinul, intrând în procesul lui, iar Davis Tirosh a fost și el mutat, apoi eliberat, apoi a plecat împreună cu familia în Israel. După ieșire a venit la noi, în casa noastră din str. Bradului, și este primul care ne-a adus vești despre Sergiu. A venit de două sau de trei ori la noi, și de fiecare dată venea cu flori, iar Maica și cu mine nu știam cum să-i facem să stea mai mult și să ne povestească. Ne-a spus că Sergiu l-a ajutat, dar nu ne-a povestit el însuși despre greva foamei.

Am apreciat faptul că, deși avea cerere de plecare, și era ieșit din pușcărie, n-a ezitat să vină la noi, chiar de mai multe ori. Nu ne săturam să-i tot întrebăm și să-i reîntrebăm, jalnicele și micile întrebări pe care le pun oamenii în aceste împrejurări, iar el nu pregeta să ne povestească și iar să ne povestească în așa fel ca să ne reconforteze. Abia mai târziu am înțeles că această solicitudine deosebită față de noi ținea, poate, de ideea lui că „plătește” astfel o datorie morală contractată față de tovarășul lui de celulă. Și, cu un tact și o dibăcie bine chibzuite ne aducea la cunoștință lucrurile reconfortante, benefice (și știu prea bine cât de nedibaci pot fi chiar prietenii în astfel de împrejurări). A trecut atâta vreme de atunci dar îmi voi reaminti veșnic cât de fericiți am fost, primind acele prime vești bune. Fericiți și foarte fericiți. David Tirosh a avut intuiția de a se adresa unor oameni necăjiți (și el era un necăjit) cu o solicitudine de un tip special pe care o au, în general, cei ce au fost loviți, și nu reușesc sau nu se ostenesc să facă acest efort cei „dinafară”, cei cruțați de soarta cea rea. Am găsit o formulare simplă – poate părea chiar simplistă la prima vedere – dar care exprimă de fapt o stare de lucruri complicată, și anume: Rilke în Cahiers de Malte Laurids Briggs face elogiul unei atitudini de participare la necazurile semenului tău, prin formularea a face pomana unui cuvânt bun! (L’aumone de la parole)

Am încercat pe pielea mea atitudinea de nepartici-pare la necazul meu chiar a unui „bun” prieten care nu s-a obosit deloc să evalueze gravitatea cuvintelor care aveau, chipurile, rol de consolare. După arestarea lui Sergiu, unul dintre prieteni, doctorul Sorin Stănescu (plecat curând după aceea în Germania, cum? ce fel?) mi-a servit drept consolare cuvintele: „mi-e teamă că i se va întâmpla ceea ce se întâmplă cu o bucată de zahăr azvârlită într-un ceai prea fierbinte”! Textual!

Acestea au fost cuvintele pe care, fără milă și fără a le cântări câtuși de puțin ponderea, mi le-a servit, cu nonșalanță și, aș crede, nu întâmplător. Sunt deci unul dintre oamenii care pot aprecia toată încărcătura aproape explozivă a unor cuvinte care ni se par fără însemnătate, simplă „vorbire”. Și de aceea, acest apel de a ne măsura bine cuvintele, a aduce o consolare printr-un cuvânt bine ales, așa cum, creștinește, facem efortul de a acorda o pomană în sensul nobil al cuvântului, în sensul de a face bine celui în nevoie, mi se pare a ține de Legea morală! Sergiu Al-George a făcut față de David Tirosh, cel aflat în nevoie, pomana unor cuvinte bine chibzuite, care i-au salvat viața, iar acesta, la rândul lui, a făcut același lucru față de noi, redîndu-ne speranța.

Scrisoarea lui David Tirosh

Giv’at Shemu’el, 27 ianuarie 1982

îndureratul meu frate Georgică,

Omul, cu care am împărtășit supremele zile ale unei încercări unice, nu mai este. Odată cu el a dispărut și o parte din mine. Eu însumi precum și ai mei vedeam, oglindite în simțirea și cugetarea lui Sergiu, trăsături și crâmpeie ale propriei mele existențe. Trăiam prin el și în speranța unei reve­deri în cercul familiei mele. Precum prea bine știi, Sala, copiii și chiar nepoțeii mei au aflat cine mi-a salvat viața în clipele dizolvante ale deznădejdii. Ei s-au pătruns, în toți acești ani, de datoria unei recunoștințe nelimitate față de figura devenită legendară a doctorului care mi-a păstrat în viață corpul și mi-a fortificat sufletul.

M-am cutremurat, am plâns și continui să plâng neputincios știind că nu voi mai întâlni aievea fața lui bună care m-a cucerit, mintea aceasta atât de pătrunzătoare, caracterul acesta atât de nobil, prietenul atât de devotat, omul cu însușirea omeniei în sublima ei accepțiune. Neputincioase, jalnice și searbede cuvinte pe care le folosesc cu stângăcie. Încerc doar să aștern pe hârtie, oricât de vag, ce simt în tainicele colțuri ale ființei mele pentru fratele nostru. El e acum, nu o umbră, ci un izvor de lumină, de înălțare pentru noi. Sîngeră inima la pierderea lui, dar simt o rară mândrie că mi-a fost dată fericirea de a-i cunoaște.

„Speram și așteptam tot timpul să-i cunosc personal”, a fost exclamația pe care a rostit-o Sala când a aflat că a murit Sergiu. Speranța s-a destrămat și așteptarea e acum zadarnică. Cuvintele soției mele sunt expresia lapidară a atitudinii celor care mă înconjoară, față de el. Cu toții eram convinși (mai ales în lunile din urmă, la sfârșitul anului 1981) că nu va mai trece mult timp și îl vom avea, împreună cu Dorina, în mijlocul nostru. Ai mei se și vedeau șezând la masă cu un oaspete scump, un om pe care îl știau absolut neobișnuit, eroul povestirilor triste dar însuflețite ale capului familiei. Un gol deprimant a coborât acum și a înghițit toate așteptările și toate speranțele. Numai eu, peste tot unde mă duc pașii, îmi imaginez cum l-aș fi însoțit pe bunul nostru Sergiu prin peregrinări prin țara Sfintă. Mi se năzare că se realizează în fine proiectele pe care le nutream mai ales în ultimii doi ani și începuseră să se contureze oarecum în mod practic.

îmi fac aspre reproșuri că m-am trezit prea târziu și că, probabil, am lucrat prea lent. Adevărul este însă că nu mi-a fost ușor să găsesc o legătură cu un universitar specialist în domeniul filozofiei indiene și care să dorească să mă servească. Când, în sfârșit, am crezut că l-am găsit, m-a trimis la o adresă greșită. Din scrisoarea Universității Tel Aviv pe care ți-o trimit (împreună cu traducerea) vei vedea că prof. Eli Eitan (membru al Academiei Ebraice) mi-a recomandat să mă adresez prof Even-Zohar. Acesta m-a trimis la prof. Sharfstein și el a trimis cărțile lui Sergiu unui coleg ca să refere. Referatul favorabil mi-a dat speranțe și, fiindcă universitatea spunea că nu are buget pentru găzduire, m-am adresat primăriei Tel-Aviv. La 30 noiembrie am fost primit de dl. Ițhak Arți, ajutor de primar al orașului (el e originar din Transilvania). După ce i-am vorbit despre personalitatea lui Sergiu, Arți m-a asigurat că Dr. Sergiu Al-George va fi primit în mod oficial la primăria Tel-Aviv, i se va pune la dispoziție o mașină cu un șofer ca să poată vizita locurile și instituțiile însemnate, va vedea spectacole de teatru și va fi la concerte etc.

Duminică 6.12.1981 am fost din nou la Facultatea de Filozofie ca să le dau adresa lui Sergiu.

Era vorba ca în ianuarie să i se scrie cu rugămintea de a comunica o listă cu temele conferințelor pe care intenționează să le țină la Universitatea Tel-Aviv.

Mă frământam dacă trebuie să-i comunic lui Sergiu despre aceste preparative sau este mai bine ca el să primească știrea direct de la Universitatea Tel-Aviv. Între timp am început să prepar terenul și pentru o serie de conferințe la Universitatea din Ierusalim. Îmi asigurasem sprijinul prof. Haim Rabin, șeful catedrei de lingvistică ebraică de acolo. La 25 decembrie am primit scrisoarea ta cu năpraznica știre. Și eu care doream ca, de Crăciun, Sergiu să aibă bucuria de a afla că l-am abonat la National Geografic! Rugasem administrația revistei să-i trimită o caldă felicitare…

Sună ca o platitudine, dar trebuie s-o spun: pentru mine Sergiu n-a murit, îl văd, îi vorbesc, ne revedem în clipe grele, ne consolăm reciproc, ne bucurăm că ne-am cunoscut. ție, scumpul meu frate Georgică, nu-ți pot spune nici un singur cuvânt de mângîiere. Suntem osândiți să ducem în noi jalea grea a unei pierderi definitive.

Spune-i, te rog, Dorinei că Sala și copiii îi trimit prin mine dureroasa lor participare la doliul ei. Și dacă Sergiu n-a apucat să vină în Israel ca să se bucure de calda noastră prietenie și găzduire, să știe Dorina că va putea oricând fi oaspetele nostru iubit și să vadă țara în tot ce are mai frumos și mai interesant.

Cu prietenie și devotament, al tău David

Despre familie sau calitatea de martor

Moartea, moartea adevărată are loc atunci când moare martorul însuși.

Chateaubriand spunea, despre bunica și despre mătușa sa:

„Sunt, probabil, singurul om din lume

care știe că aceste persoane au existat.”

Da, dar întrucât el a scris toate acestea, am aflat și noi,

cel puțin atâta timp cit îl mai citim pe Chateaubriand.

Roland Barthes

într-o țară ca a noastră care a atras, vrând-nevrând, atenția importantelor foruri mondiale cu poziția sa „geo-strategică”, pentru noi, locuitorii acestei importante poziții, este cazul să ne întrebăm dacă, în afara nenumăratelor necazuri istorice, nu avem a lua în consi­derație și anumite „beneficii”. Acest punct geografic, locul de conjuncție a furtunilor istorice, a făcut să apară -nici nu se putea altfel – exemplare umane în care regăsim acel amestec de seminții atât de „salubru” din punctul de vedere al geneticii.

Și acest simplu demers, acela de a vorbi despre familiile noastre, cele a doi soți provenind din puncte geografice diferite, ne poate duce departe.

De fapt poate că fiecare dintre noi, dacă și-ar aprecia cu oarecare interes propria sa familie ar ajunge, ca și noi să fie uimiți de extraordinara diversitate și varie­tate a tipurilor umane, desemnate simplificator ca „ti­puri comune”, cât și remarcabilele calități ale acestora. Si este, desigur, un lucru important că începe să se facă dreptate bogatului zăcământ de calități care este zestrea inalienabilă a acestui popor.

Iar părinții și bunicii noștri pot avea un fel de rang exponențial dacă-i raportăm la evenimentele istorice majore ale acestei țări în care ei – la nivelul lor modest -au fost implicați; iar modestele lor existențe se constituie totuși într-un fel de Saga, destul de uimitoare pentru noi cei de azi și poate, pentru unii urmași ai noștri.

Sergiu Al-George avea o dublă apartenență, ținând de cele două provincii românești marcate de istorie: Basarabia și Transilvania.

Mama lui, Antonina Donos, era originară din jud. Soroca, comuna Grinăuți, dintr-o familie cu o puternică tradiție ortodoxă. Unul dintre nepoții ei, Vitalie Donos, a făcut un arbore genealogic din care rezultă că, pe parcursul a 5 generații au existat în familie 9 preoți și șase soții de preoți ortodocși.

Ea personal avea un frate preot și trei surori căsătorite cu preoți, dintre care două rămase sub ocupația rusească, una la Cernăuți și alta a ajuns la Moscova, unul dintre fii ei a avut un rang înalt în Armata Roșie (și pe care Sergiu ar fi vrut foarte mult să-i cunoască, fiind vărul lui primar, dar n-a mai ajuns).

Un unchi al mamei lui Sergiu era călugăr, născut la 1864, starețul unei mânăstiri din Basarabia, mânăstirea Gîrbovăț, jud. Lăpușna, unde a rămas sub ocupație; această personalitate bisericească este imortalizată într-o impresionantă fotografie; pe verso scrie: «Iubiți nepoți, nu uitați pe unchiul vostru, Arhimandrit Theognost din mânăstirea Gîrbovăț – Basarabia. 30-IV-1927» S-a aflat despre el că a murit în 1948, după ce a îndurat toate tribulațiile acelei epoci teribile.

Mama lui Sergiu, Maica, cum o numeam cu toții, avea numele patronimic Nina Mihailovna, cum o numeau toate rudele ei basarabene; chiar Nicu Steinhardt, cel sensibil la nuanțe, o numea adeseori cu plăcere așa (și chiar într-o scrisoare către Sergiu întreabă: „ce mai face Nina Mihailovna?”).

Aceasta, cu numele ei de roman rusesc, a fost o femeie cu totul deosebită și am iubit-o ca pe o a doua mamă. Am locuit împreună timp de 25 de ani și am fost o familie, care a întâmpinat împreună pe cele bune ca și pe cele rele. În fotografiile de tinerețe apare ca o adevărată frumusețe; din acele îndepărtate imagini mă privește o figură patetică, cu ochi imenși și o gură tot imensă (avea și o dantură superbă) care pare a fi imaginea uneia dintre marile eroine ale romanului rus, și, îndrăznesc să spun, chiar o Ana Karenina.

Era sensibilă, afectuoasă, inteligentă dar mai ales intuitivă; dar și cu fantezie, cu umor și chiar cu un deosebit aplomb. Sergiu a moștenit de la ea toate calitățile ce țin de sfera intuitivului, a sensibilității, a originalită­ții (în gândire) și poate chiar o angoasă existențială de tip răsăritean.

Îi datorez ei și acelei întregi ambianțe familiale basarabene, apropierea mea de ceea ce numesc „fenomenul basarabean” în toată complexitatea lui, și pe care nu-l cunoșteam deloc. Sunt multe de spus, dar m-aș referi la câteva lucruri, poate minore, care fac

parte din viața zilnică: este vorba de o altă tonalitate decât cea din „Vechiul Regat”. Lumea sentimentelor este mai bogată și în orice caz mai nuanțată. Și m-aș referi numai la acest fenomen al utilizării aproape ex­travagante a diminutivelor numelor, care traduce, aș spune, o altă calitate a sentimentelor, mai exacerbată, acutizată, cu altă intensitate; sau utilizarea patronime-lor sub o formă originală (schema rusească), compusă din numele persoanei și numele tatălui, formulă care conferă o altă solemnitate relațiilor între oameni.

Această provincie răsăriteană cu deschiderea ei către imensul spațiu slav-ortodox și tot ceea ce acesta înseamnă, este o fereastră deschisă către această lume, ocupând o treime din planetă.

Sergiu Al-George, care aparținea într-un fel acestui spațiu și avea, pe undeva, acea fibră existențială comună (îi iubea pe marii autori ruși ca pe frații lui) își făurise o reprezentare cuprinzătoare și nuanțată față de spațiul respectiv.

El spunea (încerc să reproduc ideile și patosul acestor idei): „De multe ori, privind planisfera mă în-spăimânt privind acest imens spațiu care, dacă trasezi pe hartă o axă pornind din Kamciatka și străbătând, în linie oblică, cele două continente, aceasta vine și se oprește pe Prut. Se sprijină pe Prut!” Frisona când se referea la această imagine. Încerca poate să sugereze impactul pe care această întindere uriașă (ca o vecinătate imanentă) îl exercită, strict geografic, dar și existențial, asupra propriului nostru spațiu; și desigur, amețitorul decalaj, tot geografic dar și existențial.

Sau, încerca uneori să gloseze asupra viitorului: „în afara teribilelor vicisitudini istorice si a convulsiilor dramatice în care am fost implicați și ei și noi, în afara conflictelor cunoscute cu marele Imperiu de la Răsărit rămâne un fapt de necontestat: într-o lume care merge către integrare (alternativa fiind dezintegrarea atomică) această provincie, cu populația ei cunoscătoare de limbă și cultură rusă, s-ar putea să fie un fel de pașaport al nostru către un continent fabulos prin toate dimensiunile lui, ținând de geografie, istorie și cultură. Și acest lucru s-ar putea să fie – într-un viitor oarecare, o carte, de data aceasta câștigătoare pe lângă multe alte necâștigătoare!”

Regăsim, trebuie să recunoaștem, gândirea paradoxală și abisală din Bhagavad-gītā.

Aceasta era înzestrarea lui Sergiu Al-George pe linie maternă: cu un fond de fervoare a sentimentelor, de patos și de originalitate, de sorginte ortodox-răsăriteană.

Pe linie paternă avea o ascendență la fel de puternică, pe filiația marii tradiții transilvane. Tatăl lui, Vasile Al-George era originar din jud. Năsăud, comuna Sîngeorz-Băi, și era fiul unor țărani înstăriți, și cu un „statut” integrat din plin acestui spațiu năsăudean, atât de intrat în tradiția românească prin Coșbuc.

Cît despre originea acestui nume deosebit, Al-George, nu cred că am reușit să mă lămuresc pe deplin, în afara explicației că ar proveni din A lui George. Rudele directe aflate în Sîngeorz au alte nume, întrucât singurele rămase în localitate au fost două surori ale tatălui, ceilalți trei băieți cu numele Al-George plecând în țară.

La ultima noastră fericită călătorie în acea zonă am întâlnit pe o rudă colaterală, un bătrân cu numele Al-George. Acesta ne-a povestit despre bunicii lui (sau străbunicii) care au luptat în armata austriacă (în calitate de regimente de graniță, numite Sumanele negre) și au participat la războaiele napoleoniene, în luptele de la Arcoli. Nu pot descrie emoția lui Sergiu care asculta, vrăjit, această evocare a războaielor napoleoniene la care a participat un îndepărtat și necunoscut strămoș al lui.

Tatăl lui aparținea intelectualității ardelene, fiind absolvent al Facultății de Drept și al Academiei de Muzică și Artă Dramatică din București. Se păstrează un frumos tablou de epocă în care figurează absolvenții Academiei respective, între care Vasile Al-George este unul dintre cei mai frumoși bărbați din tablou.

A luptat ca voluntar, în Marele Război de Reîntregire, fiind grav rănit, decorat și încadrat locotenent. În această calitate a participat, împreună cu regimentul său, la intrarea trupelor române în Basarabia, după Marea Unire, și așa a întâlnit-o pe viitoarea sa soție.

Această Mare Unire a Transilvaniei și a Basarabiei cu țara, a fost evenimentul fericit care i-a putut face să se întâlnească pe doi locuitori ai acestor provincii aparținătoare, până atunci, de două Imperii diferite. Acești doi beneficiari ai Unirii, care altfel n-ar fi avut nici o șansă să se întâlnească au fost Vasile Al-George și Antonina Donos.

Cei doi soți s-au stabilit la Tg. Mureș, unde Vasile Al-George a fost încadrat ca funcționar public, având și o bogată participare la viața culturală a epocii: colaborator la revistele Flacăra, Gîndirea, Cosânzeana, Societatea de mîine, Cele Trei Crișuri, Pagini Basarabene cât și la ziarele Românul, Dreptatea, Patria, Voința.

A fost autor al unui volum de versuri, Pământ, și traducător din lirica maghiară.

L-am cunoscut pe tatăl lui Sergiu în perioada în care invaliditatea (o rană la cap din timpul războiului) îi măcina mult sănătatea dar curajul și voința lui de a depăși impasurile erau un fel de lege a existenței. A supraviețuit arestării lui Sergiu timp de doi ani și s-a sfârșit încet, ars de dorul fiului său pe care nu l-a mai revăzut.

Vasile Al-George a avut ca părinți doi țărani gospodari cu stare, din Sîngeorz; a avut două surori care au rămas în sat (și care, ca într-un roman de Rebreanu, au avut destine puternic contradictorii, una frumoasă dar săracă și alta mai puțin frumoasă, dar bogată, cu felurite istorii legate de pământ și avere) și doi frați, Ion și Flore, care ambii au plecat din sat, au făcut facultăți și au devenit „domni”; unul, Ion Al-George, poet, pe care nu l-am văzut decât arareori, și a cărui traiectorie nu s-a intersectat aproape deloc cu a familiei noastre (în relația cu el exista o înstrăinare a cărei explicație nu am perceput-o). Acesta a avut un fiu, Ovidiu, care se pare că a fost în relații foarte bune cu Sergiu, dar a murit pe frontul din Est (la Odessa) și pe care Sergiu l-a plâns mult.

Alt unchi al lui Sergiu a fost Flore, cel mai mare dintre frații Al-George. Acesta era profesor de Istorie-Geografie, la liceul militar din Tg. Mureș și este cel care a insistat ca cei doi nepoți ai lui, George și Sergiu să fie înscriși la acest liceu. Era un spirit didactic, apodictic și tranșant, care nu admitea contradicțiile. Sergiu a suferit mult pentru această opțiune pe care familia a făcut-o pentru el, și clasele făcute în Liceul Militar nu au fost ușoare. Unchiul lui, Flore, era poreclit în liceu țapul (din cauza bărbii) iar cei doi nepoți pe care-i aducea cu el după fiecare vacanță erau porecliți Iezii; o glumă desigur, dar în gura acelor liceeni, colegi, nu era deloc blândă și nici lipsită de nuanța peiorativă, care-i afecta pe cei doi (și din care nășteau, bineînțeles, multe alte fricțiuni).

Acest unchi Flore era căsătorit cu mătușa Erji, profesoară și ea, de origine maghiară. Au avut o fiică, numită Chloe (ce nume!) și care era una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut; s-a întâmplat însă cu ea ceea ce se întâmplă cu multe exemplare asemănătoare: obicinuită cu succese fulminante (se pare că un bărbat s-a sinucis pentru ea) a intrat într-un fel de fixism referitor la ireversibilitatea pe termen lung a succesului; și când acest succes a început să fie reversibil, adaptarea ei nu s-a produs și degringolada a fost tristă și inexorabilă.

Mai pe scurt, relația tatălui Vasile Al-George cu frații săi Ion și Flore (spirite pragmatice și exclusiviste) a fost oarecum convențională; îi despărțea spiritul artistic (dar nu boem și dezordonat ca al lui Ion Al-George) al lui Vasile Al-George, care avea o deschidere sufletească în care poezia, lecturile variate, contemplația, visarea, dar și măsura, constituiau o componentă care trecea înaintea spiritului practic. Am vorbit de lecturi variate: Vasile Al-George îl iubea mult pe Ana-tole France, atât de mult încât al doilea nume de botez al lui Sergiu a fost Anatol. În paranteză fie zis, la alegerea numelui celor doi fii au hotărât, pe rând, cei doi părinți: fratele mai mare a fost numit de tată cu numele George (nume frecvent ardelenesc) iar al doilea a fost numit de mamă Sergiu (nume cu o rezonanță basarabeană) iar tatăl i-a adăugat numele de Anatol.

Dar nu se poate să nu menționez activitatea de cercetare a lumii indiene de către Vasile Al-George. A rămas un caiet care pare a fi o traducere (din maghiară) sau o prelucrare și care are scris pe prima pagină: Mahābhārata. Marea seminție a lui BharataDupă epopeea indiană, de Vasile Al-George. Iar Sergiu i-a dedicat tatălui său cartea cea mai dragă, Bhagavad-gītā.

Sergiu și fratele său, Georgică, au fost cei mai buni și mai nedespărțiți frați în timpul liceului și al facultății. Din motive greu de explicat (dar care survin curent în orice familie) legătura dintre ei, care părea indestructibilă, s-a subțiat; dar ceea ce a fost mai grav (pentru mine în special) a fost faptul că acesta n-a mai făcut parte din structura de rezistență a familiei, care funcționează salutar în momentele grele, iar acestea n-au lipsit deloc din furtunoasa noastră existență.

Revenind la cronologia tânărului Sergiu Al-George: a făcut primele clase ale liceului militar din Tg. Mureș, apoi, prin mutarea familiei la Chișinău și-a continuat școala întâi la liceul militar apoi la cel civil (Alex. Donici) din acest oraș. Au fost ani fericiți, atmosfera acestor locuri fiindu-i, sufletește, complementară (ascendența maternă!). Iar ultimul an de liceu l-a făcut la București unde familia se mutase din nou (la un an înaintea cedării Basarabiei) și anume la liceul Matei Basarab.

În Chișinăul fericit al acelor vremuri, cei doi frați înfiripaseră, printre altele, legături de prietenie cu frumoasele surori Vizireanu.

Fac această scurtă notație, deocamdată, dar această familie urma să facă erupție în viața noastră, mult mai târziu, și în împrejurări legate de Marea Istorie.

Nu pot încheia aceste rânduri fără a semnala o co­incidență neobișnuită: Sergiu Al-George a făcut liceul în trei localități diferite, iar eu mi-am făcut liceul meu în patru localități diferite, ceea ce nu este deloc un lucru obișnuit. Aș putea crede că soarta ne-a trimis un mesaj încă din prima noastră tinerețe, un mesaj care se referea la precaritatea și dificultatea vieții. Dar, în contraparte, mesajul se referea cred și la efortul și la resursele pe care insul trebuie să și le valorifice pentru contracararea precarității și a dificultăților.

În partea a doua a acestei prezentări voi încerca să mă refer la familia mea.

Numele meu originar este Dorina Bucur. Am fost întotdeauna nemulțumită de numele meu de botez. Este un nume hibrid, care nu figurează în nici o onomastică, un nume adaptat gustului urban, dar provenind din numele Teodora sau, mai autentic, din numele Tudora. Acesta este numele pe care l-a dorit tatăl meu (numele bunicului meu era Tudor), dar a fost respins de nași ca fiind „țărănesc”.

Atât tatăl cât și mama mea provin din familii cu copii mulți; a tatălui avea șapte copii, iar a mamei avea zece copii, așa încât, din fericire, am crescut într-o mare și fericită familie cu nenumărați unchi și verișori și sunt convinsă că această premiză conferă unui copil echilibru Și adaptabilitate.

Tatăl meu, George Bucur, aparținea unei familii de obîrșie brăileană, sau mai precis era născut în comuna de o oarecare faimă, Brăilița. El spunea: „măi tată, în Brăilița oamenii umblă cu brîul târîș, doar o călca altul pe brîu ca să-i ia la bătaie” (nu știa bietul meu tată că în aceste cuvinte el rezuma o adevărată stare de spirit, valabilă pentru o țară întreagă, după un secol de la nașterea lui!).

Bunicul meu dinspre tată, Tudor Bucur, provenea din strămoși făgărășeni, oieri veniți cu turmele în Balta Brăilei și stabiliți acolo, iar bunica, Măria, era din Bărăgan, comuna Sudiți. Bunicul meu, împreună cu cei doi frați, Ion și Stan aveau „negustorie” de vite în Brăila, care se pare că era un comerț cu rezultate bune, și le asigura o oarecare bunăstare.

Cei trei frați, Ion, Stan și Tudor Bucur au participat cu toții la Războiul de Independență, iar în perioada de după război, în calitatea lor de veterani, au primit oferta de a se stabili în Dobrogea, oferindu-li-se terenuri în orașul Constanța. Fratele mai mare, Ion, a venit în Dobrogea, în orașul Constanța, examinând ofertele care li se făceau; s-a întors în orașul Brăila, „edificat” și le-a spus fraților săi: „Stați pe loc, nu mergem nicăieri, că acolo nu e de noi, acolo e «țara turcului»”. Și au rămas pe loc.

Îmi pot închipui ce terenuri li se ofereau atunci! Probabil era vorba de centrul Constanței, pe care frații Bucur I-au refuzat cu nonșalanță.

Peste alți ani, negustoria și casele lor din Brăila au ars și atunci frații Bucur, sărăciți, au venit în Constan­ța, unde li s-au oferit terenuri la marginea orașului, unde toți trei și-au ridicat casele. Mi-a rămas de la bunicul meu o adeverință de colonist pe numele Tudor Bucur (analogie cu coloniștii americani). Nu știu dacă cineva mai posedă o asemenea hârtie pe care o voi dona muzeului din Constanța.

Li s-a mai oferit ceva acelor veterani: locuri în cimitirul Constanța, și așa se face că familia Bucur posedă locuri centrale în acest cimitir.

Familia tatălui meu a numărat șapte copii, dintre care patru au rămas la Brăila și trei au venit împreună cu bunicul, în Constanța (printre care și tata). Aceste destine au fost atât de divergente încât, dacă este să le găsesc un termen comun, atunci acela este: diversitate și fantezie. Aceste destine nu au semănat unul cu altul, unele frizând aproape legenda (de familie). Diversitatea lor a mers de la o vocație negustorească extremă, cu corolarul bogăția respectivă (una dintre surori, poreclită „ovreica” pentru geniul ei în afaceri) până la alte două destine ciudate: o altă soră s-a declarat bolnavă, fără diagnostic, și a stat douăzeci de ani în pat (aceasta n-a împiedicat-o însă să aibă o fiică ce era una dintre frumusețile Constanței) și un frate al tatei cu un destin dureros: a avut un fiu, văr primar cu mine, care era printre mândriile liceului din Brăila dar care, la un moment dat, a lăsat totul baltă, ca Francois Villon și s-a scufundat în lumea interlopă a Brăilei, lumea lui Panait Istrati, și a murit în condiții ciudate. Tatăl său, unchiul Stelian, nebun de durere, a plecat în iarna foarte grea a anului 1929 pe gheața Dunării, și a murit acolo, înghețat!

Dar, adevărata legendă „pozitivă” a familiei a rămas sora cea mai mică a tatei, tanti Sica, cu care am locuit în aceeași curte ani de zile.

Aceasta avea o replică tăioasă, o robustețe a dialo­gului cu o adecvare și o infailibilitate a expresiei de parcă era tot timpul pe scenă, „în reprezentație”.

Umorul ei era de factura personajelor lui Șalom Alehem; acesta are, în volumul „Opere alese, voi I” un schimb de scrisori între Menachem Mendel din Oradea către nevastă-sa Seine Șendel din Casrilifca.

Ei bine, replicile conținute în aceste scrisori dau o măsură a acestui tip de umor, memorabil pentru noi, nepoții, care o evocăm de fiecare dată când ne întâlnim.

Nu rezist ispitei de a povesti o scenă memorabilă.

În curtea casei noastre din Constanța, str. Bogdan Vodă 42, tanti Sica avea o casă modestă vis-a-vis de a noastră. Ea avea în fund o cămăruță întunecoasă denumită „chioara”și pe care o închiria uneori. La un moment dat avea un modest chiriaș care a început „să aducă dame”, de unde conflictul și somațiile de a se muta. Într-o zi, acesta, venind din oraș, cu o pălărie mare de pai pe cap (vara) intră direct în gura lui tanti Sica: „Domnule, te muți chiar acum!” „Nu mă mut, coană Sica!” „Ai să te muți fire-ai al dracului!” „Iaca nu mă mut, coană Sica!” „Nu te muți?” „Nu, coană Sica!” atunci aceasta se repede, zmulge din țîțâni un oberlicht de la geam și i-l îndeasă pe cap.

„Te muți sau nu te muți?” „Mă mut coană Sica, mă mut” strigă nenorocitul, cu oberlichtul pe gît, făcut țăndări. A fost protejat de cioburi de pălăria mare de pai pe care o avea pe cap și a scăpat doar cu câteva zgîrîieturi. Scena a fost homerică!

Problema care ne-a preocupat tot timpul pe noi, familia, era aceea dacă tanti Sica a calculat efectul protector al pălăriei de pai când a făcut o asemenea nebunie. Sau nu! Și dacă nu, atunci este vorba de o acțiune pe care nici n-o putem comenta. Dar efectul, de film celebru, rămâne!

Familia mamei mele a numărat zece copii (este aproape de neconceput astăzi, o asemenea familie) care au avut cu toții niște destine aproape egale din punctul de vedere al unei desfășurări fără accidente sau frângeri dramatice; aș zice niște destine care au evoluat sub semnul robusteții și al aplicației și, de ce nu, al succesului.

Spiritul rector al acestei numeroase familii a fost bunicul meu, Vasili Vasilescu. Așa se numea el, Vasili, cum este scris și pe crucea de la mormânt, iar mama lui era, se pare, basarabeancă (nu știu nimic precis). Iar acest bunic al meu avea în el ceva „fabulos”. El s-a născut în Dobrogea și viața lui a fost strâns legată de cea a Portului Constanța, fiind un fel de conducător de echipă a portuarilor-descărcători. Știa foarte bine limba turcă pe care o vorbea curent și era supranumit Turca-nul. În această calitate se „șoptea” în familie că ar fi avut legături în rețelele de contrabandă turcești (asta acum o sută de ani). Cert este că și-a crescut foarte bine cei zece copii înzestrându-i și școlindu-i pe toți.

Dintre aceștia, cel cu poziția socială cea mai bună a fost unul dintre unchii mei, unchiul Mișu, supranumit „bogătașul” familiei (ca în Forsyte-Saga)! El era director la una dintre sucursalele din București ale Băncii M. Blank, dar evident că nu știu nici până acum în ce mod a ajuns la această situație. Avea toate caracteristicile „bogătașilor” fiind auster, rezervat, glacial, dar ajutându-i la nevoie pe numeroșii săi frați și surori sau pe odraslele acestora. El este cel care l-a ajutat pe tatăl meu să fie angajat contabil la Sucursala Băncii Blank din Constanța și m-a ajutat și pe mine, într-un moment delicat al carierei mele de medic.

Dar unchiul pe care-l iubeam cel mai mult era cel mai mic dintre frați, numit Dinică; acesta era șef de depou de locomotive CFR și era un as în meserie. Era mucalit, glumeț, cu disponibilități sufletești neașteptate: avea pe vremuri o cioară îmblânzită cu care comunica și care-l urmărea peste tot, iar în ultima perioadă a vieții, demoralizat și abătut, găsise un ultim prieten: în curtea spitalului în care era internat se împrietenise cu un cocoșel cu care vorbea și căruia i se plângea zilnic de necazurile lui. Înainte de a muri, mi-a spus: „Dacă ăștia (comuniștii) au să crape, să vii la mormântul meu și să-mi spui, și eu am să aud”.

Acum, când îi evoc mă încearcă remușcarea că n-am făcut mai mult pentru fiecare dintre acești oameni deosebiți.

Cât despre cele șapte fete ale familiei Vasilescu pot spune pentru început că se păstrează o fotografie a lor, cele șapte, în ordine descrescătoare (cea din mijloc fiind mama mea), o imagine emoționantă, cum nu știu câte familii în țară mai posedă. Au fost șapte fete care, toate, s-au format și s-au ajutat una pe alta, într-o tradiție de efort și de depășire a condiției lor; toate s-au căsătorit, au avut casa lor, bărbatul și copii, și mașina lor de cusut cu care au „ținut casa”.

Cum de au avut niște existențe atât de egale, de armonioase, fără accidente majore, și, în ciuda condiției lor modeste, au fost atât de mulțumite de viață, este pentru mine un mister. S-au iubit și s-au ajutat și acest climat familial favorabil s-a răsfrânt și asupra copiilor.

Au existat și „performere” între cele șapte fete, de care-mi amintesc cu emoție, dar nu este aici locul să insist. Cert este că cei zece copii au avut un potențial biologic remarcabil, care le-a permis, la șapte dintre ei, să depășească bine vârsta de 80 de ani, una ajungând la 90 de ani.

Prin acest bilanț „pozitiv” pe care l-am făcut în acest excurs, am făcut, de fapt, un fel de elogiu pentru epocă. Căci această generație a părinților noștri a prins, totuși, o epocă bună, aceea de structurare fericită a unei țări.

Toți bărbații familiei mele au participat, într-un fel sau altul, la marele Război din 1916; tatăl meu a participat la luptele de la Mărăști, a fost rănit și avea o medalie, un brevet și o cicatrice la braț.

Cu fiii acestei generații a noastre însă, lucrurile s-au schimbat. Căci generația noastră a intrat din plin și din prima sa tinerețe într-o epocă de destructurare care a durat, iată, cincizeci de ani! Și am spus adeseori o vorbă amară: „Părinții noștri, plecând, au luat parcă tot binele cu ei!”

Dar revin la mine și la evoluția mea în cadrul meu familial. Am avut două șanse în copilărie și în prima mea tinerețe: una, aceea de a viețui timp de opt ani, în vecinătatea nemijlocită a mării, și a doua: de a fi fost nevoită să fac liceul în patru orașe diferite (și care, la prima vedere ar fi o neșansă).

Să mă explic: Cred că sunt rari copiii care să aibă un „șoc” al mării cum am avut eu. Eram un copil de vreo cinci ani, când familia mea s-a mutat la Banca Blank unde tatăl meu era contabil (aceasta este acum Banca Națională, din Piața Ovidiu). Cunoșteam marea, ca pe un ștrand în care faci baie. Am ajuns seara în noua noastră locuință, care avea ferestrele deasupra mării. Era toamnă și era furtună. Când m-am trezit și m-am repezit la ferestre ca să văd marea (pentru prima oară de sus) am avut acel „șoc”.

Căci ceea ce vedeam era o învălmășeală de ape gal­bene în amestec cu un clocot de spume, totul fierbând într-o puternică furtună. Era o imagine halucinantă care a lovit fondul aperceptiv (abisal?) al acelui copil de cinci ani cu forța unei explozii care nu s-a mai stins niciodată.

După mulți ani de zile am văzut imagini ale unui ipotetic ocean primordial în filmul Solaris și am regăsit și identificat acel sentiment indescriptibil. Este evident că un copil care are o asemenea „revelație” (și nu se re­zumă la marea estivală, albastră și bună de scăldat) este un copil precoce îmbogățit, accesibil și altor limbaje decât celor convenționale.

De altfel, și după ce ne-am mutat înapoi, și am revenit în casa noastră părintească, pe o stradă care se sfârșea în mare, aveam un sentiment complex, care s-ar putea exprima aproximativ cam așa: „Cîtă vreme în capul străzii mele este marea, atunci totul este bine”!

După ce am plecat și din acea casă a noastră, acest sentiment și aceste cuvinte, prin dispariția lor, m-au sărăcit mult.

Căci, prin clasa a cincea de liceu, a trebuit să plecăm din orașul nostru, întrucât în viața noastră intervenise Șomajul.

Am cunoscut devreme acest trist fenomen.

După falimentul Băncii Blank, care în căderea sa a antrenat și destinele noastre, tata a trebuit să accepte oferte de serviciu în alte orașe. Societatea de distribuire a tutunului, Discom, i-a oferit tatălui meu conducerea unei filiale la Călărași unde am plecat cu toții. În timp de patru ani, tatăl meu a schimbat trei agenții, în trei orașe: Călărași, Turnu-Severin și Tulcea (de ce trebuia să facă aceste mutări, care era motivul acestor rocade nu-mi mai amintesc). Cert este că eu și sora mea am schimbat trei licee în patru ani. Ceea ce nu este la îndemâna oricui! N-aș putea spune că a fost un efort insuportabil și cred că pe atunci eram foarte mândră de faptul că am reușit să rezist acestor tururi de forță.

„Supraviețuirea” la liceul din Turnu-Severin a fost cea mai grea căci am dat acolo peste niște adevărate forțe în ce privea matematica și mai ales limba germană, care de fapt era mult mai familiară localnicilor decât nouă, care veneam de la alt cap al țării (și chiar la greacă, disciplină oarecum facultativă, am avut o cole­gă, Dorina Moșteoru – nu-i uit în veci numele – care era extraordinară). Eu am reușit să mă mențin «în top» cu franceza mea (remarcabilă) și cu latina și să salvez „firma” liceului meu de baștină, cel din Constanța. Iar bacalaureatul l-am dat la Galați!

În principiu această peregrinare ar părea (și pe undeva chiar a fost) traumatizantă pentru o adolescentă firavă și nu prea îndrăzneață.

Dar ce bine a prins această prematură școală a vieții. Și aș face o comparație: așa cum sistemul imuni-tar (atât de „modern” la ora actuală) are nevoie de multe solicitări în copilărie: copilul are nevoie să-i fie frig și să-i fie foame, să alerge, să cadă și să se bată, să aibă bube dulci și bolile copilăriei (cum spunea celebrul Alexis Carrel încă din anii ’40) pentru ca sistemul imunitar să capete forță de reacție și de adaptabilitate; tot așa și mentalul copilului trebuie supus încercărilor de tot felul, pentru același obiectiv: forța de reacție și de adaptabilitate. Căci nu se știe ce ne rezervă viața.

A mea mi-a rezervat surprize la limita de sus a suportabilității, și le-am făcut față. Am reținut, de undeva un vers al unui poet rus, Rojdestvenschi mi se pare, care suna, simplu: „Să nu te instalezi în viață ca într-o casă!” L-am reținut, și mi s-ar potrivi, ca deviză (fortuită).

Și aș traduce cifric, acest vers dureros, referindu-mă la rupturile și reinserările mele, într-o viață: am participat, împreună cu familia mea, la șapte mutări, iar eu singură, am făcut față la cinci mutări. Las pe oricine să tragă concluziile, și dacă poate, să mă surclaseze.

Cea mai lungă etapă de liniște a fost cea din casa Al-George, în care m-am mutat la căsătoria mea, și am locuit aproape 30 de ani. Aceasta a fost casa mea, și adresa mea pentru eternitate rămâne str. Bradului 22A et. 1 ap. 3 cartierul Dudești-Văcărești.

Acolo am petrecut cele bune și cele rele, acolo am locuit înghesuiți dar fericiți, cu toată familia laolaltă, acolo ne-au vizitat de sute de ori bunii prieteni dar și zecile de cunoștințe care s-au perindat pe faimoasa noastră terasă. De acolo a plecat în închisoare Sergiu, și tot acolo s-a întors, și tot din acea locuință-simbol a plecat pentru totdeauna, așa cum mai înainte plecaseră pe drumul fără întoarcere toți părinții noștri.

Și, din casa noastră, ca și din cartierul nostru, cu strada, cu biserica, cu familia, cu vecinii, cu toată viața noastră, n-a mai rămas nimic.’

Totul a pierit în marea demolare din 1987, mai bine zis în marele război împotriva poporului român. Iar în cursul acestor ultimi ani n-a mai rămas nimic nici din prietenii mei (ai noștri) de o viață, din motivele pe care le cunoaștem cu toții (același mare război). Fără comentarii!

Dar, tot în această casă a noastră s-a petrecut un episod pe care sunt datoare să nu-l las în uitare. Am menționat mai sus că Sergiu, în anii petrecuți la Chișinău, avea, printre alți prieteni și pe surorile Vizi-reanu. Ori, în anul 1954, sora mea s-a căsătorit cu fratele acestor surori, maiorul de aviație Victor Vizi-reanu (trecut în rezervă din motivele politice cunoscute) și ei doi s-au mutat, prin schimb de locuință, într-una dintre camerele locuinței noastre (pe care, altfel, ne-ar fi luat-o ICRAL-ul). În 1958 a fost arestat Sergiu, iar în anul 1959 au sosit din deportare mama și sora lui Victor Vizireanu – basarabeni rămași pe loc în anul cedării Basarabiei -, aceștia reveneau din Kazahstan, după o deportare de 19 ani!

Totul, în acea perioadă era aiuritor și aproape nu mai putea fi cuprins, nici de mintea noastră nici de cu­vinte. Pe de o parte era valul mare de arestări de la noi, cu tot cortegiul de nenorociri, iar pe de altă parte reveneau românii noștri de la distanțe incomensurabile și după un număr de ani egal cu o viață de om.

Emoția noastră a tuturor, a fost imensă față de acești oameni, reveniți de dincolo de mormânt. Cît despre persoanele lor: mama lui Victor Vizireanu era micuță, cu o figură plăcută și blândă, cu o robustețe su­fletească cum aproape nu am mai văzut, și plină de solicitudine față de toți cei din jur; și pe loc i-am spus cu toții, Mamașa.

Sora lui, Lida, care fusese o frumusețe în tinerețe, ca o actriță, plătea un greu tribut anilor grei prin care trecuse. Avea un psihic mai labil, era mai inegală, cu izbucniri imprevizibile, cu momente de depresiune acută, dar acest lucru era poate explicabil, căci ea era cea care a apărat-o pe mama ei, atât cât a putut.

Cât despre tatăl lor,care a fost deportat o dată cu ele, fusese dus în nord, într-un lagăr de la Sverdlovsk unde n-a supraviețuit decât doi ani, deși era foarte voinic, și s-a prăbușit mort, la „numărul” de dimineață.

Câteva luni de zile ele au locuit în condiții de provi­zorat (căci cazarea, în acele vremuri, era aproape im­posibilă) și în momentul în care situația a devenit critică, le-am adus la noi, în apartamentul nostru.

„Mamașa” a locuit în hol (uneori mai dormea în cameră cu soră-mea și fiul ei Victor), iar pe Lida am luat-o la mine în cameră, căci Sergiu fiind arestat, aveam „spațiu excedentar”. Sergiu, după ieșire, a fost impresionat aflând că în camera lui s-a adăpostit o deportată și a rămas în termeni de mare prietenie cu Lida, spunând de multe ori : „Lida și cu mine știm lucruri pe care voi nu le știți și să dea Dumnezeu să nu le știți niciodată”.

Și au locuit împreună cu noi aproape trei ani. Ma­mașa era fericită să trebăluiască prin casă și prin bucătărie, să vorbească rusește cu Maica, iar Lida își găsise un serviciu la ÎNCERC (de translator). Și cu această ocazie, am avut încă o dată ocazia să reflectez asupra acestui unicat care este „fenomenul basara­bean”.

Povestirile lor erau sfâșietoare despre primii ani scelerați, când au locuit sub cerul liber și au mâncat grăunțe furate din traistele cailor, apoi reinserarea lor treptată într-o viață care, cu încetul, se apropia de o oarecare normalitate, Mamașa revenind la meseria de învățătoare, iar Lida ajungând socotitor la colhoz, călărind prin stepă pe cai sau pe cămilă, și apoi epopeea construirii căsuței lor, și evenimente ca dobândirea unei vaci – Belka – și a unui câine, toate acestea pot umple un volum.

Dar eu, în această scurtă evocare, mă opresc asupra unui singur aspect, și anume asupra unei întrebări pe care noi le-am pus-o în repetate rânduri, și asupra răspunsului pe care Mamașa și Lida ni I-au dat. Este vorba de o întrebare care, dacă nu e bine gândită și nuanțat formulată, cu precauții și cu blândețe, atunci acea întrebare devine traumatizantă și grosolană, provocând celui întrebat un val de resentimente cât și amara neputință de a formula în cuvinte, incomunicabilul. Nici Dumnezeu cred, nu are dreptul să-i întrebe – fără menajamente – pe acești martiri: „De ce nu v-ați refu­giat? De ce n-ați venit în țară?”. Căci aceasta era întrebarea cea grea.

Cred că e mai bună moartea decât sfâșietoarea situație de a-ți lăsa de pe o zi pe alta toată agoniseala, tot avutul, tot universul pe care l-ai clădit într-o viață, inclusiv sufletul, și să pleci în bejenie.

Desigur că noi am făcut această greșeală și, ca unii care nu au ars în acest foc, am minimizat atât gravitatea întrebării, cât și neputința lor de a răspunde.

Dar iată că de curând am ascultat într-o emisiune de la Radio Europa Liberă, în 22.01.1994, pe Ion Druță, vorbind despre acest delicat subiect: cedarea Basarabiei și retragerea celor ce au putut să se refugieze. A vorbit cu un ton deosebit de vehement despre acest dramatic episod, și este greu să-i opunem un răspuns convenabil. El a spus: „România nu se va putea disculpa niciodată de vina de a ne fi abandonat. Cui ne lăsau?” și apoi: „Eu eram un biet copil sărman, care păștea vaca sub un deal și vedea trecând în goană mii de căruțe, de trăsuri pline cu oameni și bagaje, care fugeau. Fugeau cu toții către Prut. Iar pe noi, noi care nu puteam fugi, noi care rămâneam, pe noi cui ne lăsau?”.

Dramatice întrebări, venind din vremuri dramatice, și la care aproape nu se poate răspunde.

Dar eu îi pot da un răspuns domnului Ion Druță. Răspunsul îi aparține doamnei Eugenia Vizireanu, Mamașa, cea care, după nouăsprezece ani de deportare în Kazahstan, la grosolana noastră întrebare: „De ce nu v-ați refugiat, de ce n-ați fugit?”, ne-a răspuns: „soțul meu și cu mine eram directori ai școlii din localitate. Ce-ar fi spus elevii noștri, copiii noștri, când ar fi văzut a doua zi școala goală și pe noi plecați, fugiți!”

Domnule Ion Druță, unul dintre oamenii care nu v-au abandonat vă răspunde, prin mine, – cu o întârziere de 50 de ani.

Familia Vizireanu nu vă mai poate răspunde căci sunt cu toții în același mormânt, la Bellu: Mamașa, fiica Lida și fiul Victor, maiorul de aviație care a făcut tot războiul, de la Prut la Stalingrad și înapoi, și apoi până la Viena.

Iar tatăl lor, Theodor Vizireanu, nu este cu ei, dor-mindu-și somnul de veci într-o groapă comună dintr-un lagăr de muncă de la Sverdlovsk.

Datorez câteva explicații pentru forma și fondul acestor amintiri, având ca temă familia noastră, a lui Sergiu Al-George și a mea.

Este evident că valoarea de exemplaritate pentru câteva idei anume nu este întâmplătoare. Existențele noastre s-au desfășurat sub semnul unei inexorabile contingențe, într-o lume în care se produsese o fractură ireversibilă față de existența – mult mai pașnică – a înaintașilor noștri, și pentru ieșirea din anomie am pornit în căutarea acelor modele.

Incursiunea, mai largă, în viața acestora a avut, pe de o parte o valoare sentimentală – dramatic de necesară – dar va descoperi un lucru uluitor și fascinant; și anume că doi oameni (Sergiu Al-George și cu mine) privindu-și mai îndeaproape înaintașii, au avut revela­ția că mica istorie a acestora prefigurează Marea Istorie și chiar Marea Geografie a epocii.

Căci familiile noastre au fost prezente în toate mari­le evenimente, de la războaiele napoleoniene până la Stalingrad (de la vestul la estul extrem al continentu­lui), în toate ultimele trei mari Războaie, de la veteranii din 1877, trecând prin cei doi părinți ai noștri care au participat la Războiul Reîntregirii (unul rămânând un mare invalid) și până la verii noștrii căzuți în ultimul Război; și alții au umplut pușcăriile ultimilor 50 de ani, de la Cercul Polar și Kazahstan, până la toate lagărele de muncă din țară. Sau, descoperim, cu bucurie, implicarea înaintașilor noștri în viața culturală sau economică, în toate provinciile țării: de la Ion și Vasile Al-George, cu rol în cultura ardeleană, la slujirea tradiției ortodoxe în nordul Basarabiei de către familia Donos, și până la participarea la activitatea economică a Portului Constanța, încă din 1900, a bunicului meu, și mai târziu a altor unchi ai mei.

Sunt aceștia toți mici părticele din marele Tot care este țara, și faptul că aceasta este un fel de centru polarizant al unei întinse regiuni geografice, ne reconfortează și ne dă speranțe.

În continuare cred că nu greșesc dacă încerc să extrag din uitarea la care toate acțiunile omenești sunt supuse, să extrag deci câteva destine și episoade, sufocate de istoria epocii, dar care transcend această teribilă Istorie. Dintre toate numeroasele mele rude, 15 unchi și mătuși și vreo 25 de veri, vreau să vorbesc despre două femei (tot ce povestesc mai jos poate fi verificat în întregime).

Una este o verișoară a mea din Constanța a cărei existență a fost despicată în două prin fuga soțului ei, ofițer de marină, prin anul 1948. A fost prima fugă a unui grup mixt de marinari și civili, cu o barcă, care a ajuns la Istanbul.

A urmat scandalul, procesul și condamnarea la ani mulți a soțului (în lipsă, căci el a ajuns și s-a stabilit în Statele Unite).

Verișoară mea, numită Georgeta, a rămas singură, cu doi copii de mână, lovită de blamul general, și de amenințările de tot felul. A trebuit să reacționeze fulgerător, intuind cu justețe liniile de supraviețuire: a divorțat imediat, a reușit să-și păstreze modestul loc de muncă pe care-l avea, și a început să lucreze croitorie pentru soțiile rușilor care erau în țară (și în Constanța) la ora respectivă – și care plăteau bine.

Este inutil să fac vreun pomelnic al tuturor vicisitudinilor pe care a putut să le înfrunte această femeie care avea la dosar un soț fugit în Statele Unite și condamnat (în lipsă).

Au trecut 45 de ani de la acel început și această „eroină” a depășit toate momentele teribile și a crescut doi copii care au făcut amândoi facultate, și-a făcut casă, i-a ajutat și pe copii care au fiecare câte un apartament si o frumoasă situație socială, iar ea își păstrează, până acum, la 79 de ani, o impecabilă ținută morală și fizică, o bună sănătate, și lucrează croitorie și acum (cu soțul fugit n-a putut comunica, iar o dată cu Liberalizarea din 1964, când ar fi putut beneficia de un ajutor, acesta a murit).

Acesta este omul care a ieșit dintr-o gaură neagră, ea și copii, și-au păstrat viața și s-au realizat având o singură armă – ca într-o poveste de Andersen – un ac de cusut!

O altă „eroină” este o mătușă a mea care nu face parte dintre rudele mele directe, fiind soția a doua a unchiului meu, „bogătașul” familiei – unchiul Mișu. Aceasta este o persoană măruntă și foarte slabă, dar care pare a fi confecționată dintr-un material cu un co­eficient de rezistență care nu este probabil testat încă nici în laboratoarele de la NASA. Se numește Dida Vasilescu.

Este de origine din zona Piteștilor, și această zonă subfăgărășană pare să confere localnicilor un potențial biologic cu virtuți neobișnuite dat fiind – printre altele -Și faptul că majoritatea marilor oameni politici ai țării își au originea în această zonă.

Unchiul meu, director de bancă, și soția lui – subiectul meu – au fost oameni cu o situație materială foarte bună, situîndu-se în burghezia înstărită a timpului, care au călătorit în străinătate, au avut casă deschisă și relații întinse.

Prin „relații” înțeleg însă o sferă de legături neobiș­nuit de întinse în lumea vremii (antebelică, cea a războiului și cea postbelică). Aceste multiple relații se explicau prin dubla apartenență a celor doi soți: unchiul meu în lumea marii finanțe, iar mătușa mea în lumea politică a vremii (burghezia bogată a regiunii Piteștilor avea acces la lumea politică, majoritatea acestora fiind legați de această zonă). S-ar putea spune că locuitorii acestei regiuni subcarpatice au o „bossă politică”.

Amintirile ei sunt fabuloase: l-a văzut pe regele Mihai, la vârsta de 3-4 ani, la Cercul Militar, cu ocazia unui pom de Crăciun, când acesta s-a repezit la jucării de care n-a mai putut fi despărțit. I-a cunoscut pe toți marii oameni politici ai vremii: pe Titulescu, pe Iorga, pe Tătărăscu, pe Antonescu (și în special pe Mihai Antonescu), pe Sănătescu și majoritatea componenților acelui Guvern. A frecventat diverse saloane „șic” ale vremii cum erau casele Gologan și Enescu, situate în centrul din jurul Cismigiului (acestea fiind două mari familii de moșieri, cu latifundii în Bărăgan). La acele „ceaiuri dansante” l-a cunoscut pe Mircea Eliade, stu­dent, care era „slăbuț, timid, distant. Fetele nu se omorau să danseze cu el și el nici atât.”

L-a cunoscut bine pe Liviu Rebreanu, în a cărui viață familială a avut o oarecare participare.

A participat la înmormântarea lui Aristide Blank, marele financiar al epocii (și sprijinitor al culturii) și cunoaște locul de înhumare al acestuia (care nu a fost în Cimitirul Evreiesc). L-a cunoscut bine pe Armând Călinescu, participând la înhumarea lui; și multe altele.

Nu mă pot însă opri de a povesti despre tatăl și bunicul ei, piteșteni „de baștină”, și cum și-au făcut ei averea: în anii războiului din ’77, ei plecau cu care cu boi, încărcate cu butoaie de țuică de calitate extra, ajungeau la podul de la Dunăre, (Comandamentul de Război) unde erau asaltați de cumpărători – români ruși, și chiar turci – și schimbau țuica pe aur! Aceștia erau întreprinzătorii negustori ai Piteștilor – care au pus temelia unei clase înavuțite {capitalizate!) atât de prețioasă pentru o țară în formare.

Acesta era cadrul social și familial în care evolua „personajul” meu, și încerc pe cât este posibil să mă apropii de înțelegerea faptului că, aruncată direct în focul evenimentelor, ea nu numai că nu s-a topit, dar s-a dovedit a fi construită dintr-un aliaj indestructibil.

Între anii ’30-’40, cei doi au ajuns să posede o vilă pe strada Paris, un apartament pe Schitu Măgureanu, și în final, o splendidă vilă în Pitești, situată pe șapte hectare de livezi, unde exista și un lac cu pești (am fost o singură dată acolo, și m-am simțit ca intrată într-un roman englezesc). Pe acel teren s-a construit, ulterior, centrul orașului Pitești. Sufletul și geniul practic al acestor realizări era mătușa mea, ea singură, organizator și gospodar, căci unchiul meu, în afara activității fi­nanciare, era total lipsit de spirit practic.

După război, declinul lor s-a suprapus – inevitabil -peste destinul declinant al întregii țării: au pierdut toate proprietățile, ajungând, cu greu, să-și păstreze o cameră în apartamentul din Schitu Măgureanu.

În această furtună, a existat un episod oarecum amuzant: vila din Pitești a fost luată de Comandamentul Armatei Roșii, iar cei doi soți au coabitat – un timp oarecare – cu comandantul sovietic, cu care s-au înțeles foarte bine: se pare că și mătușa mea și acel comandant aveau umor, și au reușit să găsească un limbaj comun, care a funcționat surprinzător de bine, între burghezie și vârful de lance al armatei sovietice victorioase!

Ulterior vila a fost preluată de Gospodăria de Partid și ocupată – neîntrerupt – de primii-secretari.

Și acum ajung la punctul meu de interes: supravie­țuirea fizică și sufletească a acestei femei, în condiția de luptător care nu se predă. În toți acești ani, la început foarte buni, apoi din ce în ce mai răi, această mătușă a mea a avut o egalitate de comportament, o liniște sufletească, un curaj și o demnitate care – aș zice – se calchiază întru totul acelei supreme înțelepciuni biblice „Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvântat.” în vremurile noastre, destul de îndepărtate de preceptele Bibliei, această atitudine princiară de întâmpinare a Binelui și a Răului cu aceeași liniște și egalitate de spirit, ne apare, în principiu ca foarte onorabilă; dar, să fim serioși, câți dintre noi, în fața Răului, reușim să ne ținem firea?

La întrebările mele uimite, ea îmi răspundea: „Mama mea m-a învățat: Să nu te legi de lucruri și să nu suferi pentru ele căci nu ele ne fac pe noi ci le facem noi pe ele”.

Ce simplu și ce complicat!

Nici eu nu am intrat în viață neînarmată: Tatăl meu avea o vorbă: „Măi tată, în viață să pui Răul înainte, să nu aștepți să-ți cadă Binele”. Este o nuanță aici: pe mine nu mă surprinde nepregătită răul, dar nu-l întâmpin cu egalitate de spirit!

Prin anii ’60, unchiul și mătușa mea au intrat în valul de arestări pentru aur: li s-au confiscat ultimele valori pe care le mai posedau și s-au ales cu o condamnare de zece ani închisoare (cu toate implicațiile inerente și traumatismul psihic de rigoare).

Au făcut închisoare ceva mai puțin de un an, a venit o amnistie și s-au eliberat. Am revăzut-o imediat după eliberare: era un fel de quintesență a componentelor ființei sale profunde, cu o irupție de patetism aproape zguduitor: slabă, piele pe os, înspăimântător de neagră la față (arsă de soare, căci lucrase la munca câmpului), cu capul tuns la piele și legată cu o basma albă, iar psihic era într-o stare de tensiune de neînchipuit: nici un fel de văicăreală, de recriminare, ci doar un teribil sentiment de victorie: că a ieșit sănătoasă din închisoare, că a reintrat în camera ei (de la Penitenciar s-a dus direct la Miliție și la ICRAL ca să vină să-i scoată sigili­ile camerei sigilate), că are încă de rezolvat niște probleme și că, una peste alta, totul e bine.

Își aștepta, victorioasă, soțul, care și el trebuia să revină din închisoare, și care – conform unei ineluctabile legi divine – o va găsi la locul ei, în camera lor, unde Răul nu-i mai putea atinge! Sfidase toate adversitățile și sfidase și pușcăria. Sunt de atunci 30 de ani, în cursul cărora a făcut față suprasolicitărilor cunoscute și a îngrijit și o soră bolnavă.

În ultima lună a mai înfruntat niște încercări: a prins și ea gripa acestei ierni dar i-a făcut față cu succes; în convalescență a mai stins și un foc: i s-a aprins de la radiator pătura cu care era învelită și a stins-o. Fără comentarii!

Am revăzut-o de curând, la o masă de familie; venea de la biserică (cea din Schitu Măgureanu, unde, spunea ea, „în cincizeci de ani, am văzut schimbându-se patru generații de preoți”) unde a stat la toată slujba și nu părea deloc obosită.

Are 90 de ani, și nimeni nu poate realiza această incredibilă vârstă căci este neschimbată: aceeași ca cea ieșită din pușcărie în urmă cu 30 de ani: micuță, de o slăbiciune extremă – paradoxal, dar acesta pare a fi unul dintre secrete longevității ei – este îmbrăcată într-un paltonaș negru de Breischwantz – franțuzesc, foarte șic, bine strâns în talie cu o curea lată, ceea ce-i dă un aer incredibil de tineresc și cochet.

Cu un aer foarte natural, sfidează vârsta, bolile, necazurile, mereu participativă, vie, cu o privire atentă și replică fulgerătoare. I-am spus: „Dumneata știi că eu nu te-aș da pe nici una dintre marile doamne ale Parisului?” Mi-a răspuns plină de aplomb și de maliție: „Dar ce-ți închipui, că eu m-aș da pe vreuna dintre acele bie­te cucoane?”

Are dreptate. Ea nu este o cucoană oarecare, ea este din spița Eroilor necunoscuți. Una dintre mulții noștrii Eroi necunoscuți!

Și acum aș vrea să relatez încă două episoade din viața mea, care merită să fie povestite pentru valoarea lor emblematică față de o întreagă epocă în care Marea Istorie a intervenit brutal în micile noastre existențe.

Aș intitula-o, generic, pe prima:

Reconcilierea contrariilor

Eram în primele clase de liceu, când ne duceam în vizită la unchiul cel mai iubit al tatălui meu, unchiul Ion, fratele cel mai mare al bunicului; acesta era foarte cunoscut în cartier, întrucât era patronul unei bodegi, frecventată de localnici, „La Făgădău”.

Acesta avea, prin niște complicate relații de familie, pe care nu le mai deslușesc acum, avea deci niște nepoți vitregi care erau – nici o mirare în epoca respectivă -mari legionari; cu aceștia, tatăl meu (liberal) intra adesea în controverse politice care se terminau mai mult sau mai puțin amical, și pe care toți cei de față le luau cu oarecare umor.

Odată, la o vizită de un Sfîntu-Ion, aceste dispute au degenerat în violențe verbale, ceea ce nu se întâmplase până atunci (se pare că și epoca evoluase); și nu înțelegeam de ce, tatăl meu, de obicei cumpătat și re­zervat, se lăsa antrenat în aceste dispute neobișnuit de violente și total nefolositoare, și, ca un copil ce eram, aveam totuși din plin sentimentul că această dispută era și artificială și chiar periculoasă.

În cursul acestor discuții s-au schimbat cuvinte grele și unul dintre opozanți, un băiat numit Eugen, a proferat niște amenințări de genul: „Dacă va ajunge Legiunea la putere, ne vom ocupa, desigur, de dușmanii ei!” (sau cam așa ceva).

Unchiul Ion, care încerca să-și salveze onomastica prin intervenții împăciuitoare, până la urmă ne-a condus și ne-a spus pe drum: „Nu-i luați în seamă, sunt niște copii nebuni!” (ca să-i și liniștească pe tatăl meu, „cel atacat”). Nu pot să nu adaug că acest unchi Ion, cel plin de un duh al blândeții și al cumsecădeniei, peste 20 de ani, în anii ’50, a fost cel care ne-a dăruit un inel de-al lui din care, Sergiu și cu mine ne-am făcut inelele de căsătorie.

A trecut un timp și unchiul Ion ne-a adus la cunoștință că se mărită sora acestui Eugen, și că sîn-tem invitați la biserică și la masă. Familia noastră s-a îmbrăcat de ceremonie și am ajuns la biserica „Adormirea”. Aici ne aștepta o surpriză: legionarii, care câștiga-seră între timp capital politic, au făcut din acea nuntă o „acțiune demonstrativă”, care atrăsese o mare de lume; mirii veneau într-un car cu boi, înconjurat de călăreți îmbrăcați național sau cu cămașa verde; biserica era arhiplină, iar la intrare era un fel de cordon de legionari, printre care se afla și Eugen; aceștia operau un fel de „selecție” a celor care intrau.

Și au împiedicat intrarea în biserică a tatălui meu și a noastră.

Relatez acest moment cu inima grea, atât pentru faptul în sine, cât și pentru că făceam, atunci, cunoștință cu extremismul care începea.

Unchiul Ion a intervenit și îl trăgea cu forța pe tata, Eugen a cedat și a declarat că a glumit, dar tata a re­fuzat să mai intre. Și ne-am întors cu toții, descum­păniți, acasă.

Anii au trecut și noi am plecat din Constanța și nu am prins acolo anii sfârșitului de deceniu când, Eugen și cumnatul său „au venit la putere” devenind, unul primar și altul prefect. A urmat Rebeliunea, represiunea, și cei doi au plecat în Germania.

Prin anii ’47, ’48, Eugen a fost parașutat în Româ­nia, prins și condamnat pe viață. A făcut 16 ani de închisoare grea la râmnicu-Sărat și a ieșit cu marea amnistie din 1964.

Nu l-a revăzut pe tatăl meu, care a murit în acel an.

Pe când acesta se afla, mort, în casa noastră din Constanța, Eugen a venit și l-a plâns pe tata la fel de mult ca și mine. A participat la înmormântarea lui în aceeași biserică „Adormirea”, unde avusese loc înfruntarea și ruptura dintre ei!

I-am dăruit lui Eugen (așa cum se obișnuiește la pomenirea de 40 de zile) paltonul tatălui meu, pe care acesta l-a purtat ani de zile.

M-am revăzut rar cu acesta, ultima oară în 1991 la cimitir, cu ocazia Paștelui Blajinilor – sărbătoarea morților care se sărbătorește în Constanța cu deosebită solemnitate și participare. Am ciocnit, după obicei, câte un ou roșu, la mormintele – foarte apropiate – ale morți­lor noștri, dar nu ne-am întrebat de sănătate, ocupați fiind cu discuții – contradictorii – politice.

Acum Eugen și tatăl meu odihnesc la distanță de cinci metri unul de altul, împreună cu toți ceilalți morți ai noștri.

Iar mai nou, acum când scriu aceste rânduri, adică în 28.01.1994, are loc la televizor dezbaterea – masă rotundă – pe tema Problema legionară, nota generală fi­ind o privire „obiectivă” asupra evenimentelor și, încă, apare și un cercetător american, participant la discuție care încearcă să meargă pe linia „de a se face dreptate Legiunii”.

O dialectică a contrariilor, desfășurată între zero absolut și plus infinit, pe parcursul, vai, a unei singure generații.

Numai că cei doi foști „adversari” politici, tatăl meu și Eugen T., căpetenie legionară, își dorm somnul de veci alături, în pământul care ne împacă pe toți, și care reconciliază contrariile.

Și un ultim episod, care s-ar putea intitula „Vacanțele ” la Români.

Eram pe la mijlocul anilor ’50, după moartea lui Stalin, când situația politică se ameliorase și exista o oarecare relaxare.

Un văr de-al meu, Petre Vasilescu, om care făcuse tot războiul din Est, intrase în închisoare în primele loturi din 1948 și a făcut temniță grea la Poarta Albă și apoi la minele de uraniu (și-a publicat unele memorii în ziarul Cotidianul) ieșise după cinci ani de închisoare; era un om foarte robust și își păstrase o bună condiție fizică și psihică. Sergiu și cu mine îl prețuiam foarte mult și ne vedeam adeseori.

Cam în aceeași perioadă, o altă vară de-a mea s-a căsătorit cu un băiat care se remarca și el prin calități deosebite.

Originar din Cîmpulung-Muscel, nepot al lui Tudor Mușatescu, făcuse și el tot războiul din Est, căzuse pri­zonier și a făcut un prizonierat teribil într-un lagăr de muncă la Cercul Polar, timp de cinci ani.

Acest „băiat”, Titi Georgescu, avea însă o calitate absolut remarcabilă, dacă nu chiar unică: își povestea odiseea prizonieratului într-o tonalitate de „bășcălie” -dacă e să ne exprimăm într-un limbaj mai grosolan -sau, dacă e să vorbim mai nuanțat, un fel de minimizare a elementului dramatic cu maximizarea efectelor hazlii obținându-se astfel o transpunere în plan uman a unui insuportabil inuman.

Acest dar dumnezeiesc, un fel de transmutare a grozăviei în grotesc, cred că-i venea cumva și de la ilustrul său unchi, Tudor Mușatescu, acest mult iubit fiu al hazului românesc.

De fapt, la ora actuală, acest Titi Georgescu deținătorul unei fabuloase „bănci de date”, este solicitat de Institutul de Istorie și chiar de către Televiziune unde a făcut o serie de înregistrări.

Revenind la momentul mijlocului anilor ’50, întrucât cei doi nu se cunoșteau (în familia noastră numeroasă, nu ajungeam să ne vedem unii cu alții, chiar și cu anii) am hotărât, Sergiu și cu mine, să oferim o masă, seara, pe faimoasa noastră terasă (unde s-au perindat zeci de oameni). Era vară, o vreme frumoasă, masa era pusă și ne așteptam musafirii. Au venit la mică distanță, întâi Petrică cu soția, și după aceea Titi cu soția (vara mea).

În momentul în care cei doi bărbați s-au văzut, a căzut trăznetul: s-au repezit și s-au încleștat într-o îm­brățișare nemaipomenită, strigau și plângeau și se sărutau. Noi, cu toții, am rămas perplecși, chiar puțin speriați, într-un târziu, am aflat motivul acestor zguduitoare manifestări.

Cei doi se despărțiseră, se pierduseră unul de celălalt, cu peste 10 ani în urmă, în război, în învălmă­șeala luptelor pentru cucerirea unui oraș rusesc din Crimeea, front pe care ei, buni camarazi, luptau îm­preună de mai multă vreme. Și nu se mai revăzuseră decât acum, când unul venea din închisoare iar celălalt de la alt capăt al lumii, din lagărul de la Cercul Polar.

Și amândoi s-au reîntâlnit atunci, pe terasa noastră.

Despre fervoarea și starea de tensiune a acelei seri, aproape că nu se poate vorbi în cuvinte obișnuite, căci a fost ca un fel de beție. Era beția amintirilor despre „stagiile” fiecăruia: închisoarea românească și lagărul

rusesc pe care cineva dintre noi în acea seară, le-a numit vacanțele noastre. Vacanțele la români!

M-am lungit – nepermis de mult – în această evocare a unor familii „obișnuite” dar în care am încercat să identific neobișnuitul, elementul insolit și pitoresc al lumii banale.

Cred că am avut, în această încercare (deloc ușoară) un ilustru exemplu; și anume pe acela care, abordînd un banal material gramatical românesc, sufixe și infinitive, verbe și diminutive, le-a transformat în pietre prețioase, și l-am numit pe Constantin Noica.

De ce n-am face la fel, fiecare dintre noi, de ce nu neam împrospăta ochii, spălându-i cu apă vie, ca să vedem minunile din ograda noastră, „pietrele prețioase” din propria noastră familie. De ce să nu vorbim de Pasărea albastră de lângă noi?

Pășind în oglindă

Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină Și tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțeles

Lucian Blaga

Trăim într-un prezent în care SF, într-o foarte mare diversitate de forme, a devenit monedă curentă și s-ar părea că umple efectiv un gol, într-o lume prea planificată, prea controlată și – în principiu – prea lipsită de imprevizibil.

Nevoia de SF, vecină, pe undeva, cu nevoia de im­previzibil, vine să dovedească încă, dacă mai era nevoie, cât de complicate sunt mecanismele noastre mentale și chiar, cât de complicat este universul care ne înconjoară.

Eram o tânără lipsită de orice experiență de viață și de orice contact cu eventualele surprize ale unui univers extrasenzorial, când am intrat, cu totul pe neașteptate, într-o atmosferă neobișnuită, care a rămas pentru mine, până astăzi, „o mică enigmă”. Această mică enigmă nu are legătură organică cu restul acestei cărți dar face parte din „tezaurul” meu „secret” și am nevoie să o comunic.

Lucrurile s-au petrecut în timpul războiului, eram în anul I sau II de facultate, când a venit dispoziția ca, pe timpul verii, studenții la medicină să efectueze muncă în spitale și mie mi-a sosit un ordin să mă prezint la spitalul de la Constanța. Mare bucurie! Urma să locuiesc la rudele mele din Constanța și să fac plaje toată vara, în timpul liber, și iară mare cheltuială. Aceasta era socoteala mea, dar ea nu s-a potrivit cu dispozițiile primite de la Secția Sanitară a Constanței.

Mi s-a dat „ordin de repartizare” la Spitalul Man­galia, ceea ce nu intra deloc în micile mele socoteli, și în plus acolo era zonă de graniță.

Dar protestele n-au folosit, și m-am prezentat, îm­preună cu alți doi colegi, la Spitalul din Mangalia.

Aici am așteptat să ni se rezolve situația (care, nu știu de ce, părea a fi încurcată) vreo 7-8 ore, nemâncați, supărați, îngrijorați, până seara.

Seara, pe întuneric, a venit dispoziția directorului: „Sunteți repartizați la Sanatoriul de pe plajă, unde veți pleca chiar acum”.

Era evident că nu existau niște ființe mai îmbufnate și mai nedreptățite ca acești trei studenți, printre care mă număram, și care, la ora 10 seara, morți de flămânzi și obosiți au plecat bombănind (însoțiți de o soră medicală a Spitalului), prin întunericul camuflajului de război, către acest „capăt al pământului” care era Sanatoriul de pe plajă!

Și, pe acest drum, o micuță cărare pe lângă mare, pe care ne târam, silnic, picioarele, s-a produs „miracolul”; luam cunoștință, într-un mod difuz și neclar, că pătrundeam într-o lume neobișnuită: și foșnetul valurilor, și lumina lunii, și dulceața atmosferei și chiar starea mea sufletească erau „altfel”.

Vreau să precizez: sunt, ceea ce s-ar numi cu un nume demodat, antebelic, un „copil al mării”. Nu sunt numai născută în acest areal, dar am locuit, efectiv, 8 ani de zile, într-o locuință cu ferestrele și cu o terasă ce se deschideau direct deasupra mării (în actuala Bancă Națională, fosta bancă Marmorosch Blank, unde tatăl meu era contabil). Nu este nevoie să insist asupra fap­tului că am trăit în vecinătatea nemijlocită a mării, în toate anotimpurile, ziua și noaptea; cunosc toate zilele minunate ale primăverii și verii, și am hălăduit pe toate plajele posibile, dar cel mai des pe micile plaje ale acelei locuințe a copilăriei mele. Cunosc la fel de bine și teribilele furtuni ale toamnei și iernii, care se spărgeau în geamurile noastre, cât și strigătele pescarilor prinși în aceste furtuni, și care luau geamurile noastre luminate, ca reper pentru revenirea la mal. Am văzut, în câteva ierni, marea înghețată până la orizont, și am umblat pe acea gheață, ceea ce nu au făcut mulți alți copii.

Vreau să spun un lucru: că era total neașteptat ca eu să fiu surprinsă de un sentiment aparte, în vecinătatea unui țărm care, în principiu, pretindeam că nu are surprize pentru mine.

Dar acesta era adevărul: pe acea cărăruie, în plină îmbufnare și revoltă m-a cuprins, brusc, un sentiment neobișnuit de relaxare, de pace și liniște și, repet, valurile sunau așa cum eu nu mai auzisem; aș numi acest fenomen, tot într-un limbaj actual, că intram în rezonanță cu limbajul acestor valuri.

Am ajuns, într-un târziu, și la acest îndepărtat „exil” care era Sanatoriul de pe plajă. Emoția mea este și acum la fel de proaspătă ca atunci, când am intrat în el ca într-un loc care era „al meu”, care „mă aștepta” și mă primea cu un sunet neașteptat, și anume o acustică specială, un fenomen special de rezonanță, care era atât un efect în ordine acustică dar totodată un efect în or­dine sufletească.

Eu, persoana mea, intram în rezonanță cu acest re­zonator al mării, care era Sanatoriul de pe plajă. Și atunci, în timp de război, într-o zonă de frontieră, într-un loc cufundat în întunericul camuflajului, și care nu era decât un amărât Sanatoriu TBC extrapulmonar, adăpostind niște dezmoșteniți ai soartei, atunci, eu, o ființă total nepregătită pentru surprize, fără nici un bagaj de lecturi de gen (care nici nu existau pe atunci), am intrat în oglindă]

Și au urmat trei luni de stagiu în care toată „trăirea” mea a fost altcum decât până atunci, iar sentimentul acestui „altfel” nu l-am mai regăsit niciodată după aceea. În ce consta acest altcum și altfel?

Acest Sanatoriu de pe plajă, care consta dintr-un Pavilion central și două aripi laterale (galerii deschise total către mare și unde se aflau paturile bolnavilor) avea la toate nivelurile o acustică specială, reverberând zgomotul perpetuu al mării într-un mod care nu se poate descrie.

M-am gândit mult și în repetate rânduri la acest fenomen neobișnuit, și cred că era un efect acustic special obținut prin coroborarea mai multor factori: o formulă deosebită a materialului de construcție, a zidăriei (antebelică), cât și a calculării spațiilor, obținându-se, din întâmplare, efecte acustice care se obțin în marile săli de concert, calculate și proiectate după scheme speciale.

Acest vuiet continuu, ce izvora neîncetat din toți pereții, proiecta individul într-un spațiu asemănător unui – să-i zicem – punct central din interiorul unei scoici. Acest perpetuu fond sonor era, cred, suportul unei stări de spirit deosebite și anume o stare exacer­bată de bună-dispoziție, și, fără cuvinte mari, de fericire. Am o reținere față de acest cuvânt greu – fericire -dar nu pot decât să-i repet încă o dată.

Am încercat de mii de ori, în anii care au urmat, să analizez și să-mi explic acea stare de „fericire” și cred că se combinau în acel loc condiții de construcție dar și condiții de așezare, într-un loc anume, binecuvântat, și cu o anume orientare a clădirii față de mare (noțiuni gândite vag în acel trecut îndepărtat, dar reactualizate și fundamentate printr-o întreagă teoretizare și literaturizare în prezent).

Una dintre formulările care s-ar putea aplica acelei stări de grație era aceea că acuitatea percepțiilor era, parcă, înzecită; auzul, vederea, percepțiile și emoțiile erau parcă supuse unei amplificări, unui efect de suprapercepție, un fel de, să-i spunem, hiperbolizare a realului.

Nu voi uita niciodată punctele acelui Sanatoriu, de unde vuietul mării se auzea neasemuit: unul era camera unuia dintre colegii stagiari și care era și seminarist (seminarist – student în medicină) și unde ne adunam cu toții seara și ne apuca miezul nopții vorbind, de fapt ascultând.

Altul era sala de mese, plasată chiar în centrul clădirii și pe care o consider, încă și acum, unul dintre punctele cheie ale lumii unde zgomotul mării spune ceva oamenilor. Întârziam cât puteam în această încăpere la masa de seară, împreună cu un coleg, Pichi Groza, pe care-l suspectam că asculta și el.

în paranteză fie zis, eticheta de „amorezi” care ni se punea de către ceilalți prindea bine, căci ne justifica într-un fel întârzierea în această fantastică cutie de re­zonanță.

M-am reîntâlnit, după foarte mulți ani, cu acest dr. Pichi Groza, medic de succes undeva în Germania, și am încercat să-i tatonez despre acel subiect delicat; dar bietul de el, chiar dacă avusese vreodată percepții ex-trasenzoriale, acestea se pierduseră de mult în bunăstarea și grăsimea care-l cuprinseseră.

Un alt moment de fericire acută era cel de dimineață când îmi luam în primire serviciul pe Galeria ce-mi fusese repartizată (cea din dreapta clădirii).

Nu-mi credeam ochilor, și chiar și acum mă orbește viziunea acelei Galerii (plină de niște ființe umile, bol­navi săraci și mulți dintre ei fără speranțe) care se scălda într-o lumină divină, pereții ei bubuiau de zgomotul – amplificat de rezonanță – al valurilor, iar la câțiva metri se spărgeau cele mai strălucitoare și mai albastru-spumoase valuri din lume, în marginea unei plaje alb-cafenii, plină de pescărușii de dimineață. Ta­bloul era fără seamăn și cred că nici un sanatoriu din lume, pentru miliardari, nu se bucura de un asemenea „ambient”.

Vizita bolnavilor și pansamentele (sala de pansa­mente fiind și ea deschisă spre mare) se desfășurau tot în acea beție de culoare și sunet.

Toată activitatea mea medicală ulterioară (de treizeci de ani), tributară unei tonalități și unei atmosfere trist-cenușie are, poate, o contrapondere în acea fericită explozie colorată, petrecută, desigur, dincolo de oglindă.

Și tot în acest spațiu privilegiat evoluau și persona­jele piesei.

În cursul vieții mele de medic am avut zeci și sute de colaboratori al căror nume l-am uitat. Dar nu voi uita niciodată numele celor doi colaboratori ai mei de pe Galerie: sora Tutunaru și sanitarul Kaminski, cu care stăteam îndelung de vorbă; acesta din urmă fusese marinar și era o sursă inepuizabilă de „Povestiri extra­ordinare”. Acestea sunt figurile pe care le-am reținut, adică acelea apartinând locului, și aproape deloc pe cele ale colegilor mei, care erau străini locului.

Dar cele mai neobișnuite figuri erau doi mici paci­enți, doi copii, numiți Dănilă și Duțu, a căror imagine mi-a rămas fixată – indelebil – în memorie.

Aceștia aveau, să zicem 6-7 ani, și aveau fiecare câte o cocoașe (gibozitate): unul în spate (pe coloană) și altul în față (pe stern) și formau o pereche, una unică, de pildă ca Stan și Bran, unul fiind bucălat și jovial (cu pistrui), iar altul slab, cu o figură osoasă și nas ascuțit. Ei se deplasau numai împreună și, de dimineață până seara, făceau cele mai incredibile năzdrăvănii, spre hazul întregii Galerii. Spiritul și umorul lor ținea, pe undeva, de acela – celebru – al lui Nică a Petrei; iar ei erau perfect conștienți și de valoarea lor și de rolul lor în acea societate; și, sunt nevoită să spun un lucru crud: erau perfect conștienți de valoarea celor două mici cocoașe ale lor și de efectul comic al acestora!

Mă revăd pe mine, într-o imagine de neșters, într-o după amiază (la contravizită) îmbrăcată în halat, dar stând cu picioarele în apa mării, cu spatele la mare și privind pe plajă un roi de copii (bolnavi) în mijlocul cărora cei doi eroi, Dănilă și Duțu, se strâmbau, cântau, se zbenguiau, mergeau în mîini, își loveau cocoașele ca într-un vodevil  nebun, iar copii, pe margine, rîdeau, rîdeau cu toții ca într-o fericită comedie americană.

Era război, ei erau niște copii sărmani și bolnavi, într-un sanatoriu sărăcăcios, dar nimeni nu era mai fericit ca ei! Și ca mine!

Repet, m-am întrebat de multe ori dacă toată această desfășurare de mici fericiri era reală, sau dacă nu eram supusă, în anumite condiții, unui fenomen de hiperreacție care deforma realitatea. Dar poate că am­bele eventualități aveau un semn de egalitate, și de co­existență.

Și nu pot omite încă un personaj „fabulos”: era o femeie de serviciu, numită Ștefana, și pot spune că n-am văzut vreodată o figură atât de semeață, cu un port al capului și al gîtului atât de conștient de valoarea lui, ca de regină, și chipul, de o implacabilă puritate, cu o privire aproape sălbatic de mândră. Era ca o Regină Zenobia înlănțuită, la munca de jos, dar nu-i păsa, ră-mânea Regină!

Dar avea o particularitate: își purta capul cel mân-dru învăluit într-un șal, strâns, care-i cuprindea tot strâns și gîtul, ca o platoșă.

Într-o zi am rugat-o să își scoată șalul, și i-am spus și de ce: ca să-i admir mai bine capul nelegat. S-a uitat la mine cu o privire de compătimire și și-a desfăcut, încet, încet, șalul: Gîtul era desfigurat pe ambele laturi de scrofuli adînci (TBC ganglionar). Era și ea pacientă a Sanatoriului (se trata în cealaltă aripă a Sanatoriului) și eu nu știam!

Dar trebuie să mai amintesc de încă un „episod”, drag mie. În fiecare după amiază îmi luam cele două ore libere, între orele trei și cinci, și îmi făceam baia de mare și plaja, într-o latură a sanatoriului, într-un loc anume, unde era o gaură în nisip tocmai bună pentru mine. Timp de trei luni m-am bronzat la soarele blând al după-amiezii, și tot în acel soare blând am dormit și am avut viziuni. Nu m-am lămurit niciodată dacă visam (într-un somn superficial) sau vedeam cu adevărat: vedeam o barcă, de un tip special, o barcă având o pânză albă, pătrată, bordată cu negru, și care se deplasa încet, în aria mea de vedere.

Micile mele investigații: dac-o mai vedea și altcine­va, de ce n-o vedeam și în alte ore ale zilei, n-au fost prea insistente și nu au avut vreun rezultat. Dar, până la urmă a trebuit să mă înclin în fața evidenței: Și dacă era reală, și dacă nu (adică dacă „vedeam”, cumva, o barcă ce a plutit pe acel țărm pontic acum o mie de ani) lucrurile acestea nu mai aveau importanță: trăiam, în orice caz, într-un timp suspendat, fără cronologie și fără identitate!

Uneori, rar, ieșeam la plimbare, adică ne duceam la Mangalia, într-o crîșmă locală, numită „La Delureanu” (este ciudat că cele două crîșme cu rol semnificativ în peregrinările de la mare și situate în aceeași arie geo­grafică – Mangalia și 2 Mai – aveau un nume care re­zona aproape identic: Delureanu și Dobrogeanu).

Acest „Delureanu”, a cărei sordidețe, obiectivă era, probabil, incontestabilă, se bucură – în memoria mea -de aceeași aură specială în care viețuiam atunci.

Mâncam un covrig și beam un pahar de vin și ascultam, o seară întreagă, țambalagiul de la Delureanu, care întruchipa pentru noi, acei însetați de „petrecere”, o culme a emoției estetice. Și, de fapt, cred până acum că era un țambalagiu unic, cel al unui timp, desigur unic!

Iar când ne reîntorceam „acasă”, atunci când mă apropiam de Sanatoriu, mă cuprindea emoția, căci știam ce urma: în clipa când pășeam înăuntru, mă cuprindea acel șuvoi sonor, acel murmur amplificat al valurilor și care-mi vorbea mie, și-mi spunea: „De ce pleci, de ce nu rămîi aici, cu noi, de ce pleci?”.

Nu pot să nu mă repet: am cutreierat tot țărmul, am trăit sute de seri la 2 Mai, pe care îl iubesc peste măsură; am fost chiar, într-o vară, medic în colonia școlară de la 2 Mai, unde, în corpul clădirii era un cabi­net medical, o încăpere asemănătoare celei a sălii de mese de la Sanatoriu; am crezut că voi regăsi în acest spațiu sau în oricare altul din această arie, voi regăsi deci acel efect special de rezonanță a mării, cu rol de „limbaj”‘, de comunicare cu pământenii!

Dar nu l-am regăsit nicăieri.

Pe la mijlocul lui septembrie, după trei luni de „stagiu de război”, am plecat. Nu-mi amintesc cum mi-am luat rămas-bun de la Sanatoriu și dacă am rostit cuvintele sacramentale „ne vom revedea”. În mintea mea nu se poate să nu le fi rostit, și este sigur că am plecat cu credința că mă voi reîntoarce.

Eram, în acel septembrie, o ființă modificată față de cea de la venire. Starea de „ocultă beneficitate” a Sanatoriului mă făcuse mult mai deschisă pentru comunicare, eram un fel de posesoare de cod al unui nou limbaj, cu elementele, ceea ce-mi modificase sensibil în bine echilibrul precar cu care venisem.

Iar ca aspect fizic eram de nerecunoscut: în cele trei luni căpătasem o culoare aurie pe care n-am mai avut-o niciodată, un bronz realizat pe îndelete, la soarele blând al după-amiezei. Venisem ca un șoricel cenușiu, zgribulit de starea de război și de necazuri, și plecam ca un fastuos personaj al lui Gauguin. Eram convinsă, – pe bună dreptate – că voi atrage multe priviri admirative, care de obicei nu se opreau asupra mea.

Dar efectul a fost paradoxal: în propria mea familie, surprindeam priviri furișate, care mă priveau cu mefi-ență, acesta este cuvântul! Sora mea mi-a spus, mult mai târziu: „aveai ceva ciudat, culoarea ta avea un fel de luminiscentă neobișnuită, neliniștitoare” (reproduc sensul, căci cuvintele identice nu le mai pot reproduce). Poate că acea aură de luminiscentă era un fel de martor al unei hiperenergizări? Poate.

Și aceasta a fost și reacția colegilor de facultate, care mă priveau – evident că nu puteau să nu mă privească -cu aceeași nuanță de mefiență! Nu mai aveam loc în cadrul meu obișnuit, îmi pierdusem locul! Toamna și ploile au venit, culoarea și luminiscentă mi-au dispărut, și am revenit la condiția mea obișnuită, cenușie. Ieșisem din oglindă! Cu asta s-ar putea încheia această ciudată poveste care, de fapt, s-ar putea să fie ciudată doar pentru mine, și deloc pentru ceilalți.

Dar există și un epilog.

Evident că, mulți ani după aceea, m-a chinuit ideea să revin, să reintru în acea stare specială și am vorbit uneori despre acest „episod”, dar numai celor foarte apropiați.

După câțiva ani, sora mea, și ea studentă la medici­nă, și „incendiată” de povestirile mele, a solicitat un stagiu asemănător la același sanatoriu, unde a și plecat. Eu eram în acea perioadă „salariat”, externă de spital. Mi-am luat o permisie și, plină de emoția reve­derii, am plecat către al meu Sanatoriu de pe plajă, unde urma să mă găzduiască sora mea. Am ajuns seara, sub un cer prevestitor de furtună, cum se vede arareori. În acea noapte s-a dezlănțuit un uragan cum nu se văd multe într-o viață. Potopul de ploaie inunda toată plaja și galeriile cu bolnavi, și chiar a luat pe sus o tabără de vacanță care se afla lângă Sanatoriu, și unde se aflau – în corturi – familiile cu copii ale Ministerului aviației. Ca să nu mai vorbim de o artilerie cum­plită de fulgere și trăznete.

în aceste condiții, desigur că toate sufletele de oameni existente în Sanatoriu, printre care și eu, am intrat în stare de alarmă, „am intrat în dispozitiv de salvare”, cărând toată noaptea și a doua zi persoanele inundate, asigurându-le un loc de cazare, o pătură și un ceai cald, adică un prim ajutor!

A doua zi au sosit ajutoare din Mangalia, prin oceanul de apă care înconjura Sanatoriul, și ne-am mai tras sufletul. Nu este nevoie să spun cu câtă emoție așteptam să reintru în atmosfera mea, să ascult în sala de mese și în galerii, efectul sonor al valurilor, cel care îmi vorbise de atâtea ori și îmi ceruse să nu plec, să rămân. Acum toate aceste spații privilegiate deveniseră spații ale dezordinii, pline de sinistrați și de zgomotul acestora, iar eu nu mai eram decât un biet om care căuta unde să-și pună capul obosit, după 48 de ore de nesomn și agitație, dintre care 24 de ore de nebunie.

Am reușit deci să dorm, în a doua noapte după nenorocoasa mea sosire. Și a doua zi (a treia de la sosire) era o zi divină, ca o primă zi a creațiunii. Mi-am luat costumul și am pornit glonț către groapa „mea” de nisip, pe care am regăsit-o, neatinsă. Și m-am culcat de ur­gență în acel loc al meu. Am stat 10 ore la plajă și am intrat de vreo 20 de ori în mare. Seara la ora 7 am ajuns la Sanatoriu, și cum m-am așezat în pat, au început frisoanele și febra; efectele supraexpunerii începeau!

A doua zi am plecat la Constanța la rude, dar mi-am dat seama că „nu e de bine” și am plecat acasă, la București. Am zăcut 10 zile, cu o arsură a feței și a brațelor, cu febră, și cu un herpes gigant, care cuprindea în întregime ambele buze (așa cum n-am văzut în toată cariera mea de medic). Se putea spune, pe bună dreptate, că n-am avut decât ce-am căutat și că purtam în întregime vina, și deci nu era cazul de a mai căuta (răscoli) și alte „explicații”.

Dar când, după vreo săptămână, am îndrăznit să-mi privesc în oglindă obrazul desfigurat și jupuit și ambele buze hidoase, cu un edem enorm, am simțit din plin, pe lângă amărăciune, și îndoiala că, totuși, pentru mine, lucrurile sunt mai complicate: în afara faptului concret că am stat și altă dată la plajă 10 ore și n-am pățit așa ceva, gândul cel amarnic nu-mi dădea pace: duhul tutelar al locului care m-a adoptat cu simpatie odată, de data aceasta m-a alungat. „Afară din oglinda mea”. Acesta era mesajul fără echivoc pe care jalnica mea figură mi-l arunca fără milă.

Am fost dată afară, și n-am mai revenit niciodată în acel spațiu privilegiat în care, prin nu știu ce favoare a sorții, am trăit trei luni de excepție.

Prin anii ’70, tot acel spațiu miraculos a dispărut, înglobat fiind în construcția marelui port militar – între

Mangalia și Doi Mai și o dată cu el a fost îngropată și „oglinda” mea.

Dar o discuție minimă, uzând de conceptele și termi­nologia actuală poate că are o oarecare relevanță.

Pornesc de la faptul că în cursul a două episoade dramatice ale existenței mele (și în special moartea lui Sergiu) am fost subiectul unui comportament deviat, un fel de transfer într-un alt tip de conștiință, de o calitate inferioară: aveam un oarecare grad de prezență, dar reacțiile mele erau de tip automat: repetam la nesfârșit aceleași sintagme, cu o totală lipsă de comunicare. Revenirea se producea după circa 12 ore, brusc, și era totală și definitivă, fără sechele.

Reflectând îndelung la aceste episoade aș îndrăzni să avansez niște ipoteze: această minunată mașinărie, creierul, în momentele de supratensiune, pentru a evita accidentele majore vasculare, scoate din funcțiune scoarța (ca într-o rețea electrică, pentru a evita scurt­circuitarea și arderea instalației) și introduce în funcție o linie suplimentară, de rezervă, asemănătoare unui pi­lot automat.

Și atunci mă întreb: dacă prin forța și evidența evenimentelor trăite, realizez că creierul posedă culoare suplimentare, alte linii decât cea strict corticală, de ce n-ar avea linii pentru trăiri de excepție (momente de inspirație, limbaj oniric, eul profund) și de ce n-ar avea și o linie care funcționează o dată în viață, cea a miracolului, într-o altă dimensiune. De ce nu, un Holospațiu?

Despre nenorocire

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.

Serghei Esenin

Este un lucru neobișnuit să consacri un spațiu exclusiv pentru stări de calamitate, prăbușiri, conjuncții de nefericiri, și așa mai departe. Pentru nenorocire, deci!

Și, pe lângă aspectul neobișnuit, este și un lucru lipsit de eleganță, căci – de acord – contravine unui „bun-gust” de regulă acreditat; și, ca orice lucru care șochează, trebuie evitat într-o societate civilizată și care se respectă. Dealtfel, fac bine civilizațiile țărilor fericite, bogate, adăpostite de marile furtuni istorice, că-și promovează criteriile estetice înaintea celor etice!

Dar pentru amărîți ca noi, nenorocirea a făcut parte din „pîinea noastră cea de toate zilele” și am ajuns s-o privim în față, cu egalitatea de spirit cu care luăm cunoștință despre constantele universale, cum ar fi legile fizice și mersul inexorabil al astrelor; care astre, prin nu știu ce taine divine sau umane ne-au tot împins sub auspicii nefaste.

O succesiune neobișnuită de necazuri – pe numele lor nenorociri – ne-au făcut, pe Sergiu și pe mine, să ne simțim, pe undeva, solidari cu destinul acestei țări, marcată și ea de auspiciile unor astre nefavorabile (și vizibil ajutate în influența lor nefastă). Referitoare la aceste teribile încercări prin care noi cu toții am trecut, nu sunt puține vocile răuvoitoare, care încearcă să acrediteze ideea că aici tot răul s-a datorat unei oare-cari placidități și chiar vinovate inerții care au „ajutat” soarta potrivnică. Această viziune defavorabilă o concep și o vehiculează, bineînțeles, cei care au trecut, bine mersi, pe alături de nenorocire, necopți în focurile cele mari, și care, cu nevolnica lor minte de „beneficiari” dau naștere unor versiuni ridicole, „ridiculus mus”.

Pe marea scenă a Istoriei și a Destinului, la nivel național, cât și la nivelul personal al majorității aproape absolute a indivizilor, s-au impus în mod acut modalitățile de a transcende „încercările” Istoriei și ale Sorții. Este una dintre temele dureroase la care Sergiu Al-George a meditat și a încercat să găsească răspunsuri, mai ales în eseul lui apărut în Cahiers de l’Herne, intitulat Temps, histoire et destin.

Formulările acestui text sunt tot atâtea încercări de a transcende cumva nenorocirea: „viața trebuie trăită așa cum ne-o oferă condiția diacronică pentru a nu cădea în păcat și disperare”,sau „absurdul aparent al Istoriei ascunde semnificații care trebuie descoperite (…) și care investesc cu sens tot ce se întâmplă”, sau „se desprinde o viziune care convertește diacronia Istoriei în sincronia Destinului”, sau „orice lucru este dinainte hotărât, preexistând în conștiința divină”.

Am făcut acest lung excurs, pentru a mă prevala de o premiză care atenuează întrucâtva dificultatea acestui demers dificil, acela de a vorbi despre nenorocire.

Și vreau să mai punctez o nuanță, care ține de stricta actualitate: în filmul serial de la televiziune al acestor zile (luna martie 1994) intitulat întoarcerea la Eden, există o scenă cheie: acea scenă atroce, coșma-rească, în care, o tânără, frumoasă, bogată și fericită este aruncată, cu o brutalitate și o bruschețe de nei-maginat, în valurile cu crocodili.

Este senzația – dincolo de orice calificativ – cu care, în câteva împrejurări, m-am confruntat!

Am cunoscut destul de devreme impactul cu nenorocirea. Eram studentă, și locuiam la Depozitul de Hîr-tie din București (despre care voi mai vorbi) când sora cea mai mare a mamei mele a venit în București pentru a-și lua în primire fiul mort pe front. Era Mircea, cel mai iubit dintre toți verii noștri, aviator, care a căzut la Cotul Donului, în retragere, când avionul lui s-a ciocnit de unul german, și au căzut împreună.

Acest Mircea era un băiat special, plin de o nesfârși-tă energie și veselie, drăcos și amuzant, și care era „temperamental” aviator; tatăl meu îl iubea foarte mult, în dorul – poate – al acelui băiat pe care și l-a dorit și nu l-a avut; când era mic și venea la noi în vizită (locuiam în același cartier în Constanța) se auzeau de departe lătrăturile câinilor din mahala: „ăsta e Mircea, zicea tata, care asmute câinii”. Și acum ne aflam cu toții, în jurul mesii, și mătușa mea îl bocea, în timp ce, având haina lui de aviator în brațe, îi descosea și scotea epoleții de ofițer de la umăr.

Moartea este eminamente abstractă, „mort pe front” este la fel de abstract, dar acest act concret de scoatere a epoleților de la haină, a fost cel care ne-a prăbușit pe toți în această realitate pe care altfel aproape n-o reali­zam; și l-am bocit cu toții o după-amiază întreagă, până ni s-au terminat lacrimile.

Și acele lacrimi îmi revin automat ori de câte ori revăd, cu ochii minții, acei epoleți aurii care-și pierduseră stăpânul.

Mult mai târziu, prin anul 1956, când lucrurile se mai stabilizaseră, și intrasem într-o epocă mai bună, sora mea, care a avut o sănătate precară, a făcut o hepatită gravă.

Această unică soră a mea, a fost un „caz”: a avut cinci operații și această hepatită gravă, dar, între episoadele acute se comporta absolut normal, avea o putere de muncă remarcabilă, nu se cruța și nimeni n-a auzit, vreodată, vreo recriminare sau vreo văicăreală (la Centrul de Stomatologie unde a lucrat mulți ani era poreclită „Bronzul”).

Revin la anul 1955 și la hepatita ei, care a evoluat defavorabil: la un moment dat am fost înștiințați să venim de urgență, căci vărsăturile incoercibile o conduc către o stare de precomă.

Era într-o dimineață de Duminică, vara, și ne-am împărțit rolurile: Sergiu a plecat la spital ca să o asiste, iar eu am plecat la Breaza, unde părinții mei – pentru prima oară în viața lor – erau „în vilegiatură”. Aveam grava misiune de a-i înștiința ca să fie pregătiți pentru ce era mai rău, și, eventual, să-i aduc cu mine.

I-am găsit fericiți, veseli, s-au bucurat nespus că m-au văzut și, împreună cu alți prieteni de-ai lor, m-au luat la o bere. La acea masă, „la bere” am simțit că nicicum nu le pot spune că fiica lor e pe moarte.

Am simțit ceea ce ar simți – să zicem – un ins oarecare, știind că va înfige un cuțit în doi oameni care, deocamdată, rîd fericiți și beau bere. Și am hotărât că soarta nu are dreptul să-mi pună în mână acel cuțit –

nici Dumnezeu nu putea cere acel lucru de la mine – și nu le-am spus nimic. Și m-am rugat la acel Dumnezeu, să facă o minune.

Nu mai știu cum m-am întors – val vârtej – înapoi, și a doua zi dimineață m-am înființat la căpătâiul bolnavei. Era total deshidratată, cu perfuzia de rigoare, greu suportabilă din cauza vărsăturilor incoercibile. A avut puterea să se bucure că mă vede instalată lângă ea, iar eu, în lipsa totală a oricărui alt sprijin am afișat un fel de optimism care era mai degrabă o susținere morală a mea proprie.

Și acum vreau să mă explic: eram medic, cunoșteam limitele medicinii clasice care-și spunea, în acest caz, cuvântul asupra gravității cazului, dar totodată aveam un reper în care credeam cu tărie: acela de a nu consi­dera niciodată un caz ca fiind pierdut și a încerca orice mijloc, chiar și cele neconvenționale, în cazurile limită. Și am mers pe intuiție atunci când am încercat să-i susțin psihicul, grav avariat. Am început să-i vorbesc, pe o voce joasă, egală, liniștitoare, povestindu-i diverse lucruri fără importanță, încercând să-i întrerup acel cerc vicios care-i întreținea vărsăturile. Și, cu o concentrare aproape dureroasă, care probabil că i s-a transmis, am obținut o oarecare reorientare a atenției, dincolo de spaima vărsăturilor.

După câteva ore de „sedare psihică”, am încercat pasul următor, care era, pentru mine, un demers disperat: acela de a o convinge că va suporta, că nu va vărsa, dacă va înghiți altceva decât apa pe care nu o mai reținea.

Și i-am spus, jucând o „carte mare”: „Tu nu suporți apa fiindcă este un aliment inert, dar zerul de iaurt, care conține substanțe active, vii, îl vei suporta”.

Ea era medic, eu la fel; iar ceea ce i-am spus era o prostie! Dar am spus această prostie cu atâta disperare și cu atâta convingere de care mă cramponam eu însămi, încât această prostie s-a umplut de conținut: bol­nava a consimțit să înghită o linguriță de zer, peste o jumătate de oră încă una, apoi încă alte câteva. Au fost momentele în care am câștigat partida! A doua zi înghi­țea supă de zarzavat și n-a mai vărsat; în câteva zile s-a restabilit. În final: nu a fost vorba de o insuficiență hepatică gravă (așa cum era diagnosticul) ci de un reflex nenorocit, amplificat la maximum de un psihism prăbușit, și care conducea la moarte.

Murea pe gratis! Și de atunci m-am gândit adesea că se moare uneori pe gratis. Am relatat pe larg acest episod, căci a fost o lecție dramatică, pe care nu am uitat-o niciodată. Iar „prostia” mea de atunci, care a salvat o viață capătă greutate în zilele noastre, când metodele și tehnicile neconvenționale au ponderea maximă cunoscută, cu remarcabile rezultate.

Cu alte cuvinte: în urmă cu aproape patru decenii, am efectuat un fel de „transfer de energie” de care nimeni nu auzise atunci și de care toți vorbesc astăzi.

Prin anul 1957 a fost rândul tatălui meu să facă un episod dramatic: la 72 de ani a făcut un TBC pulmonar, cu o cavernă, cu ploaie de bacili.

Pe capul meu a căzut trăznetul; nu aveam atunci maturitatea în gândire pe care am câștigat-o treptat și cu greu; am ajutat pe mulți dintre semenii mei, din familie și din afară, dobândind cu timpul, o acuitate – aș spune deosebită – în intuirea unui diagnostic corect (mai ales în cazurile dificile).

Dar pe propiul meu tată, lumina ochilor mei, nu l-am ajutat: el era un fragil și a avut o lungă perioadă de instabilitate, cu scădere ponderală, tuse, subfebrilități dar eu nu am fost pe fază, întru edificarea unui diagnostic precoce. O dată diagnosticul clarificat, a făcut un tratament masiv cu antibiotice și tuberculostati-ce, dar n-a mai fost niciodată total restabilit în cei șapte ani pe care i-a mai trăit. Am făcut câteva mari greșeli în viață, dar aceasta este cea mai gravă, care nu mi se va ierta niciodată.

în 1958 a venit arestarea lui Sergiu, și au urmat cei aproape șase ani, în care n-au mai existat zile bune: mă trezeam în coșmar, trăiam cu coșmarul, iar seara mă rugam să nu mă mai scol a doua zi! Dar despre aceste lucruri vorbesc în altă parte a acestor amare amintiri.

În 1964, după marea euforie a ieșirilor masive din închisoare și a acelor câteva luni de liniște și fericire au venit două traume: în luna noiembrie a murit Pro­fesorul Frenkian (vorbesc despre această durere într-un alt capitol) și în luna decembrie a murit tatăl meu. Nu voi spune nimic altceva decât un singur lucru și anume: l-am plâns atât încât am făcut o ptoză palpebrală, pe care o ara și acum. Pe atunci puteam încă să plâng!

În anul următor, 1965 au avut loc două evenimente: în luna februarie Sergiu, ieșit din închisoare cu o severă calculoză renală s-a internat la Spitalul Panduri și a fost operat de Prof. Burghelea.

Operația a decurs normal dar perioada postoperatorie a fost dramatică: având un psihic deprimat de de­tenție a făcut un fel de intoxicație a centrilor (postanestezie), cu vărsături incoercibile, timp de nouă zile și nopți, care nu se calmau cu nici unul dintre sedativele încercate, așa încât Prof. Burghelea hotărâse să reintervină.

A opta zi m-am întors acasă de la spital (unde am mers zilnic timp de opt zile) și i-am spus lui Maica (mama lui Sergiu): Du-te mâine dumneata, că eu nu mai pot. Chiar așa i-am zis: nu mai pot (să-i văd vărsînd). Ea s-a dus și la întoarcere mi-a zis: „De ce te-ai prăpădit tu așa că Sergiu acum nu mai varsă, și se simte chiar bine”.

Vărsăturile încetaseră, și n-am știut niciodată de ce au fost atât de dramatice și de ce au încetat (peste un an s-a reoperat la celălalt rinichi și totul a fost O.K.). În același an însă, 1965, urma altă mare traumă. Fratele lui Sergiu, medic și el (medic de laborator în Ftiziologie) s-a internat la spit. Colentina – boli infecțioase, Prof. Balș, pentru precizare de diagnostic. Avea o stare febrilă, fără diagnostic, prezentând o oarecare simptomatologie la o ureche. În spital, starea lui s-a agravat, medicul de pe secție neavând diagnostic. Într-o dimi­neață, sora de la salon i-a telefonat lui Sergiu spunând: „Veniți imediat că dl. doctor și-a pierdut cunoștința”. Parcă văd și acum, Sergiu s-a îmbrăcat ca fulgerul, și mi-a spus: „anunță Dispensarul că nu vin” și a plecat.

în aceeași zi au avut loc: o ceartă la nivelul secției, cu reproșul lui Sergiu că fratele lui își pierde viața fără diagnostic (și că nu s-a clarificat problema urechii bol­nave); transportul bolnavului la spit. Colțea, secția ORL, unde, la un consult cu Prof. Gârbea s-a hotărât o urgentă intervenție la nivelul urechii suferinde; s-a operat și s-a descoperit o mastoidită foarte avansată. În cursul acelei nopți, un prieten, doctorul Oprescu, a ocupat laboratorul de la Colțea unde a făcut determinările pentru toți germenii posibili și s-a descoperit că germe-nele era Bacilul Koch. Era deci vorba de o mastoidită TBC gravă, cu iminență de meningită TBC; și în aceeași noapte s-a început tratamentul cu doze masive de antibiotice (mi-amintesc că se făceau 10 milioane de Peniciline pe zi și streptomicină în doze maxime, și pe toate căile de administrare).

A fost o cursă contra cronometru, în care s-a câștigat o viață „pe ultima sută de metri”. Și nu mă pot împie­dica de a gândi asupra acestei curioase coincidențe. Sora mea și fratele lui Sergiu au fost internați, la distanță de 10 ani, în aceeași clinică și viața lor a fost într-o gravă cumpănă; și o intervenție fulgerătoare (și eficace) din partea noastră (eu ca soră și el ca frate) le-au salvat viața. Viața ne oferă nesfârșite simetrii și „coinci­dențe” care nu se poate să nu ne tulbure!

Și apoi, tot ea, viața, ne-a oferit un cadou: un răgaz de aproape 10 ani în care evenimentele dramatice și-au mai rărit apariția: au mai existat probleme de sănătate, operații, mutări și probleme de serviciu, dar într-un ritm suportabil. Am avut vacanțe frumoase, călătorii, realizări, cărți publicate, vacanțe la 2 Mai, vise împlinite, ne-am luat mașină (un Trabant mult iubit). Nu pot decât să-i mulțumesc Domnului Dumnezeu pentru acești zece ani, de răgaz.

Și în 1976, ursitoarele cele rele și-au făcut reîntoarcerea în forță: parcă mă revăd, de Sfînta Măria, la 2 Mai (unde ne terminam vacanța), reîntorcându-mă de la telefon unde mi se spusese: veniți urgent înapoi, căci Maica (mama lui Sergiu) nu e bine.

În aceeași noapte am făcut o criză dureroasă teribilă, care părea a fi o criză anginoasă; dar a doua zi dimineață am plecat la drum.

A fost o reîntoarcere (cu Trabantul) grea și tristă. Acasă, Maica se afla în crize dureroase paroxistice (avea o afecțiune vertebrală mai veche, cu unele crize dureroase care apoi dispăreau, dar de data aceasta n-au mai dispărut timp de un an). În aceeași seară sora mea (locuiam împreună) m-a luat deoparte și mi-a spus: „îmi pare rău, dar trebuie să te înștiințez că eu mîine mă internez și mă operez, căci am un ulcer cu un început de perforație; v-am așteptat pe voi ca să mă internez!” Mi se părea prea mult!

Dar nu era prea mult, căci mai era încă loc!

După vreo jumătate de oră în care am încercat să ne odihnim puțin (eram veniți de la un drum greu) am auzit un țipăt teribil și o căzătură în bucătărie: mama mea, în bucătărie, a alunecat și a căzut, o căzătură teribilă. Am ridicat-o și am culcat-o; avea o mână fracturată, câteva coaste atinse (fisuri pe circa trei coaste) și un bazin grav traumatizat – cu eventualitatea unei fracturi de col femural.

În acea seară am simțit – cu trei bolnavi „de moarte” pe brațe – că sunt, ca în scena atroce din film (despre care vorbeam la începutul acestui excurs), că sunt, deci, aruncată la crocodili. Desfid pe oricine să spună altceva, când s-ar trezi cu trei asemenea poveri „pe brațe”.

A urmat un an teribil; eu, transformată într-o statuie de piatră, mă plimbam între cele trei camere: într-una se afla mama lui Sergiu, cu o mască a durerii insuportabilă, asemănătoare cu cea a sfîntului Sebas-tian, cel cu o săgeată în spinare (nu intru în amănunte de diagnostic, nu este cazul); și în plus, nu suporta morfina: după o injecție de Fortral a făcut o stare de soc. Iar în a doua cameră zăcea mama mea, cea cu șase fracturi: trei fisuri de bazin, două de coaste și una de antebraț. O găseam adesea stând în genunchi, singura poziție în care-i cedau durerile, și mi se frângea inima. Iar nr. 3, sora mea, operată, era în a treia cameră. Desi­gur că nu doream decât să mor.

În această situație am fost ajutată și cu unele „sfaturi”: un prieten, venit să ne vadă, mi-a recomandat „să tricotez ca să mă liniștesc” (i-am urat, în gând, să încerce și el acest leac atunci când îi va lua foc capul).

În 1977 a murit mama lui Sergiu. În 1978 a făcut el un infarct, cu internare, și tot ceea ce decurge dintr-un asemenea eveniment. În 1979, având o „fereastră” m-am dus într-o excursie în URSS (prima la viața mea), care mi-a căzut nemaipomenit de bine. La întoarcere, fericită, aveam totuși o aprehensiune: mă întrebam de unde-mi va veni lovitura; și mi-a venit din toate cele trei direcții. După două-trei zile, sora mea m-a anunțat că i s-a depistat un cancer la sîn și că va fi operată în câteva zile.

Această nenorocire venea pe un teren slăbit, căci ea făcuse o gripă, cu febră prelungită timp de vreo două luni deci, având un adevărat deficit imun. Totul a decurs ca un coșmar, și vreau să rețin doar atât: că, deși părea un caz pierdut, a fost de acord și a încercat un tratament cu extract de porumb (am vorbit despre această problemă la capitolul O istorie incredibilă). Cu greu, s-a reechilibrat, și a mai câștigat opt ani de viață.

La patru luni după această gravă problemă, a făcut mama un accident vascular cerebral, cu o imobilizare de șase săptămâni, după care a decedat. Sunt mii de lucruri de spus, dar mă voi abține; două coșmaruri de gradul zero, într-un an, cu repercursiuni asupra sănătății lui Sergiu, care nu avea decât un an de la infarct, și cu repercursiuni și asupra acelui monstru de rezistență care am fost eu: am făcut o sciatică severă, cu febră, care a durat circa 6 luni (1979-’80), și din nou am vrut să mor. Să mor și să termin cu toți și cu toate!

Nu am murit, ba chiar, trebuie să mai adaug ceva, un fel de „moț pe tort”: oricât ar părea de incredibil dar, în toți acești ani teribili Sergiu și cu mine am lucrat (cum am putut) la problema medicală cea mare: extractele concentrate din porumb, cu efect antialergic și efecte asupra răspunsului imun. În condiții dramatice pentru noi am găsit niște rezolvări pe care nu le-a intuit și nu le-a formulat nici un imunolog din lume, despre acțiunea imunostimulatoare a acestor extracte și „încă ceva pe deasupra”: despre faptul că Pelagra nu este altceva decât un exces de imunitate.

În acești ani s-au obținut extractele supraconcentrate care subzistă până acum și cum n-a mai obținut nimeni altcineva, și s-au scris articole de sinteză ale acestei complicate probleme. Iar Sergiu își începe și cartea lui cea mare Arhaic și universal terminată în iarna 1980-81; concomitent se traducea versiunea franceză a capitolului Brâncuși, iar corecturile veneau de-a valma, unele după altele.

Ani teribili, de muncă și succese și cu inevitabilul final – Sergiu a murit în noiembrie 1981.

Au urmat, pentru mine, doi ani de dezmeticire din nenorocirea cea mare.

În noiembrie 1983 am părăsit casa în care locuisem 30 de ani și aceasta a fost încă o încercare teribilă și psihică și fizică (numai legatul cărților mi-a luat șase săptămâni). Momentul în care am închis ușa acelei case și m-am suit alături de șoferul camionului cu mobilă, a fost o ruptură de care să nu aibă nimeni parte. Mă duceam într-o casă bună, e adevărat, pe care am avut noroc că am obținut-o, și care este pentru mine, acum, un cămin cald și mă bucur de ea. Dar casa pe care o părăsisem era toată viața mea!

M-am mutat la 7 Noiembrie, iar în 10 Noiembrie am făcut pomenirea de doi ani pentru Sergiu; îmi aduc aminte că m-am dus la cimitir în „uniforma” în care făcusem mutarea (în blugi și cu un palton al sorei mele, căci toate lucrurile mele de îmbrăcăminte erau învălmășite). Și cel mai greu lucru a fost acela de a-i comunica, celui pe care-l pomeneam, că am părăsit „casa noastră”. La întoarcere (locuiam la sora mea) m-am întins pe pat și am încercat să nu mă gândesc la nimic; și să mă lase toată lumea în pace. La ora 6 după masă, a sunat un telefon din Constanța: tanti Nicuța era foarte grav bolnavă, pe moarte, și eram chemată de urgență.

Nu existau cuvinte pentru această nouă solicitare, decât să-i invoc pe îngerul cel negru – nefastul meu înger tutelar -, să se îndure și să mă culeagă din această vale a plângerii! Tanti Nicuța era ultima în viață dintre cei zece frați și surori ai familiei Vasilescu, familia mamei mele. Era foarte iubită de noi toți, fiind și ea un „personaj”: era plină de personalitate, cu un fizic de manechin, pe care și l-a păstrat până în ultimii ani, vioaie și receptivă la noutăți; a fost căsătorită de patru ori, și până la urmă a rămas singură, dar această singurătate nu a afectat-o, socotind-o chiar ca un privilegiu. Despre condiția ei fizică pot spune că a sărit coarda până la șaptezeci de ani, iar despre cea psihică: în tinerețe a învățat singură limba franceză (citea și vorbea curent), a învățat să cânte la vioară etc. Iar în ultimii zece ani era o ferventă credincioasă, care citea Biblia în fiecare seară, și a dăruit bisericii un rând de haine preoțești (lucruri pe care nu știu câți dintre noi le puteam face). Și tot de la ea dețin un „concentrat” de înțelepciune: parva domus magna quies – casă mică, liniște mare!

Părinții mei locuiseră în casa ei în ultimii zece ani, tatăl meu murind în acea casă, pe care o iubeau; era de la sine înțeles că eu eram cea care avea grijă de ea, și am stabilit că mă voi ocupa de ea în ultimele zile ale vieții pământești.

Și acel moment venise; venise într-un moment de mare cumpănă pentru mine. Și nu era nimeni altcineva care să mă înlocuiască. Am comunicat că voi veni peste două zile. Am încercat să mă odihnesc și să dorm tot timpul, ca să recapăt forțe pentru această nouă încercare. M-am dus, am îngrijit-o câteva zile (avea bronho-pneumonie și îi făceam antibiotice în doze mari) și tot eu i-am închis ochii. Au venit apoi celelalte rude și cumnatul meu Victor Vizireanu și am înmormântat-o. Nu am să uit un lucru neobișnuit: moartă, în sicriu, nu-mi puteam desprinde ochii de la ea; avea o neobișnuită noblețe a trăsăturilor, cu un zâmbet atoateștiutor; iar acea noblețe avea în ea o severitate care-mi amintea aerul hieratic al marilor pictori spanioli. Apoi am revenit acasă.

În două săptămâni făcusem o mutare „mortală”, o pomenire și o înmormântare; pierdusem două case: una, casa mea, în care am locuit 30 de ani, și a doua, cea din Constanța de care eram atât de legată.

După patruzeci de zile am revenit și i-am făcut pomenirea de patruzeci de zile, la biserică, la cimitir, și acasă. M-am reîntors golită „videe”, cum zic francezii și m-a întâmpinat la gară cumnatul meu, Victor Vizireanu (sora mea, cu sănătatea ei fragilă, nu venise nici la înmormântare, nici la parastas). Peste 10 zile, Victor Vizireanu, soțul sorei mele, bărbatul frumos, voinic și plin de sănătate, a făcut un accident vascular cerebral și a murit. Atunci am simțit din plin ce înseamnă să trebuiască „să pui pumnul în pieptul furtunii”. Să strângi de gît soarta cea nemernică!

De la moartea lui Sergiu și până la aceste ultime evenimente nu mi-a curs nici o lacrimă! „Darul lacrimilor” îmi fusese luat și el.

Și tot acel an 1984 a fost ocupat cu încercările de a o reechilibra fizic și psihic, pe sora mea; era un om cu cinci operații (ultima, un neo de sîn) și cu un deficit imun; a rezistat până la evenimentul intitulat Cernobîl. În tot acest timp s-a dovedit a fi destul de bravă; și bravura ne-a prins bine și mie și ei, căci aveam de străbătut teribilii ani 1985-87, cu acele cumplite ierni, și acele binecunoscute dificultăți ale acelor ani. După Cernobîl a fost una dintre primele victime; a făcut metastaze multiple: osoase (stern și coloană), pulmonare (o pleurezie sanghinolentă) și probabil și digestive.

Vara anului 1987 a petrecut-o la ea în casă, unde am îngrijit-o cum am putut. A refuzat internarea, și bine a făcut, căci nu era normal ca un om atât de chinuit să mai suporte – zadarnic – și chinurile spitalului. Când iarna s-a apropiat, s-a pus problema de a se muta la mine, unde aveam căldura asigurată (se știe cum era căldura la blocuri, și chiar în Colentina la ea, în acei ani).

A fost un moment teribil acela în care a plecat din casa ei, știind, și ea, și eu, că pleacă definitiv; era un fel de repetiție a marii plecări, iar eu aveam un rol foarte ingrat: eram un fel de executor al sorții, care o scotea, silit, din casa ei. Să nu aibă nimeni parte de încercări atât de dramatice, de rolul de călău! Au urmat nouă luni teribile și pentru ea și pentru mine despre care nu vreau să-mi amintesc. I-am închis ochii ultimei ființe din familia mea în 2 iulie 1988.

Era o caniculă neobișnuită cu temperatură peste 35 de grade. N-o puteam transporta la Constanța, așa că am hotărât să o incinerez și abia pe urmă să-i transport cenușa la mormântul nostru.

În cadrul formalităților am ajuns la așa-numitul Institut Medico-Legal (care-l înlocuise pe cel care era un fel de monument istoric, demolat în anii ’86-’87). Am ajuns și nu-mi puteam crede ochilor: în fundul unui loc viran, plin de murdării și gropi, se aflau niște barăci nenorocite unde cu greu am putut găsi un medic ca să solicit formalitățile pentru îmbălsămare.

Acel „medic legist” era o ființă traumatizată și surmenată, care avea ochii omului care te privește, dar nu te vede (cunoșteam această stare din numeroasele mele ocazii în care nici eu nu mai vedeam). Acesta mi-a declarat clar: nu are personal, nu are cine veni pentru îmbălsămare; căci au avut niște „evenimente” și personalul este dispersat (se pare că fusese undeva un accident, și încă, niște înecați).

Am încercat toate mijloacele, oferind o sumă mare etc. El mi-a oferit o Adeverință de îmbălsămare, pe numele decedatei (dar fără îmbălsămare), ca să-mi folosească la primirea la crematoriu. Pe acea caniculă, până a doua zi sora mea cea chinuită și după moarte, s-a umflat și aproape nu mai încăpea în sicriu!

În acele momente am realizat, cu acuitatea pe care ți-o conferă momentele dramatice, am realizat cât de mult starea de decădere și de mizerie a țării poartă în ea starea de decădere și de mizerie a individului.

Și, într-o stare de furie oarbă, paroxistică, pentru această mizerie fizică și morală în care fusesem aruncați cu bună știință, mă întrebam, pentru a suta mia oară: Pentru ce? Pentru ce în anii ’85-’89 am fost transformați în cobaii unui cumplit experiment, așa cum nu se mai pomenea nicăieri? Și cât de mult au fost ajutați conducătorii țării în acel experiment?

Răspunsul, cutremurătorul răspuns aveam să-i aflăm târziu, după decembrie 1989.

Eram pregătiți, la foc mic dar continuu, ca felul întâi la un ospăț nebănuit, destinat îndestulării și desfătării altora! Se pusese deja pe frunțile noastre, ștampila indezirabilității, a victimelor pregătite pentru somnul cel veșnic (istoric).

Ne-am dezmeticit greu, iar „minunile” anului ’90 rămân antologice, și ca număr sunt de domeniul incomensurabilului. Eu nu fac decât să consemnez mica mea (mare) dezmeticire. În vara anului 1990, noi absolvenții liceului din Constanța am fost convocați pentru o aniversare a unui număr (mare) de ani de la absolvire. S-a hotărât, ,1a finele reuniunii noastre, să mergem acasă la una dintre colegele noastre (foarte iubită de noi toate) imobilizată din cauza unui accident. Ne-am dus, ne-am sărutat colega, ne-am așezat la vorbă într-o dispoziție foarte bună; eram vreo zece persoane (unele colege au venit cu soții lor). Ne-a servit fiica gazdei, o tânără bine făcută, cu o ținută perfectă, impecabil coafată și îmbrăcată.

Era însă în ea o glacialitate neobișnuită, un aer de îmbufnare combinată cu tendința de minimalizare a persoanelor prezente. Mi-a venit pe buze numele de Hella, personajul feminin din Maestrul și Margareta lui Bulgakov, care aduce cu ea înghețul și groaza.

Și acest personaj ne-a făcut onoarea să ne adreseze cuvântul: venea din Germania (cum oare altfel?) unde prețioasa ei persoană a avut un ambient favorabil pe timp de câteva luni (pe atunci era încă neclar modul în care, o mulțime de asemenea persoane au avut agreabile sejururi), că regretă că s-a întors în această țară unde…., și insultele și calificările cele mai grosolane au început să se reverse asupra acestei nefericite țări, într-o formulare și vehemență care n-au nevoie să fie reproduse întrucât în acești patru ani le-am învățat pe dinafară (de fapt cred că aceste formulări erau trase la xerox și „cursanții” trebuiau să le învețe pe de rost).

În prima clipă am crezut că voi pune mâna în gușa acestei creaturi, îndesată – vizibil – cu mărci (Deutsche). N-am putut s-o fac. Mi-am luat vocea mea cea mai detimbrată, așa cum învățasem în Ferentari când trebuia să „intru în arenă” în discuțiile cu țiganii „mei” și i-am declarat că Domnia sa greșește; că această țară a mea nu are nimic de-a face cu insultele și calomniile Dsale și că, mai mult, soțul meu și-a pierdut viața, după ani grei de pușcărie, pentru această țară. Și că regret, la despărțire, că nu am cinstea și onoarea de a o saluta. Este o palidă și insignifiantă mostră din oceanul de grozăvii care au inundat, timp de 4 ani, această țară răstignită ca niciuna alta.

Nu pot să nu consemnez un punct de vârf al acestei nemaiauzite campanii antiromânești: în august 1991 a apărut în Gazeta Vybrovka (a Solidarității poloneze) un articol în care se preciza, negru pe alb: România nu se poate democratiza decât prin uciderea a două generații de copii de vârste între 2 și 14 ani. Irod și uciderea pruncilor! Textual!

Îmi pun o singură întrebare: acele „nivele înalte” care au gândit și au realizat acest monstruos asalt, nu au avut în vedere oare, că există o justiție imanentă (dumnezeiască), conform căreia, după o Răstignire urmează o înviere? Se pare că au avut un tip de judecată destul de rudimentară, și anume, că Răstignirea este urmată de moarte. Au omis să mai culeagă înțelepciune din această carte „depășită” (nemodernă!) care este Evanghelia.

După această înșiruire nepermis de lungă de nenorociri, este nevoie, desigur, de un final care, conform legilor universal-umane trebuie să fie optimist. Mi-e greu să fac o asemenea declarație de principiu. Îndrăznesc să cred că cheia acestei probleme se află în trecut, într-o întâmplare din tinerețea mea îndepărtată, care, aprioric, și-a pus amprenta pe vălmășagul de dureri și nefericiri ale viitorului.

Este o întâmplare al cărei sens este, poate, hiperbo-lizat, dar am nevoie de această nuanță pentru a restabili echilibrul – prea adesea răsturnat – dintre Lume și individ.

Mă întorc deci în anul 1953, în timpul marelui viscol din 13 februarie. Subsemnata, așa cum se vede din prezentarea de mai sus, am trecut peste un număr exagerat de nenorociri, având o stare bună de sănătate. Am „ales” acel moment grav, când toate activitățile omenești erau suspendate (din cauză de forță majoră), ca să fac o problemă acută de sănătate. Era vorba de un sindrom dureros abdominal, destul de neclar, în care însă, pentru cei doi medici care eram, Sergiu și cu mine, existau semne care indicau o urgență abdominală.

În acest caz, întrucât nu exista nici un mijloc de transport pentru consult (nici salvările nu mergeau) am hotărât să ajungem la spitalul Colțea unde îl cunoșteam bine chiar pe directorul spitalului. Și am hotărât ca mijloc de trasport: o săniuță.

Am pornit la drum, dar săniuța pe care eu mă aflam și pe care o trăgea Sergiu, s-a răsturnat de câteva ori până la capătul străzii noastre (din cauza nămeților și a denivelărilor).

Îmi era foarte greu să mă tot ridic de la pământ așa încât am hotărât că voi merge pe jos (nici nu aveam de ales). Și am pornit-o pe jos, între Cauzași și Colțea; iar dificultățile și le poate oricine închipui. Îmi amintesc însă de senzația de unicitate, a stării de excepție în care ne aflam, atât orașul cât și noi. La un moment dat am spus: parcă suntem în Leningradul asediat, iar Sergiu a răspuns: „ne vom aminti toată viața de acest drum și de această cursă”. Am ajuns: doctorul, Titel Georgescu, directorul (Domnul să-i odihnească, a murit la puțin timp după aceea, căci era un mare surmenat) s-a ocupat personal de mine, a încercat să stabilească un prim diagnostic (eu bănuiam că este vorba de o sarcină extrauterină) dar a hotărât să mă lase să mă odihnesc după cursa „senzațională” pe care o făcusem. L-a adus personal pe șeful laboratorului pentru a face câteva determinări de urgență. Apoi am rămas culcată și, cu simțul meu clinic, aveam conștiința faptului că ceva grav se întâmplă cu mine.

La un moment dat a revenit medicul de laborator și mi-a spus: „Doamnă, dați-mi voie să vă mai recoltez o dată, căci aveți un milion și jumătate de hematii și este probabil o greșeală”. Iar eu i-am răspuns: „Nu e nici o greșeală, căutați-l pe dl. doctor Georgescu și spuneți-i că mor cu o sarcină extrauterină, cu hemoragie gravă”.

Totul a intrat într-o sarabandă de accelerație de neînchipuit! într-un timp record am fost operată, diagnosticul meu a fost confirmat, toți s-au agitat în jurul meu, cu control permanent al pulsului și al tensiunii, perfuzie etc. În cursul după-amiezii mi s-a mai adus sânge cu un tanc de la spitalul Militar, iar doctorul Titel Georgescu și Sergiu au dormit în spital.

Eram un fel de „eroină” și toți cei din spital se perindau ca să o vadă pe cea care a venit pe jos, prin nămeții și furtuna de zăpadă, în plină stare de hemoragie internă. Eram foarte mândră, și pe bună dreptate!

Revăzând mental, acea mică și neînsemnată „eroină” a acelui îndepărtat trecut, încerc să prind semnificațiile acelui – involuntar – act de bravură. Și care, totodată câștigă o valoare de simbol, de exemplaritate pentru toate furtunile care aveau să vină.

În momentul în care, fulgerător, apare nenorocirea, când viața ta sau a celui de alături este în pericol, nu mai încap târguieli, tânguiri, văicăreli și alte aiureli. Fără comentarii, că poți sau nu poți, că vrei sau nu vrei, stai în picioare și umbli și mintea se păstrează limpede căci ai mare nevoie de ea, și dacă se poate, adaugi și puțin umor.

Fiindcă este vorba de tehnica de supraviețuire, iar noțiunea de „eroism” nu încape în nici un fel în această complicată ecuație a supraviețuirii; căci ai nevoie de bun-simț, voința de a înțelege situația creată, în toată gravitatea ei, intuiția sau chiar posibilitatea de a te orienta într-un diagnostic (chiar aproximativ) fermitatea necesară când e vorba de a primi loviturile (te proptești bine în picioare, ca un boxeur) evaluarea șanselor și, de ce nu, ceea ce este numit, cu un termen generic, curajul.

Curajul de a privi în față nenorocirea, de a o evalua și deci, a ți-o asuma; căci alternativa nu este alta decât dezertarea. Și aș adăuga: toate acestea nu constituie excepția ci regula. Acestea sunt regulile vieții, ale supraviețuirii, și cu cât avem parte de ele mai devreme, cu atât reacționăm mai corect în cursul întregii noastre vieți. Vorba lui Thackeray în Trandafirul și Inelul: „Lucrul cel mai bun pe care ți l-ai putea dori, fiule, este puțină nenorocire.”

Căci nepregătiții întâmpină jalnic nenorocirea: cu văicăreli, imprecații, reacții greșite fără a avea deloc conștiința faptului că, în fața nenorocirii suntem, de regulă, singuri. Și singuri decidem, de multe ori corect dar adesea incorect de sănătatea și viața aproapelui nostru. Neavând o oarecare familiarizare cu gravele probleme ale vieții, suntem înclinați să gândim în clișee și nu cu o elementară gândire proprie care ia în considerare circumstanțele.

Și nu pot să nu relatez un episod concret care m-a zguduit, fiind vorba de pierderea vieții unor ființe dragi, fiindcă nu a existat, din partea celor apropiați, o gândire proprie, circumstanțială, și posibilitatea de a evalua corect o situație.

Episodul se referă la două cazuri, petrecute aproape concomitent, în viscolul din ianuarie 1985 (iarăși un viscol, cred că există un simbolism al acestuia). Doi bărbați, unul din familia mea și altul un vecin, au fost obiectul unei suspiciuni de cancer (unul hepatic și altul de prostată).

Deci: era vorba de o suspiciune care nu era o urgentă absolută (singura care ar fi justificat o internare în acele condiții) și care putea aștepta, foarte bine, încă o lună. Reamintesc că era ianuarie 1985, când toate sistemele de încălzire ale blocurilor (inclusiv spitalele) erau blocate prin îngheț.

Ei bine, nu! Primul, din provincie, a fost adus cu salvarea, timp de opt ore în plin viscol, și a ajuns în spitalul înghețat din București, deja cu Bronhopneu-monia care i-a fost fatală.

Al doilea, internat tot numai pentru analize, la Filantropia, a pățit la fel! Două vieți pierdute zadarnic, în lipsa unei gândiri active: „De ce să risc o viață pentru niște analize care mai pot aștepta?” era ceea ce trebuiau să gândească și să hotărască corect cei apropiați acestor bărbați, și să prevină nenorocirea.

Aici am ajuns: să gândim fără curaj, fără a ne asuma răspunderi, cu o gândire inerțială, sau, chiar, cu gândirea altora. În această epocă teribilă, clișeele pot fi mortale pentru noi sau pentru aproapele nostru.în aceeași ordine de idei, referindu-ne la tipul de gândire la care evenimentele ne obligă, se impune necesitatea unei gândiri flexibile, neșablonate, adaptată la circumstanțe, de tip paradoxal uneori. În orice caz, opusă gândirii supusă dogmatismului și preconcepției sau înfeudate modei; sau, și mai rău, supuse gândirii inerțiale sau dictate de diverse grupuri (fie de purtători de adevăr, grupări de elită etc.). Avem atâta nevoie de această libertate și acest curaj de a gândi cu capul nostru, pentru a transcende cumva nenorocirea, și a câștiga „o viziune care convertește diacronia Istoriei în sincronia Destinului” (Sergiu Al-George, Arhaic și Universal).

În perioade istorice de excepție, supraviețuirea – cu inteligență și demnitate – ține de natura „aliajului” din care suntem născuți sau făcuți (făcuți pe parcurs).

Ion Pillat are un vers tulburător: „Zadarnic te silești să știi de ești de bronz sau de faianță”. Dar iată că noi știm: am fost ciocăniți atât de „eficace”, încât faianțele s-au spart de mult, iar bronzul nu ni se potrivește, fiind și scump și demodat. Voi recurge la o ultimă imagine pentru a-mi clarifica ideea și despre aliaj cât și despre „cum se întâmpină nenorocirea”, pentru ca probabila faianță din noi să nu se spargă.

Revin cu ani în urmă, cam prin anul ’71-’72; ne întorceam de la mare, noi cu Trabantul nostru, iar sora și cumnatul meu cu al lor Renault 16 (O tempora!) și treceam Dunărea cu bacul. Era o după-amiază de aur, cu oglinda imensă a fluviului transformată într-o baie de lumină caldă, aurie, iar ocupanții bacului, bronzați și între cele două mașini ale noastre se afla o căruță: o amărâtă de căruță cu coviltir, sărăcăcioasă, cu un cal costeliv și cu obișnuitul câine negru legat la spate; stăpânul căruței era un bărbat tânăr, cu o căciulă îndesată pe ochi, și cu o figură cruntă, care nu privea nicăieri. Am văzut cu toții de mii de ori aceste imagini ale dezolării, dar nu le-am reținut. Eu am reținut această imagine din cauza fetei: alături de căruță, așezată pe jos, era o fată foarte tânără, de o frumusețe deosebită; brunetă, cu un val de păr negru (semăna cu eroina din Love Story) cu membre lungi și subțiri, dar într-o stare de mizerie de nedescris, cu o rochie neagră zdrențăroa-să, și cu picioarele goale, stropite de noroi.

Stătea așezată pe jos, închircită, cu picioarele adunate, strânse puternic cu mîinile, și cu capul prăbușit pe genunchi. Mi s-a încleștat gîtul: această statuie a nenorocirii, prăbușită în sine însăși, în decorul mirific al după-amiezii de aur, cu o lume vacancieră, fericită, era de nesuportat. Uneori, când își ridica privirile avea un aer aproape aprig, de Electră hăituită dar neîmblânzită, care parcă avea de plătit lumii o grea poliță.

Este de înțeles că tot drumul nu mi-am putut dezlipi ochii de la ea, că m-a cuprins ca într-un sortilegiu această sfâșietoare imagine și nu i-am putut pune mâna pe umăr ca să-i spun ceea ce ar fi trebuit să-i spun. Nimic și nimeni n-o putea ajuta!

În momentele mele teribile de mai târziu simțeam nevoia să stau așezată pe podea, cu picioarele strânse, și cu capul pe genunchi. Era o poziție care, parcă îmi oferea o retranșare în mine însămi, și mă ajuta să țin piept nenorocirii. Atunci când nimic și nimeni nu mă

putea ajuta ca să-mi plătesc polița către lume, să strâng de gît soarta – „attrape le sort et tord lui le cou”.

Devenisem un fel de „dublu” al fetei-de-pe-bac, iar această poziție de întâmpinare a furtunii pare a conține în ea o virtute ce ține de o înțelepciune arhaică.

Iar în ce privește aliajul din care făpturile suferitoare ale acestui pământ sunt confecționate, el nu este nici faianța, nici bronzul, ci unul supradur, din speța aliajelor componente ale navelor spațiale.

Transcenderea nenorocirii

Adesea, când ne prigonește un zeu, ne vine în ajutor altul.

Ovidius, Tristia, 1, 1, 101

Sergiu Al-George nu m-ar ierta dacă aș face doar un fel de inventariere a nenorocirilor și doar atât.

În afara dublei lui formații de medic și orientalist, el a mai avut și calitatea, de neinvidiat – a celui „căzut în Istorie” – și care, necesarmente, a trebuit să ajungă la o înțelegere, la o împăcare, o transcendere a acestei teribile condiții.

În introducerea lui la Bhagavad-gītā și în Timp, Istorie și Destin el face pace cu Istoria și cu Destinul.

Și sunt și eu datoare să fac Pace cu nenorocirea, în dubla mea ipostază de suferitor al unei Istorii personale (prea plină) și de anonim suferitor al unei Istorii colective a acestui popor.

Tot Sergiu Al-George este cel care, în ultima lui perioadă a trăit sub imperiul funcției atoatecuprinzătoare (care aproape îl invadase organic) funcția Metaforă și care mă ajută și pe mine să exprim indirect ceea ce este inexprimabil într-o manieră directă.

Și atunci recurg la două mari Metafore: una care privește un episod din marele film Rubliov al lui Tarkovski, episod numit „Clopotul” și o altă metaforă care nu este altceva decât Mânăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, cea care „a înviat în 1993 după dărâmarea ei din 1785”.

Două mari simboluri, cu valoare universală și care cuprind – cu deosebită acuitate – marile noastre căderi colective (și individuale) ale ultimelor decade istorice și totodată, Resurecția.

În anul 1990 am avut surpriza de a revedea, la TV, neuitatul și aproape legendarul film Rubliov, rămas neșters în inimile noastre mai ales prin ultimul său episod intitulat Clopotul; și abia acum, cu ochii noștri cei noi, ai unor oameni care „morți am fost și am înviat” putem aprecia ponderea de „apă grea” a acestei cutremurătoare metafore. Am vrut să aflu și părerea altora dar majoritatea prietenilor și a cunoscuților „n-au mai suportat această poveste medievală, întunecată, sângeroasă și criptică”; acest lucru apare cu atât mai ciudat cu cât voga „fenomenului Tarcovski” avea, pe bună dreptate, cote foarte înalte – frizând uneori chiar un fel de snobism. Acest fenomen de refuz al violenței ne poate ajuta să înțelegem mutația profundă din noi care ne împiedică să ne mai limităm la nivelul artistic ca în urmă cu 15 ani și să reacționăm „emoțional”, cu ființa noastră profundă, iremediabil marcată de aceste ultime decenii în care noi suntem cei care au trăit sub imperiul acestor medievale dezlănțuiri de evenimente „întunecate, sângeroase și criptice”.

Există, în mod clar, un transfer de planuri, căci nu mai asistăm la o poveste ce se petrece pe pânză, ci este propria noastră poveste. Noi suntem acele făpturi în haine grosolane (dar calde) cu căciuli ponosite și cojoace urâte, cu activități dezordonate și strigăte guturale și sălbatice (parcă ne vedem fotografiați la faimoasele noastre cozi prerevoluționare, sau, mai nou, la faimoasele noastre mitinguri și marșuri). Dar aceste ființe primitive, își transcend uneori condiția, zburând (faimoasa scenă a zborului planat condiționat printr-o rudimentară „parașută”); cu mijloacele la fel de precare ca și propriile lor persoane dar zburând și bucurându-se pentru scurte clipe de neasemuita frumusețe a acestui pământ și a acestui cer, dar plătind scump această desprindere de condiția lor de „mujici” zdrobindu-se de pământ (sau de nenumăratele obstacole care sunt așezate în calea „zburătorilor”).

Noi suntem cei asaltați de forțele întunericului, de dezlănțuirile sălbatice ale năvălitorilor, cei țintuiți de năpraznicele săgeți, hăituiți, cu casele arse (demolate) și cu bisericile prăvălindu-se peste noi.

Și tot ca și ei, nefericiții noștri semeni de acum cinci secole, ne marcăm epocile marilor nenorociri, mențio-nând doar anul; ei spun: 1402, 1406, 1408, 1412, adică anii marilor năvăliri tătare, iar noi spunem 1984, ’85, ’86, ’87, ’88, ’89, epocă în care ajunsesem să credem că viețuim într-un cumplit ev mediu regizat de o tenebroasă magie neagră!

Limbajul, doar aparent criptic al lui Tarcovski ne mai oferă o cheie: cum reacționează eroul său, Rubliov, individul singur în fața dezlănțuirilor stihnice sau, într-un limbaj actualizat: ce forme îmbracă protestul său în fața bestialității istoriei. Întrebarea este: ce a putut face Rubliov și deci, ce am putut face eu?

Există o scenă șoc: după o secvență bestială în care se scot ochii unui personaj, apare imaginea suprafețelor imaculate și strălucitor de albe ale unei biserici în care se află un Rubliov încremenit (și care nu poate picta acele suprafețe imaculate căci nu se poate picta în timp ce semenii noștri suportă fărădelegea); și acest Rubliov aruncă (scuipă) pe această orbitoare albeață, o mână de noroi amestecat cu catran, care distruge, definitiv, armonia acestei suprafețe inutil de imaculată într-o lume terfelită și criminală.

Și încă ceva mai stă în puterea lui Rubliov: Legământul tăcerii. El devine mut, într-o lume ieșită din minți.

Poate că nu este neadevărat dacă spun că, întrucât-va, cam atât a stat și în puterea noastră, inși singuri și neajutorați de nici o altă forță: să amuțim și să ne scuipăm catranul, care cum am putut!

Și acum, în altă ordine de idei: personajele filmului, cei prinși în viitoarea nenorocirii, sunt oameni umili și anonimi, cohortele de „suferitori ai Istoriei”. Iar „prototipul” acestora este Andrei Rubliov, o imagine fugară, apărând cel mai adesea ca o simplă siluetă, înfășurată într-o camilafcă neagră, non-hieratică, trebăluind mereu la muncile umile și doar arareori revelându-și lumina interioară care-i aprinde obrazul puternic și expresiv; dialogurile lui cu Teofan – Grecul (marele iconar) sunt cele ale unui om perfect conștient de valoarea sa dar care-și exprimă dilemele de om și de artist, cu smerenia desăvârșită a unuia care posedă suprema înțelepciune de a nu se considera cu nimic superior fratelui de lângă el; și acest frate de suferință este femeia, mută și slabă de minte „handicapată”, care este „aproapele” său, al lui Rubliov.

Iată că acest Rubliov, ne-mesianic, ne-ales între aleși, truditorul ne-glorios în războiul cu fără-de-legea, cel umil și smerit, este pentru noi, hinc et nune, un frate mai mare, căci acesta este personajul care vorbește același limbaj cu noi, cei asupriți de atâtea războaie, trecute, prezente, și chiar viitoare.

Cu noi cei de astăzi!

Și ultimul personaj este imaginea supremă a insului zdrobit de Istorie: un copilandru costeliv, singurul supraviețuitor după ciumă și după asaltul tătarilor, zdrențăros și flămând, cu o voce parcă schingiută și care realizează fulgerător că i se oferă o șansă de supraviețuire: se declară constructor de clopote (tatăl meu a fost constructor de clopote) și este preluat ca atare de către echipa de călăreți „prospectori” ajunși aici, la capătul lumii, pentru a recruta mână de lucru.

El se numește Boris și va fi constructorul Clopotului (în paranteză fie zis, așa cum unii fericiți contemporani ai unei fericite „belle epoque” declarau: „madame Bovary c’est moi”, tot așa noi, contemporanii acestei „Tra-gique epoque” am putea declara: „Boris, c’est moi!”).

Căci și el construiește ca și noi: „Șantierul” de construcție al clopotului este o improvizație haotică, o baie de noroi și zdrențe; iar „constructorii” sunt niște ființe sărmane, conduse de acest plăpând și asuprit, și puțin năuc tinerel, Boris, pătruns însă și îngrijorat de răspunderea pe care și-a asumat-o.

Există o scenă antologică care pur și simplu te strangulează: aceea în care grupul de falnici și trufași călăreți străini (occidentali!) împreună cu boierul, „comanditarul” Clopotului (investitorul), consideră cu comizerație această jalnică improvizație; este aroganța opulentă a celor care, din „înaltul tehnicii lor de vârf’ anticipează (cu jubilație) eșecul: „Clopotul construit de acești barbari nu poate suna!”

După o trudă nesfârșită, din acea groapă de noroi și zdrențe unde el a fost turnat, Clopotul este ridicat și el sună. Sună îndelung, atoatebiruitor, simbolul suprem al transcenderii, al minunii de care, noi toți, cei de astăzi mai ales, avem atâta nevoie!

Imaginea șoc a finalului focalizează toate accentele acestei sfâșietoare metafore a Clopotului: Boris, sărmanul învingător se prăbușește într-un plâns fără de sfârșit, în brațele lui Rubliov, cel care, pentru această izbândă a asupriților, rupe legământul tăcerii. Secretul îngrozitor al lui Boris era acela că el de fapt nu cunoștea secretul Clopotului „tăicuța, banditul de el nu mi-a destăinuit înainte de a muri secretul clopotului” hohotește el, într-o nesfârșită lamentație.

Firul tradiției se rupsese! Dar Dumnezeu a făcut o minune și firul s-a reînodat și Clopotul, construit de „umiliți și obidiți” a sunat. Și va suna totdeauna! Iar în final, ca o ineluctabilă victorie a spiritului asupra contingentului, apar, una după alta, în suprema lor frumusețe, Icoanele lui Andrei Rubliov.

Apar fără nici un comentariu, iar noi le privim încremeniți și muți!

A doua metaforă are un titlu: Moarte și înviere la mânăstirea „Brâncoveanu” de la Sîmbăta de Sus.

Este chiar titlul unui compendium apărut în redactarea și îngrijirea Mitropolitului Transilvaniei, Antonie Plămădeală.

Am văzut de curând această extraordinară mânăsti-re, aflată la poalele Făgărașului, în zona denumită Fereastra mare, un pisc înzăpezit cu un aer de austeritate și inaccesibilitate himalaiană (este aici o trecătoare între cele două provincii românești).

M-am apropiat de această fabuloasă construcție cu ochiul și mentalitatea celui format la „școala mizeriei” cotidiene despre care nici nu merită să mai vorbim (mizerie materială și morală). Și pornirea irepresibilă a unui asemenea ins (ca mine) este aceea de a-și lipi palma de un zid incredibil de alb, de un alb incandescent, și de a striga Este! (Există!).

Căci această superbă clădire, mânăstirea cea monumentală și armonioasă, orbitor de albă și proiectată pe fundalul verde al Făgărașului, există: cu zidul ei de incintă, cu clopotnițele, cu anfiladele nesfârșite de coloane scânteietor de albe, cu dantelăriile brâncovenești ale balustradelor, cu micuța și superba bisericuță interioară, având neprețuite icoane și neprețuiți sfinți în-veșmântați în zale de aur pe pereți; cu sala de consiliu tapetată de sus și până jos cu sute de icoane pe sticlă (sală în care am asistat la o neașteptată reuniune, cu numeroși invitați, cu tema: preoții și biserica împotriva pornografiei! sic!)

Revin: am mâncat într-o trapeză cu coloane ca de zidărie medievală, cu cărămidă aparentă, de o perfecțiune și o curățenie de neimaginat. Absolut totul în această mânăstire avea un aer ireal: de la clanțele de la uși, de aramă bătută, până la lemnăria traforată în întregime, la scaunele ce păreau a fi concepute de stiliști rafinați, confecționate dintr-o esență tare, până la acoperișurile care străluceau și ele, la chioșcurile, la fîntâna și la pietrișul din curtea interioară.

Amețitor! Dar n-am vorbit încă de epopeea construirii marii biserici, încorporată, în mod neobișnuit, în zidăria de incintă.

Această nemaipomenită minune este construită pe același loc al vechii mânăstiri a Brâncovenilor, care a intrat și ea, la vremea ei, în valul marii prigoane dezlănțuite împotriva bisericilor ortodoxe din Transilvania, doborâte cu tunul cu zecile, de către armatele austro-un-gare. Aceasta a fost și ea doborâtă în 1785 de către generalul Preiss, din ordinul Măriei Tereza (mă întreb dacă nu există o putere a blestemelor, de vreme ce această trufașă împărăteasă nu și-a putut salva fiica, pe Măria Antoaneta – de la eșafod!)

Incredibila realizare a resurecției acestei mânăstiri a fost începută în 1926 de către Mitropolitul Bălan, dar construcția propriu-zisă, se întinde pe perioada anilor 1985-1989, sub directa îndrumare a mitropolitului Antonie Plămădeală.

Caracterul major al acestei construcții realizată în cei aproape 5 ani a fost acela de conspirativitate: în acei ani de prigoană când avea loc măcelul bisericilor din București, acest șantier a fost declarat ca obiectiv cultural, iar corpul bisericii era declarat a fi sală de expunere. Este de închipuit ce grad de dificultate majoră a reprezentat un asemenea șantier: în configurația bisericii, cu cele trei hemicicluri, cel destinat a fi altarul a fost mascat de un perete de cărămidă care, în decembrie 1989 a fost urgent dărâmat și înlocuit cu un iconostas împodobit cu icoane pe sticlă.

Această măreață biserică, cu cele trei bolți împodobite cu trei uriașe candelabre, este uluitoare: albul scânteietor al pereților este împodobit doar de somptuoase icoane pe sticlă (făgărășene) așa cum n-am mai văzut nicăieri.

Dar metafora supremă, accesibilă fiecăruia dintre noi, este aceea a oalelor de rezonanță ascunse în zid, care, la momentul potrivit, au fost permeabilizate prin orificii care au realizat comunicarea cu exteriorul.

De ce să nu presupunem că fiecare dintre noi a păstrat în ființa lui interioară (zidită pe dinafară cu ziduri capabile să oprească furtunile) a păstrat deci niște oale de rezonanțe prin care să realizeze, la momentul potrivit, și într-o lume normalizată, permeabilizarea și deschiderea!

Fac parte din milioanele de semeni ai mei care, într-o epocă de incredibilă distorsionare, au reușit să-și păstreze mințile și să-și facă mica lor datorie, la nivelul neînsemnatei lor persoane.

Nu am aparținut, nici în trecut nici în prezent, nici-unei „elite” (noțiune care-mi este total străină) ci am avut cinstea să fac parte din „marea mută” sau, să-i zicem „sarea pământului”.

În această calitate, nedatorând nimic nimănui, mi-am permis să-mi exprim câteva concluzii, care țin doar de bunul simț elementar al unui om care a evoluat într-o lume plină de evenimente și a reușit să-și formeze propriile lui păreri.

În acești cincizeci de ani în care majoritatea semenilor noștri și-au exercitat din plin funcția de a „trans-cende nenorocirea” ne-am format judecăți de valoare, plătite din greu și, de aceea, total libere și nedatoare decât propriei conștiințe. Aceste două episoade, tratate mai sus, conțin în ele toate concluziile pe care, lecțiile grele ale Istoriei și vieții ni le-au servit și nu revin asupra lor.

În final, vreau să spun un singur lucru: micile victorii ale „suferitorilor” Istoriei sunt, de fapt, mari reușite. S-a găsit totuși, o ploaie de condeie care să aștearnă pe hârtie insultele binecunoscute la adresa acestor „suferitori” care „n-ar fi făcut nimic” într-un gol istoric etc. etc. Nu există nici un răspuns pentru cei care, probabil, au făptuit lucruri atât de îngrozitoare încât au putut fi șantajați pentru a-și pune numele pe aceste ignominii.

Ce au făcut acești amărîți ai unei națiuni schingiuite? Antoine de Saint-Exupery are o metaforă teribilă în Terre des hommes. Bunul său prieten, pilot de „long courrier”, Henri Guillamet, are un accident de avion într-o zonă pustie a munților Anzi. Practic, trebuia să dispară. A înțeles un lucru: că trebuie să meargă prin zăpadă (să pună un picior în fața altuia, tot timpul, până va ajunge la capăt).

Și a ajuns la acel capăt. Prima lui frază a fost: „ți-o jur că ceea ce am făcut eu, niciodată, nici un animal, nu ar fi putut face”. Acesta este lucrul pe care l-au făcut truditorii acestui pământ, timp de cincizeci de ani și pe care „nu l-ar fi putut face nici un animal”.

Au pus tot timpul un picior în fața altuia. Și nu au dispărut!

Despre prieteni (II)

După ieșirea din închisoare, în 1964, prietenii lui Sergiu au devenit – așa cum era de așteptat – unii dintre foștii colegi de detenție cu care el a avut (și desigur și eu), relații frățești până la moartea din 1981.

Înainte de a vorbi despre relațiile noastre cu acești câțiva buni prieteni, aș vrea să enumer pe câțiva dintre cei care ne-au intrat în casă, tot în calitate de prieteni, dar cu prezențe intermitente și chiar întâmplătoare.

Am cunoscut în primii ani ai căsătoriei pe Ion Buzdugan, membru în Sfatul țării din Basarabia, care a decis Unirea cu țara, în 1918. Era un fel de rudă cu Sergiu, un om voinic, impunător, dar pe care necazurile și grijile îl împovăraseră peste măsură; era terorizat de gândul că-i va veni rândul la arestare, pentru acțiunea la care participase direct.

Apoi erau rudele și prietenele lui Maica (mama lui Sergiu) care umpleau casa cu veselia și cu pofta lor de vorbă, și care vorbeau adesea rusește, în dorul locurilor de baștină.

Cam tot atunci l-am cunoscut și pe Ion Chinezu, tot un fel de rudă îndepărtată cu ramura ardeleană a familiei. Tot în anii ’50 au venit o dată sau de două ori, Virgil Cândea cu Dan Zamfirescu, iar profesorul Vlad Bănățeanu venea adesea în casa noastră.

În aceeași perioadă, Edmond Nicolau era un obișnuit vizitator și cred că am fost împreună la ștrand de câte-va ori (și eu personal am asistat nașterea celor doi gemeni ai lui).

Idei Segal ne-a vizitat în numeroase ocazii, mai ales că a fost editorul celor două prime cărți ale lui Sergiu, iar corecturile nu se mai terminau. O mare afecțiune a avut Sergiu Al-George pentru Idei Segal.

După 1964, am cunoscut câteva figuri care se bucură de notorietate: Amiralul Măcelaru (una dintre figurile ilustre ale unuia dintre primele procese din 1946-47), Andrei Ciurunga, poetul bine cunoscut, care a venit de câteva ori la noi cu soția, Lucian Valea (care a purtat corespondență cu Sergiu). Domnul Flondor (din ilustra familie Iancu de Flondor din Bucovina), un om de o deosebită distincție, de la care am reținut exclamația (privind cățelul nostru): „nos freres cadets, les ani-maux!”

Apoi profesorul Alexandru Zub, istoricul ieșean, de la care Sergiu avea toate volumele cu dedicație, cât și o colecție de scrisori (de fapt acesta era, pentru noi, Sandu, căci era și el fost coleg de lagăr). La fel, tânărul (pe atunci) I.P. Culianu, care ne-a vizitat frecvent înaintea plecării lui, și de la care există o corespondență apreciabilă.

Nadia și Mircea Anghelescu și poetul Mircea Baltag au fost buni prieteni ai noștri și am avut adesea schim­buri de idei destul de efervescente.

Cu profesorul Cicerone Poghirc a avut niște relații sporadice, care după plecarea acestuia, se pare că s-au răcit de tot.

Cu Sorin Vieru și Adrian Marino a avut relații foarte bune, concretizate în corespondență.

Tot după 1964 au trecut prin casa noastră: Maica Veronica, profesorul Paul Miron (profesor la Universitatea Freiburg), pictorul Ion Nicodim, apoi profesorul american Dr. Mac Linscott Ricketts, exeget al lui Mircea Eliade, care a scris câteva cărți pe această temă și a avut o corespondență apreciabilă cu Sergiu.

Profesorul indian Vidya Niwas Misra, rezident la University of Washington – Seattle, renumit specialist în studii privind pe marele gramatician Pănini (domeniu în care el și Sergiu Al-George se regăseau pe un domeniu de pasiuni științifice comune) a venit de mai multe ori în țară și ne-a onorat cu prezența lui.

Era o personalitate puternică, umblat prin toată lumea, și întrevederile lor erau fascinante (ca spectacol, căci, evident, nu aveam capacitatea de a aprecia conți­nutul). Odată a intonat niște imnuri vedice, pe care le-am înregistrat, și păstrez înregistrarea.

Ca o pată de culoare: când s-a anunțat prima oară, ne-am străduit să preparăm pentru masă niște feluri vegetariene, făcute la mare artă (am făcut un Imam-baialdi și mâncare cu bame, cum nu cred că există ceva mai bun; mare ne-a fost surpriza și dezamăgirea, afiînd că nu mănâncă decât legume crude, așa încât masa lui a constat din doi morcovi, ardei și roșii. Iar nouă ne-au rămas minunile culinare! De la acesta a rămas o importantă corespondență.

Dinu Noica a venit la noi prin anii ’76-’77 însoțit de Andrei Pleșu care dorea să-l cunoască pe Sergiu Al-George în probleme de sanskrită. Bineînțeles că am fost cuceriți de personalitatea ardentă a acestuia, care era un bărbat frumos și decorativ, pe lângă erudiția și calitățile intelectuale bine cunoscute.

Din câte știu eu, problemele de sanskrită nu au avansat foarte mult pentru Andrei Pleșu care avea multe alte preocupări mai puțin aride; dar prietenia dintre ei s-a menținut (a venit odată la noi însoțit de Gabriel Liiceanu). Iar în toamna 1978 au plecat împreună la un congres de sanskrită la Weimar. Sergiu avusese infarctul său cu șase luni înainte, așa încât l-am rugat pe Andrei Pleșu să fie „cu ochii pe el”, și acest lucru mi-a calmat puțin aprehensiunile.

Iar în anul 1990, în timpul ministeriatului lui Andrei Pleșu, a fost înființat Institutul de Studii Orientale, purtând numele lui Sergiu Al-George. Iar fiul lui Andrei Pleșu studiază sanskrită în cadrul acestui institut condus de Radu Bercea care este și el unul dintre cei care și-au schimbat destinul (științific) prin contactul cu Sergiu Al-George.

Tot atâtea simetrii care n-ar putea decât să-i umple de admirație pe Sergiu Al-George în fața alcătuirii secret-simetrice a lumii.

Și acum vreau să vorbesc despre doi prieteni care au împărțit patul cu Sergiu în lagărele de muncă din Balta Brăilei (la Strâmba și la Salcia). Aceștia au fost Mihai Musceleanu și I.D. Sârbu, și au fost realmente cei cu care, în timpul teribilului frig al iernilor, au dormit împreună, încălțați cu bocanci, doi într-un pat ca să se încălzească și să aibă două pături (păturici) peste ei.

Mihai Musceleanu era o personalitate puternică dar și puțin ciudată: cu un verbalism torențial, cu un oarecare coeficient de exagerare (exaltare uneori), cu o vitalitate și putere de inițiativă debordante. Împreună cu el și cu Mariana, soția lui, am „făcut” zona Branului și mânăstirile din nord, unde el era „de-al casei” și unde am reușit să-i cunoaștem pe părintele Cleopa, cu douăzeci de ani în urmă (avem o fotografie împreună).

Mihai era sufletul vacanțelor și al reuniunilor, dar întotdeauna cu o nuanță ușor extravagantă și cu inițiative neașteptate.

Este curios faptul că Sergiu avea o nuanță specială în voce când spunea „nebunul de Mihai”, nuanță de cordialitate care nu exista pentru nimeni altcineva, și la care Mihai nu răspundea printr-o reciprocitate.

Mihai Musceleanu a plecat în 1980 la Paris, unde i-a mers foarte bine și se află și acum. Se pare că are un rol politic în diasporă, dar acestea sunt lucruri care nu mă interesează. „Nuanța specială” nu mai funcționează între noi: mie mi-a mers mult prea prost și lui mult prea bine, ceea ce desparte oamenii. Ne-am văzut de două-trei ori în acești patrusprezece ani, dar fără folos! Așa cum înainte totul ne apropia, acum totul ne desparte.

Un alt prieten bun al lui Sergiu și drag inimii mele este (a fost) I. D. Sârbu, și trag nădejdea că poate au auzit de el și I-au citit un număr mare de oameni, spre profitul lor.

A fost unul dintre componenții Grupului de la Sibiu și a intrat în închisoare și pentru această apartenență cât și pentru frecventarea lui Lucian Blaga. Nu sunt sigură, dar cred că avea un doctorat în filozofie.

Ca tip general uman l-am asemănat adesea cu prea-bine cunoscutul erou Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni (cartea lui Marin Preda și nu filmul). Era fiu de miner din Petrila și era foarte mândru de această apartenență, vorbind întotdeauna cu căldură despre părinții și despre „ortacii” lui. După ieșirea din închisoare (a ieșit cu un an înaintea lui Sergiu și ne-a adus vești) a lucrat ca vagonetar în mină; și și-a confecționat o carte de vizită (pe care o păstrez) și pe care scria: I.D. Sârbu, vagonetar. Aceasta spune totul despre curajul și umorul său. Era un bărbat frumos, de o vivacitate și de un „șarm” special și care a scris lucruri extraordinare (e adevărat că a fost inegal).

Cartea sa, „Șoarecele B” și unele piese de teatru te amuțesc pur și simplu: este o literatură ca un strigăt disperat despre teroarea vremurilor, despre nevoia de protecție, de tandrețe, de liniște, de libertate. Iar unele extrase din „literatura lui de sertar” pe care mi le-a trimis erau asemănătoare. Iar corespondența pe care Sergiu și apoi și eu am avut-o cu Gary (acesta era supranumele lui) este impresionantă.

De ce acest I.D. Sârbu nu are parte de publicitatea pe care o merită este pentru mine un mister. De fapt, abia acum, în ultima vreme, a început să se vorbească despre el cu accent pe deosebita lui valoare. S-a stins puțin înainte de Revoluție.

Mi-a dat un telefon, când era deja foarte bolnav, cu vocea voalată de cancerul de care suferea, și mi-a spus să vin la Craiova (unde locuia) căci vrea să mă vadă. N-am apucat să-i revăd pe iubitul nostru Gary.

În altă ordine de idei, prietenia noastră cu familia doctorului Gh. Brătescu a fost un episod din viața noastră (și cred, și a lor) plin de sensuri și de simboluri.

Gheorghe Brătescu, coleg și cel mai bun prieten din facultate al lui Sergiu Al-George, era fiul unui medic din Vălenii de Munte; existau multe lucruri care-i apropiau: un coeficient mental egal, lecturile, posibilitatea unor discuții nesfârșite și chiar simțul umorului; cu o diferență: unul, Gh. Brătescu era comunist militant (în timpul războiului), iar Sergiu Al-George era invers.

Anii au trecut și viața i-a despărțit dramatic, atunci când planul teoretic s-a transformat în cea mai dureroasă contingență. Gh. Brătescu a urcat în ierarhie, a ajuns consilier de ambasadă în Uniune, iar Sergiu Al-George a urmat o traiectorie inversă. În acei ani ’50, Sergiu mi-a spus de vreo două ori: „L-am văzut pe Gică, dar s-a făcut că nu mă vede”. Era și o oarecare durere în ce spunea, dar mai degrabă cred că-l și amuza această situație. Apoi Gh. Brătescu s-a căsătorit cu fiica Anei Pauker, și – desigur – drumurile lor nu se mai puteau întâlni, teoretic, niciodată cu ale noastre.

Și pe urmă, Istoria i-a lovit pe amândoi, cu forța meteoritului Tungus; unul a căzut o dată cu ilustra lui soacră, care a fost și bolnavă mult timp și el a îngrijit-o (nedivorțând, așa cum mulți ar fi crezut – și ar fi făcut), iar celălalt a intrat în închisoare, comentariile fiind de prisos.

Cu câteva luni înainte de marea eliberare din 1964, în rețeaua sanitară în care lucram eu, în cadrul Sanepidului a venit, nou numit, Dr. Gh. Brătescu; o funcție în Sanepid, în cel mai greu sector al orașului (Ferentari și Rahova) avea de ce să-i traumatizeze.

Și, într-adevăr, la o ședință comună, ne-a vorbit în calitate de Sanepid-ist și avea un aer foarte descumpănit (ochiul meu nu mă înșela). La sfârșit m-am dus la el, i-am urat bun venit și i-am spus că sunt soția bunului său fost prieten, care se întâmplă să fie arestat; ne-am sărutat și am lăcrimat amândoi, așa cum numai cei loviți o pot face.

După ieșirea lui Sergiu s-au revăzut, s-au îmbrățișat și au lăcrimat unul pe umărul celuilalt; și au redevenit bunii prieteni de odinioară. Fără reproșuri, fără recriminări, fără comentarii! A fost pentru mine încă o lecție despre cât de ciudată, de complicată și de imprevizibilă poate fi viața.

Aceștia doi aveau toate motivele „obiective” să nu se reconcilieze, căci unul fusese, într-un fel, victima politicii celuilalt; dar și celălalt își „plătise prețul”!

Cred că pe undeva, în această mirobolantă istorie lucrurile s-au petrecut într-un plan la jumătatea distanței între realitate și ficțiune, cam ca în Strada Mântuleasa a lui Mircea Eliade, unde eroina Anca Vogel ține de planul ficțional tot atât cât de cel real. Cu Gică și Tatiana (Tania), o femeie remarcabilă, am devenit foarte buni prieteni. Ne-am vizitat adesea (în casa lor din Dr. Koch am pus mâna pe șalul spaniol, cadou de la Dolores Ibbaruri, și am văzut-o pe mama lui Gică stând în capul mesei: (ea și nu cealaltă). Am făcut vacanțe împreună, la 2 Mai și în multe alte locuri. Iar Anca Vogel, eroina lui Mircea Eliade era în afara vieții noastre curente, aparținea planului ficțional-real și, poate, chiar și pentru ei amândoi.

Ei, fiii Anei Pauker și cu noi, fiii unor anonimi, ne-am regăsit – în acele vremuri de foc – ca fiind egali, în condiția egalizatoare de „căzuți în Istorie”.

Și în final vreau să vorbesc despre cei care, din 1964 până în 1981 au fost prietenii noștri, cu conotația specială de a fi fost, aproape, a doua noastră familie.

Aparțineau, bineînțeles, acelei „mari familii” a foștilor deținuți, prietenii speciale, clădite în condițiile speciale ale Gulagului. Erau: familia Sebi Munteanu, doctor, cel care a apărut, în octombrie 1993, în cadrul emisiunilor Memorialul Durerii, în două episoade destinate detenției din lagărele de muncă din Balta Brăilei (a fost, poate, cea mai prestanță și mai convingătoare apariție, prin masivitatea și autoritatea persoanei sale).

Apoi trei prieteni (și familiile lor) aparținând „lotului Noica”; Alecu Paleologu (prea bine cunoscut), Dinu Pillat și Theodor Enescu (cel care a fost, timp de 4 ani, după Revoluție, Directorul Muzeului Național de Artă).

Am fost ca o mare și nedespărțită familie: am petrecut împreună zeci de aniversări, revelioane, sărbătoriri ale Paștelui și Crăciunului, botezuri, și numeroase zile fericite în vacanțele de neuitat de la 2 Mai (unde întotdeauna locuiam împreună). Familiile noastre adevărate au realizat chiar un fel de aprehensiune, acuzându-ne de „trădare”, și pe undeva, aveau o oarecare dreptate.

Dumnezeu ne-a dăruit un număr de ani fericiți, în care, necazurile zilnice, curente și inevitabile erau atenuate (într-un fel) de conștiința existenței și forței (simbolice dar și operante) a acestei prietenii. Și poate nu exagerez dacă spun că Sergiu, prin „magnetismul” lui era un fel de pol de atracție care a condiționat durabilitatea acestor prietenii.

Discuțiile de la toate aceste întâlniri (și mese) și în special în lungile seri de la 2 Mai, erau întotdeauna marcate de poziții tranșante și violent apărate de fiecare dintre participanți, iar temele abordate erau câte-n lună și în stele.

Și dau un singur exemplu: într-o seară se discuta despre… valoarea sau nonvaloarea existenței spirituale a ortodoxiei rusești. Discuția (pe prispa locuinței de la 2 Mai) era încinsă, paroxistică, și la un moment dat, Sebi Munteanu (un voinic de doi metri) s-a repezit în cameră, a smuls icoana rusească din perete (în aur și argint) a gazdelor noastre, și a apărut cu ea în mîinile ridicate deasupra capului, proclamând: „aceasta este Rusia pravoslavnică, domnilor!” O scenă ca în Boris Godunov! Și alte multe altele, pe care sunt fericită că le-am trăit.

În acele discuții „între bărbați”, de obicei, femeile erau destul de „mute”; poate nu voi apărea ca lipsită de modestie dacă voi adăuga că, umila mea persoană se aventura adeseori să-și spună punctul de vedere și cred că m-am și certat o dată, tot la 2 Mai, cu același Sebi Munteanu. Din toate aceste amintiri voi încerca să extrag câteva episoade, să le spunem, amuzante.

Când ajungeam cu toții la 2 Mai, după cazare, se „distribuiau sarcinile”. Și așa, odată, Sergiu și Alecu Paleologu au căpătat sarcina să facă unele cumpărături de la Alimentară. „Ce fel de cumpărături?” au întrebat ei, cu un aer complet desprins de realitate. „Ce veți găsi: unt, brânză, mezel etc”. Au plecat și s-au întors peste vreo trei ore (au peripatetizat – bineînțeles – pe malul mării o mulțime de vreme) cu o sacoșă de cumpărături: trei sticle de vodcă Moskovskaia – și trei sticle cu suc de roșii. „Ce să facem cu aceste cumpărături” s-au văitat gospodinele. „Cocteil din suc de roșii cu vodcă” a fost răspunsul. Au fost, bineînțeles, scutiți pentru totdeauna de sarcina de a ajuta la gospodărie, ca inapți (termen consacrat în jargonul de pușcărie).

Sau, alte două mici întâmplări, petrecute pe terasa noastră. Voi preciza, cu această ocazie, că aceasta era „punctul forte” al locuinței noastre: o terasă de vreo treizeci de metri pătrați, cu o deschidere asupra unuia dintre cele mai fermecătoare colțuri de vechi București.

Sergiu avea o colică nefretică și stătea imobilizat pe terasă. A apărut Sebi să-i vadă și a opinat că „i-ar face bine o băutură tare”. Întâmplător aveam o sticlă de coniac franțuzesc pe care hotărâsem – ca oamenii săraci – să-i păstrăm pentru „vreo ocazie”. Ori, această colică nefericită nu putea, în nici un caz, să fie „o ocazie”. Dar ei doi au hotărât să guste din această sticlă (pe care eu am adus-o, fără prea multă bunăvoință) și care, bineînțeles, a fost băută până la fund de cei doi (adică Sebi).

Și altă scenă: într-un miez de vară am hotărât să oferim o masă cu Blinele (Blinî – pe rusește) făcute după toate regulile, invitați fiind familia Munteanu. Maica și-a consultat toate retetarele rusești, pentru ca acestea să fie absolut autentice. Am lucrat din greu împreună, și ne-am așezat la masă, pe terasă, noi și musafirii cei nerăbdători (băutura fiind, desigur, vodca).

Ne-am repezit cu toții la aceste Blinî, și am terminat la iuțeală jumătate de platou. S-a făcut o mică pauză, și cineva a spus: „Știți, există în Cehov o schiță despre un oarecare Ivan, care a mâncat Blinî până a murit”. A fost un hohot general homeric, după care Sebi s-a înecat, s-a ridicat în picioare, în toată înălțimea lui de doi metri, și într-o secundă a căzut întins, fără cunoștință, pe ciment. Noi ceilalți, încremeniți, ne-am sculat cu toții, strigând: „Ce s-a întâmplat, a murit?”.

În secunda următoare Sebi s-a ridicat – în toată înălțimea lui – a zâmbit, și-a cerut scuze, și s-a reașezat la masă. Masa a continuat, restul de Blinî s-au mâncat, vodca s-a băut și ea. Este un episod incredibil, dar așa s-au petrecut lucrurile. Ce a fost cu acea sincopă, și o mie de alte întrebări au rămas fără răspuns, și până în ziua de astăzi. Și de ce să nu credem că ficțiunea cea mai improbabilă poate face erupție în fiecare clipă a vieții noastre. De ce nu?

După moartea lui Sergiu, nimic nu s-a mai legat, și este inutil să mai intru în amănunte; relațiile de excepție, o dată fisurate, nu se mai pot reface, în lipsa actorului principal. Se pot scrie zece pagini pe această temă, pe care – bineînțeles – nu le voi scrie.

Relațiile mele cu vechii prieteni au continuat, sporadic și nesemnificativ, un număr de ani.

În urmă cu fix patru ani – 20 martie 1990 – ziua de naștere a lui Sebi Munteanu, sărbătorită în casa lor, a fost ultima noastră întrevedere și, mai mult, momentul de ruptură dintre noi.

Erau zilele tragediei de la Tg. Mureș; ei cu toții (vreo zece persoane) erau de aceeași unică părere, iar eu singură aveam o cu totul altă părere (scindarea țării era prezentă și la această sărbătoare de familie). Mi-am susținut vehement părerea, și mi-aș susține-o încă de o sută de ori, dacă ar fi nevoie! Căci am ajuns vremurile în care, susținerea unei idei proprii îți atrage – iată – blamul, ostracizarea, și tot e bine că nu funcționează încă ghilotina. Ne-am văzut atunci pentru ultima oară, și îmi asum în întregime vina pentru această ruptură.

Este de la sine înțeles că ei sunt și vor fi întotdeauna marii mei prieteni, dar, alături și cu rang egal față de propriile mele idei și propriile mele opțiuni!

Rugă pentru părinți

Haide mamă, haide mamă, hai,

Haide tată, haide tată, hai,

Niște liniște să-mi dai.

Adrian Păunescu

„Cât mai suntem, cât mai sunt, bucurați-i pe părinți” spune Poetul. El spune cu patos și cu forță poetică ceea ce noi gândim nu prea coerent și făptuim neglijent.

Căci, între bunele noastre sentimente și traducerea lor în faptă există prăpastia inerției, a zilelor care trec – cu miile – fără să reușim să ne manifestăm semnificativ, nici sentimentele, nici solicitudinea.

Fiecare dintre noi își amintește cu dezolare miile de ocazii pierdute, când a trecut alături de „tonul just” cu care și-ar fi putut bucura părinții. Iar scuza noastră este, pe undeva, valabilă: am viețuit într-un timp în care, ca la Biblie, „fiecare zi avea grija ei”.

Și am cedat ușurinței de a-i considera toată viața, pe ei ca pe reperele noastre fixe, datoare de a ne veghea nenumăratele griji, adică, tot cu vorbele Poetului: „Haide mamă, haide tată, niște liniște să-mi dai”! Ne-au dat, bieții de ei, toată liniștea pe care ne-au putut-o da, Domnul să-i odihnească și pe noi să ne ajute!

Nu voi vorbi în rândurile de față despre mamele (la plural), cu care am avut fericirea să conviețuiesc; căci am avut în casă, la un moment dat (câțiva ani) trei rânduri de mame: mama mea (despre mame, numai bine) apoi femeia inteligentă și bravă care a fost mama lui Sergiu și mamașa, soacra sorei mele, revenită după o deportare de 19 ani în Kazahstan. Nu insist, căci povestea acestor trei femei, trei mame, ar umple multe pagini.

Voi vorbi aici numai despre tatăl meu, George Bucur, unul dintre milioanele de necâștigători ai epocii, și față de el, lumina ochilor mei, sunt valabile rândurile de mai sus, cu toată încărcătura lor de amărăciune și de vinovăție. Și nu este greu de înțeles că el a fost modelul de care aveam nevoie și care m-a ajutat să înfrunt anii cei grei.

Din start am făcut greșeala de a nu mă fi născut ca băiatul pe care el și l-ar fi dorit: un „zurbagiu”, care să joace fotbal, să fie un fel de „cap al răutăților”, să plece la război, chiar cu riscul de a nu se mai întoarce. Acest băiat a fost pentru el vărul meu Mircea, aviatorul mort pe front, la Cotul Donului.

Privesc cu o nesfârșită nostalgie o fotografie din tinerețe a tatălui meu, îmbrăcat în raglan, cu o pălărie cu boruri mari. Are un cap frumos, cu o privire neînfricată, semeață chiar; privește lumea drept în față, neprovoca-tcr, cu o imensă doză de credință în dreapta alcătuire a lumii, o privire francă și onestă. Are tot ce-i trebuie ca să semene cu un erou de film retro și, de ce nu, chiar cu Marele Gatsby. Viața i-a mai temperat credința în „dreapta alcătuire a lumii”, dar privirea lui a rămas întotdeauna aceeași, francă și onestă (caracteristica necâș-tigătorilor) însoțită de un nealterat simț al umorului.

Iubea caii; a făcut războiul (primul) la artilerie și ne vorbea cu glasul sfâșiat despre ochii cailor participanți la război:

„aș fi dorit să mor, spunea el, ca să nu mai văd ochii cailor, victime ale războiului, care nu înțelegeau ce se întâmplă, de ce atâta nesfârșită durere; ochii lor doreau să moară, să nu mai vadă”.

Abia acum realizez – cu disperare – că nu l-am solicitat să-mi povestească atâtea lucruri: despre tinerețea lui din Brăila, despre războiul pe care l-a făcut (rănit în luptele de la Mărăști), despre bunicii mei.

Cum putem să fim atât de orbi, să citim mii de nimicuri, și să nu epuizăm amintirile propriilor noștri părinți!

Somatic, el era un fragil, cu o osatură a feții de o finețe deosebită, „nobiliară” dar era un fragil care se ignora (sau care, paradoxal, se alia cu o remarcabilă robustețe) căci în afara serviciului de contabil făcea toate muncile fizice posibile, de la spartul lemnelor, la tăierea porcului de Crăciun; el, împreună cu bunicul (și cu muncitori necalificați) au construit casa noastră din Constanța. Norocul nu l-a ajutat! Am povestit în altă parte odiseea peregrinărilor noastre prin diferite orașe (șomajul deceniului ’30). Dar perioada lui cea mai grea a fost cea din timpul războiului.

Eram proaspăt veniți în București, cu toată familia (eu începusem studenția) și tata a acceptat un post de magazioner la Depozitul Central de Hârtie, avantajul fiind acela că ni se oferea locuință, cu încălzire, în curtea acelui Depozit.

Între 1942 și 1947 a muncit o muncă brută, fiind tot timpul, ziua și noaptea, cel care recepționa vagoanele de hârtie (material strategic în acei ani) împreună cu muncitorii, cazați și ei în aceeași curte.

În curentul veșnic din acel Depozit și-a ruinat sănătatea, prețul plătit pentru ca eu și sora mea să ne putem face facultatea. Spre sfârșitul acelei perioade a fost propus pentru avansare, ca șef de Depozit. Dar situația politică a basculat puternic: au apărut nu se știe de unde figuri noi, activiști sindicali, care au instaurat rapid un climat de suspiciune și teamă (subsemnata am chiar și acum o senzație de rău visceral în fața demonstrațiilor sindicale). Tatăl meu a intrat imediat în vizorul acestor forțe, promotoare ale unei „noi ordini” (am pierdut socoteala atâtor „noi ordini” care s-au succedat în șase decenii) și în vederile acestora, oamenii vechi trebuiau să dispară. În fața asaltului politic nemilos al acelor ani am hotărât, tata și cu mine, să facem cerere de intrare în partid.

Lucrurile au evoluat într-un mod neașteptat, și lovitura care l-a atins din plin pe bietul meu tată, a venit de la mine!

Mai precis: cererea mea de intrare în partid a fost ruptă în public (aceste circumstanțe sunt menționate în alt capitol) iar consecințele au fost: concedierea imediată a tatălui meu și evacuarea familiei noastre din locuință (locuință de serviciu).

Nu vreau și nu pot să insist asupra acestui dureros moment.

Dar un singur lucru se cere a fi spus despre acest eveniment care ne-a „ștampilat dosarul”: că noi, cei trei implicați în această tristă istorie, Sergiu, eu și tata, nu am ajuns niciodată să ne explicăm între noi. Nu știu dacă a fost vorba de dificultatea de abordare pentru recriminări, de inerție, sau de o „înțelegere superioară” a dramaticelor evenimente ale epocii, ce nu puteau fi cuprinse în cuvinte. Mai pe scurt, acest episod a rămas în urmă, iar noi cu toții am mers mai departe!

Și din tot acest mai departe, aș vrea să rememorez, pe scurt, două momente. În 1961, când m-am întors de la Tribunal, cu sentința lui Sergiu (în Procesul Noica) și anume: condamnare la șapte ani închisoare și trei ani decădere din drepturi, tatăl meu a fost cel care l-a plâns „cu lacrimi de sânge”, noi femeile fiind nevoite a ne păstra firea pentru a-i putea liniști pe el (tata a mai plâns o singură dată, la moartea pe front a vărului meu Mircea). Mult mai târziu, în penultimul său an de viață, cu o sănătate declinantă, a avut loc următoarea scenă:

Noi trei, eu, mama și soacra mea îl priveam, consternate, cum se lupta cu un frison: sub un munte de pături, el se scutura, se zgâlțâia, iar noi îl priveam, siderate de neputința de a-i ajuta.

Într-un târziu frisonul a cedat, el și-a mai revenit și la un moment dat a îndepărtat mormanul de pături, s-a ridicat și a exclamat: „Reprezentația s-a terminat!”

Și nu după multă vreme, jucam Rummy, toți patru!

Ce dovedesc aceste instantanee: coexistența în eul său profund dintre o mare forță a sentimentelor adresate aproapelui suferitor, cu o forță egală în a relativiza și a minimaliza propriile-i necazuri.

Nu este greu de înțeles ce loc imens țin aceste mici întâmplări, dar cu mare rezonanță în memoria celor rămași. Este de neînchipuit ce puțim facem pentru cei pe care-i iubim și ce puțin am făcut eu pentru el; și câte greșeli care ne ard sufletul atunci când e prea târziu.

Haide tată, hai, niște liniște să-mi dai!

Cuvânt de încheiere

Este neîndoielnic că nu sunt nici pe departe ceea ce se înțelege prin scriitor. Sunt medic și ultimii douăzeci de ani de activitate i-am petrecut ca medic pediatru de circă, în cartierele Ferentari și Rahova; nu am avut parte niciodată de vreun regim preferențial social sau profesional, nici eu nici Sergiu Al-George.

Printre ale mele puține lettres de noblesse, această calitate de simplu medic de circă îmi acordă privilegiul de a mă înscrie – cu onoare – printre milioanele de anonimi truditori ai epocii: constructori, ceapiști, oțelari, ceferiști, betoniști, profesori și mulți alții.

Am luat condeiul în mână pentru a-mi declara solidaritatea cu marea generație din care am făcut parte și mândria de a-i fi aparținut. Am făcut parte dintr-o generație „de pomină” care – fără exagerare – este un fel de replică a faimoasei generații a Marii Revoluții Franceze în ce privește „concentratul” de Istorie pe care l-am parcurs.

Se poate riposta că aceasta este o enormitate, o inadvertență! Dar hai să facem „inventarul” acestor două generații, cea din 1789 și cea din 1940, care au întors Europa pe dos, și să analizăm tulburătoarele lor simetrii.

Generația care-și începea viața socială în 1789 a făcut Marea Revoluție, a parcurs Teroarea, a fost în război cu toată Europa, și-a decapitat regii și aristocrația, obținând o reașezare a claselor sociale.

Apoi au devenit Imperiu, au câștigat toate bătăliile napoleoniene, au parcurs marea aventură a marșului până la Moscova și înapoi; au înfruntat apoi Marea Coaliție a Marilor Puteri, au pierdut războiul dar au câștigat Pacea, și au trăit și Restaurația.

Toate într-o singură mare generație!

Există oare vreunul dintre aceste evenimente care să lipsească din „zestrea” generației noastre, chiar dacă uneori cronologia acestora este inversată? Aniversarea majoratului acestei generații a coincis cu marea traumă a Diktatului de la Viena din 1940. Intram în tumultul Marii Istorii care avea să urmeze, la fel de traumatizați, de săraci și de disperați ca sanculoții anului 1789.

A urmat apoi participarea noastră la teribilul război, ca aliat principal al Germaniei, având ca adversar Coaliția Marilor Puteri, inclusiv Statele Unite (amețitoare comparație cu situația Franței de după 1789) și, în această calitate am repetat tragedia napoleoniană, dar în circumstanțe infinit mai grave: marșul până la Moscova (Stalingrad) și înapoi, cu incomensurabile jertfe. Ca o culminație, a urmat cunoscuta schimbare de alianțe, cu alte teribile sacrificii. În cinci ani am fost în război cu toată Europa, mărșăluind pe toate fronturile de Răsărit și de Apus. Deosebirea față de războaiele napoleoniene a fost aceea că ei erau un Imperiu, iar noi o biată, mică țară.

Iar ei, în final, pierzând un Imperiu, au câștigat o pace onorabilă, având un Talleyrand. Dar noi, având împotrivă pe Talleyrand-zii epocii noastre, am pierdut pacea, dar am „câștigat” un Imperiu, și anume cel de Răsărit, în sfera căruia am viețuit aproape cincizeci de ani. Fiecare cu Imperiul lui!

Dimensiunea abisală a acestei jumătăți de secol nu va fi probabil înțeleasă și valorificată decât în secolul (mileniul) care vine. Ceea ce putem spune este că, în aceste decenii, verbul care a dominat viețile noastre a fost verbul a fi (a exista, a supraviețui), și aceasta a fost victoria noastră: am supraviețuit în această „glaciațiune”.

Și am ajuns să vedem explozia finală, revoluția noastră care, ca și cea franceză, a marcat un final de domnie (absolutistă) și începutul unei noi ere, cu izbânzile dar și avatarurile sale; iar simetriile celor două explozii sociale, se înregistrează, identice: „regii” noștri (cuplul prezidențial) sunt executați ca și Bourbonii, iar „aristocrația” (cepex-ul) dispare și ea (el).

Iar în ce privește perioada postrevoluționară, haideți să recitim istoria revoluției franceze sau mai degrabă volumele despre Talleyrand, și să ne crape capul!

Cei patru ani postrevoluționari în Franța și Teroarea au înspăimântat Europa (și Marile Puteri) și cutremură și acum lumea, dar din asta s-a născut o glorioasă lume nouă.

De ce să ne mirăm atunci de faptul că și noi „am înspăimântat Europa” cu convulsiile sociale, cu violentele evenimente cunoscute și mai ales cu celebrele mineria-de. Ultima memorabilă mineriadă, cea cu asaltul asupra Palatului Guvernului (și a Parlamentului și Cotrocenilor) își are un precedent ilustru în asaltul asupra Palatului Tuilleries, și detronarea regalității. Și dacă acel moment a intrat în Marea Istorie, de ce nu am socoti ca evenimente istorice și aceste arhicunoscute mineriade (și arhimediatizate).

Există o logică imanentă a acestor evenimente, desfășurate – iată – identic, la distanță de fix două secole.

Iar în prezent, conform aceleiași „legi imanente”, la noi se încearcă Restaurația. Marea Istorie ne-a atins și pe noi cu aripa ei, la fel ca pe cei din 1789, și suntem îndreptățiți să credem că toate aceste evenimente anticipează o importantă reașezare. Reîntorcându-ne la semenii noștrii, toți cei „căzuți” în această teribilă epocă istorică, iată că în prezent aceștia au fost împinși, cu o iuțeală aiuritoare, într-o nouă „glaciațiune”: aceea de Reformă-Economie de piață-Tranziție în care noul verb care se conjugă este a avea.

Întreaga noastră structură mentală – cu mii de nuanțe și subtilități – clădită în cinci decenii de supraviețuire (a fi) este constrânsă să se adapteze acestei noi „zeități”, cea a banului și a legilor acestuia (a avea).

Dramatică epocă, dramatică generație!

Vivere militare est.

Published inUncategorized