Skip to content

Sergiu Al-George indianistul, omul

– Dorina Al-George –

Ca semnatară a acestor rânduri, mă aflu în situația de a încerca să aduc câteva explicații preliminare privind desfășurarea existenței lui Sergiu Al-George indianistul, medicul, omul; căci am fost o echipă (nu doar un cuplu sau o pereche – ceea ce ar fi simplicat mult complicata noastră existență), o echipă care a funcționat „la bine și la rău” timp de peste trei decenii.

Dar desfășurarea vieții lui Sergiu Al-George este – în sine – ca un fel de poveste la limita credibilului, pe care e bine s-o citești (pe parcurs ești uneori amuzat și adeseori îndurerat) dar e mai bine să n-o trăiești!

Acesta a „beneficiat” toată viața lui de un șir nesfârșit de probleme legate de dubla sa calitate de medic și de indianist (în afara traumei închisorii). Deși vocația sa înnăscută pe linie umanistă ar fi trebuit să prevaleze, totuși cariera de medic (impusă de împrejurările istorice ale epocii) a beneficiat din plin de toată forța sa mentală (atât pe linie de gândire teoretică cât și pe cea de rezolvare practică; și a reușit să realizeze, în cariera medicală, mult mai mult decât ceea ce se cere în mod obișnuit unui practician obișnuit. Nu fac aceste afirmații din vreo oarecare vanitate ci cu un soi de resentiment dureros față de o soartă care nu i-a cruțat puterile! Am realizat până acum trei prezentări ale lui Sergiu Al-George în trei volume diferite,[1] tonul general al acestora fiind omul vindicativ, cu un nivel emoțional tensionat și condiționat în mare parte de episodul dramatic al condamnării politice pe care a suferit-o; cei șapte ani de condamnare (în procesul Noica) s-au „redus” la cinci și jumătate efectuați în condiții dramatice, în cele mai aspre lagăre de muncă, acest episod l-a marcat atât fizic cât și psihic căci după ieșire n-a mai regăsit niciodată „cota” de eficiență și bunăstare a sănătății de dinainte de condamnare.

Nu voi insista asupra acestui dureros episod și las pe oricine să-și imagineze dramatismul acelor împrejurări când, în locul unor activități bine structurate, în care ți-ai câștigat un nume (cu prețul unor nesfârșite eforturi) ești “aruncat la lei”, îmbrâncit în cea mai mârșavă condiție: aceea de sclav, neapărat de nici o lege, la bunul plac a celor mai dezmățate abuzuri! Și-a ruinat definitv sănătatea în cei trei ani petrecuți la roabă, câte 10 ore pe zi.

Și acum să încep cu începutul: a fost născut în 1922 la Târgu Mureș, unde a făcut și primele clase de liceu. Prin mutarea familiei la Chișinău și-a continuat școala la liceul militar apoi la cel civil (Alexandu Donici). Ultimul an l-a făcut la liceul Matei Basarab din București, unde familia se mutase din nou. În anul 1948, la 24 de ani când l-am cunoscut (eram colegi de internat la același spital) el era deja un personaj ieșit din comun: luase examenul pentru internat printre primii zece, iar persoana lui era însoțită de o legendă neobișnuită, aceea că, de la șaptesprezece ani învăța sanscrita și avea deja studii în materie; toate aceste calități făceau din el un fel de centru de atracție pentru noi, colegii lui, dar, pe de altă parte exista o oarecare distanță pe care, acest personaj „foarte ocupat” o afișa față de noi.

Persoana mea a câștigat premiul cu soarta, captând atenția acestui coleg neobișnuit, căci îmi păstram cumpătul și chiar plusam, în fața oricărui interlocutor valoros.

Am devenit o pereche și am petrecut împreună treizeci de animarcați de toate avatarurile legate de nemaipomenita istorie a acestor decenii, toate „nepereche”!

Înainte de a intra în „materialul” propriuzis, referitor la protagonistul acestei desfășurări, de fapt nu pot să nu fac o referință (mai largă) asupra familiei acestuia ; este un subiect la care am reflectat în repetate rânduri, întrucât datele biografice legate de genitori și chiar de bunici au – pe lângă componenta de pură informație – și o puternică încărcătură emoțională.

Punctul important care conferă o deosebită „greutate specifică” ascendenței sale este cel legat de cei doi părinți: tatăl cu puternic specific ardelean și mama, cu un la fel de puternic specific basarabean. Tatăl lui, Vasile Al-George, originar din Năsăud, comuna Sângiorz-Băi, avea o ascendență pe filiația marii tradiții transilvane (unul dintre ascendenții săi a luptat în bătălia de la Arcoli, împotriva armatei napoleoniene!). Era fiul unor țărani cu o bună stare materială care și-au „școlit” toți cei trei băieți ai familiei; aparținea intelectualității ardelene, fiind absolvent al Facultății de Drept și al Academiei de Artă Dramatică București (se păstrează un frumos tablou de grup, în care tatăl său se remarcă prin „noblețea” și frumusețea sa).

A luptat ca voluntar în Marele Război de reîntregire, fiind grav rănit (a rămas cu o invaliditate care s-a agravat cu vârsta). S-au păstrat fotografii ale acestuia, în uniformă militară, având un cap de “bărbat frumos”! Dar cea mai senzațională fotografie este una de format mic cu capul unui licean, cu o dedicație pe verso, pentru Vasile Al-George, prietenul lui, semnată Emil Rebreanu (fratele lui Liviu Rebreanu, eroul din Pădurea spânzuraților!!). Tatăl este autorul unui volum de versuri cu titlul Pământ, și a fost colaborator la numeroase reviste ale vremii,[2] cât și traducător din lirica maghiară.

Mama lui, Antonina Donos era originară din Județul Soroca, comuna Grinăuți, dintr-o familie cu o puternică tradiție ortodoxă: pe parcursul a cinci generații au existat în familie nouă preoți și șase soții de preoți ortodocși. Un unchi al mamei lui Sergiu era călugăr, nascută 1864, starețul unei mânăsti din Basarabia, mânăstirea Gârbovăț,unde a rămas sub ocupație bolșevică.

Este imortalizat într-o impresionantă fotografie, având pe verso cuvintele: „Iubiți nepoți, nu uitați pe unchiul vostru, Arhimandritul Theognost din mânăstirea Gârbovăț-Basarabia. 30IV1927.” S-a aflat despre el că a murit în 1948, îndurând toate tribulațiile acele epoci teribile.

Mama lui Sergiu, Maica, cum o numeau cu toții, avea numele patronimic Nina Mihailova, cum o numeau toate rudele ei basarabene; chiar Nicu Steinhardt, cel sensibil la nuanțe o numea adeseori tot așa (și chiar într-o scrisoare către Sergiu întreabă: „Ce mai face Nina Mihailova?”). Aceasta cu numele ei de roman rusesc a fost o femeie cu totul deosebită. În fotografiile din tinerețe apare ca o adevărată frumusețe; din acele îndepărtate imagini mă privește o figură patetică, cu ochi închiși, care pare a fi imaginea uneia dintre marile eroine ale romanului rusesc.

Există și alte câteva fotografii la care mă uit cu o uimire încremenită, una cu un grup mai mare cuprinzând militari (ofițeri), preoți cu bărbi mari, câteva fete, iar în centru se afla Nina Mihailova, cu aerul ei de frumoasă (strălucită) eroină de roman; este o fotografie cu o „aură” sfâșietoare, o lume de roman care, noi știm bine, s-a scufundat (ea a supraviețuit!). Și mai sunt câteva fotografii care s-ar putea intitula Trei surori, în centru se află eroina noastră, frumoasă și strălucitoare, împreună cu două surori (care au niște figuri lipsite de strălucire). Era sensibilă, afectuoasă, inteligentă, dar mai ales intuitivă; dar și cu fantezie, cu un umor și chiar cu un deosebit aplomb. Sergiu a moștenit de la ea toate calitățile ce țin de sfera intuitivului, a sensibilității, a originalității și poate chiar o angoasă existențială (de tip răsăritean?)

Îndrăznesc să spun: aceasta era înzestrarea lui Sergiu pe linie maternă, cu un fond de fervoare, de patos și originalitate, de sorginte ortodox-răsăriteană; iar din partea tatălui: rigoare, organizare mentală și o perseverență aproape dincolo de limitele suportabilului. Acest excurs îl consider a fi un elogiu din inimă, adus părinților lui Sergiu, care au fost ca și ai mei, și au viețuit împreună până ce moarte ne-a despărțit.

Să mă întorc la Sergiu Al-George, cel care, în acei îndepărtați ani ’50, își începuse ascensiunea sa pe linie atât de indianistică cât și medicală. În 1947 Sergiu Al-George avea deja redactat primul său studiu de indianistică Le mythe de l’ātman et la genèse de l’absolu dans la pencée indienne care s-a și publicat în același an. Ca un accent de culoare, în 1947 nu avea hârtie pentru a-și tipări studiul; atunci am recurs la tatăl meu, care era magazioner al Depozitului de hârtie, și care i-a rezolvat imediat problema publicării.

A funcționat ca preparator (pe linie de IMF) apoi ca asistent la clinica ORL – între 1948 și 1952 când a fost pus pe liber (totodată am parcurs și eu aceleași etape cu același final). A suportat greu această primă lovitură, dar era de prevăzut în acea epocă teribilă. Se reîncadrează medic ORL întâi la Corul Armatei apoi la Cabinetul medical al Operei între 1953 – 1958. Îmi spunea adesea: „este o ocazie unică, pentru un foniatru aceea de a urmări priocesele fiziologice și patologice ale laringelui cât și modalitățile de vindecare la aceste unicate vocale” (marile voci ale Operei din acea vreme).

Din acea epocă au rezultat două realizări pe linie medicală, unice în epocă. Construirea unui aparat numit: Primul stroboscop mecanic românesc pentru investigarea laringelui, construit în întregime de mâna lui și brevetat în 1957 și în al doilea rând, redactarea primului tratat de foniatrie românesc, intrat în Editura Medicală în 1958. Aceasta a fost modalitatea prin care Sergiu Al-George a rteușit să convertească o lovitură a sorții (îndepărtarea din clinică) într-o izbândă (se pare că nu exista în Europa, la acea dată, un tratat de foniatrie). Tot în acea periioadă (1950-1958) lucrează intens: sanscrită, tibetană, filosofie, lingvistică, indianistică împreună cu bunul său prieten Arion Roșu.Este perioada de maturizare și acumulare a fondului de filosofie și indianistică.

Caracterizarea acestei perioade de muncă intensă constă în apariția în 1957 a două mari articole în două mari reviste occidentale. La Paris apare în revista Arts Asiatiques articolul Purna ghata et le symbolisme du vase dans l’Inde; iar la Berlin în revista institutului de studii orientale, alt articol cu titlul Indriya et la sacrifice des prana. Aceasta era o mare izbândă pentru acele vremuri de obstrucții îi penalizări.

Tot în 1957 Sergiu Al-George a devenit membru fondator al Asociației de Studii Orientale și a avut o importantă comunicare la Societatea de Studii istorice și Filologice cu titlul : Un manuscris tibetan în țara noastră (premieră absolută!) și încă un articol cu titlul Le sujet grammatical chez Panini apărut Studia et Acta Orientalia. În 1958 predase editurilor atât un Tratat de foniatrie cât și Istoria Indiei la care lucrase din greu împreună cu Arion Roșu. Se poate spune că acea epocă a fost una plină de speranțe (pe plan politic părea că se merge către o oarecare liberalizare) cât și una de prețioase realizări.

Acele victorii a ale acelor ani pot părea acum ca derizorii, dar în epoca stalinistă orice asemenea activitate însemna un permanent război de gherilă și nu orice victorie științifică era și una „strategică”.

Sergiu Al-George intrase pe un făgaș mai stabil și începuse să-și dea măsura calităților sale. Din Octombrie 1958 păstrez o fotografie-document, publicată în ziarul Informația în care apare împreună cu prof. Frenkian în tovărășia prof. Raghu Vira, directorul Academiei Internaționale de Cultură din India, care vizita țara la invitația Institutului de Relații cu Străinătatea. Tot acest eșafodaj greu construit s-a prăbușit odată cu arestarea din Decembrie 1958 și implicarea în procesul Noica, soldat cu o condamnare 201/21 Martie 1960 la șapte ani închisoare corecțională, patru ani interdicție și confiscarea averii pentru uneltire împotriva ordinii sociale. A făcut cinci ani și șase luni de închisoare din care trei ani de muncă grea în Balta Brăilei, cărând zece ore pe zi acele roabe mormânt care i-au ruinat sănătatea.

A ieșit din închisoare în aprilie 1964 la marea amnistie. Pot să afirm, cu toată răspunderea, că dintre toți eliberații pe care i-am văzut atunci el era singurul a cărui expresie întruchipa o cutremurătoare suferință: emaciat, de o slăbiciune de nedescris (avea la ceafă două găuri latero-cervicale); avea o intensitate și febrilitate a privirii aproape de nesuportat, iar acea scânteie dureroasă din pupilele ochilor nu s-a mai șters aproape niciodată!

De altfel a și fost operat de două ori (o calculoză renală) în anul care a urmat ieșirii din închisoare.

Nu pot să nu menționez un lucru: în lagărul de muncă din baltă a fost cel mai apropiat tovarăș de suferință al lui I.D. Sârbu, care-i pomenește numele în repetate rânduri în ultimile lui două opusuri apărute. S-a reintegrat greu în viața cotidiană atât pe linie medicală cât și pe cea e indianist. Îmi amintesc cu strângere de inimă două episoade din acea perioadă: nu a atins nici o carte de indianistică timp de vreo lună de zile, la încercările mele de a-l reinsera pe vechea lui linie de forță, mi-a spus, cu o nesfârșită durere: «astea nu mai sunt pentru mine, vremea mea a trecut!»

Și încă un amănunt: în acea perioadă Dinu Noica (condus probabil de un oarecare sindrom de culpabilitate), venea până la ușa noastră și strecura pe sub ușă câte o scrisoare, iar Sergiu refuza să le citească! Timpul, cel atoate vindecător, a intervenit cu veto-urile sale și lucrurile s-au normalizat.

Din punct de vedere profesional a avut parte de un fel de răgaz în primii doi trei ani, când a fost reîncadrat într-o policlinică periferică cu consultații puține și unde a avut timpul să se ocupe de problemele sale teoretice. Pe de altă parte, liniștea și patriarhalitatea locului i-a favorizat o restabilire fizică și psihică, «ascultam pitpalacul și eram fericit» spunea el.

Au venit demolările iar policlinica și cartierul au pierit, a lucrat apoi tot timpul în policlinici noi (Vitan) cu trafic intens și na-a mai avut niciodată răgaz (după infarct s-a pensionat!). Anii care au urmat, între 1968 și 1981 au fost ani și de plenitudine dar și de efort neîntrerupt.

Între 1971-1973 a ținut un curs regulat de filosofie și civilizație indiană în calitate de lector extern la Facultatea de Limbi Orientale din București. A abordat probleme de semioză, lingvistică, sanscrită și tibetană, logică, comparatistică, medicină indiană și tibetană, filosofia limbajului, Gramatica lui Panini (marele lui frate mai mare) în studierea căruia era unul dintre principalii specialiști din lume. Acestea sunt marile teme pentru șase articole apărute în reviste din Paris, Roma, Berlin și București cât și contribuții în analele congreselor din diverse capitale ale lumii. A participat la trei congrese, două în India și unul la Weimar.

În 1971, într-un compendium de indianistică apărut la editura Mouton-Paris, figurează în text și în bibliografie dintre cei mai mari indianiști. Între 1971-1981 i-au apărut cele trei volume care l-au făcut cunoscut în țară. Dintre toate aceste materiale a fost legat sufletește, aproape dureros, de Arhaic și universal care s-a scris în condiții neînchipuit de grele și care cred că este opera lui capitală.

În ce privește corespondența, aceasta s-a constituit între-un volum aparte, editat de Biblioteca Națională Pedagogică (periodicul Bibliotheca Indica) de un grup de colaboratori dintre care, în principal, Dr. George Anca și Vlad Șovărel, acest volum are 196 pagini. Acesta cuprinde un număr impresionant de scrisori (cu un bogat index) semnat de marile nume ale indianisticii mondiale: Madelaine Biardeau, Pierre Brel, J.A.B. von Buitenen, G. Cardona, I.P. Culianu, Maitrey Devi, Hans Peter Duerr, Mircea Eliade, Domenico Facenna, Jean Filliozat, Marie France Ionesco, J.W. de Jong, S.D. Joshi, M. Kremer, Heinz Kucharsky, Joh. Meissner, Vidya Niwas Misra, Angelo Moreta, Antoinette Nauchecorne, Boris Oguibenine, Yutaka Ojihara, Andre Padoux, Edgar Polome, Pavel Poucha, Mac Linscott Ricketts, Massimo Scaligero, Johannes Schubert, Liliane Sillburn, J.F. Staal, Claude Levy Strauss, Lakshmi Narayan, Giuseppe Tucci (cu o amplă corespondență), Raghu Vira, Zbynek Zaba, Ladislav Zgusta.

Amploare acestei corespondențe, într-un volum de 196 pagini, dă o măsură asupra gradului de implicare în această activitate de orientalistică în care Sergiu Al-George s-a aflat «îngropat» în probleme.

Cred că nu este lipsit de interes faptul de a menționa câteva impresii personale în legătură cu relațiile nemijlocite pe care Sergiu Al-George le-a avut cu semnatarii acestor scrisoridintre care unii au pășit pragul casei noastre.

Voi începe cu Amita Bhose care nu figurează printre semnatarii de scrisori, relațiile noastre de prietenie cu aceasta au fost deosebit de importante și trebuie să o menționez printre cei mai asidui oaspeți ai casei noastre. Vidya Niwas Misra ne-a vizitat în repetate rânduri, era o personalitate copleșitoare și îmi amintesc cu emoție de jovialitatea și forța sa de comunicare. Astfel la prima sa vizită, având noi o oarecare informare asupra cutumelor culinare indiene, am pregătit un prânz vegetarian: o mâncare de bame și un ghiveci călugăresc, gătite dumnezeește, dar oaspetele nostru a declarat că nu mănâncă decât legume crude (!!) i-am servit morcovi cruzi și ardei grași, iar noi ne-am regalat cu prânzul ales.

Tot Vidya Niwas Misra ne-a surprins cu o manifestare insolită, recitând, într-o melopee cântată, versuri din marile epopei indiene, au fost momente de maximă emoție, care au contribuit la o apropiere sufletească deosebită (care transpare, evident, și din scrisori).

La polul opus acestei personalități debordante se afla indianistul american Mac Linscott Riketts, care ne-a vizitat și el în repetate rânduri, acesta avea o mai redusă capacitate de comunicare, dar poseda o forță de concentrare care constituia suportul unor discuții nesfârșite cu interlocutorul său, Sergiu Al-George.

Ioan Petru Culianu (de la care nu știu cum de nu s-au păstrat toate scrisorile) ne-a vizitat în repetate rânduri având nesfârșite discuții teoretice cu Sergiu Al-George. Îmi amintesc bine ultima lui vizită, înainte de plecarea în Occident, am reținut, de la acea ultimă întrevedere, un ton acut de neliniște și (poate) chiar teamă, care nu părea să aibă vreo contingență reală cu bucuria (teoretică) a unei plecăriu. Când am luat cunoștință de moartea tragică a acestuia, mi-am reamintit, cu emoție, de acea aură de neliniște care-l marca în preajma plecării sale.

Vizitele faimoasei Doamne Maitraye Devi au fost numeroase, am insistat în alte articole asupra implicațiilor acestui personaj atât de «mediatizat» așa încât este greu să reiau acum această temă. Ași insista asupra unui singur amănunt: ne-a trimis (în urmă cu mulți ani) o carte scrisă de Dsa intitulată în engleză și care era o versiune proprie a celebrei povestiri.

Am însă datoria să semnalez relațiile lui Sergiu Al-George cu marile nume ale indianisticii românești; am în urechi (și în conștiință) prezente aceste nume auzite în varii împrejurări, citate adesea și devenite (indirect) familiare cunoștinței mele. Theofil Simenschy, Vlad Bănățeanu, Nicolae Zberea, Cicerone Poghirc, Erich Becescu, Zigmund Cerbu, Constantin Georgian, Mihail Guboglu, G. Ivănescu, Dan Slușanschi, Laurențiu Theban, și bineînțeles „zeul” Mircea Eliade.

Las la sfârșit pe Arram Frenkian și Arion Roșu, care au ocupat, ambii, un loc special în universul mental al lui Sergiu Al-George, cei care intră la categoria prieteni. A. Frenkian l-a onorat pe Sergiu Al-George cu o deosebită prietenie, oferindu-i totodată, un ajutor științific, teoretic și practic atât de necesar unui cercetător solitar neîncadrat în nici o ierarhie universitară.

Prof. Frenkian l-a ajutat, în toată această perioadă cu relațiile, cărțile, informațiile și sfaturile sale. A venit în casa noastră cu numeroase ocazii, fiind un interlocutor plin de spirit și căldură sufletească, povestindu-ne mii de lucruri amuzante înafara discuțiilor cu caracter „tehnic”: orientalistică, filosofie, redactări, corecturi.

În 1964, la câteva zile după ieșirea lui Sergiu din închisoare, a venit la noi și i-a oferit volumul Diogenes Laertios, cu o frumoasă dedicație. Și încă un amănunt mișcător: ei doi, împreună cu prof. Papahagi făceau lungi plimbări pe malurile lacului, «peripatetizau» după o expresie des folosită de A. Frenkian.

În data de 10 noiembrie 1964 Sergiu a primit două telefoane, unul după altul, care-i anunțau decesul: într-un troleibuz al prof. Frenkian și altul într-un tramvai al Doctorului Adrian (cel mai bun prieten «de chefuri» al lui Sergiu din prima tinerețe). Nu se poate descrie în cuvinte șocul pe care l-a suferit la aceste anunțuri. Cu iuțeala fulgerului a fugit la Institutul Medico Legal, apropiat de locuința noastră. Povestea Sergiu: „am ajuns și datorită calității mele de medic am intrat imediat în sala respectivă, fiind primul care ajungea la ei. Erau culcați pe jos, pe ciment, unul lângă altul, cu ochii deschiși și am încercat să le închid ochii. Adrian avea o piatră sub cap, iar Frenkian avea capul acoperit cu bascul său obișnuit. Am luat piatra de sub capul lui Adrian și am pus-o sub capul lui Frenkian cu sentimentul că fac un ultim și foarte important gest”. A fost traumatizat ani de zile după această teribilă întâmplare, desprinsă parcă din proza lui Edgar Poe. Cu simțul său acut pentru semnificațiile ascunse ale acestei simetrii neîntâmplătoare spunea: „Eu eram singura legătură care exista între acești doi oameniatât de diferiți, acești doi «alter ego» ai mei. Deci, această alăturare a lor, în moarte, improbabilă între milioane de variante, are undeva o legătură cu mine. Dar care?” Toate întrebări rămase fără răspuns!

Relații asemănătoare, de o căldură deosebită, a avut-o cu prof. Rosetti, el s-a bucuratde prețuirea și ajutorul, atât cât era posibil, al profesorului. Prof. Rosetti este cel care i-a propus lui Sergiu, prin anii 49-50 o bursă la Paris, „dar nu te mai întorci!” Este greu de crezut că Sergiu a refuzat, poate și datorită faptului că avea un tată, mare invalid de război, care era în grija lui.

Și vine momentul să evoc figura lui Arion Roșu, cel care a fost timp de mai mulți ani, ca un frate pentru noi amândoi, cel care-și avea locul lui statornic în casa noastră și la masa noastră. Era un evreu-creștin (catolic) dar această calitate n-a oferit niciodată niciun prilej de vreo dispută, decât era, uneori, un motiv de glumă și cicăleli amicale.

Acești doi oameni, Sergiu Al-George și Arion Roșu, sufereau de aceeași „boală”, studierea disciplinelor extrem orientale: lingvistică și filosofie, sanskrită și tibetană. Erau un fel de «frumoși nebuni ai marilor orașe» și cu asta încerc să punctez ideea de mare greutate și de frumoasă «nebunie».

Au lucrat împreună timp de aproape zece ani, având conștiința faptului că relația lor era una de tip special, cu un caracter neobișnuit, într-o lume neobișnuită. Lucrau împreună după amiaza, de două sau trei ori pe săptămână, de obicei la noi acasă, în unica noastră cameră, de o parte și de alta a biroului supraaglomerat de cărți.

Prin anii 75-78, ei doi aveau «vântul în pânze»! Li se publicaseră două mari și importante articole, unul la Paris și altul la Berlin și în continuare lucrau (control științific) la o Istorie a Indiei, un volum de vreo 400 de pagini.

A urmat arestarea, închisoarea, cu toată încărcătura ei de nenorocire. După ieșirea lui Sergiu, Arion Roșu parcă nu mai era același, mai rezervat, mai distant, făcuse cerere de plecare la Paris și aceasta era preocuparea lui majoră. Între timp Sergiu s-a internat, s-a operat, având o evoluție postoperatorie dramatică. Arion a plecat în această perioadă, fără să treacă să-l mai vadă, și no comment!

Evoluția ulterioară a relațiilor a mers pe aceeași linie. „Diagnoza” lui Sergiu a fost: „involuție psihică pe fond de bună stare, cu sindrom de alienare”. Și așa a evoluat în regres o relație de tip cu totul special, care ne-a ținut uniți (pe toți trei) timp de mai mulți ani, dar care a dispărut. Iar eu am avut o corespondență activă cu Arion după moartea lui Sergiu dar am întrerupt-o la un moment dat, gândind, cu o oarecare duritate: La ce bun? Trebuie să adaug faptul că Arion Roșu a întreținut relații statornice de colaborare cu Radu Bercea, directorul Institutului de Studii Orientale Sergiu Al-George, înfințat după Revoluție (chiar în prima parte a anului 1990, cu sprijinul activ al lui Andrei Pleșu, cel care l-a prețuit și l-a simpatizat pe «patronul» acestui institut).

În final nu mă lasă inima să nu spun: „Totuși într-un bilanț pozitiv, relațiile lui Sergiu cu Arion Roșu au fost foarte importante, restul fiind tăcere!”

Și acum voi încerca să prezint „istoria” redactării celor trei volume apărute între 1971-1981.

  • Filosofia indiană în texte: Bhagavad Gita, Samkhya Karika, Tarka Samgraha, 252 pagini, Ed Științifică, București, 1971.
  • Limbă și gândire în cultura indiană, 214 pagini, Ed Științifică și enciclopedică, București, 1976.
  • Arhaic și universal, India în conștiința culturală românească (Brâncuși, Eliade, Blaga, Eminescu), 295 pagini, Ed. Eminescu, București, 1981.

Primul volum Filosofia indiană în texte exemplarul original din care mai posed doar două exemplare, este o mică capodoperă, coperțile, hârtia, litera, reproducerile foto, cele trei notițe introductive, note și comentarii, sunt amețitoare; numai indicele sanscrit se întinde pe șapte pagini iar indicele de nume pe alte șase pagini. S-au făcut după acest prim volum, mai multe reeditări[3].

Dar al doilea volum Limbă și gândire în cultura indiană, (care are și splendide reproduceri foto în culori) posedă o Bibliografie selectivă pe șapte pagini, indicele sanscrit are cinci pagini iar indicele de nume proprii patru pagini, o adevărată «orgie» de referințe bibliografice(?).

Acest volum, în prima ediție, apare sub îngrijirea lui Idel Segall, acel excepțional om de cultură, pe care am avut fericirea să-l cunosc bine și despre care, doresc în mod expres să «aduc mărturie». Am fost martor direct la corecturile care s-au făcut pe manuscrisele celor două cărți (întrucât toate operațiunile se desfășurau în singura noastră cameră); aceste corecturi au fost și grele și nesfârșite, și durau până aproape de miezul nopții. Este ușor de închipuit că subsemnata nu mai reușeam să înțeleg toate inadvertențele legate de această operațiune și să-l întreb pe Sergiu aproape după fiecare ședință de corectură: „Bine dar acest domn Segal nu are casă, nu are masă, nu are o nevastă care să facă ordine în acest program haotic? Și nu-i este frică să plece aproape de miezul nopții, singur pe stradă?” Nu căpătam nici un răspuns pentru că preopinentul meu era aproape adormit și întrebările mele rămâneau pur retorice!

Au constituit o adevărată epopee aceste corecturi și oricine se uită pe texte își dă seama că era într-adevăr vorba de o muncă sisifică. Dar domnul Segal, mic de statură, grăsuț, cu obrajii foarte roșii (în sinea mea îl poreclisem Le joufflu după porecla unui personaj dickensian) era impasibil și-și continua opera de control științific fără nici un rabat la calitate, iar cărțile ieșite din mâna lui erau perfecte!

Domnule Segal te invoc în rândurile de față, cu toată emoția și cu toată deferența cuvenită unui personaj care-și făcea munca de editor (și corector) cu o probitate de fier, absolut incredibilă în anul de grație 2000 în care ne găsim.

Și nu pot decât să-mi pierd mințile de furie că ai murit în ianuarie 1999 de mâna unor canalii blestemate care te-au atacat, într-o seară târzie identică cu serile numeroase când plecai de la noi, euforic și mulțumit că „totul este bine în cea mai bună dintre lumi”! Și aceleași gânduri m-au torturat în timpul slujbei de înmormântare din acea geroasă zi de ianuarie 1999 când te-ai despărțit de această lume și de noi toți.

Dar eu mă despart acum de un alt domn Segal, acela din luna iunie 1971, când, la noi acasă, pe terasă era întinsă o masă lungă și veselă, în cinstea ieșirii cărții Filosofia indiană în texte, la care, pe lângă autor, își avea partea lui de omagii și editorul Idel Segall. Și stăteam la masă, față în față, într-o stare de euforie și râdeam cu lacrimi la bancurile pe care le povestea cu un șarm de profesionist.

Ne-am văzut ultima oară cu vreo lună înainte de ultima sa plecare, la biroul de la Casa Presei Libere, când am mâncat niște prăjituri de ciocolată cu degetele pline de cremă, și am făcut mare haz.

Domnule Segal, erai neschimbat, erai același care, cu peste 20 de ani în urmă, veneai în casa noastră, pentru corecturile la Gita.

Și fiindcă suntem la capitolul Prieteni, voi încerca să creionez, cât pot de scurt, această categorie de apropiați, care constituiau pentru Sergiu «Lumea». Erau pe de-o parte cei care au avut o trecere mai sporadică în viața noastră, iar pe de altă parte cei câțiva prieteni cu care «eram ca frații». Voi încerca să enumăr pe cei care au avut o trecere pasageră în viața noastră, dar de la care am amintiri de neuitat : Amiralul Măcelaru (una dintre ilustrele figuri ale primelor condamnări 1946-1947), poetul Andrei Ciurunga, Lucian Valea (mai ales corespondenți), domnul Flondor, Nadia și Mircea Anghelescu, poetul Cezar Baltag, prof. Sorin Vieru, Adrian Marino, Paul Miron (profsor la Freiburg), pictorul I. Nicodim, Andrei Pleșu, iar dintre prietenii de pușcărie Mihai Musceleanu și «ilustrul proaspăt lansat» I.D. Sârbu (de la care există o amplă corespondență; despre acesta nu se mai poate adăuga nimic, la ora actuală când a devenit «vedetă»).

Într-o altă categorie intră Alexandru Zub, N. Steinhardt, Dinu Noica, doctorul Gheorghe Brătescu, despre care se poate vorbi «la nesfârșit» dar nu posed acest spațiu necesar!

Și în final trei prieteni de calibru greu, care aparțineau acelei mari familii a foștilor deținuți politici, prietenii speciale clădite în condițiile speciale ale Gulagului. Acești prieteni aparțineau «lotului Noica»: Alecu Paleologu, Dinu Pillat și Theodor Enescu (critic de artă, direrctor al Muzeului Național de Artă) ambii decedați și doctorul Eusebiu Munteanu. Am fost ca o mare și nedespărțită familie, am petrecut împreună zeci de aniversări, revelioane, sărbători de Paște și Crăciun, botezuri și neuitate vacanțe la 2 Mai.

Dumnezeu ne-a dăruit un număr de ani fericiți și poate nu exagerez când spun că Sergiu, prin magnetismul lui, era un fel de pol de atracție care a condiționat durabilitatea acestei prietenii.

În finalul acestei expuneri voi încerca să creionez câteva dintre ultimele sale activități între care apariția cărții Arhaic și universal a marcat un moment important. Aceasta a fost scrisă în condiții neobișnuite: sănătatea declinantă a lui Sergiu îi îngreuna munca de redactare și atunci am hotărât împreună să încercăm o redactare la dictare, și timp de luni de zile el dicta (cu dificultăți și cu suspens uneori) iar eu scriam. Uneori avea o expresie de om hăituit, care are o idee perfectă în cap dar care idee coboară cu greu din cortex în cămașa de forță a cuvântului (chiar așa i-am și spus odată: „eu sunt pe rol de inchizitor, care culege ideile tale și te silește să le încorporezi în cuvinte”). Nu voi intra în amănunte, căci mi-ar trebui vreo zece pagini. Această carte a fost reeditată în anul 1999 într-o foarte frumoasă ediție de către Editura Herald.

A scris aceste cărți și cu erudiție dar și cu un fel de patos romantic care ajută la receptarea unui prea mare volum de idei și teoretizări abstracte.

În 1981 avea în editură traducerea cărții Bushido (în colaborare cu N. Steinhardt) și care nu a mai apărut; și tot în acel an, când a decedat avea stabilite tematica de studii pentru 1982, când avea aprobată o bursă DAAD îm RFG; cu titlul de informație dar două teme: «Logica în filosofia Mīmāṃsā» și «Categoriile sintactice pāṇiniene, asa cum sunt adoptate de gramatica tradițională tibetană».

În ziua premergătoare sfârșitului și-a revizuit fișierul noii cărți proiectate care urma să reunească, într-o viziune integratoare, teme ca limbajul metaforic al gândirii indiene coroborat cu expresii ale eu-lui profund și anume limbajul argotic și limbajul oniric.

Post mortem i-au mai apărut două articole și sunt încă două în curs de apariție ca și corespondența sa cu Mircea Eliade.

Relațiile lui cu Mircea Eliade sunt un capitol aparte, dar aș vrea să evoc un singur moment, cu valoare simbolică. Sentimentele lui față de Mircea Eliade – în afara unei poziții, pe undeva critică – erau, desigur, marcate de o puternică componentă afectivă. Primul exemplar din semnalul cărții Arhaic și universal i l-a trimis, de urgență, cu o dedicație îndelung chibzuită. Reîntors de la Congresul de la Benares fericit dar și teribil de obosit, prima întrebare s-a referit la primirea unui răspuns de la Mircea Eliade. Răspunsul nu venise și atunci a avut o replică neașteptată: «Îmi pare foarte rău, am scris această carte numai pentru el».

Redactarea acestei cărți a fost infernal de grea și de lungă – avea deja o sănătate declinantă – și atunci răspunsul meu, consternat, era justificat: „Bine dar este imoral să afirmi că ai scris o carte pentru un singur om, fie el și Mircea Eliade”.

A răspuns trist: „Și totuși așa este”. Dar a trebuit să existe și un epilog. În seara zilei în care s-a sfârșit, ultimile rânduri pe care le-a citit au fost dintr-o scrisoare a lui Paul Anghel care-i mulțumea pentru volum și-i spunea:

„Ați scris o carte pe care sunt sigur că Mircea Eliade ar fi dorit mult s-o scrie, dar n-a scris-o și nici n-o va face vreodată”.

Ciclul se închisese: Sergiu Al-George și-a început cariera de indianist la 17 ani, citindu-l pe Mircea Eliade și și-a încheiat-o la 59 de ani având sub ochi numele său asociat cu al acestuia.

Acesta a fost Sergiu Al-George orientalistul, cercetătorul solitar care și-a făurit singur statutul pe plan național și internațional; a dus o nesfârșită luptă în care nu știi unde se termină înfrângerea și unde începe biruința; a fost unul dintre cei mulți care în acest ev întunecat și-au tras lumina din ei înșiși și și-au fost lor înșiși și maestru și elev, și conținător și conținut și, credem, că este de datoria noastră, cei care l-am cunoscut, să povestim despre el.


[1] Postfață la Bhagavad Gita, Editura Informația 1992; Șocul amintirilor Editura Informația 1992;

[2] Se păstrează o prezentare a activității literare a lui Vasile Al-George, scrisă de mâna lui Sergiu Al-George, acesta a fost colaborator la revistele, Flacăra, Gândirea, Cosânzeana, Cele trei Crișuri, Pagini basarabene; și tot de mâna acestuia este scrisă și o prezentare a unchiului său Ion Al-George (cu activitate literară) și care, printre altele, a fost și bibliotecar al Fundațiilor Regale.

[3] Dintre care două cu textul sanskrit, la Ed. Informația text îngrijit de Constantin Făgețan și la Ed. Herald realizat de Vlad Șovărel).

Published inUncategorized