Skip to content

Gramatica limbii sanscrite

Kindle

– Theofil Simenschy –

Această gramatică, prima care apare în Romînia, are drept scop de a servi ca bază pentru studiul limbii și literaturii sanscrite clasice. Pe lîngă aceasta, sperăm că ea va fi de folos și acelora care se ocupă cu gramatica comparată a limbi­lor indo-europene, în special a limbii grecești și a celei lati­nești. Înțelegerea temeinică a structurii acestor limbi este imposibilă fără cunoașterea limbii sanscrite.

Gramatica de față tratează numai despre sanscrita clasică, fără de care nu se poate învăța cea vedică, mai complicată morfologic și mai importantă din punct de vedere comparativ.

Spre a ușura învățarea regulilor și a paradigmelor, am transcris cuvintele sanscrite în alfabetul latin. Citirea unui text în caractere devanāgarī este foartc grea pentru începător și-i răpește mult timp. Pe lîngă aceasta, ar fi fost imposi­bil de procurat litera necesară și de găsit tipografi calificați pentru o astfel de lucrare.

Ca și la alcătuirea gramaticii limbii latine și a celei grecești, am urmat și aici principiul: ne quid nimis, înlăturînd tot ce, deocamdată, ar fi fost de prisos. Principiul acesta apare mai ales în fonetică, unde s-au dat numai regulile indispensabile pentru înțelegerea paradigmelor. Formularea acestor reguli s-a făcut cît mai simplu cu putință (cf. d.e. 8b, 16a, 43 etc.), spre a putea fi reținute. Astfel, de pildă, e îndoielnic că formularea ce se dă de obicei regulilor privitoare la cerebralizarea lui n și a lui s ar fi de mare folos începătorului (presupunînd că ar fi în stare să le învețe). De aceea am preferat să le dau forma vagă, dar accesibilă, de la § 43.

Unele reguli fonetice, ca d.e. acele privitoare la n intercalar, nu sînt juste decît din punct de vedere descriptiv; ex­plicația lor istorică este alta (astfel n intercalar nu-i decît un n analogic).

Simpla trimitere la regulile fonetice respective n-ar fi fost de ajuns pentru înțelegerea paradigmelor. De aceea am dat la fiecare paradigmă explicațiile necesare pentru înțelegerea ei, atît în ceea ce privește tulpina, cît și-n privința termina­țiilor și a regulilor fonetice de combinație internă. Fără aceste explicații, paradigmele ar fi fost un simplu aide-mémoire pentru profesor, dar o enigmă pentru student.

Dată fiind importanța terminațiilor în flexiune, am sepa­rat în paradigmă, peste tot unde a fost posibil, terminația de tulpină. Prin aceasta, ambele apar mai lămurit și paradigma se poate studia mai ușor. Tot astfel am separat caracteristica optativului și vocala de legătură -i-, mai ales la perfect.

Deși această gramatică este descriptivă și urmărește un scop practic, n-am putut să nu arăt unele asemănări evidente între morfologia sanscrită și cea greacă sau latină. Ele au fost indicate numai acolo unde se impuneau oarecum de la sine (d.e. 181, a). Am preferat însă să spun mai degrabă prea puțin, decît prea mult, consecvent principiului de mai sus.

Deoarece accentul din sanscrita clasică nu are nici o legă­tură cu cel indo-european, am dat cîteva reguli generale cu privire la accentul vedic, care oglindește foarte bine pe cel indo-european și prin aceasta prezintă o deosebită importanță pentru gramatica istorică a limbii sanscrite și mai ales pentru gramatica comparată în general. Pentru același motiv, am notat accentul în toate paradigmele, și numai acolo. Aceasta este cea mai însemnată abatere de la metoda pur descriptivă pe care am adoptat-o în alcătuirea manualului.

Am păstrat termenii speciali din gramatica sanscrită, ca: guṇa, vr̥ddhi, samprasāraṇa etc., pentru că erau intraductibili, la fel ca de pildă Umlaut sau Brechung din gramatica ger­mană. De altfel, termenii aceștia se găsesc în orice gramatică sanscrită. M-am ferit totuși să întrebuințez termenii parasmai padam (activ) și ātmane padam (mediu), spre a nu pro­duce confuzie și pentru că termenii „activ” și „mediu” sînt întrebuințați în toate gramaticile, mai ales în gramatica com­parată.

Deși manualul de față se ocupă numai cu fonetica și mor­fologia, am socotit că-i necesar să dăm și unele lămuriri sin­tactice, ca d.e. cu privire la întrebuințarea cazurilor (58 sqq.) sau a timpurilor (192a).

Pentru a înlesni consultarea manualului, am adăugat la sfîrșit două indice: unui sanscrit, celălalt de materii.

Iași, aprilie 1959.


– Alfabetul –

  1. Alfabetul sanscrit are următoarele 49 de litere:
Vocale
Scurte

a, i, u

Lungi

āīūr̥̄l̥̄

 

Diftongi
Scurți

e, o

Lungi

ai, au

Visarga

Anusvāra sau 

Consoane

1. Oclusive

Surde Surde aspirate Sonore Sonore aspirate Nazale
guturale k kh g gh
palatale c ch j jh ñ
cerebrale ṭh ḍh
dentale t th d dh n
labiale p ph b bh m

2. Semivocale

y, r, l, v

3. Spirante
palatală ś
cerebrală
dentală s
  1. Visarga () înlocuiește pe s sau pe r final (16, 4).
  2. Anusvāra ( sau ) înlocuiește o nazală (7; 51, 2).
    1. În alfabet visarga şi anusvāra stau înaintea primei consoane (k).
  3. Ordinea de mai sus a literelor alfabetului este aceea în care sînt clasate şi descrise sunetele de către gramaticii indieni. Ea a fost adoptată de învăţaţii europeni pentru dic­ționare, indice etc.
  4. Primele două consoane din seriile 1-5 de oclusive şi cele trei spirante sînt surde; toate celelalte sunete, inclusiv vocalele și diftongii, sînt sonore.

– Pronunțarea –

  1. , r̥̄ şi sînt vocale; se pronunţă ca r în cuvîntul Brno sau în cuvîntul romînesc bîrnă; se pronunţă ca el în cuvîn­tul german Gabel „furculiţă” (Gabl).
    1. Indienii moderni pronunţă , r̥̄ şi ca ri, , li; la fel fac şi mulţi învăţaţi-europeni.
    1. Anusvāra înainte de o spirantă sau de h se pronunţă ca n final în limba franceză; cînd stă la sfîrşit, se pronunţă ca m.
    2. Aspiratele: kh, gh se pronunţă: k + h, g + h etc.
    3. Nazala guturală se pronunţă ca n în cuvântul lung.
    4. Palatala c se pronunţă ca în rom. ce; nazala palatală ñ, ca în rom. niá.
    5. Cerebralele: ,  etc. se pronunţă ca dentalele respec­tive, t, d etc., însă cu vîrful limbii îndoit înapoi. Cerebralele provin mai ales din dentale (43-44).
    6. y se pronunţă ca i în iată; v ca în engleză w, în cuvân­tul water „apă”.

– Accentul –

În sanscrita clasică se accentuează silaba penultimă dacă e lungă; d.e.: bhavā́mi „eu sînt”; – bhavánti „ei sînt”.

Dacă silaba penultimă e scurtă, se accentuează antepenultima; d.e.: bhávati „el este”.

Dacă și antepenultima este scurtă, atunci se accentuează silaba a patra de la sfîrșit; d.e.: dúhitaram „pe fiică”.

Regula accentului este, deci, aceeași ca în limba latină, cu deosebirea că în sanscrită poate fi accentuată și silaba a patra de la sfîrșit.

  1. În limba vedică accentul era cu totul diferit. Numeroasele reguli privitoare la acest accent se pot rezuma astfel:
    1. În declinare:
      1. Vocativul poartă totdeauna accentul pe prima silabă (așa trebuie socotit ca accentuat vocativul și atunci cînd stă în paradigmă alături de nominativ).
      2. Dacă o tulpină nu e accentuată pe silaba finală (d.e. bhágavant, sumánas), accentul rămîne pe aceeași silabă în tot cursul declinării (afară de vocativ; v. 1).
      3. Dacă tulpina e accentuată pe finală (ca, de pildă, la cuvintele monosilabice), atunci ea își păstrează accentul pe aceeași silabă la cazurile tari (64, 1). La cazurile slabe, accentul stă uneori pe terminație, mai ales cînd aceasta începe cu o vocală (64, II, 2); d.e.: nom. sg. náu-ḥ „corabie”; ins. sg. nāv-ā́; ins. pl. nau-bhíḥ; – mahánt „mare”, ins. sg. mahat-ā́, însă ins. pl. mahád-bhiḥ.

Cele mai multe cuvinte monosilabice se declină ca náu-ḥ, adică poartă accentul pe rădăcină numai la cazurile tari; cf. scr. pā́t, „picior”, loc. sg, pad-í cu grec. (doric) πῶς, dat. sg. πoδ-í.

II.1. În conjugarea tematică accentul rămîne constant pe aceeași silabă (202,3,a).

2. În conjugarea atematica numai tulpina tare e accentuată; cînd tulpina e slabă, accentul stă pe terminație (209,1,a).

b. Regulile de mai sus se pot rezuma, la rîndul lor, astfel:

  1. Tulpina tare (în declinare și în conjugare) are totdeauna accentul pe ea (64, I; 209, 1, a).
  2. Tulpina slabă în declinare este adesea neaccentuată, mai ales la cazurile foarte slabe; în conjugare tulpina slabă nu are niciodată accent (209, 1, a).

– Apofonia –

  1. Vocalele au în sanscrită trei grade apofonice: gradul redus, gradul tare și gradul lungit. La gradul redus stau voca­lele simple: i, u etc.; gradul tare e numit de indieni guṇa; iar gradul lungit se numeşte la ei vr̥ddhi.

Aceste grade sînt indicate în tabloul de mai jos:

Vocale simple aā iī uū
Guṇa aā e o ar al
Vr̥ddhi ā ai au ā

10. Guṇa şi vr̥ddhi sînt schimbările cele mai regulate şi cele mai frecvente ale vocalelor şi se găsesc peste tot în flexiune şi în derivare.

11. O vocală guṇa se deosebeşte de vocala simplă corespunzâtoare printr-un element a pus înaintea ei şi combinat cu ea după regulile uzuale. O vocală vr̥ddhi se formează printr-o nouă adăugare a lui a înaintea vocalei guṇa. Astfel guṇa corespunzător lui i sau ī este e (a+i); iar vr̥ddhi corespunză­tor este ai (a+e).

12. În toate fenomenele de guṇa a rămîne neschimbat, căci a este propriul său guṇa; tot astfel şi ā rămîne şi el neschimbat, atît în guṇa cît şi în vr̥ddhi.

13. Vocala nu poate fi transformată în guṇa într-o silabă radicală lungă şi închisă, ca d.e.: jīv, „a trăi”, nind, „a cri­tica”.


– Consoane finale în pauză –

14. Cînd un cuvînt se termină în mai multe consoane, nu rămîne decît prima; d.e.: *sants > san „fiind”.

15. Consoana finală a unui cuvînt în pauză poate fi nu­mai o surdă, o nazală sau visarga.

Palatalele însă fac excepție (v. 16, 2).

16. 1. Sonorele și aspiratele, cînd sînt finale, devin surde, d.e.: tad > tat „aceasta”; *yudhs > yudh (v. 14) > yut „lupta”.

Și aici palatalele fac excepție (v. 2).

a. Dacă o silabă radicală începe cu o sonoră și sfîrșește cu o sonoră aspirată, atunci aspirația trece la consoana inițială; d.e.: budh „a observa” > bhut.

2. Consoanele palatale finale se schimbă în k; d.e.: vāc > > vāk „voce”; – sraj > srak „coroană”.

a. Uneori j > : devarāj >, devarāṭ „regele zeilor”.

3. Spirantele ś,  și aspirata h, cînd sînt finale, devin și ele k său ; d.e.: dig > dik „regiune”; însă: vig > viṭ „popor”; ṣaṣ > ṣaṭ „șase”; madhulih > madhuliṭ „albină”.

4. r, s >  după o vocală; d.e.: punar > punaḥ „iarăși”; aśvas > aśvaḥ „cal”.

17. Transformările sunetelor în propoziție și înlăuntrul cu­vintelor se numesc saṁdhi „combinație”.


Schimbări fonetice în propoziție

Vocale finale și inițiale

18. Se numesc vocale asemănătoare acele care nu se deo­sebesc decât cel mult prin cantitate; d.e.: a și a, ā.

19. Vocalele asemănătoare se contrag în vocala lungă co­respunzătoare; d.e.: a + a > ā; i + i > ī; a + ā > ā; u + u > ū etc.; d.e.: na asti iha > nāstīha „(el) nu-i aici”; – na āsīt > nāsīt „(el) nu era”; – sādhu uktam > sādhūktam „bine spus”.

20. Vocalele a și ā se contopesc:

  1. împreună cu o vocală diferită, în guṇa acesteia (11); d.e.: na iha > neha „nu aici”; – sā uvāca > sovāca „ea grăi”; yathā r̥ṣiḥ > yatharṣiḥ „ca un sfînt”.
  2. Împreună cu un diftong, în vr̥ddhi corespunzător aces­tuia (11); d.e,: adya eva > adyaiva „încă azi”; — sā oṣadhiḥ > sauṣadhiḥ ,,buruiana de leac”.

21. Vocalele i (ī), u (ū) și se transformă înaintea unei vocale diferite în semivocalele corespunzătoare; d.e.: ī > y; – > v; –  > r; d.e.: upari upari > upary upari „sus deasupra”; – astu etat > astv etat „să fie aceasta”; — duhitr̥ arthe > duhitrarthe „din cauza fiicei”.

22. a inițial se elide după e și o (e + a > e, o + a > o); d.e. te api > te ’pi „și aceștia”; – aśvaḥ api > aśvo ’pi „și calul” (35, I, 1).

23. e și o devin a, dacă urmează o vocală (afară de a) (v. 22); d.e.: vane āste > vana āste „el stă în pădure”; – prabho ehi > prabha ehi „stăpîne, vino”.

24. ai devine ā, iar au devine āv, dacă urmează o vocală; d.e.: tasmai adāt > tasmā adāt „el îi dădu”; — tau ubhau > tāv ubhau „aceștia doi”.

  1. ī, ū și e de la forme de dual și-n amī (186) rămîn neschimbate înain­tea vocalelor și nu dau loc la eliziune; d.e.: cakṣuṣī ime „acești doi ochi”; — kanye āsāte atra „(două) fete șed aici”.

Consoane finale
Oclusive finale

25. O consoană finală surdă a formei cuvântului în pauză rămîne numai înaintea unei surde. Înaintea unei sonante (inclusiv vocalele), ea se transformă în sonoră, iar înaintea unei nazale în nazala corespunzătoare. D.e.: āsit rājā > āsīd rājā „a fost un rege”; — abhavat atra > abhavad atra „el era aici”; – tat na > tan na „aceasta nu”; – vāk me > vān me „vorba mea”.

26. t final al unui cuvînt în pauză este asimilat cu con­soana inițială a cuvântului următor, dacă e palatală, cerebrală sau l; d.e.: tat ca > tac ca „și aceasta”; – tat jalam > taj jalam „apa aceasta”; – tat labhate > tal labhate „el dobân­dește aceasta”.

27. t final înainte de ś inițial devine de asemenea c, iar ś se schimbă în ch: (t + ś > c + ch);e.: tat śrutvā > tac chrutvā „auzind aceasta”.

Nazale finale

28. O nazală finală, afară de m, după o vocală scurtă și înaintea unei vocale inițiale, este dublată; d.e.: āsan atra > āsann atra „ei erau aici”.

29. m final înaintea oricărei consoane devine anusvāra (3; 7); d.e.: tam ca > taṁ ca „și pe acesta”.

30. n final devine:

  1. înaintea unei palatale, cerebrale sau ś, nazala corespunzătoare acestei clase; d.e.: tān janān „pe acești oameni”; –  ś inițial se schimbă de obicei în cch; d.e.: tān śaśān (ac. pl.) > tāñ śaśān sau tān chaśān „pe acești iepuri”.
  2. înainte de l, n final devine l nazalizat; d.e.: tān lokān (ac. pl.) > tāl lokān „aceste lumi”.

31. Între n final și o palatală, cerebrală sau dentală inițială se intercalează spiranta corespunzătoare acestora, iar n devine anusvāra (7); d.e.: bharan ca > bharaṁś ca „și purtînd”; – tān tān (ac. pl.) > tāṁs tān „pe aceștia și pe aceia”.


Visarga în propoziție

Visarga înainte de surde

32. Visarga (16, 4), înainte de guturale și labiale surde și înaintea unei spirante, rămîne neschimbat; d.e.: tāḥ kanyāḥ „aceste fete”;  punaḥ punaḥ „mereu”; – aśvāḥ ṣaṭ „șase cai”.

33. Înaintea unei palatale, cerebrale sau dentale apare, în loc de visarga, spiranta corespunzătoare consoanei care urmează; d.e.: aśvaḥ, însă aśvaś ca „și calul”; – punaḥ, însă punas tatra „iar acolo” etc. 

Visarga înainte de sonore

34. După o vocală, afară de a, ā:

  1. Visarga apare ca r; d.e.: matiḥ mama > matir mama „părerea mea”; paśuḥ iva > paśur iva „ca o vită”; – guṇaiḥ yuktaḥ > guṇair yuktaḥ „înzestrat cu virtuţi”.
  2. Înaintea unui r iniţial visarga cade, iar vocala prece­dentă, dacă-i scurtă, se lungește; d.e.: taruḥ rohati > tarū rohati „copacul crește”.

35. După vocalele a, ā:

  1. Dacă visarga stă pentru –s; atunci:
  1. aḥ înaintea unei consoane sonore și înainte de a devine o; d.e.: aśvaḥ, însă aśvo vahati „calul trage”; aśvaḥ api > aśvo ’pi „și calul” (22).
  2. aḥ înaintea altei vocale devine –a, cu hiat; d.e.: aśvaḥ, însă aśva iva „ca un cal”; — aśva uvāha „calul trase”.
  3. āḥ înaintea oricărei sonore devine –ā; d.e.: aśvāḥ, însă aśvā vahanti „caii trag”; aśvā ūhuh „caii traseră”.
  1. Dacă visarga stă pentru –r (16, 4), atunci devine –r înaintea oricărei sonante; însă înaintea unui r iniţial visarga e tratat ca la 34, 2; d.e.: punaḥ, însă punar asti „e din nou; – punā rohati „crește din nou”.

36. h inițial transformă o surdă precedentă, din forma cuvîntului în pauză, în sonoră (25) iar h devine aspirata sonoră corespunzătoare; (adică: surdă + h > sonoră + sonoră aspirată); d.e.: vāk hi > vāg ghi „căci cuvintul”; – tat hi > tad dhi „căci aceasta”.

37. ch inițial devine cch după o vocală scurtă, după  „să nu” și după ā „spre”: na cchindanti „ei nu taie”.

  1. ch se scrie cch în interiorul cuvîntului, după orice vocală; d.e.: ciccheda „el a tăiat”.
  2. Cu privire la schimbarea lui c în ch după t și n, v. 27 și 30, 1.

Simenschy, Theofil. Gramatica limbii sanscrite. București: Editura Științifică, 1959, 164 p.

Kindle
Published inTheofil Simenschy