Skip to content

I – Definițiunea etimologică a religiunii. Originea ei

Kindle

1. Cuvântul religiune este indiscutabil de origine latină. Asupra cuvântului sau a rădăcinii din care el se
trage, sunt însă mai multe păreri. 

Astfel, Cicero îl deduce dela re-legere = a reciti, a medita, a reflecta și a venera, a cinsti pe cineva.

Virgiliu, și alții după el, îl deduc din relinquere = a rămâne, a deosebi, a pune la o parte, a respecta sau
venera.

Marele scriitor bisericesc apusean, fericitul Augustin († 420), îl deduce dela re-eligere = a alege din nou.

Scriitorul bisericesc, tot apusean, Lactanțiu († 325), îl deduce dela re-ligare = a lega din nou sau reciproc, ori a uni.

Această din urmă etimologie este admisă de cei mai mulți filologi și teologi. Privită dar din punct de vedere etimologic, religiunea este legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu. Ea se manifestă prin cunoașterea și adorarea lui Dumnezeu. De aceea a fost definită și ca modus cognoscendi et colendi Deum.

Cunoașterea lui Dumnezeu este partea teoretică a religiunii și este cuprinsă în doctrina sau învățătura religioasă. Adorarea este partea practică și constă din vieață morală și acte de cult. Doctrină, morală și cult sunt dar cele trei elemente constitutive ale religiunii, care stau între ele în strânsă legătură.

În vorbirea zilnică se înțelege de obiceiu prin religiune numai îndeplinirea actelor cultului. O asemenea înțelegere este unilaterală și duce la un formalism sec și primejdios.

Pentru a ne putea da seama și mai bine de ceea ce este religiunea, trebue să facem deosebire între religiunea internă și religiunea externă.

Prin religiunea internă sau subiectivă se înțelege ceea ce simte în sufletul său omul care se află în legătură cu Dumnezeu, adică sentimentul religios; iar prin religiune externă sau obiectivă se înțelege felul cum se manifestă în afară sentimentul religios, sau cu alte cuvinte cultul și morala. De fapt, religiunea internă și externă sunt cele două părți care constitue întregul ce poartă numele de religiune. Una fără alta nu poate exista și acolo unde le întâlnim separate, n’avem în față religia în adevăratul înțeles al cuvântului, ci numai un simulacru al ei. Rapartul dintre ele este ca cel dintre suflet și trup, dintre fond și formă, dintre miezul și coaja unui fruct. Religiunea internă este sufletul, fondul, miezul, iar cea externă este trupul, forma, coaja sau învelișul.

Acum am putea defini mai complet religiunea, astfel: Un raport liber și conștient al omului cu Dumnezeu, raport care se traduce în suflet prin sentimentul religios, iar în afară prin cult și morală.

În orice religiune deosebim dar următoarele elemente esențiale:

  1. Un Dumnezeu spiritual, personal și mai presus de lume, ca obiect al ei;
  2. Pe om, conceput ca ființă spirito-corporală, adică înzestrată, pe lângă trup, și cu suflet spiritual, liber și nemuritor, ca subiect al religiei;
  3. Un act al voiei dumnezeiești de a se face cunoscut omului, sau revelația dumnezeiască, fără de care omul n’ar putea cunoaște pe Dumnezeu;
  4. Sentimentul religios, care este ecoul sufletesc al raportului dintre om și Dumnezeu și
  5. Cultul și morala ca exteriorizări, înfăptuiri concrete ale acestui raport.

2. Originea religiunii. Religiunea fiind o legătură vie între Dumnezeu și om, originea ei trebue căutată atât în Dumnezeu, cât și în om.

Faptul că omenirea n’a fost niciodată fără religiune, că deci omul a avut religiune întotdeauna, pentru care i s’a zis – de unii filosofi – „animal religios”, este un indiciu sigur, că religiunea este un produs al sufletului omenesc, o proprietate, o însușire a lui. Într’adevăr, precum omul n’ar putea merge, auzi, vedea, vorbi, judeca, etc., dacă n’ar avea în firea sa posibilități date și pre­dispozițiuni spre acestea, tot astfel n’ar putea fi religios, dacă n’ar avea predispozițiunea firească de a fi religios. Omul este chinuit de dorința de a cunoatșe pe Dumnezeu, de a sta în legătutră cu el, cum zice fericitul Augustin: Fecisti nos ad te, Domine, et inqietum est cor nostrum donec requiescat in te”. Această dorință o putem privi ca predispoziția religioasă a omului, ca imboldul sufletesc care împinge, silește pe om să ajungă pe diferite căi, la ideea de Dumnezeu, să creadă în El și să ia față de El o anumită atitudine, pe care o arată în afară prin anumite fapte. Cu îmbogățirea experienței sulfletești și cu înaintarea în cultură și potrivit cu personalitatea sa morală, omul își înfățișează în curgerea timpului, pe Dumnezeu și raportul său cu El, în forme tot mai demne și mai nobile.

Dar această predispoziție a omului spre religiune și-a câștigat-o el prin vreo străduință sau vreun merit personal? Aceasta s’ar putea afirma numai în cazul când omul ar fi însuși creatorul său, autorul ființei sale. Cum însă el este creatura lui Dumnezeu, originea sau proveniența predispoziției religioase din sufletul său este dela Dumnezeu, așa că, în ultima analiză, religiunea își are originea indirect în Dumnezeu.

Afară de aceasta, religiunea își are originea și direct în Dumnezeu, căci el s’a descoperit celor dintâi oameni, le-a făcut cunoscută voia sa și a stabilit raportul ce trebue să existe între El, Creatorul, și omul, creatura sa. Desigur că, și fără această descoperire, omul ar fi ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu, mulțumită predispoziției religioase din sufletul său, dar aceasta ar fi mers prea încet și n’ar fi fost scutită de rătăciri.

Cei care nu admit originea supra naturală a religiunii, au încercat s’o explice prin diferite ipoteze. Iată cele mai însemnate din ele:

  1. Magismul. Omul a trăit mult timp în stare de sălbăticie. Atunci el a încercat să-și supună puterile naturii prin magie. Când a văzut că prin magie nu-și poate ajunge scopul, a inventat zei personali, asemenea sieși, cărora a început să le ceară ajutor. – Astfel religiunea ar urma magiei și s’ar fi născut din ea. Adevărul este contrariul: magia a luat naștere din religiune.
  2. Animismul. Omul primitiv a populat întreaga natură cu spirite asemănătoare cu sufletul său, l-a ierarhizat și a făcut din ele divinități superioare.- Amimismul nu este însă propriu vorbind o religiune, ci o superstiție și n’a precedat religiunii, ci a izvorît din ea și trăiește alături de ea. Geneza și evoluțila lui, așa cum o pre­supune ipoteza animistă, sunt inadmisibile din punct de vedere psihologic.
  3. Fetișismul. În simplitatea sa, omul primitiv a adorat tot felul de obiecte materiale, pentru cuvântul că a crezut că în ele locuește un spirit. – Fetișismul este dar o formă a animismului, mai nou decât el, și o superstiție, ca și el, care trăiește încă în mințile celor inculți. El n’a format niciodată religiunea vreunui popor.
  4. Frica de fenomenele îngrozitoare ale naturii ar fi cea care a condus pe cei dintâi oameni la ideea de zei și la cultul datorit lor, cum a zis poetul latin. Lucretius: „Primus in orbe deos timor fecit, ardua de coelo fulmina cum caderent”. – Dar, mai întâi, primitivul nu este așa de fricos, cum îl presupune această ipoteză, ci dimpotrivă, e foarte curajos. Al doilea, dacă religiunea s’ar fi născut din frică, ar urma să fie numai divinități rele iar nu și bune. Al treilea, odată cu dispariția fricii față de fenomenele naturii, ar fi trebuit să dispară și religia, potrivit legii: cessante causa, cessat effectus.
  5. Impostura. Oamenii de stat, regii, preoții ar fi inventat ideea de zei, ca să poată ține mai ușor în ascultare pe supușii lor. – Dar de unde au luat aceștia ideea de zei? Dacă aceasta s’ar fi putut într’unul sau mai multe state, nu s’ar putea face pe toată întinderea globului, așa că nu s’ar putea explica universalitatea religiunii. În ce privește pe preoți, ei nici într’un caz n’au putut inventa religiunea, pentrucă ei sunt servitorii unei religiuni și dacă ei ar fi inventat pe zei, se pune întrebarea: dar pe ei cine i-a inventat?
  6. Adorarea naturii, a agenților și fenomenelor ei, a corpurilor cerești, a munților, râurilor, arborilor, animalelor, etc. – Aceasta o întâlnim în multe din religiunile popoarelor vechi și ale primitivilor de azi, dar nu poate fi prima formă a religiunii, ci e ceva mai târziu, pentrucă, de unde ar fi putut lua ideea de divinitate cei care au îndumnezeit natura, dacă n’ar fi existat deja religiunea?
  7. Totemismul și Tabuismul. Totemismul este adorarea unor animale, care sunt considerate ca strămoși ai omului, iar Tabuismul este ipoteza care susține că religiunea ar fi luat naștere din tabu, adică din interzicerea de a fi atinse anumite lucruri. – Și unul și altul se întâlnesc în deosebi la primitivii din Australia și sunt simple practici, care au la bază religiunea.
  8. Sociologismul. Ca și dreptul și morala, religiunea ar fi produsul societății, care a impus-o individului. Dar, după concepția sociologică, religiunea ar fi un fenomen, care nu și-a făcut apariția decât târziu, când societatea era destul de bine organizată și înaintată. Dar până atunci, oamenii – și în grupuri sociale și individual – n’au avut religiune? Istoria, preistoria, paleontologia și etnografia ne spun, că da. Deci nici această ipoteză nu explică în chip satisfăcător originea religiunii.
Kindle
Published inUncategorized