Skip to content

III – Politeism și Monoteism

Kindle

1. Originea religiunii nu poate fi, cun am văzut, decât supranaturală, adică cuprinsul sau noțiunile ei au fost descoperite omului de Dumnezeu.

Se pune însă dela început întrebarea: Cum trebue înțeleasă revelațiunea sau descoperirea dumnezeiască primitivă? Este ea ceva dinafară de om, o acțiune a lui Dumnezeu asupra omului, un fel de învățătură sau comunicare făcută de Dumnezeu omului? Sau este ceva intern, o inspirațiune pusă de Dumnezeu în inima omului, sădirea sau plantarea în inima lui a unei conștiințe mai mult sau mai puțin clare despre divinitate și a raportului omului cu ea, conștiință pe care omul a aprofundat-o, lărgit-o și îmbogățit-o prin propria sa experiență și reflexiune?

Cea dintâi concepțiune despre revelațiune, deși cu putință și demnă atât de Dumnezeu, cât și de om, este to­tuși admisă de puțini teologi, pentrucă înfățișează pe Dumnezeu prea antropomorf: ca un dascăl ce-și instruește elevii. Apoi, dacă Dumnezeu ar fi predat omului noțiunile de religiune în chip direct sau personal, acelea ar fi fost atât de lămurite și s’ar fi întipărit altât de adânc și de durabil în sufletul său, încât niciodată nu s’ar fi uitat sau întunecat, cum s’a întâmplat.

Al doilea fel de concepere a revelațiunii primitive ca descoperire sau luminare internă este mai ușor de admis, pentrucă este mai potrivit cu firea rațională și liberă a omului. Astfel înțeleasă, revelațiunea divină o întâlnim și în filosofia păgână. Așa de ex. Socrat; atribuia toate cugetările sale filosofice demoniului, pe care-l socotea că locuește în sufletul său și învață că aceiași zei care vorbesc prin oracole, locuiesc în interiorul nostru. Stoicii de asemeni învățau că materia cosmică este organizată și primește anumite forme prin intermediul unei puteri dumnezeiești numită Logos sperrnaticós, în care sfântul Justin Martirul și Filosoful vede revelațiunea dumnezeiască făcută păgânilor. Tot astfel trebue luată și acțiunea Cuvântului dumnezeiesc despre care sfântul evanghelist Ioan scrie în prologul Evangheliei sale: „Și cuvântul în lume era și lumea printr’Însul s’a făcut, dar lumea pe Dânsul nu l-a cunoscut”.

A doua întrebare care se pune este: În ce a constat revelațiunea primitivă?

Biblia ne spune că Dumnezeu a înzestrat pe cei dintâi oameni, pe care El i-a creat, cu inteligență vie și jude­cată dreaptă, și nu putem crede că a putut fi altfel creatura rațională a lui Dumnezeu. Unei astfel de creaturi, Dumnezeu nu-i putea descoperi decât idei clare și precise despre sine și despre raportul omului cu Sine. Care altele puteau fi aceste idei decât că: Dumnezeu este spirit, că e unul, că e Creatorul și Pronietorul întregii lumi și deci și al omului și că prin urmare omul trebue să se supună voinții divine.

Religiunea primilor oameni a fost dar monoteistă și nu se putea să fie altfel, chiar dacă omul ar fi ajuns la ideea de Dumnezeu numai prin puterile sale sufletești, pentrucă mintea sa întreagă și inima nepervertită nu concepe pe Dumnezeu decât ca unul, ideea de mai mulți Dumnezei sau politeismul fiind un nomsens pentru o minte sănătoasă.

Dar prima pereche de oameni ieșită din mâna lui Dumnezeu a călcat voia lui și s’a înstrăinat de El. Ca urmare a acestui păcat numit originar, mintea li s’a întunecat, inima s’a pervertit și voința li s’a slăbit. Aceste triste urmări ale păcatului au mers crescând, încât omenirea străveche a ajuns în scurtă vreme într’o stare de decădere generală. În această stare, oamenii au uitat, că Dumnezeu e unul, că e spirit și că e Creatorul și Providențiatorul și, cu mintea lor întunecată și rătăcită, și-au făurit mai mulți Dunmezei și i-au înfățișat sub chip omenesc și de animale, sau ceea ce e și mai grav, au îndumnezeit și ceea ce era neînsuflețit în jurul lor sau deasupra capului lor, ca: râuri, lacuri, izvoare, mare, arbori, stânci, vântul, ploaia, fulgerul, tunetul, soarele, luna, stelele, lumina, întunerecul, etc., etc.

Așa s’a ajuns dela monoteismul primitiv curat și spiritual, la politeism cu toate formele lui: Zoolatrie, fiziolatrie, astrolatrie, la animism și la fetișism, cum zice sfântul apostol Pavel: „…Au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios în închipuiri de om stricăcios și de pasări și de vietăți cu câte patru picioare și de târîtoare… și adevărul dumnezeiesc cu minciuna și s’au închinat și au slujit făpturii, iar nu Făcătorului (Romani I, 23, 25).

Dumnezeu însă n’a lăsat toată omenirea și pentru totdeauna să meargă pe drumul pierzării, ci a ales un popor, poporul israelit, pe care l-a condus și format așa fel ca, prin el întreaga omenire să ajungă din nou la cunoașterea adevăratului și unicului Dumnezeu, și la adorarea cuvenită lui. Poporului israelit, Dumnezeu i-a descoperit voia sa din ce în ce mai dar prin prooroci și a făcut să se nască în mijlocul lui Mântuitorul Hristos, care a adus lumii revelațiunea deplină, pentrucă El a fost Dumnezeu și om în una și aceeași persoană.

Religiunea întemeiată de Iisus Hristos Mântuitorul este restabilirea și desăvârșirea religiunii date de Dumnezeu celor dintâi oameni, este monoteismul cel mai curat și mai înalt.

Pe când poporul israelit a fost condus direct de Dumnezeu și a luminat ca o făclie în întunerec, celelalte popoare au fost lăsate în voia propriilor lor puteri și, numai ici și colo și din când în când, Duhul lui Dumnezeu a străfulgerat în sufletul câte unui mare înțelept, deslușindu-i pentru o clipă calea întoarcerii la monoteism.

Aceasta este explicația pe de o parte a rătăcirilor din ce în ce mai grave în care s’a înfundat politeismul cu toate ramificațiile lui, iar pe de altă parte a apariției în sânul păgânismului a unor înțelepți profani sau religioși, cum au fost: Zaratuștra, Laoce, Confuce, BuddhaAnaxagora, Socrat, Platon și alții, care s’au ridicat la o concepție mai adecvată despre Dumnezeu, iar unii din ei au întrezărit chiar monoteismul. Licăririle de lumină ale acestor înțelepți au descoperit desimea întunerecului și adâncimea prăpăstiei în care zăcea omenirea păgână și au făcut-o să dorească, să caute lumina adevărului religios și bună parte din ea să-l și primească, atunci când a fost adus lumii în toată plinătatea lui de către Mântuitorul Hristos.

Aceasta este calea indirectă, metoda experienței proprii, prin care Dumnezeu a pregătit cea mai mare parte a lumii vechi pentru ajungerea din întunerec la lumină, dela rătăcire la adevăr, dela politeismul multiform la monoteismul creștin.

Nu toate popoarele politeiste și nici chiar Iudeii n’au primit nici până astăzi, după aproape două mii de ani dela venirea Mântuitorului în lume, monoteismul creștin. Aceasta însă nu trebue să ne facă să ne îndoim, că va veni ziua când „va fi o singură turmă și un păstor”, pentrucă chestiunile religioase trebuesc privite și tratate sub specie aeternitatis.

2. Raționaliștii și evoluționiștii susțin că religiunea a început cu formele cele mai simple, cu animism; fetișism etc. și s’a ridicat și spiritualizat treptat, până ce a ajuns la creștinism.

Monoteismul este dar, după această ipoteză – care poartă frumosul nume de a ameliorațiunii – târziu de tot și un produs al conștiinței religioase ajunse la ultima – până în prezent – etapă a evoluției sale.

Acestei ipoteze îi stă în față alta – a depravațiunii – care susține dimpotrivă, că prima formă a religiunii a fost monoteistă și că toate celelalte forme inferioare de religiune sunt o degenerare a formei primitive.

Ambele ipoteze sunt extremiste și niciuna din ele nu poate ține piept criticii.

Ultimele cercetări asupra religiunii primitivilor, mai ales a celor din Australia, au stabilit că, alături de formele de religiune inferioară practicate de acești primitivi, se constată și credința într’un singur Dumnezeu, care e mai veche. De aci s’a conchis la existența monteismului primitiv1). În acest punct se confirmă aserțiunea ipotezei depravațiunii și se infirmă ipoteza ameliorațiunii.

Pe de altă parte, Istoria Religiunilor constată atât o degenerare religioasă, o decădere dela monoteismul primitiv – ceea ce dă dreptate tot ipotezei depravațiunii – dar și un progres și o spiritualizare a unora din religiuni, ceea ce confirmă susținerea teoriei ameliorațiunii. Concluzia ce se impune este dar că: Religiounea primitivă a fost monoteistă. Ea a degenentat de timpuriu, dar s’au produs în sânul ei și curente de refacere, de înnoire, care au dus la monoteismul desăvârșit, la creștinism.


Nota 1. Aceasta reiese limpede din următorii doi autori: Andrew Lang ale cărui lucrări în această chestiune sunt: „The Making of Religion”, Londra 1900; „Magie and Religion”, Londra 1901 și „Myth, Ritual and Religion”, Londra 1906 (tradusă și în franțuzește) și W. Schmidt în lucrarea: „Der Ursprung der Gottesidee”, Münster 1910.

Kindle
Published inUncategorized