Skip to content

IV – Religiunea și Știința

Kindle

1. Putința de a face știință și de a, avea religiune sunt un privilegiu al omului, în virtutea căruia el stăpânește lumea fizică și își asigură un loc de frunte în lumea spiritelor, aproape de Dumnezeu, atoatefăcătorul și atotțiitorul, căci rațiunea, pe care se întemeiază știința și credința, care stă la baza religiunii, sunt cei doi ochi cu care omul privește vremelnicia și veșnicia.

Știința este cercetarea lumii materiale, a tot ce cade sub simțuri, iar religiunea este cunoașterea a ceea ce stă mai presus de simțuri, a supranaturalului. Știința se ocupă de cele mărginite și trecătoare, de ceea ce poate fi măsurat și cântărit, într’un cuvânt de lumea sau de realitatea fenomenală sau materială, iar religiunea de infinit și veșnicie, de realitatea noumenală, transcendentală sau spirituală. Chiar când se oprește la cele materiale și trecătoare, când face din ele obiectul cercetărilor sale, religiunea le privește sub specie aeternitatis, așa că investigațiunile științei nu se ciocnesc niciodată cu ale religiunii. Din această cauză, raportul între religiune și știință a fost simbolizat când prin două cercuri concentrice, unul mai mic și altul mai mare, cel mai mic reprezentând știința, cel mai mare religiunea, când prin două cercuri, care se întretaie și au deci un sector comun.

Scopul științei este ca, prin cunoașterea materiei și a legilor ei, să ne facă stăpâni peste lumea materială; scopul religiunii este să ne facă fericiți în lumea aceasta și în cea veșnică.

Mijloacele de cercetare ale științei sunt observațiunea, experiența și rațiunea, după cum avem de a face cu științe de observație, cum sunt științele naturale în genere, sau științe experimentale, cum sunt științele fizico­-chimice, ori cu știinte abstracte sau de sinteză, cum sunt matematicele pure și filosofia și în deosebi logica și metafizica. De altfel observațiunea și experiența pot fi privite ca aplicări sau mijloace de investigațiune ale rațiunii, așa că s’ar putea zice că știința în genere se folosește de rațiune ca unic mijloc de cercetare.

Mijloacele de cunoaștere ale religiunii sunt credința și revelațiunea. Credința este atât primirea ca adevărate a lucrurilor care întrec puterea de pricepere a minții omenești, cât și primirea ca adevărate a celor afirmate de o persoană vrednică de încredere sau de o autoritate ori instituțiune, cum este de ex. Biserica.

Între mijloacele de cunoaștere ale științei și ale religiunii sau, ceea ce este tot aceeași, între credință și între rațiune, nu este și nu poate fi desacord, mai întâi pentrucă amândouă sunt date omului de Dumnezeu și al doilea, pentrucă ele se ajută reciproc. Rațiunea precede credinței și-i pregătește terenul, construind temeliile intelectuale pe care se ridică credința; iar după ce credința este în posesiunea adevărurilor revelate, tot ea scrutează și analizează adevărurile de credință, spre a le putea face inteligibile și accesibile minții. La rândul său, credința luminează rațiunea și o călăuzește prin labirintul diverse­lor sisteme și păreri, iar revelațiunea deschide noi orizonturi și adâncește privirile atât ale credinței cât și ale rațiunii.

Dar e ceva mai mult. Credința, ca admitere de adevărate a celor afirmate de o persoană demnă de încredere, nu se întâlnește numai în religiune, ci și în știință. Foarte multe afirmațiuni se primesc aci, fără a fi controlate sau experimentate din nou, numai pentrucă au fost făcute de alți cercetători mai ‘nainte. Așa d. ex. Cine a văzut atomii sau eterul? Câți dintre noi au măsurat lungimea meridianului pământesc, sau au calculat mărimea și depărtarea de pământ a soarelui și a celorlalte corpuri cerești? Câți au experimentat efectul cutărui sau cutărui medicament sau tratament în vindecarea unei boale oarecare? Și totuși, admitem acestea toate, numai pentrucă credem că sunt într’adevăr așa, că cei care le-au constatat, stabilit, experimentat, nu ne mint.

Iată dar un mijloc comun de cunoaștere și pentru religiune și pentru știință.

Siguranța cunoștințelor științifice nu este, cum se afirmă adesea, mai mare decât a celor religioase, ci s’ar putea zice dimpotrivă. Rațiunea nu este un organ infalibil și nici suficient pentru o cunoaștere adecvată, precisă a lucrurilor și fenomenelor. Ea se poate înșela fie din cauza simțurilor, care îi transmit uneori impresii greșite, fie din cauza funcționării ei defectuoase. Așa de ex. văzul ne înfățișează un baston afundat în apă, ca frânt dela suprafața apei, un turn pătrat văzut din depărtare, ca rotund, trenul în mers ca stând pe loc, iar stâlpii de telegraf de pe margine ca fugind, etc. Când ne lovim în ochi, vedem stele verzi, fără ca să fie ceva real, când ne țiuie urechile, auzim un sunet, fără ca să fie produs de ceva în afară de noi, când pipăim un obiect prea rece, ni se pare că frige, etc. După aceea, în iluziuni și halucinațiuni, ceea ce ni se pare că vedem sau auzim, sau nu corespunde la nimic real în afară de noi, sau este cu totul altceva. În toate aceste cazuri și în altele asemenea rațiunea este indusă în eroare de simțuri și judecățile pe care ea le face pe baza acestor date false ale simțurilor sunt greșite. Ea se poate înșela singură în formarea judecăților, căci ce alt sunt sofismele sau paralogismele? De câte ori din aceeași observațiune sau experiență nu se trag concluziuni diferite, după observator sau experimentator? Cât de felurit este înțeleasă lumea de rațiune, ne-o arată în fine diferitele sisteme filosofice, materialism, pozitivism, realism, idealism, spiritualism, pragmatism, utilitarism, etc., cu diferitele lor nuanțe. După unii cugetători, putem cunoaște cu ajutorul rațiunii atât lumea materială sau fenomenală cât și pe cea noumenală sau spirituală ori metafizică sau transcendentală, după alții, numai pe cea materială, iar după alții, ca d. p. după Kantnici din aceasta nu cunoaștem decât aparențele, pe când adevărata realitate, res ipsa, das Ding an sich, sau esența lucrurilor ne este necunoscută. Părerea lui Kant a găsit susținători și între oamenii de știință pozitivă, ca de ex. Auguste Comte, Wiliam James, Einstein, Poincare, ducele Broglie ș. a., așa că azi se vorbește foarte mult de relativitatea științei în genere.

Nu tot așa este în materie de credință sau de religie. Aci siguranța pe care o dă credința, sprijinită pe rațiune și luminată de revelațiune, este așa de mare, că omul își sacrifică vieața pentru ceea ce crede. Dovadă, sutele de mii de martiri creștini.

Folosul pe care-l trage omul de pe urma științei este de asemeni foarte mare. În deosebi uimitoarele progrese ale tehnicii moderne în aplicațiile electricității la loco­moție, luminat, încălzit, în terapeutică, etc., în utilizarea în diferite scopuri a tot felul de raze, etc., ușurează mult vieața materială și o face mai plăcută. Apoi lărgind sfera cunoștinței, știința a redus în bună parte necunoscutul și face pe om să se simtă mai sigur și mai fără grijă în mijlocul naturii. Mulțumirea sufletească sau fericirea n’o dă însă decât credința sau religiunea. Ea singură răspunde satisfăcător la cele trei mari întrebări, care frământă sufletul omenesc: De unde venim noi? Cine suntem? Unde mergem? Răspunzând la aceste întrebări, ea ne lămurește asupra rostului vieții, completând și confirmând ceea ce spune rațiunea sau știința și dându-ne fericirea pe care știința nu ne-o poate da.

În felul acesta, religiunea și știința se ajută și întregesc una pe alta.

2. Un conflict între credință și rațiune, sau între religiune și știință nu este cu putință din niciun punct devedere, pentrucă amândouă își au câmpul de activitate, scopul și mijloacele de cercetare diferite, iar dacă au și un mijloc de cercetare comun – credința – aceasta contribue și mai mult la realizarea armoniei depline dintre ele. Dacă sunt apoi chestiuni comune, acestea se pot rezolvi prin buna înțelegere sau păstrându-și fiecare punctul său de vedere, sau, mai bine, admițându-se soluțiunea dată de aceea din ele amândouă, din domeniul căreia face parte mai mult chestiunea în litigiu. Așa d. p. dacă este vorba de Dumnezeu, de suflet, de creațiune, de vieața viitoare etc. rațiunea sau știința trebue să se plece în fața religiunii; iar dacă este vorba de mișcare planetară, de compoziția chimică a anumitor corpuri, de efectul unui medicament, etc., religiunea trebue să dea întâietate științei.

Acest raport de înțelegere și concesiune reciprocă îl exprimă un cunoscut naturalist (Dennert) în următoarele cuvinte: „Știința este un grad mai mare de siguranță în unele lucruri, în care credința este unul mai mic. În cele veșnice, însă, credința este siguranță absolută. În sfera ei, ea este știință”.

S’a vorbit totuși și se vorbește de conflicte între religiune și știință. Repetăm că n’au existat conflicte între adevărata știință și adevărata religiune, nici între adevărații oameni de știință și adevărații oameni religioși, și nici nu pot exista. Au existat însă și vor exista conflicte între falșii reprezentanți ai științei, între pseudoînvățați și pseudo-credincioși, între cei care n’au pătruns cu adevărat în tainele științei de o parte și cei ce n’au pătruns în sanctuarul credinței de altă parte.

Istoria științelor și a Bisericii ne confirmă aceasta. Ea ne arată că cei mai mari învățați, adevărații oameni de știință, au fost totodată și oameni credincioși, care au vorbit cu adânc respect de religiune și nu și-au permis să discute cu ușurință despre lucrurile sfinte, precum nici adevărații credincioși și teologii cu adevărat mari nu s’au amestecat în chestiunile de știință pură și n’au depreciat valoarea Ştiinței.

Pentru a ne convinge pe deplin de aceasta, este de ajuns să cităm câteva nume din marele număr al învățătorilor, care au fost totodată și profund religioși: NewtonKepler, Herschel, Faye și Wolt, astronomi; PascalGauss, Euler și Cauchi, matematicieni; Linné, CuvierLamarck, Agassiz și Geofroy Saint Hilaire, naturaliști; Lavoisier și Liebig, chimiști; Volta, Bunsen, AmpèreFaraday, Bequerel, Robert Mayer și Hertz, fizicieni; Claude Bernard, Pasteur și D-rul Paulescu, fiziologi; Humbold, Weitz, Ratzel și Quatrefages, etnologi; Ranke și Momsen, istorici; Descartes, Leibniz, Kant, HegelFichte, Iacobi, Fechner, Renouvier și Boutroux, filosofi.

Marele Bacon de Verulam a zis: „Știința multă apropie pe om de Dumnezeu, iar știința puțină îl depărtează1).


Nota 1. – Iată însăși Ccuvintele în care își exprimă sentimentul lor religios câțiva din marii învățați.

Astronomul Kepler († 1630), în cartea sa „Armonia lucrurilor”, scrie: „O, tată al lumii! Tu ce prin lumina firii aprinzi în noi aspirații după Lumina grației tale, pentru ca să ne duci la lumina măririi! Iată cum îți mulțumesc eu ție, Făcătorul și Stăpânul meu, că Tu m’ai desfătat prin creațiunea ta, căci mult m’a fermecat opera mâinilor tale”.

Chimistul R. Boyle († 1691) spune „Adevăratul cercetător al naturii nicăieri nu poate pătrunde în cunoașterea tainelor creațiunii fără a vedea degetul lui Dumnezeu”.

Astronomul W. Herschet († 1822) scrie într’un loc: „Cu cât se lărgește câmpul științei cu atât mai numeroase și mai irecuzabile devin dovezile despre existența eternă a unei inteligențe creatoare și atotputernică. Geologi, matematicieni, astronomi, naturaliști, toți au adus piatra lor la acest mare templu al științei, templul ridicat pentru însuși Dumnezeu”.

R. von Mayer, descoperitorul legii energiei, spune de asemeni: „Dacă mințile superficiale, cărora le place mult să figureze ca eroi ai zilei, nu vor să recunoască nimic mai departe, mai înalt, dincolo de lumea materială, nu trebue învinuită știința de această atitudine ridicolă a câtorva singuratici, ceea ce nu le poate fi spre cinste și folos.”

P. Termier († 1930), profesor de Geologie la Școala de mine și membru al Academiei de Științe din Paris, a zis într’un discurs: „Este o altă categorie de învățați, care privesc ca artificială, convențională, și deci cu putință de depășit limita dintre cele două domenii: științific și religios… Este o potrivire reală între datele științei și ale credinței creștine. Fără să demonstreze adevărul creștinismului, științele, în totalitatea lor, dispun spiritul să recunoască existența lui Dumnezeu, a sufletului, a legii morale și că aici suntem făcuți pentru un scop supraomenesc. Dumnezeu, sufletul, legea morală, nemurirea nu sunt de sigur tot creștinismul, dar sunt temelia pe care se razimă creștinismul în fiecare din noi”, Ioan G. Savin: Curs de Apologetici, vol. I, cap. VII.

Kindle
Published inCreștinismReligieUncategorized