Skip to content

V – Religiunea și Morala

Kindle

Între religiune și morală este așa de mare asemănare, că sunt multe fapte pe care nu știi cum să le caracterizezi: morale sau religioase? Așa d. p. refuzul lui Socrat de a se sustrage condamnării la moarte pe nedrept, curajul cu care Giordano Bruno a suferit moartea pe rug, puterea de voință a lui Seneca de a-și deschide singur vinele în baie, prietenia dusă până la sacrificiul de sine dintre Oreste și Pilade, etc., trebuesc privite ca acte morale, că adică au fost săvârșite numai din motive raționale, sau trebuesc socotite ca izvorând din convingerile religioase ale autorilor lor și prin urmare ca acte religioase?

Tot astfel iubirea intelectuală de Dumnezeu a lui Spinozaapoteoza datoriei la Kant și a libertății la Hegeleul universal lui Fichte, convingerea nestrămutată a lui Nietzsche despre realitatea supraomului, etc., au izvorît numai din adâncurile morale ale sufletului acestor cugetări, dintr’un sentiment pur moral, sau trebue să admitem, că în sufletul lor a fost și un puternic, nedeslușit simț religos, care a stat la baza acestor idei și convingeri?

Asemănarea dintre religiune și morală se reduce la următoarele :

  1. Și religiunea și morala atribue o valoare deosebită personalității omenești, socotesc pe om ca o ființă mai presus de toate celelalte, prin acea că este religios și moral. Pentru religiune, omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, creatura sa cea mai aleasă, fiul său. Sufletul are valoare nesfârșită înaintea lui Dumnezeu. Din punct de vedere moral, voința autonomă din om e un lucru așa de mare, că a făcut pe Kant să zică: „Două lucruri îmi umplu sufletul de admirație: cerul înstelat deasupra capului și voința autonomă din om.” Și religiunea și morala înalță deci pe om, îl transpun din sfera materialității și a sensualității în lumea valo­rilor și-l fac mai nobil, mai bun.
  2. Și religiunea și morala urmăresc fericirea omului: morala asigură fericirea în vieața pămânească, religiunea o asigură și în vieața aceasta și în cea viitoare. Omul moral sau virtuos este mulțumit în adâncul sufletului său și deci fericit (chiar după morala rigoristă1) a lui Kant), iar religiunea îi promite fericirea și pe pământ și în cer. „De veți vrea și mă veți asculta, bunătățile pământului veți mânca”, zicea Iehova către paporul Israel. „Fericiți cei săraci cu duhul, fericiți cei prigoniți pentru dreptate,  că a acelora este împărăția cerurilor”, zice Mântuitorul Hristos.
  3. Și religiunea și morala presupun ideea de sancțiune și operează cu ea, adică și una și alta învață că virtutea sau fapta bună trebue răsplătită, iar vițiul sau fapta rea trebue pedepsită. Sancțiunea moralei este imanentă și relativă2), pe când sancțiunea religiei poate fi câteodată și imanentă3), dar în adevăratul ei aspect este transcendentă și absolută.
  4. Și în religiune și în morală, ideea de libertate este cea care formează specificul actelor religioase și morale, căci am zis că religiunea este raportul conștient și liber al omului cu Dumnezeu, iar morala poate fi definită ca știința actelor libere ale omului. Orice act prin care se manifestă raportul omului cu Dumnezeu nu este cu adevărat religios, dacă omul nu este deplin liber în săvârșirea lui, după cum cea mai nobilă faptă nu este morală, dacă autorul ei n’a săvârșit-o în chip cu totul liber.

Între religiune și morală este dar o strânsă legătură, fără ca totuși să se confunde una cu alta. Raportul dintre ele este un raport de reciprocitate, adică una condiționează pe cealaltă. Religiunea produce morala și ce fel este religiunea așa este și morala. Dacă ideea de Dumnezeu este josnică, la fel este și morala și viceversa, pentrucă divinitatea este întotdeauna idealul vieții morale. La cele mai multe din triburile sălbatice și la popoarele semite din vechime, domnea cea mai crasă imoralitate, pentrucă însăși concepția lor despre zei era imorală, pe când în religiunile superioare ca: parsismul, mozaismul și creștinismul, găsim și o morală superioară, pentrucă aci concepția despre divinitate este spirituală. În special, morala creștină este morala absolută, pentrucă și religiunea creștină este religiunea absolută.

Raportul de reciprocitate dintre religiune și morală se observă și în vieața de toate zilele și este confirmat de istorie. În vieața zilnică vedem că oamenii cu adevărat religioși sunt și morali și viceversa, iar istoria ne arată că în epocile în care a înflorit religiunea, a înflorit și morala, precum și că avântul moralei a atras după sine pe al religiunii, iar decăderea uneia a adus cu sine și decăderea celeilalte.

Religiunea fără morală este ca un pom sterp, iar morala fără religiune este ca un fruct al cărui miez e lipsit de înveliș.

De sigur că poate să existe și o morală independentă de religie. Așa este morala buddhistă4), așa a fost morala filosofilor greci, ca Socrat, Aristotel și Stoicii, care era pur raționalistă, și în ziua de azi sunt sistemele de morală zisă: utilitaristă, evoluționistă, pozitivistă, sensualistă, naturalistă, sociologică, autonomă, a egoismului, a forței, a pesimismului, a inconștientului5), etc.

Toate aceste sisteme de morală sunt însă ceva artificial și cu totul lipsite de vieață, pentrucă – pe lângă alte defecte fundamentale pe care le are fiecare din ele și cu combaterea cărora se ocupă morala – sunt lipsite de ideea unei sancțiuni absolute pe care o dă numai religia creștină6).


Nota 1. – Morala lui Kant se numește rigoristă, în opoziție cu morala eudemonistă, pentrucă el nu recunoaște fericirea ca țintă a moralei sau ca răsplată a faptei bune, ci învață că binele moral sau virtutea trebuesc practicate fără nicio considerație la răsplată. Trebue să facem binele, pentrucă conștiința ne poruncește: Du sollst = Trebue. De aceea, morala lui se numește și morala imperativului categoric.

Nota 2. – Imanent însemnează „ceea ce se petrece în lumea materială sau a simțurilor”. Aci are înțelesul special de „în vieața pământească”.

Nota 3. – Transcendent însenmează „ceea ce este mai presus de simțuri”. Aci are înțelesul de „în vieața viitoare” sau „de dincolo de mormânt”.

Nota 4. – Buddhismul primitiv nu are ideea de Dumnezeu. Morala buddhistă nu este influențată întru nimic de religiune, ba dimpotrivă ia asupră-și rolul religiunii de a mântui pe om.

Nota 5. – Socrat (†399 a. Chr.) e cel dintâiu mare filosof grec, despre care s’a zis că a coborît filosofia din cer pe pământ, pentrucă se ocupa cu chestiuni care privesc direct pe om, iar nu de cunoașterea naturii, ca filosofii dinainte de el. El a pus ca principiu al filosofiei sale maxima: „Cunoaște-te pe tine însuți”. A murit condamnat la moarte pentru învinuirea de ateu, de guvernul celor 30 de tirani deși a fost un mare spiritualist și moralist.

Aristotel (†321 a. Chr.), profesorul lui Alexandru cel Mare și ucenicul lui Platon, alt mare filosof, este cel mai mare filosof realist pe care-l cunoaște istoria. Filosofia lui, prelucrată de Arabi, a servit de bază filosofiei scolastice, care a fost dominată în tot evul mediu.

Stoicii sunt o întreagă serie de filosofi, care își trag numele dela stoa sau porticul, în care se adunau unii din ei. Stoicismul a fost mai mult un sistem practic de morală, pe core stoicii căutau să-l și trăiască. Întemeietorul sistemului este Zenon (veac IV. a. Chr.), iar stoicii mai de seamă au fost: împăratul Marcu Aurel (†180 p. Chr.) și fostul sclav Epictet (†sec. II p. Chr.).

Utilitaristă se numește direcțiunea sau sistemul de morală care pune ca țintă a moralității interesul. Întemeietorul lui este jurisconsultul englez Ieremia Bentham (†1832), iar continuatorul, filosoful englez John Stuart Mill (†1873).

Evoluționistă se cheamă morala, care aplică la morală evoluționismul naturalist al lui Lamark și Darwin. Punctul său de plecare este evoluția instinctelor sociale. I se mai zice morală științifică. Susținătorii ei au fost Herbert Spencer și Ernest Häckel și sunt astăzi urmașii lor.

Pozitivistă se numește morala pozitivismului filosofic. Ca și acesta, ea înlătură ideea de supranatural și se întemeiază numai pe fapte materiale și pipăite. Intemeietorul ei este Auguste Comte.

Sensualistă este morala care urmărește plăcerea. Întemeietorul ei a fost Aristip de Cirena, ucenicul lui Socrat și susținători: Epicur (†350 a. Chr.); Lucrețiu (†51 a Chr.) și mai târziu John Locke. Azi n’are susținători de seamă.

Naturalistă este morala care se reduce la sentimentul înnăscut în om, în virtutea căruia el deosebește binele de rău (Rousseau1778), sau la simpatie (Adam Smith †1790), ori la intuițiunea naturală sau inspirația naivă a inimii (Iacobi †1819).

Sociologică este morala care se întemeiază pe faptele sociale, spre deosebire, de morala evoluționistă, care – am văzut – că se întemeiază pe instinctele sociale. Ea își are temelia în RousseauSpencer și Auguste Comte și a fost susținută în deosebi de Emil Durkheim, fost profesor la Sorbona, iar în prezent de Lévy-Bruhlprofesor onorar la Sorbona.

Autonomă i se mai zice moralei lui Kant, pentrucă principiile de vieață morală se cuprind, după el, în însăși conștiința morală, care-și dă singură, iar nu primește din afară, legea morală.

Morala egoismului al cărei nume spune ce este, a fost susținută de profesorul german Max Stirner (†1856) care pune egoismul la baza tuturor acțiunilor omenești.

Morala forței este morala propagată de filosoful german Friedrich Nietzsche (†1900).

Morala pesimismului a fost intemeiată de filosoful german pesimist Arthur Schopenhauer (†1860). Ea se aseamănă cu cea buddhistă și pune ca scop suprem al vieții renunțarea, prin care se nimicește dragostea sau alipirea de vieață, iar ca singură virtute recomandă compătimirea, care însă nu trebue să se manifeste prin fapte de caritate sau de ajutorare a aproapelui, căci prin aceasta i s’ar prelungi vieața.

Morala inconștientului, formulată de Eduard de Hartmann (†1906), discipolul lui Schopenhauer, recomandă sinuciderea în masă a omenirii, pentru a se scăpa de suferința, care domnește pretutindeni în lume.

Nota 6. – Iată o pagină celebră a lui Taine asupra influenței binefăcătoare pe care o exercită religiunea în forma ei cea mai superioară, adică creștinismul, asupra moralei și a vieții în genere:

„Sub învelișul său ortodox, catolic sau protestant, creștinismul este încă pentru patru sute de milioane de făpturi omenești, organul spiritual al marei perechi de aripi indispensabile pentru înălțarea omului mai presus de el însuși, mai presus de vieața de târîtoare și de orizonturi mărginite, pentru a-l conduce prin răbdare, resemnare și speranță până la seninătate, penrtru a-l ridica mai presus de cumpătare, curăție și bunătate, până la devotament și sacrificiu. Totdeauna și pretutindeni, de optsprezece veacuri, îndată ce aceste aripi au lipsit sau au fost frânte, moravurile publice și private au decăzut. În Italia, în timpul renașterii, în Anglia, sub restaurațiune, în Franța sub Convențiune și Directorat, omul s’a făcut păgân ca în veacul întâiu. S’a făcut dintr’odată, ca pe vre­mea lui August și a lui Tiberiu, dornic de plăceri și brutal: abuza de alții și de el însuși. Egoismul brut și calculat avea întâietate, cruzimea și sensualitatea se practicau pe față, societatea devenise un călău și un maidan primejdios. Față de acest spectacol se poate prețui ceea ce a adus creștinismul în societățile noastre mo­derne: pudoarea, blândețea, onestitatea, credința și dreptatea, pe­ care el le-a insuflat. Nici rațiunea filosofică, nici cultura artistică și literară, nici chiar onoarea feudală, militară și cavalerească, niciun cod, nicio administrație, niciun guvern nu poate să aducă acest serviciu. Numai el ne poate opri în loc pe priparul fatal, ca să stăvilească alunecușul pe nesimțite, prin care fără răgaz și cu toată greutatea caracteristică ei, rasa noastră dă mereu înapoi. Bătrâna Evanghelie, oricare i-ar fi învelișul actual, este încă și azi cel mai bun auxiliar al instinctului social”, (Revue des Deux Mondes, 1 Juin 1891).

Nota 6. – Ce ajunge un popor a cărui religiune a decăzut, ne arată Friedländer, în lucrarea sa: „Sittengeschichte Roms”.

Kindle
Published inBuddhismCreștinismReligie