Skip to content

VI – Religiunea și Arta

Kindle

Niciuna din manifestările vieții sufletești n’are atâta afinitate cu religiunea ca arta. Apropierea dintre una și alta este așa de mare, că mulți admiratori ai frumosului, care nu-și dau bine seama de ceea ce este religiunea, cred că arta ar putea să țină locul religiunii și vorbesc de o religiune a frumosului.

Deși un produs spontan al sufletului omenesc, totuși arta a fost întotdeauna nedespărțită de religiune, s’a desvoltat alături de ea și a atins cele mai înalte culmi ale desăvârșirii sub aripile ei ocrotitoare. Arhitectura, sculp­tura, pictura, muzica, dansul, poezia, literatura și-au atins apogeul în epocile de înflorire a religiunii, căreia i-au servit ca forme de manifestare.

Afinitatea dintre religiune și artă se arată mai departe prin:

  1. Ideea de inspirațiune dumnezeiască, comună și religiunii și artei. Credința generală a celor vechi era că fără inspirație nu poate fi cineva artist. De aceea, artiștii erau numiți profeți sau slujitori ai muzelor și erau priviți ca ceva sfânt, iar poeții obișnuiau să invoace ajutorul zeilor în cele dintâi versuri ale operelor lor.
    Unii dintre ei au atribuit chiar de-a-dreptul inspirației dumnezeiești frumusețea operelor lor de artă. „Insuflarea lui Apolo – zice Horatius – mi-a dat arta de a face poezie”. „Dumnezeu – zice Ovidius – trăiește în noi. Avem părtășie cu cerul. Din sferele eterice ne vine inspirația”. Când Haydn auzi executându-se fraza muzicală „Și s’a făcut lumină” din celebrul său oratoriu „Creațiunea”, ridică mâna către cer și zise: „Nu dela mine vine aceasta, ci de acolo” (din cer).
  2. Religiunea și arta corespund aspirațiunilor idealiste ale sufletului omenesc. Omul nu trăiește numai pentru prezent, nu e mulțumit dacă-i sunt satisfăcute numai trebuințele sale materiale, ci se înalță cu gândul mai presus de realitatea care-l înconjoară, sboară peste marginile timpului și ale spațiului, plutește într’o lume ideală, în care numai își găsește mulțumirea sa deplină. Cele două aripi care înalță din sfera realului într’a idealului din domeniul imanenței într’al transcendenței sunt religiunea și arta.
    Și religiunea și arta au ca ultimă țintă a aspirației lor absolutul, dumnezeirea, pe care religiunea și le reprezintă ca adevărul, bunătatea, dreptatea, sfințenia desăvârșită, iar arta ca frumusețea ideală, absolută.
  3. Religiunile cele mai spirituale au produs arta cea mai desăvârșită și artiștii mari au avut întotdeauna și o religiune foarte înaltă. Faptul că cei mai mari artiști au fost și sunt creștini, nu este ceva întâmplător, iar doctrina și cultul creștin, la rândul lor, își datoresc desigur sublimitatea formelor lor în bună măsură și concepțiunii artistice.
  4. Și religiunea și arta se servesc mai mult de simboluri, de imagini create de fantazie, decât de silogisme, ori de idei sau noțiuni.

Dacă aș putea să-ți spun ce reprezintă” – răspundea un mare pictor unui prieten care-l întreba, ce reprezenta un tablou al său – „n’aș fi recurs la penel, pentru a-i da expresiune.”

Asemănările dintre religiune și artă sunt multe altele, dar și deosebirile sunt numeroase și însemnate și cunoașterea lor ne ferește de greșala de a identifica arta cu religiunea sau de a crede, că ea ar putea ține locul religiunii.

Înainte de a trece la deosebiri e locul potrivit să cităm un cuvânt al lui Goethe, care caracterizează de
minune afinitatea strânsă ce există între religiune și artă: „Oamenii sunt numai atât timp productivi în poezie și artă, cât sunt credincioși”.

Deosebirile dintre una și alta sunt:

  1. Religiunea operează cu lumea transcendentală, în care înalță sufletele, ca într’o realitate absolut obiectivă. Afirmațiunile ei despre existența reală a lumii spirituale n’au evidența și stringența logică a axiomelor, căci se întemeiază în cea mai mare parte pe credință. Totuși ele nu sunt mai puțin sigure, pentrucă dacă ar sta măcar o clipă la îndoială asupra realității obiectelor credinței, religiunea n’ar mai putea dăinui.
  2. Arta, dimpotrivă; nu se întreabă, dacă ceea ce ea reprezintă e real sau nu. Ea este iluzionistă. În aceasta stă farmecul ei: să ne facă să credem ca real ceea ce nu e decât închipuire, să înfățișeze realitatea în așa fel și grad încât să ne dea impresia că este realitate, cu toate că nu este.
    Aceasta este cu neputință în religiune, căci cum am putea noi, sau cum s’ar putea ruga cineva unui Dumnezeu, care să aibă numai existență imaginară, iar nu reală?

Când oamenii au înțeles că divinitățiile păgâne înfățișate sub forme omenești sau animalice, sunt produse ale fantaziei poetice, atunci n’au mai putut crede în ele și religiunile care aveau astfel de divinități au trebuit să dispară de pe scena istoriei.

O religiune este cu atât mai înaltă, mai desăvârșită, cu cât noțiunile ei sunt mai admisibile din punct de vedere logic, mai demne de crezare.

La spatele simbolurilor religoase se ascunde întotdeauna o lume de realități spirituale. Arta nu pierde nimic din valoarea sa, dacă ceea ce reprezintă ea n’are existență reală, dar religiunea nu poate exista fără realitatea obiectului ei.

  1. Arta se adresează „părții emotive a sufletului și scopul ei este pe deplin atins, dacă crearea sau contemplarea unei opere de artă produce în suflet un sentiment de mulțumire și fericire, pe care nu-l poate da nici știința nici acțiunea practică. Religiunea influențează și asupra voinței și determină și postulează anumite fapte, fără de care ea n’ar avea vieață adevărată.
    O religiune care nu influențează asupra vieții morale și nu se manifestă printr’un anumit cult e un misticism bo1nav.
  2. S’a zis că și arta poate influența asupra voinței și a o determina la săvârșirea de fapte. Pentru întărirea acestei afirmațiuni s’au adus exemple de putemica înrâurire pe care o exercită în deosebi muzica asupra sufletului omenesc. Este știut că un marș războinic, bine compus și bine executat, entuziasmează și dispune spre fapte eroice pe cel mai fricos om. Instituțiunea muzicilor militare se întemeiază chiar pe această observațiune psihologică. Cântecele pe care le cântau și strigătele pe care le scoteau în luptă hoardele neamurilor barbare, aveau pe lângă scopul de a băga groaza în dușmani și pe cel de a înflăcăra pe proprii lor luptători. În cartea lui Iosua, din Biblie, se spune că cetatea Ierihonului a căzut în mâna fiilor lui Israel în toiul sunetelor de trâmbiță și al strigătului cuceritorilor. Un marș funebru înduioșează și dispune spre fapte de caritate și cele mai împietrite inimi. Accentele săltărețe ale unei muzici de dans, venite dela o bună orchestră, îmbie la joc și pe cel care n’a dansat niciodată. Pe aripile sublimelor armonii ale unui concert religios de Bortneanschi sau Palestrina, sufletul se înalță mai ușor către Dumnezeu decât prin orice mediație și inimile se dispun către dărnicie în scopuri caritabile mai de grabă decât în urma celei mai strălucite predici. O muzică cu adevărat artistică, face din ascultătorii săi tot ce voiește. Să ne amintim numai de următorul episod din vieața lui Alexandru cel Mare: Odată, când Alexandru se ospăta cu generalii săi, muzicantul Timoteos îi cânta un cântec războinic. Alexandru se înflăcără atât de mult încât se sculă dela masă, își puse platoșa, luă armele și era gata să încalece pe Ducipal și să pornească la luptă. Timoteos schimbă melodia, cântă ceva liniștit, duios și Alexandru lepădă armele și se așeză din nou la masă. În rezumat, puterea pe care o are arta în genere și în deosebi muzica asupra sufletului omenesc este mare și poate da naștere la o întreagă serie de acte mărețe. Dar această putere nu rezidă în artă ca atare, ci în fondul religios sau moral ce se ascunde în ea. – Arta dă numai atunci impuls către acțiune când artistul urmărește prin opera sa în chip special un scop religios sau moral și când, pentru atingerea lui, prelucrează în opera sa motive religioase – morale. Religiunea cuprinde însă totdeauna și în mod necesar impusul către acțiunea morală. Ea se adresează deopotrivă și intelectului și sentimentului și voinței.
  3. Mulțumirea sufletească pe care ne-o dă arta stă numai în contemplare și e trecătoare, pe când cea pe care ne-o dă religiunea stă în conștiința posedării unui bun nepieritor. „Dacă te am pe tine, Doamne, ce mă mai întreb de cer și de pământ?” a zis Psalmistul.
  4. Religiunea stă în legătură și cu o anume concep­țiune despre lume, pe care o întărește și spiritualizează și este totodată și o explicare a lumii. Arta nu stă în niciun raport cu concepțiunea despre lume. Dacă sunt și concepții estetice despre lume, ele sunt opera artiștilor iar nu a artei, căci nu decurg din ființa ei. Cu un cuvânt, religiunea are o latură speculiativă, iar arta n’are.
  5. În sfârșit religiunea este un puternic factor social, în sensul că ea duce la închegarea de societăți sau comunități, în care-și realizează scopul său. Arta n’are ne­voie să-și creeze societăți, pentru a-și ajunge ținta și chiar dacă ar vrea s’o facă, n’ar putea, pentrucă ea este individualistă, separatistă, pe când religiunea este agregaționalistă.
Kindle
Published inBuddhismCreștinismReligie