Skip to content

VIII – Cunoașterea lui Dumnezeu. În ce fel și în ce măsură?

Kindle

1. Dumnezeu este Ființa absolută, adică Ființa care există prin sine însăși și are în sine plenitudinea perfecțiunilor, așa că nu este condiționată de nimeni și de nimic în afară de ea. El este ființa personală, adică are conștiință de sine și posedă rațiune, voință și simțire în cel mai înalt grad.

Dacă Dumnezeu n’ar fi ființă personală, ci un simplu principiu sau substanță, care însuflețește totul – cum vom vedea că învață Panteismul – omul n’ar putea sta în legătură cu El și religiunea n’ar putea exista, sau ar fi numai iluziune sau amăgire. Mai mult chiar: dacă Dumnezeu n’ar fi ființă personală, El ar fi inferior omului pentrucă ar fi lipsit de cele mai elementare însușiri spirituale.

Dumnezeu, fiind ființă absolută, nu poate să existe în afară de El nimic, care să nu-și aibă cauza în el, adică ceva căruia să nu-i fi dat el naștere, pe care să nu-l fi creat El. Dumnezeu este dar autorul sau creatorul a tot ce există. Numai răul nu este opera sa. 

Dumnezeu este ființă pur spirituală, adică constă dintr’o substanță fină, la fel cu sufletul nostru, dar infinit de superioară, o substanță care nu se poate pricepe cu simțurile. Din această cauză, pe Dumnezeu îl putem cunoaște numai cu mintea, sau mai exact cu rațiunea, iar nu prin simțuri sau în chip intuitiv, cum cunoaștem lucrurile și ființele sensibile. Cum că Dumnezeu există, este în afară și mai presus de orice îndoială. Numai cei ne­întregi la minte pot susține că nu există Dumnezeu, cum spune Psalmistul: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu”, (Psalmul 13, 1). Deoarece Dumnezeu există, trebue să-l și putem cunoaște, căci un Dumnezeu necunoscut ar fi pentru conștiința noastră un izvor nesecat de neliniște și nesiguranță, pe când dimpotrivă este izvorul fericirii, cum zice fericitul Augustin: „Fecisti nos ad te, Domine, et inquietum est cor meum donec requiescat in te”.

2. La cunoașterea lui Dumnezeu ajungem în două feluri: pe calea naturală și pe calea supranaturală.

Pe calea naturală, cunoaștem pe Dumnezeu din studie­rea naturii și a sufletului omenesc și din observarea lumii și a legilor de care ea se conduce în totalitatea și în fiecare din părțile ei constitutive. Pentrucă la această cunoaștere se ajunge prin rațiune, se mai numește și cunoaștere sau cale rațională.

Pe calea supranaturală cunoaștem pe Dumnezeu din revelațiune, adică așa cum ni s’a descoperit sau cum ni s’a făcut cunoscut El însuși.

Pe calea naturală au ajuns la cunoașterea lui Dumne­zeu toți înțepții păgâni, ca un Pitagora, Socrat, Platon, Aristotel, Plotin, Marcu Aurel Epictet, ș. a. cum și întemeietorii de religiuni, ca Zaratuștra, Buddha, Mahomed ș. a. Pe această cale mergând, s’au convins cu nestrămutare de existența lui Dumnezeu marii învățați și cercetători moderni ai naturii, ca : Newton, Kepler, Copernic, Galilei, Ampère, Liebig, Faraday, Pasteur, ș. a., cum și filosofi, ca: Descartes, Kant, Hegel, Cousin, Renouvier și alții.

Pe aceeași cale vor merge până la sfârșitul veacurilor mii și millioane de oameni și nu vor greși, pentrucă de aceea a dat Dumnezeu omului rețiune: ca să cunoască nu numai cele dimprejurul său și cele ce se pricep cu simțurile, ci să cunoască înainte de orice și mai presus de toate, pe Dumnezeu, Creatorul său.

Ambele feluri de cunoaștere a lui Dumnezeu, naturală și supranaturală, stau în strânsă legătură una cu alta și se completează reciproc.

Pe cale naturală ajungem să știm, că Dumnezeu există și că El este Cel ce a făcut lumea și-i poartă de grijă, adică Creatorul și Providențiatorul ei, iar despre ființa sa, că el întrunește în sine, în chip absolut, toate perfecțiunile, care se observă în lume, în măsură redusă și în forme relative, și niciunul din defectele sau lipsurile ce există în lumea creată. Ce este însă Dumnezeut în sine sau în ființa sa, rațiunea nu ne poate spune.

Pe cale supranaturală ajungem să știm și ceva despre esența sau ființa lui Dumnezeu.

Cu ajutorul rațiunii și al revelațiunii știm dar pozitiv, mai întâi, că Dumnezeu există. Știm apoi ceva relativ la ființa sa, și anume, că este spiritul absolut, că este unul după ființă și întreit după persoane, etc. Știm în sfârșit, în ce raport stă El cu lumea și în special cu omul și ce cere dela el, ca să corespundă menirii pentru care a fost creat și să fie fericit atât în vieața aceasta cât și în cea viitoare.

3. Dintre cei care susțin că nu putem cunoaște pe Dumnezeu pe cale naturală sau rațională, putem aminti de Agnostici, pe unii teologi protestanți și școala tradițio­nalistă din sânul teologiei romano-catolice.

Agnosticii, pornind dela afirmaținuea lor de bază, că nu se poate cunoaște decât ceea ce cade sub simțuri, afirmă că nu se poate ști dacă Dumnezeu există sau nu, deoarece nu cade sub simțuri. Dar câte lucruri nu cad sub simțuri și totuși Agnosticii le admit și cred că există? Așa sunt d. p. atomii, eterul, gravitatea ș. a. Rațiunea are apoi dreptul să conchidă dela concret la abstract, dela efect la cauză, chiar când cauza este supranaturală, cum este Dumnezeu.

Unii teologi protestanți susțin că nici rațiunea, nici revelațiunea nu ne împărtășesc cunoștințe despre Dumnezeu, ci numai despre ceea ce cere El dela noi, adică – despre datorile ce avem față de El1). Dar și ei admit că Dumnezeu este spirit, că este în trei persoane, etc., și acestea ce sunt, dacă nu cunoștințe despre Dumnezeu?

Școala tradiționalistă învață că Dumnezeu poate fi cunoscut prin credință, prin revelațiune și prin tradițiune, iar nicidecum prin rațiune2). Fără rațiune însă omul n’ar putea înțelege revelațiunea, iar credința ar fi oarbă. Așa că ea ne ajută la cunoașterea lui Dumnezeu. Însăși revelațiunea și tradițiunea confirmă aceasta și o afirmă de nenumărate ori.

4. Știind sigur că Dumnezeu există, cum și ceva despre ființa sa, nu însemnează că știm precis ce este Dumnezeu, că-l cunoaștem pe deplin, că înțelegem desăvârșit ființa sa.

Ceea ce este Dumnezeu în ființa sa a fost, este și va fi în veci nepătruns de rațiune și explicațiunea este simplă: Dumnezeu este ființa absolută, nemărginită în orice privință, iar omul este ființa mărginită și relativă în toate privințele. Dacă omul ar putea cuprinde pe Dumnezeu cu rațiunea sa. Dumnezeu n’ar mai fi nemărginit și dacă n’ar fi nemărginit, n’ar fi Dumnezeu.

Următoarele două istorioare ilustrează foarte bine acest adevăr.

Hiero, tiranul Siracuzei (veacul V a. Chr.) avea la curtea sa mulții înțelepți, printre care se distingea unul anune Simonides. Într’o zi Hiero zise lui Simonides: „Simonides, înțelepciunea ta e mare. Am auzit dela tine multe lucruri frumoase și sfaturi chibzuite. Încordează-ți acum mintea și spune-mi: „Ce este Dumnezeu?” Simonides a cerut timp de două zile, ca să se gândească. După ce trecură cele două zile, ceru alte patru, după aceea opt și ar fi mers la infinit, dacă Hiero nu l-ar fi întrebat supărat: „Dar ce? Nu cumva ai de gând să m’amâi la infinit cu răspunsul tău?” „Da”, răspunse Simonides, „tocmai acesta e răspunsul meu”. ,,Cum așa?!” replică Hiero. „Întrebarea ta, Stăpâne – grăi Simonides – e mai presus de puterile înțelepților. Cu cât cugeți mai mult la ea, cu atât mai puțin o înțelegi. E asemenea unui munte: chiar de departe văzut, e imens și cu cât te apropii mai mult de el cu atât e mai mare, mai impunător. Și dacă nu poți cuprinde și acoperi muntele cu mâna, cum ai vrea să poți cuprinde cu mintea pe cel care a făcut și munții și pe oameni?” Hiero înțelese cuvintele lui Simonides. El își îndreptă privirile cu cucernicie spre cer și exclamă: „Da, Dumnezeu nu poate fi înțeles de mintea omenească!”

Marele scriitor bisericesc, fericitul Augustin, povestește despre sine ceva cam asemănător. După ce compuse multe și prețioase opere, Augustin își propuse să scrie o carte despre D-zeu. Începu și scrise titlul, dar nu ajunse mai departe, penrtrucă, voind să lămurească întrebarea „Ce este Dumnezeu?” se gândi, până obosi. Plecă de pe țărmul mării, ca să se recreeze. Cum se plimba pe țărm, gândind la chestiunea care îi frământa mintea, văzu un copil, care făcuse o gropiță în nisip și căra de zor, cu un ciob, apă din mare și o turna în gropiță. „Ce faci tu, copile?” întrebă Augustin. „Vreau să deșert marea în gropița mea”, răspunse copilul, continuându-și lucrul cu grăbire. Augusbin surâse și merse mai departe, zicând în gândul său: „Cât de naivi sunt copiii! Ce puțin înțeleg ei! Cum își închipue d. p. acest copilaș, că poate deșerta marea în gropița sa și încă cu un ciob!” Gândul său se întoarse din nou la chestiunea care-l frământa, dar acum luă altă întorsătură. „Nu sunt eu întocmai ca acest copil”, își zise el, „căci vreau să cuprind cu slaba mea minte și să fac înțeleasă altora întreagă ființa nemărginitului Dumnezeu? Mărginitul nu poate cuprinde pe Cel nemărginit. E deajuns, dacă el I-se poate pleca înainte, dacă se poate lăsa în voia lui, dacă își dă osteneala să cunoască această voie și să trăiască conform ei”.

5. Din cele zise până aci rezultă că cunoașterea noastră despre Dumnezeu:

  1. nu este ca cea matematică, adică evidentă și constrângătoare;
  2. nu se întemeiază pe experiență3);
  3. nu este deplină, căci nu cunoaștem decât puțin despre ființa și atributele lui;
  4. nu este directă nici apriorică, pentrucă conchidem la existența lui numai din ceea ce vedem în lume și nu plecăm dela cauză la efect; 

ci este:

  1. Prin analogie, pentrucă nu putem reprezenta pe Dumnezeu cum este în realitate, ci numai cum ni-l închipuim prin comparațiune sau analogie cu lucrurile mărginite;
  2. Simbolică, pentrucă, necunoscând ce este Dumnezeu în ființa sa, nu ne putem exprima ideile ce ne facem despre El decât prin simboluri sau imagini ori figuri. Astfel zicem că Dumnezeu este lumina neapropiată, foc mistuitor, mare fără fund și fără margini, etc.4);
  3. Aposteoriorică sau per efectus ori indirectă, pentrucă cunoaștem pe Dumnezeu numai din lucrările sale, adică conchidem dela efect la cauză. Acest fel de cunoaștere este însă superior celui empiric, de care se servesc științele experimentale, pentrucă se întemeiază pe noțiunile metafizice de cauzalitate și finalitate și are de efect certitudinea absolută.

Nota 1. – Înșiși reformatorii Luther și Calvin învață că Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu rațiunea și școala ritschliană de azi, întemeindu-se pe Kant, susține că Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin judecata teoretică și nici nu ne interesează, din acest punct de vedere, dacă există sau nu, ci e postulat numai de judecata de valoare, ca o necesitate pentru mântuirea noastră. (Ritschl, Rechtfertigung und Versöhnung).

Nota 2. – Această școală sau direcțiune teologică din sânul Romano-catolicismului, reprezentată de vicontele de Bonald (†1840), Lamennais (†1854), Abbé Bautain (†1865), Abbé Ventura (†1861), ș. a.
își are punctul de plecare în doctrina protestantă despre totala întunecare a rațiunii omenești din cauza păcatului originar. Același lucru ca tradiționaliștii îl susține și fillosoful german Iacobi (†1819), dela care avem adânca maximă: „Mit dem Kopfe ein Heide, mit dem Gemüth ein Christ = Cu capul (rațiunea) sunt păgân, cu inima sunt creștin”.

Nota 3. – Sunt totuși două curente de cugetare, care susține că cunoașterea lui Dumnezeu se întemeiază pe experiență. Acestea sunt: Pragmatismul și misticismul. Pragmatismul susține, prin reprezentantul său, filosoful american William James, în lucrarea sa „Experiența religioasă” că oamenii cu adevărat religioși, „intuesc direct Invizibilul”, adică dumnezeirea. Dar recunoașterea existenții lui Dumnezeu numai ca un fapt de conștiință, fără o realitate obiectivă, nu este deajuns pentru religiune. 

Marii mistici apuseni din evul mediu, ca sfântul Bernard de Clairvaux (†1153), Gerson (†1428), Jacob Böhme (†1624) și alții susțin că, prin extaz, omul se pune în comunicare directă cu Dumnezeu și că precum corpul are anumite organe ale simțurilor prin care se pune în contact cu lumea sensibilă, tot astfel și sufletul își are simțurile sale cu care pricepe pe Dumnezeu. Dacă în această cunoaștere sau intuire mistică se adaugă și o cunoaștere rațională, care, după unii mistici, precede, iar după alții urmează, misticismul este admisibil; dacă n’o admite, este în eroare și nu poate fi primită.

Kindle
Published inCreștinismReligie