Skip to content

IX – Argumentul cosmologic

Kindle

Argumentele pe care le formulează rațiunea pentru a dovedi existența lui Dumnezeu sunt mai multe. Cele mai însemnate din ele sunt următoarele:

1. Argumentul cosmologic. Acest argument conchide la existența lui Dumnezeu din observarea lumii = κοσμος, în trei feluri:

a) Din contingența lumii. Experiența ne arată că toate lucrurile din lume și deci și lumea însăși nu-și sunt ele însăși cauza, ci sunt întâmplătoare, condiționate, adică sunt produse de cineva sau ceva din afară din ele și ca atare pot să existe sau să nu existe, adică sunt contingente. Cum nimic nu poate să existe fără cauză, lumea trebue să aibă o cauză care nu poate fi întâmplătoare, cauzată și contingentă, ci absolută, necesară, neschimbătoare, spirituală și personală, care este Dumnezeu. Totul în jurul nostru ne confirmă aceasta.

Așa a fost formulat argumentul acesta de filosoful Leibnitz (†1716).

Împotriva lui s’au ridicat mai multe obiecțiuni.

S’a zis mai întâi, în numele scepticismului epistemologic al lui Kant, că legea cauzalității este numai ceva subiectiv, ceva care nu există în realitate, nu este și înafară de noi și deci lumea nu se conduce de ea. Concepția kantiană despre cauzalitate nu este însă admisă de toți filosofii, care dacă s’ar admite, ar urma că real sau obiectiv este o simplă iluzie, și știința exactă, care se întemeiază pe cercetarea cauzală, n’ar fi posibilă fără această lege fundamentală a lumii.

S’a zis apoi că legea cauzalității se aplică numai la lumea sensibilă sau a fenomenelor și că deci n’avem dreptul să, conchidem la o cauză a lumii, care să fie mai presus de lume. – Chiar dacă într’adevăr legea cauzalității nu s’ar aplica lumii suprasensuale, transcendentale, spirituale, și nu vedem pentru ce, totuși rațiunea poate apela la o cauză transcendentă, pentrucă întreaga ei activitate este suprasensibilă. Cauza lumii, postulată de acest argument, nu este apoi o cauză secundară care să fie produsă de o altă cauză, ci e cauză primară, ultimă sau absolută, care își este singură cauză și care este totodată și cauza suficientă, adică prin care se poate explica pe deplin lumea.

În fine s’a zis că, deși tot ce e în lume este contingent, totuși nu trebue să căutăm o cauză mai presus de lume, pentru a ne explica lumea, căci ea se explică prin cauzele secundare care se condiționeză reciproc. Dar suma totului nu poate fi de altă natură decât de a părților ei componente. Oricâte cauze secundare am aduna, ele nu vor da o cauză absolută, după cum toți idioții din lume, adunați la un loc, nu vor da un om cu minte.

Următoarea comparațiune a filosofului englez Clarke vădește lipsa de logică a acestei obiecțiuni: „Să presupunem un lanț atârnat în văzduh, cu capătul de sus la o înălțime necunoscută. Să presupunem mai departe că lanțul nu cade, ci stă continuu întins, deși verigile lui tind către pământ, în virtutea legii gravitațiunii. E oare de crezut că, pentru a ne explica cum se susține acest lanț, este deajuns să se răspundă că veriga cea mai de jos se ține de a doua, de mai sus, aceasta de a treia și așa mai departe la infinit? Chestiunea nu se poate rezolvi, decât admițând o cauză exterioară, deosebită de lanț și care-l ține suspendat”.1)

b) Din constatarea mișcării. Materia este în sine inertă, adică ea nu se poate pune singură în mișcare, dacă e în stare de repaus, nici să se oprească singură, dacă e în mișcare. Mișcarea presupune dar ca primă cauză o mișcare sau un mișcător, care la rându-i să nu fie mișcat de altceva sau de altcineva, și care este Dumnezeu. Legea entropiei2) demonstrează că mișcarea va avea un sfârșit prin aceea că energiile care se prefac în căldură, nu se prefac din nou în întregime în energii, așa încât căldura va atinge cândva un grad care nu va mai permite niciun schimb de energii și prin urmare mișcarea va avea sfârșit. Dar ea trebue să aibă și început și cauza ei este Duannezerul cel veșnic.

Aristotel este cel care a formulat întâia oară acest argument3).

Materialiștii obiectează contra acestui argument că mișcarea n’a fost despărțită niciodată de materie sau, ceea ce este tot una, că materia a fost totdeauna în mișcare. După teoria cosmogonică a lui Kant și Laplace însă, lumea s’a produs din nebuloza primitivă în care materia ar fi fost în stare gazoasă și incandescentă. Incandescența ar fi provenit din mișcarea sau ciocnirea atomilor sau, mai exact, a electronilor sau ionilor între ei. Știința experimentală de azi ne spune, că forma primitivă a materiei nu este cea gazoasă, ci una în care atomii sau electronii sunt așa de îndepărtați unii de a1ții încât nu se ciocnesc între ei. Nebuloza primitivă a trebuit dar să treacă și ea prin această stare înainte de a fi gazoasă. Cine a pus dar în mișcare atomii ei, pentru ca să devină incandescentă, dacă nu Dunmezau? 4).

Afară de aceasta legea entropiei dovedește că mișcarea nu e veșnică, cum pretind materialiștii.

c. Din constatarea vieții pe pământ. Vieața plantelor și a animalelor nu poate proveni din materie, ci trebue să aibă o cauză superioară, vie și inteligentă, care nu poate fi decât Dumnezeu. Știința omenească nu, admite nașterea substanței vii sau a vieții din materia anorganică. Teoria generațiunii echivoce sau spontane, care susținea contrariul, a fost scoasă din circulație de către Pasteur, iar științele naturale arată numai cum a evoluat sau s’a desvoltat vieața pe pământ, ci nu cum s’a născut ea, așa că originea vieții nu poate fi pusă decât în Dumnezeu5).

În câte trele formele sale, argumentul cosmologic dovedește dar existența lui Dumnezeu ca ultimă cauză a lumii sau Creatorul ei.


Nota 1. – Citat după E. Valvekens. Foi et Raison, pag, 21.

Nota 2. – Legea entropiei a fost formulată de marele fizician Claudius.

Nota 3. – În evul mediu, acest argument fusese dat aproape cu totul uitării. El a fost pus din nou în circulație de filosoful francez spiritulist Paul Janet (†1899), în lucrarea sa: Le materialisme contemporain, cap. IV.

Nota 4. – Marele învățat englez Thomson (Lord Kelvin) (†1867) și fiziologul german Helmholtz (†1894) explică originea vieții pe pământ ca adusă de pe vreo planetă de vereun bolid. Ipoteza este neștiințifică, pentrucă în spațiul dintre planete este un frig de câteva sute de grade, care distruge orice german de vieață. Afară de aceasta se pune întrebarea: „Dar pe acea planetă cum a luat naștere veața?”

Nota 5. – Vezi în această privință indeosebi lucrarea ilustrului astronom francez contemporan Abatele Moreux, intitulată: „D’ou venons nous?” cum și Faye: „L’origine du monde” și Charbonnelle: „Les confins de la science et de la philosophie”.

DE CITIT. – Cunoașterea lui Dumnezeu din studiul naturii. Contemplarea naturii pământești oferă, fără contrazicere, farmece particulare spiritului instruit, care descopere, în organizația ființelor, mișcarea neîncetată a atomilor din care sunt formate și schimbarea permanentă ce se operează în toate lucrurile. Căldura solară, care ține în stare lichidă apa fluviilor și a mărilor, ridică seva către vârful arborilor, face să bată inima vulturilor și a porumbeilor. Lumina care răspândește verdeața în livezi, hrănește plantele cu o suflare necorporală, populează atmosfera cu minunatele sale frumuseți aeriene. Sunetul care tremură în frunziș, cântă la marginea pădurii, murmură pe țărmul mărilor, într’un cuvânt, corelațiunea forțelor fizice, care reunesc sistemul întregii vieți sub fraternitatea acelorași legi. Deci, cu cât este mai mare admirația deșteptată de razele vieții la suprafața pământului, cu atât este mai aplicabilă pentru toate aceste lumi, care trimit raze de deasupra capetelor noastre, în timpul nopții tăcute. Aceste lumi depărtate care, ca și a noastră, se leagănă în eter, sub leagănul acelorași energii și legi, sunt ca și a noastră, scaunul activității și al viețiii. Am putea să precizăm această mare și falnică priveliște a vieții universale ca o elocventă mărturie a inteligenții, înțelepciunii și a puterii nespuse, care a găsit cu cale, dela aurora creațiunii, să vadă reflectându-se splendoarea sa în oglinda naturii create. Dar, sub acest aspect nu vrem să desfășurăm aici programa materiilor cerești, vrem numai să chemăm pe cei care tăgăduesc inteligența creatoare înaintea teatrului de legi ce conduc lumea. Dacă, după ce vor consimți să deschidă ochii înaintea acestui teatru, vor mai stărui în tăgăduirea acestei intelgențe, mărturisim că cea mai mare dreptate ce am putea să le facem, ca răspuns la această tăgăduire neînțeleasă, este, ca la rândul nostru, să ne îndoim de facultatea lor mintală: căci sincer vorbind, inteligența creatorului ne pare infinit mai sigmă și mai de necontestat decât a ateilor francezi și streini”.

Camile Flammarion: „Dumnezeu în natură”.

Kindle
Published inCreștinismReligie