Skip to content

X – Argumentul teleologic

Kindle

În tot ce există vedem o armonie și finalitate desăvârșită, adică tot ce este în lume, ființe și lucruri, se supun unei minunate rânduieli neschimbătoare și tind către un scop = τελος. E destul să ne aruncăm privirile la noi înșine sau la lumea din jurul nostru, spre a ne convinge de ordinea și finalitatea care domnesc pretutindeni. Cine nu va recunoaște d. ex. că ochiul, acest minunat aparat fotografic, este făcut ca să reproducă imaginile obiectelor care ne înconjoară? Că urechea cu cele 6.000 de coarde ale ei (fibrele lui Corti) este un admirabil instrument acustic, care percepe dela cele mai joase până la cele mai înalte sunete? Dar uimitoarea corelațiune dintre suflet și trup? Cât despre minunile săvârșite din instinct la dife­rite animale, ar trebui să reproducem aproape întreaga zoologie descriptivă, ca să ne facem o idee completă de ele. Aceleași minuni și încă și mai mari descoperim, dacă contemplăm corpurile cerești și lumea nesfârșit de mică. Soarele care este de aproape un milion și jumătate de ori mai mare decât pământul și care dimpreună cu cele opt planete, care gravitează în jurul lui, ocupă cam 22 de milioane de kilometri în spațiu, nu este decât o părticică din infinit. Între cele vreo 31 de milioane de stele sunt multe cu mult mai mari decât soarele și la distanțe mult mai mari dela pământ. Și totuși, toate se supun aceleiași legi a gravițațiunii, care face ca piatra aruncată în aer de mâna omului să cadă pe pământ, ca atomii sau electronii să stea la o anumită depărtare unii de alții, ca să dea densitatea mai mare sau mai mică a corpurilor etc.

Ordinea și finalitatea lumii nu pot fi produsul materiei sau al întâmplării, pentrucă materia este lipsită de cugetare și întâmplarea de asemeni, pe când ordinea și finalitatea presupun o inteligență și o voință, care să tindă către ea. Trebuie dar să existe mai presus de lume un infinit de înțelept rânduitor și acesta este Dumnezeu. Acest rânduitor al lumii nu poate fi decât unul singur, pentrucă întreaga structură a lumii arată o desăvârșită unitate. El trebue să fie totodată o ființă personală, inteligentă, atotputernică și bună, căci numai o astfel de ființă a putut face lumea cea atât de bogată în frumuseți și variată în forme. „Când privim cerul și stelele – zice Cicero – ce poate fi mai clar și mai evident decât că este o ființă superioară înzestrată cu inteligență desăvârșită, de care sunt cârmuite toate?”

Argumentul teleologic a fost formulat întâia, oară de Socrat, iar ucenicul său, Platon, i-a dat o mare desvoltare. Sfânta Scriptură îl folosește adesea din care cauză el se numește și „argument biblic”. Însuși Kant, care nu admite niciun argument rațional pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu, îl consideră ca „cel mai vechiu, cel mai puternic, cel mai potrivit minții omenești și care merită respectul tuturor timpurilor”.

Împotriva acestui argument s’au ridicat asemeni mai multe obiecțiuni.

S’a zis mai întâi că ordinea și armonia din lume ar fi produsul hazardului sau al întâmplării. Hazardul însă este tocmai antipodul ordinei, pentrucă este lipsit de continuitate și de statornicie și ca atare nu poate produce ordinea. Încă din vechime, Cicero zicea, că mai lesne va crede că Iliada și Odiseia au luat naștere dintr’o cantitate de litere aruncate la întâmplare, decât că lumea a fost produsă de întâmplare. Dacă întâmplarea a făcut lumea – continuă el – pentru ce azi nu mai face măcar o casă sau o colibă? Iar Victor Hugo numește hazardul „o mâncare pe care cei șmecheri o servesc proștilor”.

S’a zis asemeni că, ordinea ar fi produsul materiei, care ar avea în sine un impuls spre organizare și o finalitate inconștientă. Ordinea și finalitatea presupun însă inteligență, pe care materia brută n’o are și nici n’o poate produce, cum nu poate produce nici măcar vieața. Și apoi, care ar fi în acest caz, originea legilor, cărora trebue să se conformeze materia, spre a se produce ordinea, și a scopului, pe care ea trebuie să-l aibă în vedere, spre a putea fi vorba de finalitate?

În fine, s’a tăgăduit existența scopului, și a armoniei în natură, iar ordinea s’a pretins că este rezultatul evoluției materiei. În ce privește ordinea, văzurăm că ea nu poate fi produsul materiei; în ce privește existența scopului și a armoniei, să vedem dacă evoluționiștii, care le tăgăduesc, au dreptate. Legile fizice și chimice, care guvernează gravitația, electricitatea, căldura, lumina, cristalizațiunea, afinitatea atomică, raporturile dintre volum și greutate etc. în lumea anorganică; combinarea armonică a corpurilor chimice pentru a forma celule; coordonarea celulelor pentru a forma organe în stare de a exercita funcțiuni speciale; subordonarea tuturor organelor și funcțiunilor în ordinea asigurării vieții, etc., în lumea organică; condiționarea regnului animal de cel vegetal și al celui vegetal de cel mineral etc., etc., sunt tot atâtea fapte, care evidențiază ordinea și finalitatea din lume pentru cine nu-și închide ochii în fața realității. Să ascultăm ce zice în privința finalității organelor simțurilor doi mari cugetători și învățați francezi, poetul Sully Prudhomme și fiziologul Charles Richet, fost profesor la facultatea de Medicină din Paris: „E cu putință să se tăgăduiască cum că ochiul este făcut ca să vadă? Ar fi, după părerea noastră, să se cadă într’un exces fantastic de absurditate, dacă s’ar presupune că nu este un raport dela cauză la efect între ochiu și vedere. Nu e din întâmplare că ochiul vede. Este un întreg angajament de părți, un minunat mecanism în totul și în amănuntele cele mai mici care ne permite să afirmăm cu certitudine: că ochiul este făcut ca să vadă… Am luat ochiul de exemplu, dar am putea lua orice alt organ, ca d. ex. urechea, inima, stomacul, creierii, mușchii… Adaptarea organului la funcțiunea sa este atât de perfectă, încât concluziunea unei adaptări nu întâmplătoare, ci voite, se impune”1). „Care plantă, care animal, care element nu poartă pecetea Aceluia pe care Platon l-a numit Eternul Geometru?” – se întreabă Voltaire. „Insecta cea mai neînsemnată este o mașină ale cărei resorturi sunt făcute exact unul pentru altul… Ea trăiește în virtutea unei arte pe care noi nu putem nici s’o imităm, nici s’o înțelegem, dar vieața sa are un raport imediat ctt întreaga natură, cu elementele, cu astrele a căror lumină ea percepe. Dacă aceasta nu este imensitate, unitate de plan care dovedește un autor inteligent, imens, unic, să mi se demonstreze contariul. Dovezi împotriva unei inteligențe supreme nu s’au adus niciodată”2).

Argumentul teleologic dovedește dar existența lui Dumnezeu ca ființă personală și sprituală, adică înzestrată cu inteligență și voință.

DE CITIT. Dumnezeul cel veșnic, necuprins, atotștiutor, a trecut pe dinaintea mea. Nu l-am văzut în față, dar reflexul lui cuprinzându-mi sufletul, m’a aruncat în înmărmurirea admirațiunii. Am urmărit ici și colea urmele sale în lucrurile creațiunii. Și în toate aceste opere, chiar în cele mai mici, mai imperceptibile ce putere! ce înțelepciune! ce perfecțiune nespusă! Am observat cum ființele însuflețite se supun regnului vegetal și se înlănțuiesc de el, iar vegetalele se supun mineralelor, care sunt în măruntaiele globului, în timp ce acesta gravitează într’o ordine invariabilă în jurul soarelui, căruia îi datorește vieața. În sfârșit, am văzut soarele și toate celelalte astre, întreg sistemul solar imens, incalculabil în infinitatea sa, mișcându-se în spațiu, suspendat în vid de un prim motor incomprehensibil: Ființa ființelor, Cauza cauzelor, Conducătorul și Guvernatorul universului, Stăpânul și Autorul oricărui lucru din lume… Toate lucrurile create poartă pecetea înțelepciunii și a puterii sale și sunt totodată visteria și argumentul fericirii noastre. Folosul ce ele aduc, atestă bunătatea celui ce le-a făcut, frumusețea lor demonstrează înțelepciunea lui, în timp ce armonia, conservarea, dreptele proporțiuni și fecunditatea lor nesecabilă proclamă înțelepciunea acestui mare Dumnezeu.

Vreți să-i ziceți Providență? Acestai numele său și numai sfatul său explică lumea. E drept să credem că există un Dumnezeu imens, etern, pe care nicio ființă nu l-a născut, nimic nu l-a creat, fără de care nimic nu există, care a făcut și rânduit această operă universală. El nu poate fi văzut de ochii noștri, pe care-i umple totuși de lumina sa. Singură cugetarea îl poate pricepe. În acest altar adânc se ascunde măreția sa.

Liné

În „Dumnezeu în natură” al lui Camile Flammarion.


Nota 1. – În lucrarea publicată de amândoi acești învățați sub titlul: „Le problème des causes finales” Paris, Alcan, 1902. Asupra acestei chestiuni se mai pot consulta: Paul Janet; „Les causes finales”; De Coster: „Le problème de la finalité”; d-rul N.C. Paulescu în lucrarea cu același tiltlu din colecția: Science et religion și Abbé Moreux: „Les confins de la science et de la foi”.

Nota 2. – Citat tot după E. Valvekens: „Foi et Raison”, pag, 281.

Kindle
Published inCreștinismReligie