Skip to content

XI – Argumentul moral și ontologic

Kindle

1. Argumentul moral se sprijine pe existența și postulatele conștiinței morale și se formulează în mai multe feluri. Una din formele lui cele mai obișnuite este aceasta:

a. Existența și funcțiunea conștiinței sunt fapte netăgăduite. Ea este judecătorul nediscutat căruia se supun toți, căci cine nu-i ascultă poruncile, e aspru mustrat de ea. Conștiința nu depinde de noi, adică de voința noastră, pentrucă nu-i putem porunci, ci ea ne poruncește nouă. Originea ei nu poate fi deci în sufletul nostru, ci în afară și mai presus de noi, în Dumnezeu, ființa absolut morală, al căruia glas ne vorbește prin ea și dela care ea își are autoritatea cu care ni se impune.

b. Conștiința ne dă noțiunile de bine și de rău, de drept și de nedrept, de moral și de imoral, etc. De aceste noțiuni sunt legate în mod necesar noțiunile de virtute și păcat, de merit și vină, de răsplată și pedeapsă și de un Legiuitor și Judecător suprem, care a pus în om aceste noțiuni și care distribue recompensele și pedepsele, adică aplică sancțiunea, în chip absolut drept. Se întâmplă conștiinței să se rătăcească sau, mai exact, să se pervertească din cauza păcatului și astfel să prezinte ca bun, drept, moral, ceea ce este rău, nedrept și imoral, dar în asemenea cazuri ea mustră cu aceeași tărie abaterea dela poruncile ei, ca și când nu e pervertită și servește de busolă moralității și de străjer neadormit al legii morale. Aceasta ne-o atestă sfântul apostol Pavel prin cuvintele: „Păgânii cei ce n’au lege, din fire fac ale legii. Neavând lege, ei singuri își sunt lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor…” (Romani II, 14, 15). – „A fost întotdeauna convingerea bărbaților cu adevărat înțelepți – zice Cicero – că legea morală nu este ceva inventat de oameni sau introdus de popoare, ci ceva veșnic, de care trebue să se conducă toată lumea. Ultima ei temelie este dar în Dumnezeu, care poruncește și oprește. Și această lege este așa de veche, ca duhul lui Dumnezeu însuși”.

c. Kant a formulat acest argument astfel: Virtutea trebue răsplătită cu fericire, iar vițiul pedepsit. Aceasta cere în mod imperios conștiința. În vieața pământească însă, virtutea nu este întotdeauna, sau nu este pe deplin răsplătită, așa ca omul virtuos să fie fericit. Tot ase­meni, vițiul nu este întotdeauna pedepsit. Ba, de multe ori se întâmplă ca virtutea să fie pedepsită, iar vițiul răsplătit. Trebue dar să existe o altă lume, în care faptele să fie răsplătite după dreptate și o Ființă atotputernică și dreaptă, care să răsplătească pe fiecare după faptele sale.

Pe argumentul acesta se sprijine în deosebi religiunea naturală, spre a dovedi existența lui Dumnezeu. El dovedește mai mult decât celelalte, pentrucă prin el ne încredințăm nu numai că Dumnezeu există, ci că este și absolut moral și drept.

S’a obiectat că originea conștiinței s’ar putea explica pe cale evoluționistă sau raționalistă și că ea nu mai este atunci o dovadă pentru existența lui Dumnezeu. – Dar încercările de a deduce conștiința din simpatie sau solidaritate, din plăcere sau interes, sau de a o transforma în funcțiune intelectuală n’au dus la niciun rezultat. Ea este și rămâne promulgarea internă a legii eterne, revelațiunea naturală a lui Dumnezeu în noi, cum zice Rousseau: „Conștiință! conștiință! instinct divin, glas nemuritor și ceresc; călăuză sigură a unei ființe ignorante și mărginite, dar inteligentă și liberă; judecător infalibil al binelui și al răului, care faci pe om asemenea cu Dumnezeu! Tu ești care faci superioritatea firii omului și moralitatea actelor lui. Fără tine, eu nu simt nimic în mine, care mă ridică deasupra animalelor, decât tristul prilej de a cădea din rătăcire în rătăcire, ajutat de o minte fără regule și de o rațiune fără principii”.

S’a căutat de asemeni să se tăgăduiască necesitatea unei sancțiuni supranaturale și deci și a lui Dumnezeu ca judecător și răsplătitor al faptelor omenești, susținându-se, că sunt deajuns sancțiunile legilor și ale conștiinței. – Dar, fără ideea de Dumnezeu, ca judecător și răsplătitor, nu există mobil destul de putemic, ca să ne determine la practicarea virtuții, nici frâu atât de tare, ca să ne oprească dela păcat.

2. Argumentul ontologic1). În mintea noastră există idei universale, necesare, apriorice, sau principii, ori categorii ale cugetării, cum le-a numit Kant. Acestea nu se formează prin abstracțiune din impresiunile primite prin simțuri ci există deodată cu sufletul, cu rațiunea însăși. Ele n’au nevoie să fie demonstrate, ci sunt evidente prin ele însăși și formează legile constitutive după care se conduce inteligența. În această categorie intră ideile de adevăr, bine, frumos, drept, etc., noțiunile de cauză, substanță, infinit, etc., cum și propozițiuni, ca: orice efect presupune neapărat o cauză, orice fenomen o substanță, etc.

Logica ne învață că deducțiunile făcute din aceste idei sau principii sunt admisibile. În acest fel se fac în matematici deducțiuni din axiome. Tot astfel și în morală se deduc din ideile de drept și nedrept și din corelatele lor, recompensă și pedeapsă, ideea de libertate și responsabilitate morală, ca și cea de recompense și pedepse în vieața viitoare. Pe această cale au procedat la conchiderea existenței lui Dumnezeu, dela anumite idei aflate în suflet, unii cugetători de seamă ca: fericitul Augustin, teologul scolastic Anselm de Canterbury și filosofii Descartes, Leibnitz, Christian Wolf, Cousin ș. a. Astfel, constatându-se în suflet ideea de o ființă absolută, infinită, perfectă, atotputernică, prea dreaptă, prea bună, prea sfântă, etc., s’a conchis, că o asemenea ființă – care nu e decât Dumnezeu – trebue să existe în realitate. Argumentul s’a numit ontologic, pentrucă pleacă dela ceea ce este (το ον) în minte. El este mai abstract decât cele­lalte argumente și are putere de convingere mai mult pentru mințile deprinse cu operațiunile logice.

Împotriva acestui argument s’a obiectat mai întâi, că nu oricărei idei din mintea noastră îi corespunde ceva în realitate. Dacă îmi închipui că undeva în ocean – obiecta un călugăr cu numele Gaunilo lui Anselm – există cea mai mare și mai frumoasă insulă, nu urmează că ea și trebue să existe în realitate. Sau cum obiecta Kant; dacă îmi închipuiu că am 100 de taleri (monede) în buzunar, nu însemnează numaidecât că îi și am. – La aceasta se răspunde: E adevărat că nu oricărei idei îi corespunde ceva în realitate, dar ideii de Dumnezeu trebue să-i corespundă, pentrucă este o idee necesară, cum sunt și ideile de bine, adevăr, frumos, etc. Ideile de insulă și taleri nu sunt necesare și deci nu este constrângător, din punct de vedere logic, ca numaidecât să le corespundă ceva și în realitate.

S’a zis apoi, că oamenii au în minte și idei de ființe fantastice sau monstruoase, ca de ex. de balauri, sfincși, titani, centauri, cerberi, etc., care nu există în realitate. – La aceasta se răspunde, că există în realitate toate ființele pe care imaginația le-a combinat sau ale căror însușiri le-a exagerat, ca să dea ființele fantastice sau monstruoase. Există șerpi și șopârle, care înfățișați mai mari și cu însușiri comune, dau ființa imaginară de balaur. Există oameni și lei, ale căror forme fizice combinate dau sfinxul și așa mai departe. Deci, ideea de aceste ființe este lipsită de realitate numai în ansamblul, nu și în părțile ei componente.

Kindle
Published inCreștinismReligie