Skip to content

Abhijñānaśākuntala

Kindle

– Kālidāsa –

poemă indiană

Persoanele:

Dușanta, Regele Indiei.
Camva, un preot sihastru.
Sacontala, fata de suflet a lui Camva.
Gautami, o bătrână sihastră, îngrijitoarea Sacontalei.
Priamvada & Anusuia, fete de sihaștri, prietenele Sacontalei.
Vidușaca, preot, prietenul Regelui.
Vatayana, ministru.
Bradasena, general.
Sarngarava, un preot.
Matali, viziriul zeului Indra.
Kasyapa & Aditi, zei.

Un pescar, un camerier, străjeri, slujbași ai regelui, bramini, sihaștri, slujnice. Un copil, o artistă.

Actele 1-4 în codru. Actul 5 și 6 în palat. Actul 7 în cer.

ACTUL I

(O grădină în codru. Priamvada, Anusuia și Sacontala udă flori. Regele stă ascuns după un arbore).

ANUSUIA

Când tu ești între ele, mai vesele îmi par
Aceste flori! Și par’că de dragul tău răsar
Și cresc, trăind cu tine atâ[t] de ‘mprietenit[e]!
Tu ești a lor! Iar ele, frumoase și iubite,
Te chiamă și te roagă și cer să le iubești –
Tu, gingașă ca floarea de malica, tu ești
Stăpâna lor, iubită Sacontala!

REGELE

Se poate?

Sacontala lui Camva? Aș crede ‘n lume toate,
Dar asta nu! În urmă, mai știi[?] E ‘ntr’adevăr
Sacontala. Ce aspră e haina ei de păr!
Prea rău e ta­ta Camva. Să n’aibă dânsul milă
De fata lui! A pune la muncă pe-o copilă
În vîrsta ei, trudind-o cu rugă și cu post,
E prea de tot! Pe Camva nu-l cred așa de prost
Să ‘ncerce cu o frunză de lotos să despice
Un fag! –

Dar e frumoasa! Sa zică orice-ar zice

Reginele ‘n palaturi, așa frumos odor
De fată le întrece, cu toată pompa lor.

SACONTALA (către Anusuia)

Mai adu-mi apă!

ANUSUIA

Uite! Atâta-ți stă de bine!

Dar nu știu cum mi-e jale, Sacontala, de tine,
Când văd că de-ostenită abia te mai ții sus,
Mi-e ciudă și pe ta­ta, pe Camva, că te-a pus
Să-i faci ș’acesta lucru.

SACONTALA

Îl fac pentru că îmi place.

De nu mi-ar fi zis Camva, tu crezi că nu l’ași face?
Cu florile noi doară sântem surori! Nu-i drept?
Sărmanele!

(Către Priamvada)

Mă strînge și haina peste piept,

De nu mai pot! Desleagă-mi, te rog, d’aci vestmântul –
Mai mult – așa – mai încă –

PRIAMVADA

Auzi cum râde vântul –

Că-l lași în sân! Tâlharul, și lui îi place ‘n sân!
Tu tânără, el tânăr –

REGELE

Mai bine-ar fi bătrîn!

Ori eu dacă’aș fi vântul! Ah, pentru ce-și ascunde
Și umerii și pieptul și brațele rotunde
Sub haină! Numai asta nu pot ca s’o ‘nțeleg:
De ce-arătăm frumosul arare-ori întreg?
Ori desvelit pe ‘ncetul, câte puțin, îmbată
Mai mult, mai mult îți place ca ‘ntreg văzut de-odată?
Ce ochi! Ar fi ei oare mai mult ucigători,
Dac’ar avea copila veșmânt țesut cu flori
De-argint și pietre scumpe? În haina sdrențuită
Frumusețea-i tot frumoasă, iubirea-i tot iubită,
Ca și’n veșmânt de purpur, căci farmec noi găsim
Nu ‘n haină, ci ‘n splendoarea frumuseții ce iubim!
Ah! purpură ne ‘mbată cu forme ‘nșelătoare,
Ea dă chiar urâciunei frumusețe și splendoare,
Dar când ai pune ‘n sdrențe frumusețea, ai vedea
Că sdreanța-i mai frumoasă de trei ori decât ea! –
Ah! par’că ard! Privirea frumosului te face
Să-ți răcoreșți dorința de-a ști ceva ce-ți place,
Și ‘n astă răcorire e foc – Eu ce cătam?
Nu vreau să știu frumosul, mai bine vreau să-l am!

SACONTALA

Acest tufiș de amra, cu foile lui, pare
Un om, ce vrea să-mi spue pe-ascuns o taină mare,
Nu vezi? El par’că face cu mâna semn în vânt –
Cum e cuprinsă amra de iedera! Ei sânt
Ca doi iubiți. Mireasa e iedera, și mine
E amra: Ea se ‘nalță frumoasă și subțire,
Și brațele ei gingaș pe mire îl cuprind.

PRIAMVADA (către Anusuia)

Știi tu la ce gândesce Sacontala, privind
Așà cu drag la amra?

ANUSUIA

Știu eu!

PRIAMVADA

O bate gândul,

Ce bine-ar fi să aibă iubit și ea! Strîngându-l
În braț, el ar fi amra.

SACONTALA

Ce gând copilăresc!

Tot ce gândești tu însu-ți, mi-o spui că eu gândesc!
O, du-te!

PRIAMVADA

Principesă, doar’ nu ești supărată?

REGELE

O, ziceți-i pe nume! Mai ziceți-i odată!
Sdrobiți-mi îndoiala din sufletul meu plin
De temerea, că dânsa e fată de bramin!
Ea nu e sora voastră! Ea într’alt loc e-acasă,
Ș’ori cărui din răsboinici ea poate fi mireasă!

PRIAMVADA

Sacontala, privește! Cum de-ai uitat aici
O floare! Se usucă.

SACONTALA

Uitat? O floare, zici?

O, Doamne, vine vremea, că am să uit de mine!…
Eu am să-ți spun o veste.

PRIAMVADA

Și cum? De rău, de bine?

SACONTALA

De bine. Uite colo tufișul îngrădit –
Nu-i vreamea să ‘nfloreașcă, dar el a înflorit.

PRIAMVADA

Așà e! Semn, iubită! Dar știi că-i mare veste?
E semn, că cine-i fată va trece ‘ntre neveste.
Al tău a fost tufișul! Ce, dragă, nu sughiți?
S’o știi tu de la mine, că ai să te măriți!

SACONTALA

Tu ai, ce ai, că astăzi vorbești prostii într’una.

PRIAMVADA

Așà zici tu! Dar spune-mi ce lună-i asta? Luna
În care nici o-dată n’a dat tufișul flori.
Și știi, că ta­ta Camva spunea de multe ori
Că pomii, ce dau floare, când sunt de tot prea tineri,
Sânt semn pentru părinții cu fete, că vin gineri.

ANUSUIA

Acum știu eu, cea proastă, ș’acum pricep și eu
De ce-a udat tufișul Sacontala mereu!
Știa!

SACONTALA

Știam? De unde? De ce să nu-l ud oare?

Nu-i și el tot al nostru? Nu-i și el tot o floare?

(O albină sboară pe lângă Sacontala)

Mă ‘nțeapă, Anusuia! Haid, apără-mă, vai!
Obraznica! Și-mi sboară spre ochi.

DUȘANTA

Ce dulce grai

Al temerii! Ce farmec în vorba, care cere!

SACONTALA

Mă tem de ea

PRIAMVADA

Știi bine, că nu ne stă ‘n putere

Să te-apărăm! Dușanta e singur pus de Zei
Să fie scut și armă. Nu-l chemi?

DUȘANTA

Cuvântul ei

Mi-a dat prilej de-a merge la dânsele. Chiar bine!
Dușanta, fii cu suflet!

(Se ivește)

Ce strigăt jalnic vine

Din codru? Cine-i omul? Când brațul cel voinic
Al regelui Dușanta nu scie de nimic
În vreme de primejdii, când pentru dânsul teama
E numai nălucire în creerii lui Brama,
Atunci cutează oare vre-un demon ori vre-un zeu
Să facă unor fete cucernice vre-un rău?

PRIAMVADA

Nu-i nimeni! Noi în glumă ziceam, că ea sa cheme
Pe regele Dușanta. Sacontala se teme –

DUȘANTA (către Sacontala)

Să ai de bine parte, și parte de noroc!

PRIAMVADA

Bine-ai venit străine!

(Suflă praful de pe prispă)

Te rog, aici e loc.

Sacontala, tu pleacă și adu flori și poame
Străinului.

DUȘANTA (către Sacontala)

Nu merge!

PRIAMVADA

Nu doară că ți-e foame,

Dar ospeții –

DUȘANTA

Știu bine: le faceți tot pe plac.

Dar astă osteneală eu nu vreau să v’o fac.

ANUSUIA

Ești obosit de drumuri, ți-e cald și stai în soare,
Nu vrei să șezi pe prispă?

PRIAMVADA

E umbra colea, vezi!

(Dușanta ia loc pe prispă)

DUȘANTA

Ședeți și voi.

PRIAMVADA (ia loc și ea)

Tu, dragă Sacontala, nu șezi?

Aici –

(Îi face loc. Sacontala stă răzimată de un pom)

SACONTALA

Ș’acii e bine.

DUȘANTA (privindu-le)

Așà de frumușele

Sânteți! Și drăgălașe și tinere tustrele!

PRIAMVADA (șoptind Anususuiei)

Ce om să fie dânsul?

ANUSUIA (tot șoptind)

Știu eu! Ori-cine e,

Dar vezi-l cum vorbește de neted!

PRIAMVADA

Știi tu ce?

Am să-l întreb.

(Tare)

Ne iartă, că noi sântem la minte
Ca fetele, mai proaste, și nu prea știm cuvinte
Pe-ales, cum se cuvine! Noi știm ca pe la noi.
Fii iertător de toate, ș’apoi – te rog – ș’apoi
Te-am întreba o vorbă, de nu-i cu supărare,
Tu esti de bună seamă vr’un prinț din lumea mare
Și poate mergi departe? Ori poate…te rugăm
Să ierți, și să nu-ți cadă cu greu ca te ‘ntrebăm.

DUȘANTA

Nu, nici decum, frumoaso! Viu foarte de departe
Și sânt și eu un preot. Cunosc în sfânta carte
Întreg cuprinsul legii, știu totul cât s’a scris.
Iar regele prin codrii anume m’a trimis,
Să văd, dacă sihastrii mai țin porunca legii.

PRIAMVADA

Tu ești un om, în care se pot încrede regii!
Așà e cel cucernic și de virtute plin –
În fața ta, părinte, mă ‘nchin!

SACONTALA (șoptind)

Și eu mă ‘nchin!

DUȘANTA (către Sacontala)

Aud? Ai zis o vorbă?

ANUSUIA (râzând)

N’a zis-o către tine.

Și-a zis-o pentru dânsa. Și-a zis, c’ar fi mai bine
De-ar fi acasă ta­ta.

SACONTALA (deschizând ochii mirați și mustrători)

Ș’atunci, ce-ar fi atunci?

ANUSUIA

Urmaș fără abateri al sfintelor porunci,
El ar primi pe-un preot mai alt-fel decât tine,
I-ar da ce are însuși mai drag –

SACONTALA (supărată)

Apoi vezi bine!

Ți-a ‘ntrat în cap o vorbă și stai de ea mereu.
Ce ți-am făcut? Dă-mi pace!

DUȘANTA

Acum e rândul meu

Să ‘ntreb de voi. Să-mi spuneți, e drept că ea e fata
Lui Camva?

PRIAMVADA

Nu. Un rege, Causica, e ta­ta

Sacontalei.

DUȘANTA

Se poate? El, care ostenit

De tron, în sfântul codru ca preot a murit?
De dânsul spui?

PRIAMVADA

De dânsul. Cuminte fără seamă

Precum era, în urmă au prins și Zeii teamă
De sfânta lui putere. Nimic nu erà ‘nchis
Și nepătruns de dânsul. Iar Zeii au trimis
Pe-o fată, mai frumoasă ca toate, să-l înșele.

DUȘANTA

Pe Mènaca.

PRIAMVADA

Și fata, venind cu gânduri rele,

A stat zâmbind în drumul sihastrului, l-a prins
Cu ochii ei cei dornici. Și ‘n urmă el învins
De patimi, și uitându-și că-i și preot, într’o zi –

(Se oprește roșind)

DUȘANTA

Și ‘n urmă?

PRIAMVADA

Ta­ta Camva la nouă luni găsi

Într’un tufiș copila. El a crescut-o mare,
Și azi ea are tată, ș’o fată Camva are.

DUȘANTA

Știam! O frumusețe, așa precum e ea,
N’o poți găsi ori unde, și ori când ai vrea.

PRIAMVADA

Mai vrei să’ntrebi?

DUȘANTA

Vreau încă.

ANUSUIA

Răspunde-i înainte!

Eu știu ce vrea să ‘ntrebe –

SACONTALA

Cum nu! Tu, cea cu minte.

DUȘANTA

Aș vrea să știu, că dânsa n’a pus vre’un jurământ
Să fie viața ‘ntreagă sihastră ‘n codrul sfânt?
N’ar vrea să se mărite?

ANUSUIA (veselă)

N’auzi? Știam că’ntreabă!

(Sacontala face semn Priamvadei sa tacă)

PRIAMVADA

Ar vrea – știu eu! Dar ta­ta spunea că nu-i grabă
S’o dee cui-va norà. Dar când îi va afla
Vre’un mire cum se cade… Nu-i drept, Sacontala?

SACONTALA

Nu-i drept! Și taci!

PRIAMVADA

Ei, Doamne, ce rea ești la mânie!

SACONTALA

Să știi, că-i spun eu mamei de ce-ai vorbit! Să știe
Și ma­ma, că tu ‘n fața străinilor vorbești
Ce nu-i la loc.

PRIAMVADA

Te superi? De-atâta? Ce om ești!

Dar’ am glumit.

SACONTALA

Ce-mi pasă

(pleacă)

PRIAMVADA

Stăi, stăi! Nu se cuvine

Să lași pe-un oaspe singur.

SACONTALA

Nu-i singur. E cu tine.

Și tu cu Anusuia.

PRIAMVADA (o prinde de mânecă)

Iubita mea, auzi!

Te-ai învoit cu mine un strat de flori să-mi uzi;
Așà ne-a fost tocmeala.

SACONTALA

Și ce?

PRIAMVADA

Te-așteaptă stratul.

D’intâiu plătește ‘mi, dragă, ce-a fost cu ‘mprumutatul.

(Sacontala ia vasul cu apă să plece)

DUȘANTA

Sărmana! Nu e ‘n stare să facă zece pași,
Așa-i de obosită. Și nici măcar n’o lași
În pace! Uite, pieptul ce grabnic i se bate;
Și pletele-i desprinse îi râură pe spete.
Și vrând să’și prindă părul de peste-un umăr gol,
Ce ostenit e brațu-i în umbletul domol.

(Către Priamvada)

Și dacă tu pe dânsa o crezi neplătitoare,
Eu însu-mi mă fac platnic ș’o scap de ce-i datoare.

(Îi dă Priamvadii un inel)

V’ați împăcat?

PRIAMVADA (dându-i inelul îndărăt)

Primește-l: Cu dânsul ce să fac?
Rugarea ta-mi ajunge destul, ca să mă ‘mpac.

(Către Sacontala)

Tu poți să pleci!

SACONTALA (pentru sine)

O Doamne, ce ți-am greșit? Sunt beată.

Mă mir, cum nu-mi pierd capul!

PRIAMVADA

Ei, ce? Nu pleci odată?

SACONTALA (mânioasă)

Dar ce? Tu-mi ești stăpână? De când ți’s roabă eu?
Pot merge când îmi place, și stau aici cât vreau!

DUȘANTA (a parte)

Eu nu ‘nțeleg! Tot lucru așa de ‘ntors îmi vine!
Eu văd, c’am prins’o dragă! M’a prins și ea pe mine,
Ori nu-mi mai am eu mintea? Ori, Doamne, alta ce-i?
Nimic ea nu-mi raspunde fățiș, dar ochii ei
Sânt tot la mine –

UN GLAS DIN CODRU

Grabnic scutiți-vă locașul,

Sihaștrilor cucernici! Perim aici! Arcașul
Aruncă ‘n peptul tânăr al cerbului săgeți!
Nebuni aleargă roibii și fulgeră ‘ndrăsneți
Pe urma sângerată de pas de căprioară!
Spre vârfuri sue moartea, și’n văi apoi scoboară,
Și codrul tot e ‘n clocot de-al armelor povoi –
Își bate joc Dușanta, de codru și de noi!

FETELE

Dușanta?

GLASUL

Și sălbatec din deal scoboară ‘n vale

Cu muget elefantul speriat, rupându-și cale
Prin pomii sfinți, sub care voi ziua vă rugați,
Prin sfântul râu, în care se scaldă cei curați!
Ah, vechile-obiceiuri sânt puse sub picioare!
E fum, e foc, e sânge și moarte ‘ngrozitoare
În codri! Elefantul speriat de-un cal regesc,
Ne spintecă azi pânza sub care locuiesc
Sihastri sfinți! Ajuns-am în vremile furtunii!

DUȘANTA (a parte)

Mă caută arcașii! Ei umblă ca nebunii!
Se prind acum la luptă cu liniștea de veci –

PRIAMVADA (cu frică)

Și ma­ma e ‘ngrozită de grija noastră. Pleci?

DUȘANTA

Eu plec. Iar voi vă duceți în liniște pe-acasă;
Să nu vă fie teamă. Arcașii au să iasă
Din codru –

PRIAMVADA

Noi ne ducem. Și iartă-ne. De-acum,

De vei avea vre-odată prin codru să faci drum,
Mai caută-ne.

(Priamvada si Anusuia pleacă)

Dar vino, Sacontala. Ce-i asta?

SACONTALA

M’a prins un junghiu. Mă doare, și-mi rupe ‘n două coasta.
Nu pot să merg.

(Se ține de piept)

PRIAMVADA

Dă-mi mâna.

SACONTALA

Încet! Ah, stăi, am dat

In spin! Mi-e tot piciorul de rană ‘nsângerat.

PRIAMVADA

Proptește-te mai bine, să nu atingi pămânul.

SACONTALA

Acum mi-am prins de-o creangă de malica veștmântul;
Te rog, desfă-l.

DUȘANTA (privind după ele)

Îmi pare că’s țintuit pe loc.

S’a dus! Am fost în viață om prea cu mult noroc,
Căci zeii mi-au dat partea să văd eu adunată
În chipul unei fete frumsețea lumii… toată!
Ah, pentru ce sânt rege și pentru ce’s silit
Să stau pe tron! Acolo, legat și pironit
De-un tron! Acum simt numai, coroana cum m’apasă!
Îmi voi trimete astăzi pe toți ai mei acasă,
Iar eu rămân în codru –

Dar pot alt-fel să fac?

Sânt eu de vină? Două nu pot să le împac
Deodată! Înainte de plec cu trupul, iată,
Că inima-mi rămâne întoarsă, tremurată,
Ca frunza, când în mână cu ramura alergi,
Iar vântul bate tocmai din partea ‘n care mergi.


ACTUL II

(Cortul regelui. Vine Vidușaca si Bradasena)

VIDUȘACA

Frumoase recreații, hai?

VATAYANA

Taci! – Mulți ani cu glorii,

Dușanta! În răsboae să-ți porți biruitorii
Mulți ani de-acuma, rege!

VIDUȘACA

Eu bietul nici nu pot

Să te salut! Mă iartă, sunt ostenit de tot.
Natura e frumoasă, dar ce-am eu cu natura?
Abia-mi mișc capul, brațul, picioarele –

REGELE

Dar gura?

VIDUȘACA

Ah, gura! Toată ziua bat câmpii, alergând
În soare, peste pietre și râpi! De sunt flămând,
Și pun pe slugi să-mi facă de grabă vr’o pârjoală,
Ei uită de frigare și-mi dau arsură goală
Să-mi rup într’însa dinții! Și dacă sunt setos
Beau apa putrezită, cu gustul ei scârbos
De mușchiu și piatră arsă. Iar somnul când mă fură
Ș’aș vrea să dorm o clipă, mai poți tu de căldură!
Ba robii sar și cântă, ba caii ‘n frâne sar
Și sar și eu în urmă! Îmi par mie ce ‘mi par
Frumoase-aceste lucruri; dar uite, nu-i mai bine,
Să stai pe-un scaun moale, cu vinul lângă tine,
Să bei, să mistui bine, să dormi! Așà mai zici!
De ce-avem noi viața? S’o chinuim pe-aici?

REGELE

Ei și? Cine-i de vină că-ți pierzi pe-aici viața?

VIDUȘACA

Tu ‘ntrebi, când îmi dai palme de ce mi-e roșie fața?

REGELE

Eu nu pricep –

VIDUȘACA

Se ‘ndoaie vr’un pom fără d’un „dacă”

E vântul, ori el însuș, din voia cui se pleacă?

REGELE

E vântul.

VIDUȘACA

Iar eu, rege, din voia cui mă plec?

Mă ții, așa, cu sila, prin codri să petrec.
Eu, popă, om de cinste, sunt azi un sclav aproape –
Am mânele-amorțite, picioarele-mi sunt șchioape,
Căci toată ziua, bietul de mine, dau din mâini,
Și țip ca să mă apăr de oameni și de câini.
Oh, oh, așa viață! Iar tu… ți se cuvine
Să râzi de tron, de țară, de codri și de mine?
În vreme ce te-așteaptă cu dragoste ‘n palat
Nevestele, tu ‘n codri și ‘n munți te-ai înfundat;
Lași tronul fără rege, te lepezi și de țară
Și bați pe-acì câmpia, un fel de pierde-vară!
Ce vrei? O lume ‘ntreagă o porți pe placul tău,
Și nu te temi că are vr’un trăsnet Dumnezeu?
Tu stai între sihaștrii cei chiori care de care –
Cu iepuri și cu broaște să ții tu adunare
Și sfat regesc?

(Resignat se așează pe iarbă)

Mă iartă, să nu es azi din cort –

Să dorm odată strașnic, că m’am sfârșit de’s mort!

REGELE

Auzi-l cum se plânge! E ‘n dreptul său! Eu oare
N’am drept mai mult? Ah, facă ș’alt rege vânătoare!
Cănd mă gândesc la fata lui Camva, nu mai am curaj
Curaj s-arunc săgeata! Odat’ o aruncam
Cu patimă, dar astăzi săgeata-mi înlemnește
Pe arc! Să ‘ntind eu arcul spre cerbul ce trăește
Cu draga mea ‘ntr’un codru! Când bietul căprior
Bea apă din argintul aceluiaș isvor,
Din care bea cu pumnii Sacontala! El sare
Voios în calea fetei, și poate dânsul n’are
Alt prieten, decât numai pe cine-aș vrea și eu
Să-l am! Atunci mai bine fac foc din arcul meu –
Sacontala le chiamă, și vesele s’adună
Cerboaicele; de mică fiind tot împreună
Cu ele prin pădure, prin luncile cu flori.
Ai fi un om netrebnic, Dușanta, să omori
Tovarășele fetei lui Camva! Ce s’ar face
Sacontala, lipsită de prieteni! Dă-le pace,
Dușantata, dă-le pace!

VIDUȘACA

Mă rog –

REGELE

Și sunt fricoase!

Sacontala le ‘nvață să fie mai voioase.
Și nobila splendoare din ochii lor frumoși
Furată e din ochii Sacontalei.

VIDUȘACA

Tu coși

Vr’un plan? De sigur mare. Dar ața se cam ve­de.

REGELE

Am și eu gânduri.

VIDUȘACA

Poate. Și-anume?

REGELE

Nici n’ai crede!

VIDUȘACA

Eu cred orice. Și’n urmă, ce vreai să cred? Glumești?

REGELE

Gândesc ce-ar fi mai bine să-ți fac, să ‘nveselești.

VIDUȘACA

Așà mai vii de-acasă. Și ce?

REGELE

Ce e mai bine!

Să-ți dau de lucru.

VIDUȘACA (supărat)

Lucru? Și m’ai găsit pe mine?

Credeam, că ești cuminte, dar tu mă ții nebun –

REGELE

E bun. Și va să-ți placă.

VIDUȘACA (curios, se gândește)

Ce poate fi!

REGELE

Să-ți spun?

Un lucru mic și dulce, ușor, nu cere fapte.
Plăcut.

VIDUȘACA

Ușor și dulce! A, știu! Orez cu lapte?

REGELE

Nu!

VIDUȘACA

Nu? Apoi ce-i altă să-mi placă-așa de mult?
Nu-i vinul?

REGELE

Nu!

VIDUȘACA

E somnul?

REGELE

Nici!

VIDUȘACA

Nici? Acum te-ascult.

REGELE

Dar’ stăi puțin! Aleargă, Navaitaca, și chiamă
Pe Bradasen.

VIDUȘACA

Vai, rege! Alt rău, cum bag de seamă.

O nouă vânătoare, ș-un nou amar de-acum!
Mă sting văzând cu ochii! Sărmanul meu volum!

BRADASENA (venind)

Mă mir de-aceste lucruri! Vânatul, după lege,
E crimă neiertată de Zei, ș’acum un rege
Cuminte ca Dușanta s’apucă de vânat;
Cu ochii ‘nchiși aleargă spre blăstăm și păcat.

(Ajunge la cort)

Mulți ani să-ți fie anii, și multă veselia!
E plin de fiare codru, ș’a noastră-i datoria
Să le stârpim, stăpâne! Ce bune gânduri ai!
Tu m’ai chemat, Dușanta; și ce porunci Imi dai?

REGELE

Vidușaca, nebunul, s’a pus să-mi ție predici,
Și-mi face-acum morală.

BRADASENA

Și tu să te împedici

De-un cap fără simțire? Asculți de-o hodoroagă?
El taie la palavre! Nu-l vezi că n’are-o doagă?
Nimic nu e mai dulce, și mai plăcut nimc
Decât o vânătoare! Și ‘n urmă, ce să zic?
Cu ce drept se numește o crimă vânătoarea?
Plăcerea este ‘n lume atotstăpânitoarea;
Chiar Manu, însuș Manu a fost un vânător.

VIDUȘACA

Pieri! Neagră-ți fie fața, infam lingușitor!
Tu pui acum pe rană spurcata ta otravă?
O, pieri, d’aici odată, născutule din sclavă!
Vorbești și tu de lume, de crime, de plăceri?
Tu, care-ai fost o sdranță ș’un câne până ieri,
Azi dai din umeri, mândru, și’n nori izbești cu nasul!
În gât să ți se ‘nece, pe limbă piară-ți glasul!
Ah, cum n’a dat de tine vr’un leu, vr’un lup flămând,
Șacalule, hienă, hai huideo!

REGELE (către Bradasena)

Mergi curând

La tabără și spune oștenilor să iasă
Din codru. Dă răpaos vitejilor, și lasă
Deacum în pace cerbii și fiarele. Deacum
S’alerge căprioara pe vecinicul ei drum;
Nici arcul să n’o simtă, nici spaimă să nu-și facă!
Iar bivolii sălbatici cu zile ‘ntregi să zacă
Prin largile mocirle, și cerbul săltător
Să rumege, stând pacinic în umbră la isvor.
Și nimeni să nu facă sihastrilor vre-o silă –
De oameni, se cuvine, să aibă omul milă.
Să pleci acum, degrabă.

(Către Navaitaca)

Și tu! M’ați înțeles?

VIDUȘACA (către Bradasena)

Hai, iute, iute, iute! Curând… Piticii es!
Nu-i nici o musculiță în jurul nostru. Bine.
Așează-te pe stâncă… Ș’acum să-mi spui, vecine,
Ce lucru pot eu face, neostenind. Să-l spui,
Că-l fac pe loc. Cum naiba! Păi, somnul, zici că nu-i?

REGELE

Văzut-ai tu vre-odată cu ochii tăi anume
Vr’un om, care e vrednic mai mult ca toți în lume
De-a fi văzut?

VIDUȘACA

Am doară pe-un rege ‘n fața mea.

REGELE

Nu eu! Dar’ mai ‘nainte văzut-ai cum treceà
O fată –

VIDUȘACA

Trei! Ce fete! Frumoase, hai?

REGELE

Dar una,

Cu ochii mari de lotos ș’obraji rotunzi ca luna,
Podoaba fără seamăn a codrilor!

VIDUȘACA

Și ce-i?

REGELE

Mi-e dragă!

VIDUȘACA (râzând)

Vecinic, vecinic cu gândul la femei!

Așà sunteți voi regii!

REGELE

Tu râzi? Dar te gândește

Că regele Dușanta nu cată nebunește
S’ajungă la un lucru ce-i pare neajuns –
Când inima întreabă, tot dânsa-și dă răspuns.

VIDUȘACA

Când ai femei, o sută, ș’așa de frumușele
Că soarele ‘n amiazăzi se ‘ntunecă de ele,
Tu vrei acum nevastă pe-o fată de țăran,
Ce nu și-a spălat fața și mânile de-un an?
Așà sunt cei puternici! Sătui de-atâta slavă,
A doamnelor, în urmă iubesc pe câte-o sclavă!
Și tu, ca ei! Te-asemeni acelui ce perzând
Cu zi de zi tot gustul dulceții de smochine,
Mănâncă mere acre. Auzi, ce poftă-ți vine!

REGELE

O, taci! Că de-ai cunoaște-o, tu altcum ai vorbi!
S’o vezi, că ‘ncepi să tremuri!

VIDUȘACA

Atunci mai bine zi:

Ce-i place celui tare și celui slab îi place –
De voe, de nevoe, aici răspunsul tace.

REGELE

Obraznic ești!

VIDUȘACA

Fiindcă nu știi ce-am vrut să, zic.

REGELE

Acum ești mai obraznic.

VIDUȘACA

Ei, tac și – nu’s nimic!

REGELE

Când judec eu puterea lui Brama, mi se pare
Că el, creând pe fata lui Camva, nu e ‘n stare
Etern să mai creeze frumseț în lumea lui,
Așà precum le are Sacontala. Ea nu-i
Ca altele atâtea femei pe tot pământul!
E ramură ‘nverzită de-o zi, pe care vântul
De cea d’intâie dată o tremură ‘ndrăgit,
E miere negustată, e crin abia ‘nflorit,
E tot ce ‘n lumea noastră virtute se numește.

VIDUȘACA (batjocoritor)

Atunci nu sta pe gânduri, stăpâne! Te grăbește
Și pune ‘ndată laba pe-acest frumos odor,
Căci hop! vr’un frige-linte te ia peste picior!
În vreme ce tu judeci, vr’un biet golan e gata
Să-ți râdă ‘n nas, să-ți fugă cu crinul și cu fata!

REGELE

Voința ei atârnă de tată-său; și-i dus
Într’alte părți sihastrul.

VIDUȘACA

Dar bine, tu i-ai spus

Sacontalei vr’o vorbă? Ea știe că ți-e dragă?

REGELE

Nimic.

VIDUȘACA

I-ai dat tu, rege, vr’un semn ca să ‘nțeleagă?

REGELE

Nimic.

VIDUȘACA

Întâi de toate acestea să le faci!

Vorbit-a mult cu tine? Ce crezi, mă rog, tu-i placi ?

REGELE

De-aș fi avut prilejul să-i spun! Dar cum și unde?
Când ești străin și tânăr, tu știi cum îți răspunde
O fată rușinoasă și tânără ca ea.
Am prins-o de vr’o două-trei ori, cum se ferea,
S’o prind că mă privește cu patimă pe-ascunsul.
De ce-i iubirea dulce? Căci are neajunsul
Acelui chin ce-ți place: să’și facă însuși munci!
Iubirea se scârbește de însăși ea atunci
Când tu o spui în vorbe! Îi place-așa iubirii,
Să se trădeze însăși din umbletul pornirii,
Din colțul plin de zâmbet al doritoarei guri,
Din ochii tăi cei dornici, când știi cu ei să furi
Privirile pe care ea vecinic le dorește.
Sacontala e ‘ntocmai! O văd că se ferește
Prea mult, ca să-mi arate că-i plac eu hotărît;
Dar’ prea puțin, să-mi spună că nu-i sunt chiar urât.

VIDUȘACA

Eu nu pricep. Mă iartă, cu vorbe-așa alese
Mă ‘ncurci. Adică ‘n urmă, tu-i placi, acolo iese?

REGELE

N’am zis așa. Și ‘n urmă aș vrea să zic așa –
Plecănd cu cele două prietine, – căta
Mereu pretext, drăguța, cu capul să se ‘ntoarcă
Spre mine. Stând de-odată în loc, plângea, de par’că
Și-ar fi rănit piciorul în spin. Dar a plecat,
Ș’a stat din nou, căci haina-i de-un spin s’a acățat.
Căt e de drept că haina-i s’a prins în spin, îmi pare
Pe-atât de drept, c’a prins-o și junghiul la plecare.

VIDUȘACA

Pretexte! Spinul poate la inimă era!
Ah, bunul nostru rege! Sărmana mintea ta
S’a dus de-acum! Adio! Și iat’ aici un rege
Model! Ne porți de-a prostul pe toți! Și se ‘nțelege:
Tu vii, s’alergi în codri, la aer, apoi mergi
Să vezi ce-ți fac gheboșii, începi apoi s’alergi
Prin tufe după fete! Mai zi că-mi umblă gura!
Mă tot miram, că-ți place așa de mult natura!

REGELE

Acum să-ți spun ce slujbă te rog să-mi faci. Aș vrea
Să pot intra la Camva. Tu spune-mi s’ar putea
Să-mi afli chip să intru în casa lor?

VIDUȘACA

La fată?

Eu știu o cale, rege; e cea mai minunată.
Anume e: „Sunt rege!”

REGELE

Ș’apoi?

VIDUȘACA

Pleci frumușel,

Să-i ceri lui Camva partea-ți, din tot ce are el.

REGELE

Nu, Madhava! Sihastri și cei cuprinși la carte
Nu pot, căci n’au de unde, să-mi dea a șasea parte.
Pe popi în totdeauna, e bine să-i alegi!
Destul e tot poporul cel mult! El pentru regi
Dă toate câte-i cerem, și-i cerem mult! Nu cere
Și celor ce cu cerul sunt buni; a lor putere
Stă ‘n suflete și ‘n inimi, nu ‘n aur trecător!

(Vine o ceată de sihastri)

UN SIHASTRU

Mulți ani, și’n multe taberi în veci biruitor!

ALTUL

Etern cu slavă, rege!

REGELE

Cu voi etema pace!

Și care-i ruga voastră? De-avem puteri vom face.

UN SIHASTRU

De când ni s’a dus Camva, dă răul peste noi!
Cu el ni s’a dus capul, suntem ca morți, ș’apoi
Ne-a mai ajuns și alta mai mare! Dintr’o vreme
Ne-am pomenit cu demoni prin codri, și se teme
Tot codrul de mânia acestor zei dușmani.
Ajută-ne, stăpâne, și să trăești mulți ani!

VIDUȘACA (pentru sine)

S’a potrivit și-aceasta! La rău, alt rău s’adună!

(Către rege)

Ei, scapă-te de dânșii – le spun eu vr’o minciună.

REGELE

Sunt gata să vă apăr!

VIDUȘACA (speriat)

Atunci eu es din joc!

N’am poftă.

SIHASTRII

Să fii, rege, de-apururi cu noroc!

REGELE

Ce stai plouat? Ia-ți arme! Nu-ți pare ție bine
Că ai să-mi vezi iubita?

VIDUȘACA

Ba ‘mi pare, dar’ – în fine

De când cu istoria cu demonii –

REGELE

Glumești?

VIDUȘACA

Eu n’am mai văzut demoni! Of, of, te pomenești
Că vr’unul mă înhață –

REGELE (dându-i armele)

Aici sunt, uite, toate!

Ia spada.

VIDUȘACA

Fără mine, Dușanta, nu se poate?

(Vavaitaca intră)

NAVAITACA

Un sol, stăpâne! Iată-l!

REGELE

De unde?

SOLUL

M’a trimis

Regina, ma­ma voastră.

REGELE

Regina? Ce ți-a zis ?

SOLUL

„Noi te-așteptăm, Dușanta, la curte cu tot dragul!
Aniversarea zilei, când ai primit toiagul
De rege, este aproape. Se fac serbări, ș’apoi
E bine ca stăpânul să fie printre noi.”

REGELE (privind la Vidușaca)

De-oparte cer braminii, de altă parte ma­ma:
De doi ‘ascult –

VIDUȘACA

Dă ‘n colo pe preoții lui Brama.

Noi mergem toți acasă!

REGELE

Dar plânsul lor amar?

Acasă-i veselie; ș’aici…

VIDUȘACA

Plutește dar’

Ca regele Trisangu prin aer, într’o oară.
Cănd popii strigau: „Suie”, iar demonii: „Scoboară!”

REGELE

Știu eu în care parte să merg?

VIDUȘACA

Dar eu să știu?

O, cum aș ști de sigur, când aș putea să fiu
În locul tău!

REGELE (venindu-i un gând)

Ascultă! Tu din copilărie

Mi-ai fost și-mi ești tovarăș, și mamă-mea te știe
Că-mi ești așa prieten: nu ți-ar veni cu greu
Să fii o dată rege, să mergi în locul meu?

VIDUȘACA

Cum, cum, mă rog?

REGELE

Odată să vezi tu, cum îți șade…

VIDUȘACA

Ca rege?

REGELE

Da.

VIDUȘACA (vesel și mândru)

Dă-mi mâna! Dar stăi puțin, nu crede,

Că mie-mi era frică de demoni!

REGELE

Am crezut,

Da nu mai cred.

VIDUȘACA

Firește! În glumă te-am făcut

Să crezi. Ce-i spun reginei?

REGELE

Tu spune-i că mă leagă

De-acest loc datoria, să apăr sihla ‘ntreagă.

VIDUȘACA (ca un șiret)

Și alta nu te leagă?

REGELE (supărat de întrebare)

Hai, dute!

VIDUȘACA

Te ‘nțeleg.

REGELE

Cu tine-mi duci oștenii, să fii stăpân întreg.

VIDUȘACA

Ce vreai? Să rămâi singur?

REGELE

Așà vreau, Maiestate!

Aveți bunăvoința să-mi faceți fața spate!

(Vidușaca cu oștenii pleacă)

VIDUȘACA

Ah, cât te simți de bine, când știi ce mare ești!
Adio! Îi voiu spune reginei cum trăești
Și ce mai faci!

REGELE (singur)

Ce oameni! Așà cum el e unul!

Dar’ dacă mă trădează? El ar putea, nebunul,
Să spuie mamei toate – chiar mamei! N’aș voi
Să știe că mi-e dragă Sacontala; mi-ar fi
O piedică regina –

Hei, prietene!

VIDUȘACA

Vezi gluma!

Mi-am și sfârșit domnia?

REGELE

Nu, nu! O vorbă numa.

Să mă ‘nțelegi! În codru, să știi, că eu răman
Să apăr pe sihastri. Ei cer unui stăpân
Ce-i dreptul lor să ceară. Altce nu mă reține.
Sacontala-i poveste scornită ‘n gând de mine,
Să-mi pierd cu dânsa timpul.

VIDUȘACA

Știam c’așa a fost,

Dar’ te lăsam anume să crezi că sunt un prost.

REGELE

Să nu spui deci reginei!

VIDUȘACA

Aș! Asta se ‘nțelege.

REGELE (a parte)

Nebunule! Aleargă pe-un sarbed tron de rege!
Lăsați-mă pe mine în codru fără fund,
Cu dragostea în suflet departe să m’ascund
În molcomul răpaos al liniștii –

În lume

Deacum într’una, buze, să-mi respicați un nume
Iubit și sfânt! Voi gânduri vă ‘ncumetați d’acu
Să fie-a voastră toată Sacontala! Și tu,
Tu inimă, cutează! Ah, iată sub pleoape
Simț lacrime când cuget că-i sunt așa de-aproape!


ACTUL III

(Dimineață. Un bramin. Trece Priamvada)

BRAMINUL (pentru sine)

Abia a pus săgeata ș’abia întinse arcul,
Și demonii fugiră! Puternic e monarcul
Dușunta! Brațul face mai mult ca ori-ce rugi –

(Către Priamvada)

De nu unde vii, drăguță? Aud! și unde fugi?
Ce duci în poală?

PRIAMVADA (îi arată ce are ‘n poală)

Uite!

BRAMINUL

Sunt rădăcini de floare.

Văd nuferi

PRIAMVADA

Da, sunt leacuri.

BRAMINUL

Cui? Ție? Ce te doare?

PRIAMVADA

Nu mie. Le duc toate Sacontalei. E ‘n pat,
E bolnavă de friguri.

BRAMINUL

Sărmana! Ce i-ați dat?

PRIAMVADA

O, Doamne, câte toate!

BRAMINUL

Iar frigurile’s rele!

Am să-i trimit îndată aghiasmă să se spele.
Purtați de dânsa grijă, că dacă ‘ntr’un ceas rău
S’ar întâmpla să moară – ferească Dumnezeu! –
Ce-ar face ta­ta Camva! Să ne vedem cu bine!

(Braminul ese la stânga. Priamvada la dreapta. Se ivește regele, vine încet încet, stă pe loc, iarăși vine)

DUȘANTA

O, zile lungi de sbucium! Și Camva nu mai vine!
Sacontala e tristă – și ea, la orice-i spui,
Nici nu se ‘mpotrivește, nici învoită nu-i!
Atât e de supusă ș’atât de cu credință
Lui Camva; dânsa-mi pare trup fără de voință!
O, inimă, tu rabdă! Căci în zadar te ceri
Din sbuciumul de astăzi la liniștea de ieri!
Degeaba tremuri! Tristă, din cât ești de bărbată,
Tu nu te poți întoarce, să fii ce-ai fost odată,
Cum nu se ‘ntorc spre munte nici apele din râu!
La ce să ‘ncerc de-acuma, să pun pornirii frâu?
Săgețile lui Cama drept țel mi-au ales pieptul,
Nici una nu greșește, că toate vin de-adreptul –
Ah, Cama! El e zeul etem răutăcios,
Pe cei de jos îi suie mai sus, aduce jos
Pe cei desus, și vecinic toți merg pe-aceeași cale.
Tu, ca să fie dulce otrava morții tale,
În loc de fier în vârful săgeților, pui flori:
Dar celui care moare, ce-i pasă că-l omori
În chip brutal ori gingaș, cu spadă ori cu floare?
Dar mă omori tu singur, ș’aceasta-i ce mă doare!
O, de-ai avea tovarăș, tu, zeu nevindecat,
Pe fata cea cu ochii de cerb înspăimântat,
Voi doi să mă ucideți, cu ori-ce chinuri grele –
Aș ști că’s mort încalte de dorul dragei mele!

(Se uită pe jos, urmărind cu ochii)

Iubita mea de sigur azi s’a plimbat, trecând
Pe-aici că văd în cale flori rupte de curând.
Și iarba e strivită de micele-i sandale –
Aceste foii de lotos sunt asvârlite ‘n cale
De mâna ei, și uite, sunt umede deplin!
Ea s’a plimbat pe-aice, îmi pare, cu puțin
Măi înainte! Iată, e urmă de femee!
Ah, cine-a alungat-o? Ar fi putut să stee
Măcar un sfert de oră mai mult! De ce-am rămas
Și eu pin alte locuri, perzând un sfert de ceas?
De-ar fi venit Dușanta grăbit, ar fi întâlnit-o!
Nu ești p’aici? Răspunde-mi, nu te-ai ascuns, iubito,
De mine?

(Ve­de pe cele trei fete, la o mică depărtare)

Ah, privește-o, cu prietenele ei!
Așa! Să m’ascund bine, că dânsele’s femei!

(Sacontala pe pajiște. Fetele lângă ea)

PRIAMVADA

Sacontala, ești trează? Răcoarea-ți face bine?

SACONTALA

Da! Căt de obosite vă simț eu, pentru mine.

ANUSUIA

Adoarme iar! Visează și geme ne’ntrerupt.
Și câte e de frumoasă!

PRIAMVADA

Dar cât este de supt

Obrazul ei, și arde!

(Către Anusuia)

Nu știi tu ce o doare?

ANUSUIA

Știu eu! Am bănueală că pentru rege –

PRIAMVADA

Oare?

Gândeam și eu!

ANUSUIA

Dar gândul ne poate înșela.

PRIAMVADA

Eu am să ‘ntreb! Adică de ce n’aș întreba?
Căci nu ne-aude nimeni, suntem numai noi două –
Auzi, nu dormi, iubito? O, spune-ne și nouă
Ce ai? Mai înainte ce vesele eram,
Ș’acum, de când tu suferi –

SACONTALA

Ce credeți voi că am?

PRIAMVADA

Noi ne gândim la toate și nu ghicim. Vezi, dragă,
Prin somn tu plângi și tremuri, îți arde fața ‘ntreagă,
Îți lași mâinile moarte s’atîrne peste pat,
Ţi se supție trupul! De ieri tu n’ai mâncat
Nimic! Așa-i cu tine, precum se povestește
De-o fată ‘n vre-o poveste, când fata se ‘ndrăgește!
Să-mi spui unde te doare? Aici – ori poate-aici?

(Punându-i mâna pe rând la cap, pe piept, la coaste)

Aici?

SACONTALA

Mi-e greu –

PRIAMVADA

De cine? Mă superi, dacă zici!

SACONTALA

O, nu ca să te superi! Dar zic, că mi-e rușine.

PRIAMVADA

De noi? Tu ne ești soră –

SACONTALA

Dar nu de voi! De mine!

Și ce să spun? Eu însămi nu știu ce-ar fi de spus.
Ati răde! – Dacă vine, să-i spui… e spre Apus,
Și nu mai vine!

PRIAMVADA

Ta­ta?

SACONTALA

Nu ta­ta! – Vine ta­ta?

PRIAMVADA

Nu vine.

SACONTALA

Dar el vine?

PRIAMVADA (către Anusuia)

Cu ea de-acum e gata!…

O nu-ți închide ochii și nu visa mereu,
Că prea te ‘nvinge răul!

SACONTALA (tresărită)

S’adorm?

PRIAMVADA

Adormi mereu.

SACONTALA (se ridică)

Mă doare!

Și mi-e milă de voi! Atâta grabă!

(Priamvada, în genunchi, o desmiardă)

PRIAMVADA

De noi? De ce, iubito? Dar tu – cât ești de slabă!
Te-a deocheat vr’un demon din cei ce-au fost învinși
De rege –

SACONTALA (grabnic)

Crezi?

PRIAMVADA

Ce alta! Ori poate –

SACONTALA (roșind de teamă)

Ce?

PRIAMVADA

Ori poate –

Dar stăi! Pe rând voiu spune pe câte le știu toate,
Și când voiu spune dreptul; să nu-l tăgăduiești!
Vrei? Te-a certat Gautami?

(Sacontala dă din cap, râzând)

Nu-i asta! Te gândești

La ta­ta și ți-e teamă că poate să-l ajungă
Vr’un rău?

(Sacontala neagă iarăși)

Te-a prins urîtul, și vremea-ți pare lungă?

(Sacontala neagă din nou)

Te-ai îndrăgit de rege.

(Sacontala se lasă în brațele Priamvadei și plânge)

Ș’atâta timp n’ai spus!

SACONTALA

A, de-ar fi stat acasă! Ori dacă s’ar fi dus
Și el acasă. Singur rămâne în pădure,
S’aducă lumii pace, și pacea mea s’o fure…

DUȘANTA (de după copacul din apropiere)

Ah rumena ei gură a spus ș’acest cuvânt!
Ah, cât de larg ești earăși, tu sfântule pământ!
Cum face ‘n supărare, cu fiul dânsei ma­ma,
Ea-l bate, ea-l desmerdă, așa faci și tu, Cama,
Ne bați ș’apoi ne mângâi! Ce dulce vălmășag!

PRIAMVADA (către Sacontala)

Ei las! Ce plângi? E rege, și vrednic să-l ai drag.

SACONTALA

E vrednic, da! Ș’aceasta-i de-ajuns pentr’o iubire?
Atâta numai? Pieptul mi-e ars de suferire,
De plâns am ochii lâncezi, și ‘n plânsete mă sbat
Ca un copil, pe cred nu-l culci nelegănat –
Tu-mi spui că sânt cuminte? Toți oamenii să-mi spună,
Nu cred! Sunt o nebună, eu văd, că’s o nebună:
El rege, eu o fată săracă, din neam prost,
Ce-i pasă lui de mine, ce sunt și cine-am fost?
E vrednic, zici! Cu asta tu-mi stâmperi poate plânsu?
Când știu că el mă află nevrednică de dânsul!

PRIAMVADA

Să nu mai zici o dată ce-ai zis! Că dac’ar fi
De față, supărarea de sigur l’ar mâhni!
Sacontala, ‘mi dau capul că și el te-a prins dragă!
Am și eu ochi, ș’atâta pot și ei să ‘nțeleagă!
Când te-a văzut, Dușanta a stat încremenit,
Și cum ședea pe prispă, într’una te-a privit
Mai pe furiș o clipă ș’o clipă mai pe față!
Eu l’am văzut!

ANUSUIA

Dar ochii i-au stat la tine ață!

Eu știu!

PRIAMVADA

De ce stă ‘n codru? E trist ca un pierdut.
Azi l’am zărit prin crânguri ș’abia l’am cunoscut.

ANUSUIA

E slab –

PRIAMVADA (către Anusuia)

Așa-i?

ANUSUIA

Ca moartea!

PRIAMVADA

Îți spun eu! Nu-i în fire.

Știi ce-ar fi bine, dragă? Să-i dăm curând de știre
Că tu-l iubești! Ce, Doamne! La boală, dă-ți de leac.

SACONTALA

O, nu. Eu mă cutremur! Dar – asta cum s’o fac?

PRIAMVADA

Să ne gândim! În urmă leac trebue să fie –
Stai dragă! Uite, astfel: Tu faci o poesie,
Iar o scriu cu unghia pe-o frunză subțirea
De lotos ș’o împătur –

SACONTALA

Și ce să faci cu ea?

PRIAMVADA

O ‘mpătur bine ‘n patru, așa ca pe-o scrisoare,
Ș’apoi o pun ascunsă într’un potir de floare,
Și ‘n urmă merg la rege cu floarea, i-o îmbiu
Așà la pe ‘ntâmplate –

ANUSUIA (bate în palme)

Și ce urmează, știu!

Ia floarea, află frunza și iacă!

DUȘANTA (tot de după copac)

Ce șirete!

Din mâna lor și apa e ‘n stare să te ‘mbete!

PRIAMVADA

Ce zici? Eu cred că-i bine.

(Sacontala tace, gânditoare)

Faci versuri? Fă curând!

Să fie potrivite!

SACONTALA

Nu pot! Nu ‘mi vin în gând.

Nu vreau! și nu se cade –

PRIAMVADA

Prea mult îți iei de seamă!

SACONTALA

Mi-e nu știu cum! Și-mi bate și inima de teamă
Că-l supăr, și-mi va face mustrare, că i-am scris.

DUȘANTA (încet)

O, nobila ‘ntrupare a dorului din vis,
Chiar tu, cui însuși Brama e ‘n stare să se ‘nchine
Că-i ești de tot frumoasă, te temi chiar tu de mine?
Și ‘n fața ta, ca robii, nemernic eu mă ‘nchin!
Să-ți fac mustrări, iubito? Ce vorbă!

PRIAMVADA

Prea puțin

Pui preț pe tine. Spune-mi, ce crezi, e om cuminte
Acel, ce fiind bolnav de soarele fierbinte
Al verii, prinde frică de foc și tot deauna
El seara ia umbrelă, crezând că-l arde luna?

SACONTALA

Dă-mi pace, să-mi prind versul.

DUȘANTA

Frumos ca dânsa ce-i?

În tact ea pleacă fruntea, stau țintă ochii ei,
Ș’atât de serioasă cu degetele slabe
Lovește p’un genunche și numără silabe.

SACONTALA

Nu cunosc inima ta,
Dar a mea-i de foc, știu bine!
Patima mă ‘mbolnăvește –
O nu-i suflet ce iubește
Mai cu patimă ca mine:
Și ce ‘nvăț, nu pot uita!

DUȘANTA (iese de după pom, recitând)

Nici eu nu, ș’aș vrea să pot!
Și mă plâng, c’am ‘nvățat-o!
Pentru tine-i chin iubirea,
Pentru mine ea-i peirea –
Și tu arzi, dar, adorato,
Eu de mult sunt ars de tot!

PRIAMVADA

Chiar ars de tot, stăpâne, ne ești binevenit!

(Sacontala vrea să plece)

DUȘANTA (oprind-o)

De ce nu stai? Ţi-e trupul așa de ostenit
Și-ți trebue repaos. De ce ți-e greu de mine?
Și ochii tăi sunt lâncezi! Te simți acum mai bine?
N’ai friguri?

ANUSUIA

Le mai are, dar i-am găsit noi leac.

SACONTALA (către rege)

O, iartă! Sunt limbute, ș’atâta gură fac –

REGELE (către Sacontala)

Mă lași să șed alături?

PRIAMVADA

De-ai vrea să faci, stăpâne,

Această zi de astăzi, eternă zi de mâne!
În locurile-acestea tu vecinic să petreci,
Să pleci și să vii iarăși ca ‘n veci să nu mai pleci!

SACONTALA (către rege)

Să n’o asculți! Vorbește prea multe, și ea crede
Că nu mai este lume afară din cât ve­de!
Dușanta! Alte gânduri și alte griji te bat
Pe tine și, departe de tron și de palat,
Te simți străin în codru și toate-ți par întoarse –

PRIAMVADA

Dar vezi, ți-e supt obrazul, privirile-ți sunt arse
De dragoste; ș’acela, de dragul cui te lupți
Cu tine însuți, are deaseme ochii supți,
Se luptă cu el însuș de dragul tău.

SACONTALA (supărată)

M’asemeni –

PRIAMVADA

În doi, de-aceeași fire, sunt patimele gemeni.

ANUSUIA

Și leacul tău sunt ochii, al căror leac ești tu.

DUȘANTA (vesel către Sacontala)

Așa-i? Te-au prins cu vorba!

PRIAMVADA

Nu poți să mai zici nu!

SACONTALA (către Priamvada)

Cum ceri tu, ca Monarchul în codru să rămâie?
Iubirea pentr’un rege nu-i lucru cel d’intâiu,
E cel din urmă, poate.

DUȘANTA

O, las’ nu-mi imputa,

Nu vezi tu, că mă face nebun iubirea ta?
De mă rănești cu ochii, tu mă omori cu gura –
Nol, regii, n’avem prieteni și partea noastră-i ura
Și cei iubiți d’un rege sunt vecinic cei-ce țin
Că regii toți sunt monștri, cu suflet de venin,
Că ‘n suflet n’au iubire! Și cei mai mulți socotu-și
Pe regi, că nu sunt oameni, dar oameni sunt ei totuș!

PRIAMVADA (jucând pe naiva)

Dar, în palat atâtea neveste ce-și țin ei,
Și le iubesc –

DUȘANTA (ridicându-se)

Să fie o lume de femei

În jurul meu, stăpană am singură pe-o roabă,
Ear cele-lalte toate sunt numai de podoabă.
Ș’acestei inimi stoarse de dragul tău, i-ai fi
Tu singură stăpână și lumea te-ar privi
Cu ochii admirării, știindu-te stăpână!
Cu sceptru ‘n mâna dreaptă, cu stânga prins de mână
Cu tine! Două lucruri de-acum mă fericesc:
Pământul, că-i sunt rege, și tu, că te iubesc!

PRIAMVADA (către Anusuia, tare, ca s’o audă Sacontala)

Văzând cu ochii, iată, se face sănătoasă!
Obrazul ei e rumen, ș’acum nici nu-i mai pasă
De noi –

SACONTALA (se întoarce spre ea)

Răutăcioaso! N’am vreme să te cert!

DUȘANTA (către Sacontala)

Te ‘ntorci de mine?

SACONTALA

Iartă!

DUȘANTA

Așà ușor să iert?

Eu nu te iert frumoaso! Ba tot te iert iubită,
De-mi faci un loc și mie pe pajiștea ‘nflorită.

PRIAMVADA (către Sacontala)

De nu – cu ce să-l mângâi?

SACONTALA (către Priamvada)

Tot tu! Ce suflet rău!

DUȘANTA (pune în degetul Sacontalei inelul de logodnă)

Acesta fie semnul încrederii! Al tău
Să fiu de-acum, iubită!

SACONTALA (zăpăcită)

Dar ta­ta –

DUȘANTA

Se ‘nvoește!

SACONTALA

Mă tem… mă tem… el singur… știu eu! Și nu sosește…
El n’o fi vrând, Dușanta! Iar eu să nu mă crezi…

(Anusuia se uită în zare)

ANUSUIA (către Priamvada)

Un puiu de căprioară! Al tău sărmanul, vezi
Priamvada! Sărmanul aleargă cât îl ține
Răsufletul și cată pe mă-sa!

PRIAMVADA

Hai cu mine,

Să-l prindem Anusuia! O, uite fuga lui!

(Ele pleacă. Puiul de căprioară e numai un pretext ca sa lase pe Sacontala singură cu regele)

SACONTALA (tremurând)

Și eu rămân – nu mergeți! eu singură –

PRIAMVADA (intoarsă din cale râzând)

Ce spui?

Tu singură!

(Pleacă)

Și domnul întregei lumi cu tine!

SACONTALA (către rege, privind în altă parte)

Eu plec –

DUȘANTA

Rămâi, iubito! Pleci plină de rușine

Privirea, par’că ochii se tem de-a mă vedea.
Și când te rog cu lacrămi, mai poți să fii tu rea?
Rămâi aici în umbră! Așà cum ești, o floare,
Prea gingaș îți e trupul să-l porți acum prin soare.
Cu frunzele de lotos, de-ai vrea tu să mă lași,
Ţi-aș face vânt, să-ți apăr obrajii drăgălași
De-arșiță! O, și-o vorbă, o vorbă de mi-ai spune!
Iar albele picioare, de-ai vrea, tu mi le-ai pune
În poala mea, cu mâna eu blând să le desmerd –

(Se apropie tot mai mult de ea; Sacontala tremură tot mai tare)

SACONTALA

O, lasă-mă; ai milă și lasă-mă! Că-mi perd
Și capul – tu n’ai dreptul – nu ești dator – o, pleacă!
Priamvada e numai datoare, ca să-mi facă
Aceste lucruri! Rege, o, fii atât de bun
Și lasă-mă!

DUȘANTA (pentru sine)

Ea plânge! Și n’aș fi vrut să-i spun.
Prea m’am grăbit cu vorba. Vorbesc și eu prea multe

SACONTALA (auzindu-l)

Nu asta, nu! Un rege nu poate să insulte,
Dar eu – așa mi-e soarta! Nu pot să fac ce vreau.

DUȘANTA

Te plângi și tu de soartă?

SACONTALA

Nu sunt o roabă eu?

Iubesc pe-acela care stăpânului îi place.

DUȘANTA (a parte)

Femee e și dânsa și știu că se preface.
Femeile, când arde mai mult dorința lor,
Atunci știu să s’arate mai fără nici un dor,
Și’ți fac prin șovăire mai plin de patimi chinul;
Tu ‘nveninat te sbuciumi, chiar pentru că veninul
Nu poți să-l bei –

SACONTALA

Adio! Eu plec.

DUȘANTA

De ce?

SACONTALA

Mă tem;

Noi singuri –

DUȘANTA

Vrei un martor!

SACONTALA

Pe Brama.

DUȘANTA

Pot să-1 chem.

SACONTALA

Dar eu –

DUȘANTA

Tu, ce? O roabă? Eu sunt stăpânul.

SACONTALA

Rege!

Sunt fată, la altarul lui Brama

DUȘANTA (se ridică insvăpăiat)

Se ‘nțelege!

SACONTALA (privindu-l)

Tu ești aprins.

(Vrea să plece. Regele o prinde brusc)

REGELE

Stăi, fată! Tu mi-ai intrat în cap!

Cu mâinile-amândouă te țin, să nu te scap.
Ce? Crezi, că-mi văd norocul trecând pe dinainte,
Și nu-1 opresc?

SACONTALA

Și asta! Fii, rege, fii cuminte!

Nu-ți perde bunul cumpăt c’un lucru de nimic!
Gândirea ta ‘nțeleaptă și brațul tău voinic
Ţi-au câștigat respectul întregii lumi: perzându-l
Că pui pe mine mâna prinzi cu mine gândul,
Respect de tine însuți mai poți atunci avea?

DUȘANTA (mai potolit)

Dar nu ne ve­de nimeni!

SACONTALA

Ne pot însă vedea

Sihastrii. Plin e codrul de oameni. Ţine seama.

DUȘANTA!

Nu ‘mi pasă.

SACONTALA

Nici de suflet?

DUȘANTA

Nici, nici

SACONTALA

Și nici de Brama?

DUȘANTA (rușinat, venit în fire)

Tu-mi spui de câte toate, când eu mă simț turbat
De dragul tău!

(Blând o prinde de mână)

Tu vino cu mine la palat!

Femeile deacolo sunt fala curții mele,
Dar tu-mi vei fi soție și doamnă peste ele.
Iubito, vezi inelul logodnei! E de-ajuns?
Mă crezi acum? Răspunde?

(Amenințător)

Tu n’ai nici un răspuns?

N’ai milă să te ‘ndupleci? Ce suflet ai în tine?
Eu n’am ce să mai caut pe-aici. Rămâi cu bine!

(Regele, mânios și plin de ambiție, pleacă repede)

SACONTALA (privind în urma lui, cu glas stins)

De-ai fost iubit de dânsa chiar numai un minut,
Ș’a plâns, că n’avea chipul să-ți dee ce-ai cerut,
Prea rău ai fi s’o blestemi! De dragostea ta arsă,
Sacontala spre tine de-apururi fi-va ‘ntoarsă
Cu inima! Și vecinic tovarășe-i vor fi
Aducerile-aminte de cea mai dulce zi
A ta, dar nu a dânsei! Nu-ți cere s’o ai dragă,
Dar n’o urî, Dușanta! De-atâta ea te roagă:
Măcar să nu-i fii dușman, și n’o uita de tot!

(Sacontala pleacă încet)

Nu pot – mi se îndoaie genunchii – nu mai pot!

(Ea dispare după arbori. Pauză. Dușanta la o îndepărtare, stând pe loc privește în urma ei)

DUȘANTA

Ah, inimă de piatră ascunsă ‘n trup de ceară!…
A fost de zei menită, în cale să-mi răsară
Și ea! Ca să-i duc dorul de-acum prin veac de vremi!
Tu n’ai venit chemată, și mergi și nu mă chemi
Să viu cu tine! Du-te! Ș’atâta dor te’ajungă,
Să vii, de dor mânată spre mine iar! –

(Vine încet indărăt, fără să știe că se întoarce)

Ce lungă,

Ah, lungă ce-i și ziua! Sunt un nebun! Ce vreau?
Să mă închin nemernic acestei – ah! Nici zeii
Nu sunt mai buni cu mine, și eu mă plec femeii? –
Ce-i asta?

(Ve­de brățara Sacontalei)

E odorul Sacontalei! Pierdut!

O, măcar tu dă-mi dreptul – așa – să te sărut!
Să te lipesc aproape de inima ce geme,
Odorule, tu care ai stat atâta vreme
Pe brațul ei! În Gange tu te-ai scăldat cu ea!

(Sacontala apare de după copaci. Stă pe loc)

SACONTALA

Brățara e la dânsul. O pune ‘n sân! Ce vrea?
Mă tem să merg, mi-e groază să stau – să merg mai bine!

DUȘANTA (văzând-o)

Sacontala, o, spune-mi, te ‘ntorci acum la mine?

SACONTALA (silit)

Nu, nu la tine, rege. Mă ‘ntorc… la tine, da.
Mergând am prins de veste că mi-am pierdut ceva.

DUȘANTA

Am să-ți ajut să cauți. Și ce-ai pierdut?

SACONTALA (arătând brațul)

Brățara.

De-aici, Dușanta, uite de-aici! M’apucă seara,
Și vreau să merg acasă.

DUȘANTA (ironic)

Și plângi că eu te-opresc?

SACONTALA

Ah, ce să spun eu mamei de-o fi să nu-mi găsesc
Brățara?

DUȘANTA (sarcastic)

E la rege. Așà să-i spui, și iat’o!

SACONTALA (rugătoare)

De ce să-i spun minciună? Nu-i spun, că nu ți-am dat-o!

DUȘANTA (energic)

Mi-o dai acum.

SACONTALA

O, dă-mi-o!

DUȘANTA (rugător)

Nici asta nu mi-o dai?

SACONTALA

La ce ți-e bună, rege? Și ce nevoie ai
De două trei cotoare de nufăr? Dar eu, biata
Cât sunt de dojenită de ma­ma și de ta­ta!

DUȘANTA

Fă-ți alta!

SACONTALA

O cunoaște Gautami! Tu ești bun,

Mi-o dai?

DUȘANTA

Dar, ast-fel numai, de lași ca să ți-o pun

Pe braț. Nu vrei?

SACONTALA (întinzând brațul)

Ei, dacă nu vrei alt-fel –

DUȘANTA (punându-i brățara)

Frumoaso!

Prea ‘mărmurit ții mâna și nu mi-o lași! Mai las-o,
Și mai – și mai – cu totul, așa! Acum o lași
Prea mult! O, cât de neted și cât de drăgălaș
Ţi-e brațul, par’că-i totul din flori de camalata;
S’ar îmbăta de dânsul și Madava.

SACONTALA (zâmbind)

Ești gata?

Tu, hoțule! cu ochii ești silitor, văd eu,
Dar uiți să-mi legi brățara.

DUȘANTA

Nu uit!… Să ‘ncheie greu.

Nu vezi? Și mi-e și teamă să nu te strâng prea tare
Mai pot să strâng?

SACONTALA

De-ți place, mai poți!

DUȘANTA

Acum te doare?

SACONTALA

Nu, nu!

DUȘANTA (oprindu-se și privind-o în ochi)

Acum e bine. Să-ți spun ce m’am gândit.

Odată luna plină din ceruri a fugit –
Știi unde?

SACONTALA

Nu știu! Unde?

DUȘANTA

Ce-mi dai să-ți spui eu unde?

SACONTALA

Dar spune ‘ntâi!

DUȘANTA

La tine, pe brațele rotunde!

SACONTALA (cochetă)

Nu seamăn eu cu luna! Dar vântul e mișel –
Din florile de nufăr iea pulberea cu el
Și ‘mi bate ‘n ochi. Mi-e poate și fața colbuită?

DUȘANTA

Să văd. Apleacă ochii și ‘nchide-i strâns, iubită,
Să-ți suflu de pe gene tot colbul –

SACONTALA (râzând)

Vrei? Eu știu.

Dar nu mă ‘ncred.

DUȘANTA

În mine? Un sclav voiesc să fiu;

Și-un sclav nimic nu face mai mult decât îi cere
Stăpânul –

SACONTALA

Dar când face?

DUȘANTA

El n’are nici putere!

SACONTALA

Dar când o are?

DUȘANTA

Face.

SACONTALA (amenințând cu degetul)

Ei, vezi! M’ai fi-nșelat!

Dar ce, pe frunte ‘mi sufli? Ajunge! – Mi-ai suflat
Pe ochi acum, ci lasă! pe obraz, stăi, stăi! Dar spune
Așà de scurtă vreme ești sclav cinstit? Te pune
Stăpânul să-i coși haina, ear tu, tu o descoși –

DUȘANTA

Sunt eu de vină dacă ai ochi așa frumoși?

SACONTALA

Și ce-mi vei cere plată? Să nu-mi ceri mult!

DUȘANTA

E plată

De-ajuns, că tu gurița n’o temi apropiată
De-obrazul meu, și ochii tu nu-i ferești mereu.

SACONTALA

Eu vreau să nu mă mustri. Ţi-ajunge-atât?

DUȘANTA

Știu eu!

Destul e pentr’un flutur să vadă flori.

SACONTALA

Îmi place,

Că nu-mi ceri mult; și-i bine, căci nu știu ce m’aș face!
Eu nu știu nici ce plată să-ți dau.

DUȘANTA (o sărută de mai multe ori)

Nimic n’ai ști?

Dar asta – asta – asta –

(Se ivește un sihastru bătrân)

DURVASAS

O cât de rău va fi

Sacontala, de tine! Acum, de-atâta vreme
Degeaba vin sihastri, la jertfe să te chieme!
Uitat-ai tot, și-altare, și rugi și sfântul post –
Așa-mi ești preoteasa lui Brama? Cât ai fost
De bună mai ‘nainte, cât timp sărmanul tată
Era pe lângă tine! Și cât ești de schimbată
De când e dus.

SACONTALA

Mă judeci –

DURVASAS (furios, arătând spre rege)

O, taci, că mi-e rușine

De câte văd! Tu ‘n codru, și-acesta lângă tine!
E crimă! Dar ascultă, și-ascultă-mi Dumnezeu
Cuvântul! Să se lege acest blestem al meu:

Iubitul tău, pe care-l crezi
Menit de soarte,
Să-l ai amic până la moarte.
În brațul altora să-l vezi!

(Pleacă prin codru)

DUȘANTA (nebăgând în seamă pe sihastru)

Iubita-mi așadară, cu dragoste-mi plăti.
Căci i-am legat brățara –

(Vrea s’o sărute din nou)

UN GLAS DIN CODRU

La râul Malini

Ciatravaca se plânge. Lumina-i tot mai slabă!

SACONTALA (speriată)

E glasul mamei, rege. Ascunde-te degrabă.

(Regele s’ascunde. Gautami vine)

GAUTAMI

Tu singură! Cu nimeni, ș’aici?

SACONTALA

Cu Dumnezeu.

GAUTAMI

Ţi-aduc în vas agheasmă. Ce zici, te simți tot rău?

SACONTALA

Mă simț mai bine, mamă, și par’că mă mai lasă
Și frigul –

GAUTAMI (o sărută)

Draga mamei, de-ai fi tu sănătoasă!

(Pleacă amândouă: Dușanta se arată)

DUȘANTA (patetic)

Venit-a și norocul din alte lumi pribag,
Ș’abia sosit, el grabnic re’ntorsu-s’a din prag!
O, par’că știu, sărmanul, că-i dus să nu mai vie!
Tufișule, pe tine te chem de mărturie,
Că tu-mi vei fi mormântul perdutei fericiri!
Durerea sufletească, născută de-amintiri,
E cea mai grea durere! Tot, tot ce mi s’arată
În jur, îmi arnintește vr’un lucru drag! Odată
Rîdeam de nălucirea ori-cui visător,
Când pentru-o zi trecută plângea, isbit de dor,
Iar azi sunt eu nebunul, acel ce plâng trecutul
Și ‘n viitor mi-e groază de ‘ntreg necunoscutul –
Aici a stat pe iarbă trupșorul ei cel supt!
Al ei a fost piciorul acela care-a rupt
Aceste flori! Și uite, aici ședea pierdută
De drag, privindu-mi ochii, ș’aici a fost căzută
Brățara ei! Și singuri aici am fost! Ș’aici
A plâns, c’am insultat’o! de mâinile ei mici
Sunt rupte-aceste frunze! Acesta-i locul, unde,
Chiar cel din urmă freamăt mă ‘ntreabă și-mi răspunde!
Aducerile-aminte mă dor! Ș’un dulce glas,
D’aș vrea să fug, m’oprește la fie-care pas!
Aici făcea ea versuri ș’aici mi-a spus scrisoarea,
Ș’aici am sărutat’o, aici fermecătoarea! –

(Reculegându-se și lovindu-se cu mâna pe frunte)

Nebun ce sunt! Iubirea e ‘n stare să mă îngroape,
Și când a fost de mine Sacontala aproape,
Eu ce-am făcut? Șireata, vorbea tot ocolind!
M’a dus încet cu vorba, să-mi spue, s’o cuprind!
Să-mi caute ea prilejul, s’ajung ca să-i cer plată –
Să n’o sărut, când dânsa se cere sărutată!
Acum e tânguirea mai mult ca de ‘n zadar.
O de s’ar întoarce timpul, să fiu cu dânsa iar,
Aș ști, cât de șireată se sbate în braț iubirea;
N’aș da de jumătate perdută fericirea!


ACTUL IV

BRAMINUL

Se face ziuă. Luna se culcă ‘n roșu-i pat,
Aruncă peste sine-și veștmânt întunecat,
Ș’adoarme. Floarea nopții se ‘nchide blând și lasă
Frumosu-i cap s’atârne pe piept ca o mireasă
Cu ochi duioși, când plânge după iubitul ei
Cel dus departe. –

Uite, și luna ‘n ceruri ce-i?

Răsare-așa măreață din valurile mării,
Isbește ‘ntunecimea ș’aleargă ‘n largul zării,
Cutreieră văzduhul de dânsa ‘nspăimântat.
Și ‘ntocmai ca pe-o frunte de domn încoronat,
Își pune ea piciorul pe-un pisc, pe Himalaya.
Iar florile, cuprinse molatic de văpaia
Iubirii ș’admirării, îi fac din părul lor
Cununi, așa ca unui erou învingător.
Al ei e tot văzduhul, și tot mai mult se sue
Până ‘n palat la Vișnu, în sfânta cetățue
A cerului. De-acolo nu-i drum, să mergi mai sus.
Și cade luna, cade, s’afundă în apus,
Mai grabnică scoboară, mai palidă devine
Din pas în pas, ajunge la dealuri, la coline,
La șes, în urmă piere, isbită de-alte zori
Și cine-o plânge? Codrul și roua de pe flori!…
Ca omul! El se ‘nalță mai tare, tot mai tare,
Al lui e tot pământul cuprins de admirare,
Pe frunți de regi așază piciorul glorios,
Dar când ajunge culmea, începe-a cădea jos.

(Priamvada vine)

PRIAMVADA

Ce faci aici?

BRAMINUL

Nimica. Aștept să vie ceasul

De jertfă.

(Priamvada strigă după Anusuia)

PRIAMVADA

Anusuio! Ce stai? Grăbește-ți pasul!

Avem, până la jertfă, mult lucru de ‘mplinit.

(Începe să culeagă flori)

ANUSUIA

Am fost la ta­ta Camva, să ‘ntreb cum a dormit
Sacontala.

(Anusuia se pleacă și culege și ea flori)

PRIAMVADA

Și doarme?

ANUSUIA

Nu doarme. Plânge dusă.

Când am intrat la dânsa, ședea cu fruntea pusă
În palme. Nedormită, cum e mi se părea
Ca moartă. Doamne aperi!

PRIAMVADA

Ei taci! Și ce zicea?

ANUSUIA

Mi-a spus că ea se teme de visul ei –

PRIAMVADA

De care?

ANUSUIA

Știu eu – de astă noapte! Ea nu mi-a spus. Îmi pare
Că-i rău de noi. Dușanta de-atunci, când i-a trimis
Scrisoarea, cam de-o lună, nimic nu i-a mai scris
Și nici nu vrea să afle, că moartă e, ori cum e? –
Acolo prin orașe e lumea altă lume,
Sunt prinți și domni! Un rege e tot cuprins de ei!
Ș’apoi, – știi tu? el are o sută de femei,
Știi tu? Și lui îi ese din cap de-atâta vreme
Sacontala

PRIAMVADA

Taci, proasto, că n’ai de ce te teme!

Femeile sunt numai podoaba pentru regi,
N’a zis și el?

(Se uită în coșul Anusuiei)

Spui fleacuri, dar flori nu prea culegi!

Eu mi-am umplut cofița. Tu cât ai, Anusuio?
Ne-așteaptă ta­ta Camva, ia cofa mea și du-i-o.

(Anusuia pleacă grabnic, se impiedică și cade)

ANUSUIA

Așà vezi!

PRIAMVADA

Rupe-ți capul!

(Anusuia ridicându-se și scuturându-se de țărână)

ANUSUIA

N’ai fi putut cădea

Și tu?

PRIAMVADA

Dar eu încalte cădeam cu cofa mea.

Adună-le degrabă! Ce stai, ca o bătrână
Cu mâna ‘n șold?

ANUSUIA

Dă-mi pace, că m’am lovit la mână;

(Anusuia pleacă)

PRIAMVADA (singură)

Sărmana! Cine știe, femeile ‘n oraș
Sunt alt-fel! Poate ele iubesc mai pătimaș!
Știu rîde mai aprinse și se pricep mai bine
La dragoste. – O, Doamne, s’a prins acum de mine
Prostia Anusuiei! Să cred eu vorba ei?
O sută – mare Doamne! – o sută de femei
Pot într’o zi un munte cât cerul să-l răstoarne,
Unui bărbat adecă nu pot să-i pue coarne?
Aș, ce? El e cu minte, viteaz și e ‘nvățat,
Și-i rege! – Dacă-i rege, ce-i el? Nu-i tot bărbat?
Mă mir așa, ca proștii, eu singură, cum poate
Dușanta să le ție în casa lui pe toate?
De ce-i sunt bune? Una deajuns e peste cap,
Cum zice ta­ta Camva! Ș’o sută unde ‘ncap?
Și ce fac toată ziua?

ANUSUIA

Am zăbovit?

PRIAMVADA (îndemnând-o la lucru)

Culege!

Eu m’am gândit la vorba ce-ai spus-o tu, la rege.

ANUSUIA

Ha, ha! Șireata mamei! Știu eu, că te-ai gândit!

PRIAMVADA

Tu știi?

ANUSUIA

Îți umblă capul și ție la iubit!

PRIAMVADA

Și dacă-mi umblă?

ANUSUIA

Umble-ți! Iubirea-i rugăciune.

PRIAMVADA (ascultând un glas din codru)

Durvasas, furiosul – Ia taci să văd ce spune.

ANUSUIA

Sacontala, sărmana! El, dragă, vezi ce-i face!
I-a zis iubita noastră vr’o vorbă, ce nu-i place,
Și el a blestemat-o!

PRIAMVADA

Ce mânios s’a dus!

Ea poate nici nu știe ce vorbă rea i-a spus –

ANUSUIA

Pe unde-o fi fost oare de-atunci?

PRIAMVADA

Să-l știe sfântul!

ANUSUIA

Eu plec și-l rog s’o ierte.

PRIAMVADA

Te-aștept.

ANUSUIA

Mă duc ca vântul.

PRIAMVADA

Mi-s mânile amorțite, așa cu greu le port!
Și capul, și tot trupul mi-e nu știu cum, ca mort.
Ajung și eu, cu vremea, să-mi pierd cu totul firea!
Iubirea e de vină, ce alta? Căci iubirea
A veștejit și fața Sacontalei! Nu-i ea!
Ieri seară am văzut-o și m’am speriat. Ședea
Pe-un colț de stâncă; slabă, s’o sufli ‘n vânt. Cu părul
Pe spate și cu capul în mâni – spun adevărul,
Că știu că n’am vr’un bine să minț, de dânsa chiar –
Zâmbea, ca omul care bea moartea din pahar,
Și mă privea în față și nu vorbea cu mine,
Ș’am zis atunci, că boala de dor nu e de bine.

(Vine Anusuia)

ANUSUIA

Am fost.

PRIAMVADA

Și ce-i?

ANUSUIA

E bine. Dintâi n’a vrut de fel,

Dar l’am rugat cu lacrimi.

PRIAMVADA

Ei, cum. Și ce-a zis el?

ANUSUIA

A zis: „Atunci să piară blestemul de la casă,
Când va vedea Dușanta inelul de mireasă”.

PRIAMVADA

Atât? Inelul dânsei, pe care i l’a dat
Dușanta? Când va merge Sacontala ‘n palat,
Ea are să-i arate inelul! Să n’ai teamă,
Blestemul lui Durvasas e vânt!

ANUSUIA

De bună seamă.

Dar știi? Să nu-i mai spunem! Ar plânge, s’ar mustra.
Să taci, să nu mai știe Sacontala.

PRIAMVADA

Da, da!

(Sacontala vine)

SACONTALA

Culegeți flori?

ANUSUIA

Culegem.

SACONTALA

Veniți vă chiamă ta­ta.

Eu plec.

ANUSUIA

Aud? La curte?

PRIAMVADA

Tu pleci? – Dar nu ești gata!

(Anusuia îmbrățișează pe Sacontala)

ANUSUIA

A Doamne, cât îmi pare de bine! Ai să vezi
Pe rege, și ‘n palatul de marmură să șezi
D’a stânga lui! Ah, vino! –

Ah, nu te cred ce zici!

Să pleci! Și ce să facem noi singure pe-aici?
Să lași tu codrul, valea? Să pleci, să lași câmpia?
Pe cât fost, iubito, de mare veselia,
Atâta mi-e durerea! Și par’că eu mă tem –
Te duci par’că departe, să nu te mai vedem!

PRIAMVADA

Ne prinde jalea, dragă! Dar las’, tu mergi la bine!
Ne mângâiem cu asta.

ANUSUIA (privind-o cu dragoste, cu lacrime)

Ce dor ne-o fi de tine!

Să nu ne uiți cu totul! Să vii la noi mai des.

SACONTALA

Să ne grăbim, că ta­ta ne-așteaptă –

ANUSUIA

Ţi-am cules

Atâta colb de floare! Să-l iei; are să-ți placă!
Mă duc să iau în grabă păr creț de la o vacă
Și lut de sub altarul jertfirii –

(Pleacă)

PRIAMVADA (în urmă, aducându-i aminte)

Păr de cerb!

Și adă-mi și trei fire de cussa. Vreau să-ți ferb
De vrajă, ca să-ți fie tot dulce sărutatul,
Și dragă să te aibă deapururea bărbatul.

(Iese)

(Gautami, mai multe femei, cu cofe pline de semințe sfinte. Braminii înfund altarul de jertfă)

GAUTAMI

Aici ești, draga mamei? Sihastrii au venit
Să-și iee ziua bună.

UNA

Pe tine te-am iubit

Mai mult de cât viața, ș’acum te duci!

SACONTALA

E soartea!

ALTA

Ah, par’că duci lumina cu tine!

A TREIA

Par’că moartea

A ‘ntrat în codrul nostru de când ne-ai spus că pleci!

A PATRA

Isvoarele din vale de-acum ne vor fi seci;
Nu vom vedea la ușă stând blânda căprioară;
Și florile-și vor plânge mâhnita surioară
Dorindu-te, lipsite de tine și de ploi!

A CINCEA

Să nu ne uiți cu totul!

A ȘASEA

Mai vino pe la noi!

CAMVA (venind gânditor)

Așa, așa, iubito! Tu-mi duci dorita pace,
Tu-mi duci cu tine viața și tot – dar n’am ce face!
Mă tremură durerea când văd că te topești
Cu dorul tău!

(O prinde de mâni)

Nu plânge! Tu, tânără cum ești,

Nu poti să stai departe de cel ce te dorește,
Eu te-am iubit ca ochii din cap copilărește,
Te-aș fi ținut pe palme și ‘n sân te-aș fi culcat
Și ‘n schimbul sihăstriei întregi nu te-aș fi dat.
Dar dacă-i scris să fie așa, iubito, du-te!
Eu te cunosc! Și zeii cunosc a ta virtute!
Un glas de zeu, la jertfă, din aer mi-a vorbit:
„Copila ta de suflet, bramine, a primit
Din slava lui Dușanta, a regelui, o rază
De vecinică lumină! Precum se ‘ngreunează
De focul sfânt stejarul, când norii’s plini de foc,
Așa-ți e și copila! Să-i fie de noroc!”
Nu poți să stai, iubito, nu poți să stai acasă!
Încinge-te, ia-ți salba și brâul de mireasă,
Și pleacă mângâiată din casa unde-ai stat
Cu noi, părinții vitregi, de când te-ai deșteptat.
De-acum ai altă casă, și altul ți-e părinte.

SACONTALA

Străinii –

(Camva o îmbrățișează, aproape plângând și el)

CAMVA

Lasă, dragă! Ești bună și cu minte.

(Priamvada și Anusuia se întorc)

Aici am pentru jertfă și boabele de grâu –
Acum dintâi, să mergeti, copilelor la râu
Să vă scăldați în apa cea sfântă care spală
Și sufletul și trupul, căci gându-i cu greșeală
Și trupul de tărînă, iar cu păcate ‘n gând
Nu poți să te apropii de foc. – Veniți curând.

(Fetele pleacă să se scalde)

SARNGARAVA

Tu m’ai chemat părinte.

CAMVA

Sarngarava, te știu

Om bun și cu credintă – dar toți te știm noi bine –
Sacontala azi pleacă la curte, și pe tine
Te rog să mergi cu dânsa.

SARNGARAVA

Sunt gata.

CAMVA

Eu acum

Sunt întrecut cu vârsta și nu mă ‘ncred la drum –
Și zi-i aceste vorbe: „Stăpânule, iubite!
O binecuvântare din codri îți trimite
„Bătrînul Camva. Zeii să-ți fie buni în veci.
„Și te mai rog, stăpâne, cu dragoste să-ți pleci
„Tot sufletul și gândul spre cea de tine-aleasă.
„Pe fata mea voit-ai să ți-o numești mireasă,
„Primește-o dar! Noi cerem de-acum locașul tău,
„Iubire nu-ți pot cere, căci ea-i la Dumnezeu!”

SARNGARAVA

Te-am înțeles, părinte. Ce zici, s’a împlinit.

CAMVA

Voi arbori sfinți, din codru de zâne locuit!
Vestiți, că ea se duce, se duce! Nici odată
Voi n’ați avut o soră mai bună, mai legată
Cu soarta ei de-a voastră! Ce grijă vă purta!
Ea când avea trei picuri de apă, îi vărsa
Pe voi, ca s’aveți hrană, iar ea răbda de sete.
Ea și-ar fi rupt vre-odată cu drag să’și puie ‘n plete
Vreo frunză ori vre-o floare, dar nu și-a rupt din voi –
Ah, par’că pentru-o floare toți pomii rămân goi!
Ce dragi i-ați fost! in lume n’avea o sărbătoare
Mai mare decât ziua când răsărea vre-o floare.

GLASUL CODRULUI

Norocul fie-i partea! Să-i umble vrerea ‘n plin,
La arșiță să-i fie prieten vântul lin,
Și soarele prieten în zilele de iarnă,
Și florile de nufăr în drum să i s’aștearnă!
Iubită ea să fie ca umbra la isvor,
Să nu cunoască plânset și chin turburător!
Pământutul să ‘nflorească sub micile-i sandale,
Lumină să se facă pe urmă-i, când, în cale,
Va trece mai frumoasă ca sute de femei,
Și limpede să-i fie de-apururi scalda ei!

SACONTALA

Așa-mi părea de bine, că plec, eram ca beată,
Căci am să-mi văd iubitul – ș’acum, așa de-odată,
Mă prinde jalea, uite! O zi de-aș fi rămas
Măcar! Să plec și toate, vai, toate să le las!
Și ‘n urmă, cine știe când ne-om vedea!

PRIAMVADA

Ei lasă,

Nu zice-așa! Tu doară vei mai veni pe-acasă!

SACONTALA

Și nu cunosc pe nimeni; tot singură voi fi
Cu dorul meu în suflet! Și voiu putea trăi
Acolo, fără codru? Deacum să n’am aproape
Nici cântecul de păsări, nici șopotul de ape,
Nici freamătul pădurii și baterea de vânt –
Potecele plouate, ruptura de pământ
Și zarea care joacă în zilele senine,
Când monotonul murmur al cântului de-albine
Străbate din tot locul și nu-l vezi nicăiri,
Ah, toate! Tot ce-i stratul întregei mele firi.

(Ve­de lângă ea un tufiș de madhavi)

Sărmana! I se pleacă frunzișul, par’că plânge!
Aici, să-i puneți, tată, proptea. Altfel se frânge.

(Către Priamvada și Anusuia)

De-acum pe voi, iubite, vă las în locul meu;
De flori purtați-mi grijă, udați-le mereu.

CAMVA

Le vom uda, și mâine vom curăți frunzișul,
Voi îngrădi și amra de colo; iar tufișul
Acesta ne stă ‘n cale, aș vrea să-l mai rătez
Să fac pe-aici potecă la deal, să mai scurtez
Din drumul de pe colnic.

(Sacontala ve­de în livadă o căprioară)

SACONTALA

O, biata căprioară!

Azi n’am văzut-o! Uite, ce veselă scoboară
Pe coastă – te rog, tată, când va făta, să-mi spui!
Să-mi dai pe-un om de știre, ori să-mi trimeți un puiu.
Dar nu uita!

(Un puiu de antilopă, trage de haină pe Sacontala. Ea se întoarce)

CAMVA

Vițeaua! te trage de pulpana

Vestmântului.

(Sacontala se pleacă și-i cuprinde gâtul)

Tu? Vino! Ce blândă e sărmana!

N’ai mamă, nu iubito, căci dânsa a murit!
O, cât îmi ești de dragă! Știi tu, cum te-am hrănit
Din mâna mea cu iarba cea proaspătă adunată?
Și când veneai acasă, cu gura sângerată
De colțul ierbii aspre, mai știi tu cum te-am uns
Pe rană cu oleiuri! Și astăzi am ajuns
Să mă despart de tine – pe căi necunoscute!
Iar tu m’apuci de haină, ca să m’oprești? O, du-te,
O, du-te și mă lasă, că noi de azi suntem
Doi despărțiți! De astăzi noi nu ne mai vedem –
Să-ți poarte grijă cerul de-acum, și să te crească
Din mila lui!

PRIAMVADA

Ea știe de mult acum să pască.

SACONTALA

Ah, știe! Dar când n’are pe nimeni, cum n’am eu!

(lzbucnește în plâns)

CAMVA

Nu plânge, dragă! Plânsul e dat de Dumnezeu,
Dar nu e totdeauna la loc! Și nu e bine!
Vin vremuri, draga tatei, când simți așa că-ți vine
Să plângi, să plângi cu hohot, ș’ai plânge și nu poți!
Nu plângi numai tu, dragă, plâng eu și plângem toți –
Plângând te naști, și ‘n urmă plângând au să te ‘ngroape.
Când simți că-ți isvorește un picur sub pleoape,
Dă-ți suflet și silește-l să ‘ntoarcă la isvor,
Că ‘n urma lui vin zece, ș’o sută ‘n urma lor;
Îneacă-ți dar durerea, când simți că ‘n ochi îți ese!

(Mișcat și dureros)

În calea ta prin lume tu vei vedea adese,
Că ai să sui pe dealuri și să scobori în văi,
Și-i greu să afli drumul cel drept, și pașii tăi
Nu lasă pe tot locul o urmă, tot aceea –
Virtutea, draga tatii, virtutea este cheea
Ajungerii la bine!

(Se reazimă de un pom. Obosit)

Mă simț și eu bătrân,

Mi-e slab acum și capul, ș’abia, abia mă țin
Picioarele, În urmă, eu am numai o fată
Ș’această zi ‘n viață o văd de ‘ntâia dată!
Ascultă-mă! Dușanta e rege și-i om blând;
Noi îl iubim, că este al nostru. Ajungând
La curte, vei fi pusă în rând cu celelalte
Femei; și poate sta-vor pe trepte mai înalte
Vre unele, or poate tu ‘n frunte le vei sta –
Noi nu știm! Dar la urmă orcum s’ar întâmpla,
Ești blândă azi și blândă rămâi viața toată.
Tu fă ca celelalte femei să te socoată
O soră, ba chiar sclavă, dar nu rivala lor!
Pe rege tu-l iubește, dă cinste tuturor
Celor iubiți de dânsul ș’atunci vei fi cinstită.
De vei simți cu timpul că nu-i mai ești iubită,
Nu-i face ‘mpotrivire și nu te supăra
Pe el, ca să nu superi pe cei din preajma ta.
Cu cei mai mici din casă fii bună, însă dreaptă,
Și judecă-ți tot pasul și nu grăbi la faptă,
Nici când nu fi pripită cu dorul care-l ai,
Și nu uita cu cine și pentru cine stai
În casă! Ear în prieteni prea mult tu nu te ‘ncrede!
De nu te ve­de nimeni, din ceruri Brama ve­de,
Să n’o uiți asta! Singur ți-ajunge Dumnezeu:
Te mângâie la bine, te-amenință la rău.
Femeile modeste sunt cuib de fericire,
Iar cele ‘ntr’o ureche, sunt ciumă și perire –
Zic bine, Gautami?

GAUTAMI (către Sacontala)

Ascultă-l, draga mea!

Ţi-e tată, nu-ți vrea răul!

CAMVA

Tu singură-i vedea

Ce bine eși la cale, când umbli tot cu buna.
Din rău mai rău răsare, înseamnă-ți asta una.
Că noi sihastrii simpli și proști precum suntem,
Cunoaștem bine lumea, căci toată o vedem
Pe din afară. Alții o știu numai din nume;
De ce-am fugit noi oare? De unde? Nu din lume?

(O îmbrățișează și o sărută)

Și-acum să mergi în pace! Așa, odorul meu!
Și cerul te iubească, precum te iubesc eu!

(Anusuia și Priamvada îmbracă pe Sacontala)

PRIAMVADA

Alt brîu i se cuvine acestui trup frumos,
Și altă salbă. Uite, când pleci privirea ‘n jos,
Ce bine-ți stă gătită! Și-ți pun la piept o floare
Și flori în păr, și ‘n urmă trei flori la cingătoare,
Sub brîu, așa! Și ‘n mână tot flori, acest mănunchiu,
Ș’acum încheiu cununa de flori peste genunchi
Și jos la poala hainei – cum plângi strângând din gene,
Ah, par’că tu ești zâna din basmele codrene!

CAMVA

Sarngarava venit-a?

UN SIHASTRU

Îndată va veni.

CAMVA

Aceasta e ‘n viața-mi, vai, cea mai dulce zi!

(Ștergăndu-și ochii)

Dar, Doamne! După dulce e mai amar amarul –
Acum, iubito, vino, să ‘nconjurăm altarul.

(Procesiune solemnă. Camva, după el Sacontala apoi toți sihastrii înconjoară de trei ori focul de jertfă)

Aceste flăcări sfinte să-ți fie ‘ntr’ajutor!
Tu, focule, tu, zeul etern ispășitor
Al gândului din suflet ș’al faptelor de taină,
Tu, care-mbraci pământul și cerul ca o haină,
În forma ta de aer prin toate străbătut,
Chema-te-vom cu glasu de plângere umplut.
Și-auzi-ne! Și brațul cel slab tu fă-ni-l tare,
Și nobil fă-ne gândul cel rău! Și-ajutorare
Trimite-ne, stăpâne, tu cel de-apururi viu!

(Procesiunea se oprește. Sarngarava vine)

SACONTALA

Voi rămâneți în codru? Voi singure-ale mele!

CAMVA

Când va veni ursita, s’or mărita și ele
Precum li-e starea casei.

SACONTALA

De-ai vrea tu să le lași –

CAMVA

Lor nu li se cuvine să meargă la oraș.
Dar merge Gautami și frate-tău.

(Sacontala îmbrățișează gâtul lui Camva)

SACONTALA

Vai, tată!

Eu smulsă de la pieptu-ți, ca floarea, ș’aruncată
Din brazda ei, putea-voiu să cresc într’alt pământ?

CAMVA

Nu fi așa ‘ngrijată!

SACONTALA

N’aș vrea să fiu, și sunt!

CAMVA

Când tu vei fi nevastă, potop veni-vor, dragă,
Și grijele! Cu gândul să fii la casa ‘ntreagă,
Să faci sclavilor haine, să dai și să iei bani,
Să ții de toate seama, să-ți aperi de dușmani
Averile și cinstea, atunci ești îngrijată!
E greu să fii cu capul la toate! Câte-odată
Și cei mai dragi în lume se ceartă, când sunt soți!
Să ai treizeci de brațe, ca să-i împaci pe toți
Ai casei! Când averea e multă, ea se ține
Cu mult necaz! De grija de-acum, o știu eu bine,
Îți va veni o dată să râzi, în chinul tău,
Când plânge-ți-va copilul – și deie-ți Dumnezeu
Un fiu frumos și verde ca tatăl său! – Te doare
Că-ți lași acum părinții, dar nici un om nu moare
De boala despărțirii de frați și de părinți,
Când are să-i mai vadă! Sunt lacrime fierbinți,
Pe care le verși tu astăzi, dar s’or răci odată.
Așà e mersul lumii! Tu pleacă mângâiată!

ANUSUIA

Te va primi cu pompă ș’alaiu, Sacontala!
Și dacă, cine știe de ce, s’ar întâmpla,
Ca regele Dușanta să nu-și aducă aminte
De tine, dă-i inelul –

SACONTALA (tresărind)

Lui? Eu? Ah, ce cuvinte!

Mă sperii, Anusuio!

PRIAMVADA

A zis de dragul tău!

Iubirea crede vecinic, tot numai ce e rău,
Și ve­de tot miserii și piedici, unde n’are.

SARNGARAVA

Ne ‘ntârziem, Părinte! E vremea de plecare.

SACONTALA

Și noi, iubite tată, noi când ne-om mai vedea?

CAMVA

Vei fi de mult nevastă și mamă, draga mea,
Și fiul tău va crește, voinic de cei de frunte,
Ca puiul de leoaică în peștera de munte,
Și ‘n zilele primejdii tot cel d’intâiu va fi –
Ș’ajunge-va la vârsta să poată cârmui,
Și-i va lăsa Dușanta toiagul peste turmă,
Ș’atunci, atunci, iubito, în zilele din urmă,
Voi veți veni în codru! Ș’aici ai să petreci
Viața fără moarte a liniștei de veci!

(Se intoarce grăbit, îl podidește plânsul)

Eu am să merg la jertfă! Plecați, plecați în pace!

SACONTALA

O, tu rămâi în codru, tu poți de-acuma face
Mult timp sfințita jertfă! De ce să te grăbești?
Eu însă plec.

CAMVA

Copilo, prea mult te tânguiești!

A noastră ești, și vecinic vei fi copila noastră!
Cât voiu vedea eu cerul cu zarea lui albastră
Și văile și codru și cerbii la isvor,
Îmi voiu aduce-aminte de tine! Și cu dor,
Cu drag nebun privi-voi potecele bătute
De pașii tăi – oh, gânduri într’alte lumi perdute!
Și ‘n fie-care clipă, la ori-ce pas al meu,
La rugă, ori la jertfă, te voi vedea mereu
Cum te jucai tu mică pe-un țermure de vale,
Cum îmi săreai pe umeri, când îmi eșiai în cale
Și-mi cuprindeai genunchii, râzînd nevinovat,
Și eu cu ochii ‘n lacrimi spre tine stam plecat
Și te-adiam pe frunte, p’obraz, pe sub bărbie –
O, du-te, dragă, du-te! Și calea ta să fie
De flori. Adio!

(El se intoarce pleacă. Sacontala pierdută privește în urmă-i)

SARNGARAVA

Haideți! Ș’acum cu pasul des,

Că’ntîrziem!

SACONTALA

Adio!

PRIAMVADA

Noi mergem pînă ‘n șes

Cu tine surioară.

(Pleacă toți. Camva rămâne singur. Se așază pe un trunchiu de arbore și privește tăcând, până ce dispar sihastri)

CAMVA

N’aș vrea s’o văd plecată –

Dar nu! Ori mai devreme, ori mai târziu, o fată
Ajunge ‘n mâna celor străini! A fost așa,
Ș’așa va fi de-apururi! La ce ne-am întrista?
Acum mă simt mai vesel, simt liniștea în mine,
Că m’am scăpat de-o grijă. Așà e ori și cine,
Când i s’a dat în pază un lucru prețios
Pe care îl păzește mulți ani conștiincios,
Și ‘n urmă îl trimite stăpânului acasă!

(Ridicându-se, privește spre cer)

Acolo sus e Brama, și Brama nu ne lasă!


ACTUL V

(Palatul. Un camerier)

CAMERIERUL

Ești om! De-ai fost pe lume gigant, ori un pitic,
Și de-ai făcut de toate, ori n’ai făcut nimic,
De-ai pus tu robi în lanțuri, ori ei te-au pus pe tine:
Un giulgiu ți-e partea toată, când ciasul morții vine.
Când moartea e totuna, nebun ești dac’alegi
Dintre nebuni pe-un geniu, pe-un miser dintre regi!
Un rege! Cum e dânsul mai mult decât noi oare?
Îl dor aceleași patimi și griji, durerea-l doare
Ca și pe noi, iubește și uită ca noi toți!

(Ve­de pe Dușanta)

A, iată-l! Slab și palid, un mort! Și când socoți,
Că el e pus de Indra să judece pământul,
La rău se ‘nalțe mâna, și la nedrept cuvântul,
Să fie scut și spadă poporului întreg –
Mă tremură chiar gândul, când stau să-i înțeleg
Durerile din suflet! Sacontala, ea cine-i?
O fată neștiută, rivală a reginei.
Un nume! Ș’acest nume – atâta știu să spui –
Dușanta îl rostește prin visurile lui,
Îl plânge ziua ‘ntreagă și-l murmură și-l geme!
Cum s’a schimbat la curte întregul traiu de-o vreme!
E mut de pasări crângul; și ele par’că știu
Că suferă Dușanta! De când nu mai e viu
Acest palat, chiar codrul clătindu-și creața coamă,
Mai jalnic par’că plânge! Dușanta-i o fantoamă,
Dintr’un mormânt eșită, de plâns cu ochii roși,
Ear cei ce-l înconjoară sunt par’că chiparoși
Ce vijie prin noapte și ‘n vânt ridică graiul
Să plângă la mormântul din care ese craiul!

(El iese, în vreme ce intră la Dușanta Vataiana)

REGELE

Ești singur?

VATAIANA

Astăzi, rege sunt, pentru patru luni.

REGELE

Ce vești

Aduci de la sihastri?

VATAIANA

Nimic din ce dorești.

REGELE

Și haina ei de nuntă cum a primit-o?

VATAIANA

Rece.

Când i-am vorbit de tine, vedeam că ea-mi petrece
Cuvintele c’un zâmbet nepăsător, ca ea.
Și mi-a răspuns cu silă, și ‘ntr’una se fereà
De ochii mei, întocmai ca una vinovată.

REGELE

Ţi s’a părut.

VATAIANA

Nu, rege. M’ai prins mințind vreodată?

Aveà ceva pe suflet. Ce-aveà, ea n’ar fi vrut
Să știu și eu –

REGELE

O vină?

VATAIANA

Și nu mi s’a părut!

O vină, da!

(Se oprește, patetic)

Ascultă-l p-acel care te roagă!
Dușanta, fii cu minte! Să nu-ți mai fie dragă
Sacontala! Iubirea te mistuie ca ‘n foc,
Orbiș tu mergi spre dânsa, și nu ți-e spre noroc!
De fete-i plină lumea, ce vrei tu poți alege –
O fată de sihastru nu-i vrednică de rege!

REGELE

Dar Camva ce va zice?

VATAIANA

Tu prea mult ții la el!

Și te-a mințit.

REGELE

Dar fata?

VATAIANA

Ea cine-i?

REGELE

Un inel

Am dat atunci copilei, și câtă vreme-l are
Pe deget, jurământul e tare, e mai tare
Ca voi, ca mine însumi, ca toată legea mea.

VATAIANA

Dușanta ș’o țărancă! Ce vrei să faci cu ea?
Gândește-te la țară, socoți că ai o mamă,
Și ești născut din Poros! Tu nu te iei de samă,
Că blastemă poporul, te afiă vinovat,
Că mergi pe drum de taină, faci tot nejudecat –

REGELE

Voi râdeți, dând din umeri, vă pare poate bine
Că sufer –

VATAIANA

Ia-mi toiagul, mă fă de el nedemn,

El, sprijin bătrâneței ș’al slujbei mele semn!
O, ia-mi-l, dar m’ascultă! Al vieții mele licur
Tu stinge-l, dar mă crede! Ca ‘n lampă, pic de picur,
Oleul, mi se scurge tot astfel zi cu zi:
Tu, rege, suflă numai ș’am încetat de-a fi!
Fă tot ce vrei cu mine, zdrobește-mă ‘n picioare,
Dar las’ să ni se ‘ntoarcă de mult apusul soare –

REGELE

O, du-te, du-te, du-te!

(Face semn, se întoarce, se așază pe scaun. Pausă)

UN GLAS

De mult nu ți-a zis: „Vino!”
Tu plângi acum, albino,
Și tremuri alungată
Din rumenele flori,
Așà de tristă zbori,
Așà de resignată!

S’a stins ce-a fost lumină!
Un flutur, o albină
Bărbaților le pare
Nimic; un flutur ce-i?
Dar bietele femei
Găsesc un lucru mare!

Un flutur e iubirea,
Sburdalnic e cu firea,
Dar aripa-i se frânge! –
Din mâni când l’am scăpat,
Bărbatu-i supărat,
Femeia însă plânge!

(într-această vreme vine Vidușaca)

REGELE

N’ai auzit ce cânt

Duios a fost acesta?

VIDUȘACA

Nu prea. Ș’apoi, eu sunt

Dușman acestor cânturi.

REGELE

El mi-a adus aminte

De-o altă lume, caldă, din vremi de mai ‘nainte,
Când eu trăiam! Odată, de mult –

VIDUȘACA

Cum s’a schimbat!

REGELE

O, par’că eu sunt altul! eu cel adevărat
Sunt mort de mult!

VIDUȘACA

Dușanta! Vorbește ca nebunii!

Sărmani nebuni! Sunt astfel creați pe lume unii
Că’s veseli și de-odată îi prinde-un gând duios,
Și plânsu-i podidește, când văd un trup frumos
Și-aud un ton armonic. Ei nu pot să mai poarte
Aducerile-aminte de vremurile moarte,
Și toată suvenirea ce-i leagă de trecut,
Îi face melancolici.

REGELE

Un codru străbătut

De negură – și limpezi curg apele din vale,
Prin vârfuri bate luna și flori asvârle ‘n cale,
Și ea, frumoasa, cântă –

VIDUȘACA

Vasumati.

REGELE (ridicând capul)

Ear ea?

VIDUȘACA

N’auzi ce jalnic cântă?

REGELE

Dar nu ‘nțeleg, ce vrea?

VIDUȘACA

Puțin de tot, Dușanta. Tu știi că te iubește,
Ea numai când te ve­de, atunci numai trăește.
De tine-i afipită ca umbra, și tu-i dai
În schimb întreg disprețul! Și’ai vrea mai mult să ai:
Atât cât ai n’ajunge! De ce? Poet ești, rege,
Ce nu ‘nțeleg savanții, poetul înțelege.

REGELE

Mi-a fost și dânsa dragă! Mi-a fost dar e de mult!
Azi nu găsesc puterea s’o văd, s’o mai ascult.
Și vai! ea e frumoasă! Cu fața ei aprinsă,
E-par’că trandafirul aflat sub neaua ninsă
Pe-o vale – cât de dulce e tot cuvântul ei
Și cât e ea de bună!

VIDUȘACA (a parte)

A cucerì femei

Poți numai prin femee!

REGELE

Și ea de unde vine?

VIDUȘACA

De când ai alungat-o din casă, de la tine,
A stat la ma­ma noastră. Regina, precum știi,
O ține-așa de dragă ca ochii, ș’ar dori
S’o vadă iar la tine.

REGELE

Mi-ai spus destul! Tu pleacă

Și spune-i că mă mustră, de ce-am făcut.

VIDUȘACA (a parte)

Se ‘neacă

De plâns. El o iubește! Plec, iată-mă! Ba nu!
Îmi vine ceva ‘n minte. – De ce nu te duci tu?

REGELE

Tot una e.

VIDUȘACA

Nu, rege. Și vezi de ce, ea știe,

Că dàcă-i ceri ertare, tu nu-i mai ții mânie,
Dar ea nu-ți cere asta. Iubirea ei a fost
Rănită de disprețul purtării fără rost;
Să meargă deci el însuși, disprețul, s’o împace!
Și câtă bucurie nu-i faci!

REGELE

Și tu-i poți face!

VIDUȘACA

Eu? Pun pe rană numai un leac alinător,
Dar tu? Tu vindeci rana.

REGELE

Ah, cât e de ușor

Să zici – dar nu pot face! De-ajuns e s’alin rana.

VIDUȘACA

Tu mergi la ea, o ‘ntâmpini cu vorbe dulci, sărmana,
Ea rîde printre lacrimi ș’atunci se uită tot.

REGELE

Vidușaca

VIDUȘACA

Vii rege?

REGELE

Nu pot! Aș vrea să pot!

VIDUȘACA (pleacă)

Mereu și azi și mâine și zile ‘ntregi de-arândul
Voi stà de el! Să-i peară pe nesimțite gândul
Sacontalei. De grijă avea-voiu eu de-acum,
Porniți pe drum odată, să nu ne-oprim în drum.

(Se intâlnește cu Bradasena)

Fă tot, ca să-l îndupleci!

BRADASENA

Cât pot, voiu face toate.

(Către rege)

Tot trist mereu, stăpâne?

REGELE

Sunt trist?

BRADASENA

Ori, poate, pari.

Tu mă ferești cu ochii, ești palid și tresari.
Te tremură durerea. Vezi, focul din scânteie –

REGELE

Cât timp mi-e credincioasă din suflet o femee,
Nu pot s’o uit.

BRADASENA

Și totuși! Vasumati, nu-ți e

Așà de cu credință, ș’o uiți? Știu eu, de ce?

REGELE

Sacontala e cerul, Vasumati, pământul,
Și numai cea dintâe îmi are jurământul.
Cât timp mi-e credincioasă, cum ceri să fiu mișel?

BRADASENA

Dar dacă ea te ‘nșală?

REGELE

Dar, n’are ea inel

Ca semn al logodirii? Ea n’are cunoștința
Că-i fermecat inelul ș’arată necredința
În dragoste! El cade din deget, când te-ai dat
Unei iubiri străine.

BRADASENA

Ori-cât de fermecat

Ar fi, el nu-i dovadă! Fiind chiar, nu-i singură;
De unde crezi mai lesne, femeile nu fură,
Cât timp pricep să fure de unde nici nu crezi!
Tu vrei pentru credința femeilor dovezi?
Ajunge numai una, dar iadul nu e darnic,
Nu-ți dă nici pe-asta, rege! Dar totul e zadarnic.
Chiar de ți-ar da ș’o sută.

REGELE

Inelul însă –

BRADASENA

Bine,

Tu crezi c’ar fi inelul dovadă pentru tine?
N’ai altceva? Și ‘n urmă ce-ai zice de-ai vedea,
Că fata nu-l mai are pe deget? Cine-i ea?
Nu-l poate perde?

REGELE

Perde? Nu-l poate! Ea nu-l poate!

BRADASENA

Și dacă?

REGELE

Ah, mai bine să mor!

BRADASENA

Se ‘ntâmplă toate!

Ș’aceasta-i cu putință.

REGELE

Ear dacă va veni

Sacontala săracă de-acel inel, voiu fi
În dreptul meu s’o lapăd, s’o uit! Atunci să-mi fie
Așà precum vrea ma­ma, Vasumati soție!

(Intră un paznic)

PAZNICUL

Etern cu slavă, rege! La prag două femei
Și doi sihastri preoți imi cer intrare. Ei
Sosesc trimiși de Camva, din codrul sfânt.

BRADASENA

De unde?

E prea târziu să intre! Tu mergi și le răspunde,
Că domnul nostru astăzi cam sufere.

REGELE

Nu-i drept!

Străinii pot să intre. Du vestea, că-i aștept.
În haina lor de jertfă preoții să s’adune
La focul sfânt, ș’acolo cu glas de rugăciune
Să’ntâmpine pe solii lui Camva, cum e scris
În Veda.

BRADASENA

Cine’s solii? Și cel ce i-a trimis

Ce vrea?

PAZNICUL

Aduc pe –

BRADASENA

Cine? Sacontala?

REGELE

O, pleacă

Să vezi dacă inelul –

BRADASENA

Te temi acum de „dacă”?

El trebue să fie pe deget! Dacă nu-i,
E vinovat inelul, nu fata –

REGELE

Și să-i spui,

Că eu – dar stai mai bine! De ce să mergi? – Ba, du-te,
Și spune-i – Nu! Așteaptă, de ce pleci așa iute?
Ba mergi, nu perde timpul!

BRADASENA

Să stau? Să merg?

REGELE

Ți-am spus!

BRADASENA

Acești străini ai naibei ne ‘ncurcă rău!

(Pleacă Bradasena. Regele se plimbă neastâmpărat)

REGELE

S’a dus –

Aș vrea s’o văd! E dânsa și azi, ce-a fost odată?
Ori eu sunt altul? Parcă mi-e inima ‘nghețată
De-atâta neastâmpăr; ș’acest cutremur ce-i?
Poporul meu și ma­ma! Și de credința ei
Mă prind fiori ! Mi-e teamă, vai, teamă că se poate
Să perd ce cred pe lume mai tare decât toate!
Ah, dacă-i adevărul aceea de ce-mi tem
Pe draga mea, mai bine lăsați-mă să gem
În neștiință! Valul orbirii să mă poarte –
A te ‘ndoi e viață ș’a ști deplin e moarte!

(El iese pă ușă. Vataiana intră)

VATAIANA

Intrați! Aici e sala. Eu merg ca să vestesc
Pe rege –

(Sieși)

Nu se poate! În codri sfinți de cresc

Frumoase flori, de-apururi în codri să rămână!
O floare de urzică să fie-acum stăpână
Palatului? O broască? Ferească Dumnezeu
Să ne ‘ncuscrim cu popii! Dar nu va fi, zic eu!

(Iese. Intră popii, Sacontala cu fratele ei de suflet și Gautami)

SACONTALA

Ah, cât de rece-i, mamă, splendoarea din palaturi!
Păreții sunt spoiala și, cât privesc în laturi,
Splendoarea lor m’orbește! Străin, acest loc strîmt
Mă umple de cutremur. Și nu știu cum mă sîmt
Așà neliniștită. Mă tem –

GAUTAMI

Ori-ce mireasă

E ast-fel, draga mamei. Tu ești aici acasă.

SACONTALA

O, de-ar fi stat în codru eternul meu iubit –
De ce-am venit eu, mamă? De n’aș mai fi venit!
Acolo era dânsul întreg al meu, și dragă
I-am fost numai acolo, a lui fiind întreagă!
Aici, la ce-i sunt bună? Prea sus mă suiu de jos,
O floare răsădită în strat nepriincios!

(Intră regele cu mamă-sa, cu suita)

VATAIANA

Iubitul nostru rege, Dușanta, vi s’arată,
Plecați-vă ‘nainte-i!

SACONTALA (se strânge către mă-sa)

O, mamă, nici-odată

Nu l’am văzut ca astăzi! Nu-i el! Nu’s ochii lui!

(Regele privind-o pe furiș)

REGELE

Frumoasă, tot frumoasă! E ea, și totuși nu-i
Așà cum e ascunsă sub văl, ea mi se pare,
În mijlocul acestor bătrâni păliți, o floare
Ce crește între frunze căzute din tufiș
Bătut de ger –

(Către Vataiana încet)

Inelul? Privește pe furiș!

Îl are?

VATAIANA (încet)

Nu-l mai are!

(Regele, până aici neastâmpărat, devine galben și mânios)

UN SIHASTRU

Etern noroc, stăpâne! Mulți ani de-acum cu glorii!
De-apururi biruință!

AL DOILEA

Precum se pleacă norii

Când plini își au tot trupul de rodnicele ploi,
Așa, tu rege nobil, pleci inima spre noi!
Nu-i bun ca tine nimeni, nu-i nimeni drept ca tine;
Virtutea-ți cea mai mică e facerea de bine!

REGELE

Îți mulțumesc. Vorbește ‘mi ce griji v’au abătut?
Ce rău? Aici mi-e dreapta menită să v’ajut.
S’au răzvrătit tîlharii și v’au eșit în cale?
Sunt oameni răi în codru? Ori turmele, ce ‘n vale
Pasc colțul erbii sfinte prin crânguri, s’au ascuns
De spaima vr’unei fiare?

UN SIHASTRU

Nimic nu ne-a ajuns

Din câte numeri, rege. Mulți ani să-ți fie anii!
Pe arc când pui tu brațul, stau galbeni toți dușmanii
Și ‘n vis tresar de spaimă! Cât timp stă brațul tău,
De nimeni nu ne temem, cel mult de Dumnezeu!

REGELE

Și Camva ce mai face?

SIHASTRUL

El? Bine. Iar noi, rege,

Venim trimiși de dânsul.

REGELE

Vr’o rugă, se ‘nțelege.

SIHASTRUL

Întâiu de toate, dânsul întreabă azi prin noi
De ești în sănătate Măria Ta, ș’apoi
Îți zice aceste vorbe:

(O ia de mână pe Sacontala și o duce spre tron)

„Stăpânule, iubite!

O binecuvântare din codru îți trimite
Bătrânul Camva. Zeii să-ți fie buni în veci!
Iar dânsul te mai roagă, cu dragoste să-ți pleci
Tot sufletul și gândul spre cea de tine-aleasă!
Pe fata mea voit-ai să ți-o numești mireasă,
Primește-o, dar! Noi cerem de-acum locașul tău;
Iubirea nu ți-o cerem, că ea-i la Dumnezeu!”
Aceasta-i este vorba, o știi din vorba mea.

SACONTALA

O, inimă, tu tremuri! Taci, taci, nu mă durea!

GAUTAMI

Ea n’a luat pe nimeni de martur al credinții,
A mers și ea ‘nainte, și n’au știut părinții
Pe care drum li-e fata. De capul ei s’a dus,
Făcea ce-ai făcut însuți, spunea ce tu i-ai spus –
Și la logodna voastră, voi singuri aveți știre
De ce-ați vorbit. Mireasa noi ți-am adus-o, mire.

SACONTALA

El tace!

REGELE (către Sacontala)

Totu-i bine. Și tu, tu ce mai ai

De-adaos?

SACONTALA (ca fulgerată)

Eu – de-adaos? nimic – nimic –

SIHASTRUL

Tu stai

Pe tron și știi ce-i Veda. Datoare-i o femee,
Când are soț prin lege, la soțul ei să stee,
De-o are ori n’o are iubită al ei soț.
Iar dacă stă acasă la ma­ma sa, noi toți
Și tu, și lumea toată, nu credem că-i cinstită,
Chiar și de e. Primește-ți mireasa, ori iubită
Ori neiubită! Dânsa-i de-acum soția ta;
La casa părintească ea nu mai poate sta.

REGELE

A mea? Îmi e nevastă femeea asta?

SIHASTRUL

Asta?

Un rege n’are dreptul să’și lepede nevasta
Așà numai fiindcă îi pare rău acum
De fapta lui! Gândește, că n’ai s’arunci în drum
Un suflet mort prin tine! Mustrarea ta te doare,
Ţi-o simt în tot cuvântul, ți-o văd în ochi, dar oare
Ajunge ea să spele păcatul tău? Sunt legi,
Și legea dă dreptate la robi ca și la regi!

REGELE

E totul o poveste ce-mi spui. Cine s’o creadă?
Eu nu cunosc femeea!

GAUTAMI (vrea să ridice vălul Sacontalei)

Las’, dragă, să te vadă!

Descopere-ți obrazul!

REGELE

Să nu ridice vălul!

Pe-a altuia nevastă nu vreau s’o văd!

GAUTAMI (ridică vălul)

Mișelul!

Pe-a altuia? Cunoaști-o? Mai îndrăsnești să spui?

(Sacontala începe să plângă)

Nu plânge, draga mamii, că n’ai în fața cui!

DUȘANTA (a parte)

Ah, gândul că ea poate și altora să placă,
Că ei îi place altul, e în stare să mă facă
Nebun! Eu sunt asemeni albinei pe ‘noptat,
Când ea, grăbind spre casă, de-o floare ‘n drum a dat
Și nici n’ar vrea să lase în floare mierea ‘ntreagă,
Dar nici să’și piardă timpul, să stee s’o culeagă.

SIHASTRUL

Și care ți-e răspunsul?

REGELE

Al meu? Nu pot ținea

În casă-mi pe-o străină, și mai ales că ea
E tânără; ear trupul o spune că e mamă!

SACONTALA

Ah, Doamne, el m’alungă!

SIHASTRUL

Atât? Și nu ți-e teamă

De noapte și de trăsnet? De iad nu te ‘ngrozești?
În ochii mei privește, că-ți spun eu cine ești!

REGELE

Nemernice! Aibi grijă; hotar are și mila –
Tu vrei să mă faci soțul acesteia cu sila?

(Regele furios, mișcare în sală)

GAUTAMI (către Sacontala)

Vorbește tu! Vorbește! Că poate ‘n fața ta
Ori nu va ști să mință, ori nu va cuteza!

(Sacontala vorbește fără să ridice capul)

SACONTALA

Iubitul meu! Iubirii nu-i trebue dovezi!
Sunt eu, sunt tot aceeași, Sacontala, mă vezi!
M’ai biruit cu fapta – și n’o zic cu mustrare –
Ori eu am fost prea slabă, ori tu ai fost prea tare,
Aceasta numai Indra o știe ‘n cerul lui.
Mi-e greu și mi-e rușine de vorbele ce-mi spui!
Un fiu ai tu, Dușanta, și știi cine-i e mamă –

REGELE

O, taci, că mă cutremuri din cât ești de infamă! –
Voi ați venit, nemernici, să ‘ngrămădiți noroi
Pe tron! Nu vi-e rușine de lume și de voi,
Să ‘nvinuiți un rege?

SACONTALA (plângând)

Dac-ai știut tu bine

Că fata cea săracă nu-i vrednică de tine,
De ce-ai venit în codri, umblând după păcat?
De ce mi-ai ținut drumul? De ce nu m’ai lăsat
În pace? Tu, cuminte, cinstit de lumea toată,
Tu n’ai găsit să birui nimic decât o fată?
Tu, cel chemat să aperi pe slabi cu brațul tău,
Mișel înșeli pe oameni și minți pe Dumnezeu
Cu inima! Bați codri, să-ți afli jucăree
Pornirii de om nobil pe cea dintâi femee
De care te împedici în drumu-ți glorios!
Te miri apoi de tine, ce bine și frumos
E tot ce faci; iar lumea din faptul tău să învețe
Cum trebue să’și râdă de-o slabă tinerețe
A trupurilor noastre și cum să’și bată joc
De-o viață despuiată de cinste și noroc!

VATAIANA (către rege)

Dă semn, să-i închid gura –

REGELE

Povestea ta întreagă

E că voești cu sila să faci, ca să-mi fii dragă
Dar până azi pe tine eu nu te-am mai văzut,
Cum poți să minți atâtea? Mai spune, ce-am făcut?
Nu știi vr’o întâmplare din viața noastră? Poate
Că-mi vei aduce-aminte că te cunosc! Ori toate
Sunt vânt? – Dar fie, spune-mi, că miturile ‘mi plac.

SACONTALA

Nu-i mit. Ședeam odată pe țărmul unui lac.
Duios șoptea frunzișul în baterea ușoară
A vântului. Stam singuri. Un puiu de căprioară
Eșind din umbra văii, spre noi a alergat.
Și când a fost aproape, tu ‘ncet te-ai aplecat
Să iei cu pumnii apă; ș-obrazul tău sub plete
Îți sta ‘ngropat cu totul. Iar el mugea de sete;
I-ai dus la gură pumnii și n’a băut. Privea
Fricos, lipit de mine. Și când din mâna mea
Tu l’ai văzut, sărmanul, bând apa de ‘mbiare,
Ai zis: „Iubirea ‘n lume nimic mai dulce n’are,
Decât o nesfârșită încredere la tot!”

REGELE

Povești, frumos scornite! Femee! ele pot
Să placă, dar nu-i nimeni naivul să le crează.

VATAIANA (regelui)

De ce nu-i ceri inelul?

REGELE (încet)

O, nu cutez!

VATAIANA

Cutează!

GAUTAMI

Mai iartă-mi două vorbe, și în urmă fă ce vrei.
Aici sunt doi sihastri, doi preoți; dacă ei
Mințesc și dacă ‘ntocmai Sacontala mințește
Eu cer s’aducem martor pe Camva. El trăește.
Trei luni de ispitire el însuși ți-a cerut,
Și ieri a trecut ziua din urmă –

REGELE

A trecut!

Ieri a trecut, sihastri! Mințit v’a fost cuvântul!
Ieri n’ați venit, deci astăzi sunt liber. Jurământul
E rupt de voi –

SIHASTRUL

De tine! Așà știi tu să juri?

Virtutea-i pentr’un rege să caute-apucături?
Sunt lungi trei luni de zile Sacontalei, dar scurte
Mișelului! O, rege, că n’am ajuns la curte
Ieri, ieri! Nu-ți dam prilejul, așa mișel de-a fi –
Iubirea unui rege se ‘mpiedică de-o zi!

GAUTAMI

Îți pare rău de faptă, te mustră, ți-a rușine,
O, spune-o, asta-i totul!

REGELE

Ba tu-ți măsoară bine

Cuvintele! Nu pune în joc mânia mea!

GAUTAMI

Degeaba ridici mâna, că nu mă tem de ea!
Așà ușor pe-o fată nici regii n’o înșeală,
Și eu sunt ma­ma fetei, și am o socoteală
Cu tine! Om ești, rege, dar om mai rău ca toți!
Tu mi-ai intrat în casă pe-ascunsul ca un hoț
Voind să ‘nșeli copila! Ai stat de ea într’una,
Căci te mâna păcatul și te ferbea furtuna
Scârboasei tale patimi! De-aș fi știut atunci
La ce te bate capul, azi n’ai trăi, s-arunci
Atâta mișelie ca văl peste-o viață
Nemernică! – Stăi, rege! Privește ‘mi drept în față
Ș’ascultă-mă! Cu gândul trăiam de la ‘nceput
Că nu ești om de cinste; azi spun tot ce-am avut
Pe suflet, tot! Ești galben, te văd! O, nu te-ascunde!
Știi și tu ce-i rușinea? N’ai cum și n’ai de unde!

(Pauză)

Când te-ai legat de vorbă cu fata, cătând rost
Să’ți făptuești gândirea, așa-i că nu ți-a fost
Rușine? Neagă-mi, rege, să văd și eu odată
Pe-un rege când mințește! Viteazule! Pe-o fată
Săracă și orfană s’o bagi tu în pământ
De vie! Cu puterea să rupi al ei vestmânt
Ca să te ‘mbete goală! Ce ți-a păsat, ce-ți pasă
Și azi că biata fată era o preoteasă
A zeilor, că dânsa în codru sfânt trăia
În sfânta pocăință! Tu te-ai legat de ea
Acolo, la altarul de jertfă, s’o faci mamă!
Tu ești Dușanta? Spune-mi! Nu, nu, alt-fel te chiamă!
Azi te cunoaștem bine! Te știm noi cine ești!
De-acum poți merge, fiară, pe care drum voiești!
Ucide-ne ‘n biserici ș’aprinde-ne prin sate,
Cu zi de zi tu pune păcat peste păcate,
Ca astfel să trimită mai iute Dumnezeu
Un fulger al urgiei cerești, în capul tău!

(Mișcare)

REGELE

De n’ai avea tu haina, pe care-o ai, nebună,
Desigur acel trăsnet, care ai dori să-mi pună
Sfârșit, ar cădea astăzi din mâna mea trimis
În capul tău. Tu însăți nu știi ce vorbe-ai zis!
Eu singur sunt de vină, și fata nu?

GAUTAMI

O fată,

Când alți-i fură mintea ș’o lasă înșelată,
Să moară ‘n drum isbită de ochii tuturor!
O, tu ești ca pârâul în zilele cu nor,
Când tulbure s’asvârle din matca lui cea plină
Și ‘nămolind tot câmpul, el rupe tot. De vină
E câmpul, zici tu, rege?

(Se întoarce, gata să plece)

Rămâi în noaptea ta!

Sacontala, noi mergem, n’avem ce căuta
Mai mult aici!

SACONTALA

Hai, mamă!

REGELE

Sacontala, ți-e pripă?

Mai vreau o vorbă numai; mai vreau să stai o clipă.
Tu taci, și taci într’una. De ce nu zici nimic?

SACONTALA

A zis tot Gautami, eu n’am ce să mai zic.

REGELE

Dar zi măcar o vorbă, zi zece, zi o mie,
Vreau să te-aud! Răspunde-mi! Ce ai să-mi spui tu mie?

SACONTALA

Nimic.

REGELE

Așà de bună și blândă, precum ești,

De ce nu-mi spui? Vr’o vină de ai –

SACONTALA

Tu mă privești

Cu ochii stinși! Și ‘n suflet ți s’a stins iubirea,
De-o cauți pretutindeni, n’o afli nicăirea!
O vină, ‘ntrebi? Da, vina că sufer azi, că sunt
O umbră plângătoare, legată de mormânt!
De s’ar întoarce iarăși acele vremuri foaste,
Aș ști acum, că drumul ce duce la prăpaste
E ‘ncrederea! Știu astăzi. Târziu. De n’aș mai ști!
De azi iau capăt toate! De-acum ne-om despărți
Cărările, și vecinic tu perde-mi-vei cărarea,
Vei pune între mine și tine ‘ndepărtarea
Ca stavilă, și strajă tu pune-vei de-acum
La uși întreaga ură –

(Resignată, ștergând lacrimile)

Eu plec! Gătitul drum

De tine! Mă voiu duce și ‘n chip de mișelie
Murind mereu trăi-voiu ș’această moarte vie,
Îmi voiu sili durerea să moară ‘n piept, cu ea
Luptându-mă, și ‘n urmă, când nu voiu mai putea,
Atunci – se iartă toate! De plâng, e că mi-e jale
De moarta-mi fericire, de gândurile tale,
De calea veciniciei pe care mi-o dai tu!

REGELE

Te simți tu vinovată?

SACONTALA

Mă simț, mă simț d’acu!

S’alerg d’acum prin lume de-alungul și de-alatul,
În ochii stinși cu moartea și ‘n suflet cu păcatul.

REGELE

Tu mă iubești!

SACONTALA

Nu cere un lucru de prisos!

Nu e nimic în lume mai rău, mai dureros
Nimic, decât iubirea cea pusă la ‘ndoială!
Se crede înșelată, când nimeni n’o înșală,
Aude unde alții n’aud nimic – o las’!
Din vechea ta iubire nici urmă n’a rămas,
Ș’acum pui la ‘ndoială p’a mea!…

REGELE

E cu putință

Să afli o femee cinstită, cu credință
La dragoste –

SACONTALA

O, Doamne, ce-otravă poartă ‘n el!

Ţi-e josnic chiar și gândul!

REGELE

Aveai tu un inel –

SACONTALA

Și-l am și azi –

REGELE (cu silă)

Arată-l!

SACONTALA (văzând că n’are inelul)

Inelul! Unde-i, unde-i?

Tu știi de dânsul, mamă! Ce l’am făcut? –

(Se privesc inmărmurite)

REGELE (către Gautami)

Răspunde-i!

GAUTAMI

Inelul! Știu anume, că astăzi l’ai avut.

VATAIANA

Se poate. Unde-i, dară? De sigur e perdut!
Sacontala, răspunde! De ce taci, Gautami?

GAUTAMI

Tu l’ai scăpat în apă la Gange, draga mamii,
Când te-ai scăldat sub maluri.

VATAIANA

Te-apucă de obraz!

Femeile știu vecinic să scape de necaz,
În tot-d’auna vorba din urmă! Iacă felul!

REGELE (ironic)

Voiu stoarce, dragă, râul întreg, s’aflăm inelul!
Ah, cât țineam la tine și cât mă mângâiam
Cu gândul, că un suflet mai drag ca tine n’am!
Acum la mine-i rândul să ‘ntroenesc mustrarea
Pe capul tău! Tu însăți ai pus îndepărtarea
De stavilă ‘ntre mine și tine, și ți-ai pus
De strajă necredința! Ridică fruntea sus
De mai cutezi! Ridic-o: umblat-am eu ca hoții,
Ori tu? De fac vr’o faptă, o fac de-o văd cu toții
Și toți mă știu! Tu însă – pe-ascuns!

SACONTALA

Nici sfinte legi,

Nici drepturi nu cunoașteți, nimic, voi sarbezi regi!
Poporul vi se ‘nchină și el vă dă dreptate,
Ear voi, orbiți, vă credeți trup fără de păcate –
De n’ați fi voi puternici, și dac’ar fi deștept
Poporul, să vă spună ce crede el pe drept,
Voi ați vedea că ‘n urmă cenușă va rămâne:
Ieri slavă, azi părere, prostie însă mâne,
Aceasta-i munca voastră!

Tu râzi, că ți-e ușor!

Hai, mamă, hai acasă! De ce mai stăm? Mi-e dor
De codrii, de căscioara pe țărmurile văii,
Acolo, unde vecinic departe ne sunt răii;
Acolo, unde-i totul creat să-l înțelegi
Și cerul ne scutește de fiare și de regi!

REGELE

Ești liberă, poți merge. Să-ți pară însă bine,
Că scapi fără pedeapsă. Căci moartea se cuvine
Tot omului, ce caută pe rege-a-l cleveti.

SACONTALA (se oprește)

Ori azi, ori mâine, moartea tot una e. De-o zi
Nu ‘mi pasă! Uite, rege, mi-e gol de haină peptul
Tu l’ai rănit o dată; străpunge-l, căci ai dreptul!
Din mâna ta, ca moartea nimic nu poți să-mi dai
Mai bun! Tu mi-ai promis-o! Aleargă, de ce stai?
Dă-mi moartea, ca o milă, să scap de suferit,
Ori dă-mi-o ca pedeapsă, că prea mult te-am iubit,
Mi-o dă, ca datorie de împrumut, pe care
Am s’o plătesc. Ori dă-mi-o ca jertfă de ‘mpăcare
Cu zeii cei puternici, scârbiți de fapta mea –
Împacă-te cu tine, și conștiința rea
Împacă-ți-o prin moartea acestui trup ce poartă
Un suflet mort! Ah, gândul să mor, să fiu eu moartă!
O, fie-ți, rege, milă, și întoarce-mă ‘n pământ
Și moartea mea să-ți fie etern binecuvânt!

(Regele vine de pe tron, vrea să o prindă de mână)

REGELE

Sacontala!

(Gautami strânge cu brațul drept pe Sacontala, cu stânga împinge pe rege)

GAUTAMI

Feri, câne! În mâna ta e lațul,

Ca s’o sugrumi! Pe dânsa n’ai dreptul să pui brațul!
Nevrednic ești de-atâta! Mai ai ceva să-i ceri?
Feri, monstru fără fire și suflet! Fiară, feri;
Ajungă-te răsplata durerii ei nebune,
Și țipătul ei jalnic ca blestem să răsune
Urechii tale vecinic! S’o vezi în vis mereu!

SACONTALA

Nu, mamă, eu nu-l blestem! Să-l erte Dumnezeu!

GAUTAMI

Tu nu! Dar ce m’oprește să nu fac eu aceasta?
Tu, care-ți dai peririi și-ți necinstești nevasta
Pentr’un inel, tu care minciuna ți-o alegi
De haină, tu acela ce singur îți faci legi
Și scuipi pe toată Veda și joc îți bați de lume,
Tu rege după haina ce-o porți, și după nume,
Dar sclav în gând și ‘n faptă, mișel întunecat –
Tu, tu trăind în lacrămi, să mori un blestemat!
De-acum nici o femee să nu te mai iubească,
Nici un copil din tine în veci să nu se nască,
Să nu te-asculte nimeni, s’alergi necunoscut,
În veci purtând cu tine întregul tău avut,
Să simți nefericirea spre crime cum te trage,
Și ‘n veci să nu se afle vr’un preot să se roage
La Indra pentru tine! Zăcând să veștejești,
Să pieri văzând cu ochii și ars să te topești
De boale, cu trup schilav, cu ochii supți, cu graiul
Uscat și stins, pe lume mișel cerșindu-ți traiul,
Să mori mișel, sub garduri, neplâns de nici un cânt,
Și să-ți îngropi tot neamul cu tine ‘ntr’un monnânt!

REGELE

Închideți-o!

SIHASTRUL

Stăi, rege! Pui crimă peste crime!

SACONTALA (regelui)

Vai, lasă-mi-o, ai milă, că nu mai am pe nime!

GAUTAMI (se lasă să o lege paznicii)

O, las, drăguța mamii, să facă tot ce vrea!
Rămâi cu bine!

SACONTALA

Mamă!

REGELE (către paznici)

Eșiți acum cu ea!

SIHASTRUL (către rege)

Ne-am împlinit solia, ne știm și judecata,
Putem pleca.

(Dânșii pleacă; Sacontala vrea să iasă cu ei)

UN SIHASTRU (o împinge îndărăt)

Tu, unde?

SACONTALA

Eu, unde? Eu la ta­ta.

SIHASTRUL (crunt)

Tu stăi! Tu ești nevasta acestui om! Nu-ți cei
Dreptatea? Stăi, femee! La tată-tău ce vrei?
El nu te mai primește.

SACONTALA

Nici el! O, biata mamă!

Nu mă primește nimeni și nimeni nu mă chiamă,
M’alungă toți! Și milă n’am cui să cer! Și cui
Să mă mai plâng –

SIHASTRUL (arătând spre rege)

Bărbatul! Tu plânge-i-te lui!

(Sihastrii ies, Sacontala iese ‘n urmă; ținându-se de perete)

SACONTALA

Eu singură pe lume, pierdută și pustie –
Pământule, ai milă și ‘nghite-mă de vie!

(Iese; regele trist s’aruncă pe tron)

REGELE

Se duce! Ea se duce! De veci acum s’a dus!
Un soare-al primăverei apus! –

VATAIANA

Toate-au apus!

Regina, ma­ma voastră, așteaptă după tine,
E ‘n sală. Și cu dânsa Vasumati.

REGELE

E bine.

Eu plec, acum sunt liber.

PAZNICUL (intrând în sală)

Sacontala

REGELE (tresărind)

Ea iară!

Ei, ce?

PAZNICUL

E moartă –

REGELE (țipând)

Moartă?

PAZNICUL

E moartă ‘n prag afară!

REGELE

E moartă!

VATAIANA

Las’ să fie!

(Regele aleargă să iasă, Vataiana îl prinde de mână)

REGELE

Sacontala – ce vrei?

VATAIANA

Vasumati

REGELE

Dă-mi pace!

VATAIANA

Și mamă-ta –

REGELE

Și ce-i?

E moartă ‘n prag afară –

VATAIANA

E moartă, se ‘nțelege.

Și chiar findcă-i moartă, ești liber, liber, rege!

(Regele se smulge; pune mâna la frunte)

REGELE

Eu liber? Am zis asta? Ori tu, ori eu mințesc!

(Furtunatic, dă spre ușă, strigând)

Eu liber? Doamne, Doamne! Și simț că ‘nebunesc!


ACTUL VI

(Pe drum se văd venind: un pescar si două fete)

PESCARUL

Ce vreți? De-atâta vreme eu n’am spus nimărui,
Ș’acum să-mi umble gura?

PRIAMVADA

Nici asta nu ne-o spui?

Și noi ți-am spus pe cale de ce-am știut de toate.

PESCARUL

Da, voi. La voi e alta.

ANUSUIA

Știi mare lucru, poate?

PESCARUL

Știu eu ce știu. Dar uite, stau locului în drum,
Nu ‘mi văd de trebi. În urmă, știți ce? Ţineți de-acum
Aminte, că tăcerea e cea mai scumpă haină.
La curți pe mii de oameni îi birui cu o taină!
Să ne vedem cu bine, drăguțe, și s’avem
Noroc!

(Pleacă în dreapta)

ANUSUIA

Să umbli ‘n pace!

PRIAMVADA

Eu nu știu cum mă tem

De lumea din orașe! Auzi ce-a spus? Nu ‘mi vine
Să cred.

ANUSUIA

De-i obiceiul așa, mă ‘ntorc mai bine
Din drum! Cum e și asta? Deloc să nu vorbim?

PRIAMVADA

Ne-a spus și ta­ta Camva, când am plecat, să fim
Cuminți și bucuria să nu ne prea îndemne
La vorbă multă. Lucru domnesc, să taci!

ANUSUIA

Pesemne!

(Văd o amră înflorită)

O, cât sunt de frumoase! Hai, rupem flori de-aici
Și să ‘mpletim cunune –

PRIAMVADA

Da, tocmai bine zici.

(Culeg amândouă flori)

Cât trebue să fie de mândră, ca mireasă
Pe tron, iubita noastră Sacontala! De-acasă
Venind pe drum, într’una tot asta m’am gândit!
Mi-e dor s’o văd –

ANUSUIA

Ce sgomot!… Un om înlănțuit!

(Apare pescarul, după el slujbașii regești)

PESCARUL

Îmi spargeți capul –

SLUJBAȘUL

Spune, de unde ai inelul?

PESCARUL

Nu l’am furat! Dă-mi pace!

UN SLUJBAȘ

A prins obraz, mișelul!

Spui nu?

(Îl bate).

PESCARUL

Vă spun pe cinste –

UNUL

Auzi, pe cinstea lui!

Nu ești cumva tu prieten cu regele? Nu spui?
De unde ai inelul? Tu l’ai furat, de unde?
Ei, las’ pe mine!

PESCARUL

Doamne! Mă schilăviți!

SLUJBAȘUL

Răspunde!

PESCARUL

Nu l’am furat, Șușaca! Eu sunt un biet pescar,
Prind peștele cu mreaja și undița –

SLUJBAȘUL

Ei, dar!

Să știi tu, că minciuna și plânsul nu te scapă,
Cinstitule, sunt temniți destule să te ‘ncapă.

PESCARUL

În Gange –

SLUJBAȘUL

Taci din gură! Că-ți pun o mână ‘n păr,

Te pleșuvesc de-a una!

(îl bate)

PESCARUL

Eu spun ce-i adevăr,

De ce mă bați? În Gange am prins zilele-aceste
Un rohita; și ‘ntr’nsul inelul –

SLUJBAȘUL

O poveste!

(Un slujbaș miroase inelul, și-l trece altuia)

ALT SLUJBAȘ

Miroase-l! După miros el pare c’ar fi stat
În rohita.

SLUJBAȘUL

Așteaptă, tu gureș blestemat!

A mers la rege vr’unul?

ALT SLUJBAȘ

A mers.

PESCARUL (plângând)

Așà năpaste!

SLUJBAȘUL

Ei, par’că mă mănâncă să-ți rup câte-va coaste!

ALT SLUJBAȘ

Și eu să-ți frâng grumajii.

PESCARUL (îndărătnicit de bătăi)

Hai, frânge-mi-i.

SLUJBAȘUL

Cum, cum?

Ai grije, că-ți dau una, de-ți sboară capul scrum!

PESCARUL

Tu ai să vezi, în urmă, că sufer nedreptate.

SLUJBAȘUL

În urmă! Cine știe ce-i urma.

SLUJBAȘUL II (venind în fuga mare)

Nu-l mai bate.

Am fost la rege.

SLUJBAȘUL

Bravo! Ce-a zis?

SLUJBAȘUL II

A zis să-i dați –

SLUJBAȘUL

Trei-zeci de palme? Bine! Pe el, și mi-l umfla-i!

(Îi și umflă pescarului spetele)

SLUJBAȘUL II

Nu, Raja, să-i dați pace!

SLUJBAȘUL (mirat)

Cum pace? E poruncă?

SLUJBAȘUL II

Desleagă-l!

SLUJBAȘUL

Ce? De lanțuri? Cum naiba? Nu-l aruncă

În temniță? N’am voe să-i scarpin ceafa?

SLUJBAȘUL II

Nu! –

Când a văzut inelul, mi-a zis: „Pe loc te du
Și lasă ‘n pace omul! Nu minte, dați-i pace!”

(Către pescar)

Și ți-a trimis o pungă de bani.

SLUJBAȘUL I

De bani? Ei, drace!

Când vreai să descurci lumea, mai tare o încurci!
Dar asta știi ce ‘nseamnă? Că tai pe-un om din furci
Și-l faci apoi ministru.

PESCARUL

Nu te ‘năcri, fârtate!

Ei, haideți, că vă cumpăr pe banii jumătate
Ce vreți! Îi bem!

SLUJBAȘUL I

Hai, hura! Vezi, asta o ghicești!

Dă-mi mâna, frățioare! Știam eu, că tu ești
Om drept și cum se cade. Glumeam numai cu tine.

(Se prind cu toții de după cap și ies)

PRIAMVADA

Văzut-ai, Anusuia?

ANUSUIA

Sărmanul om, el vine

De-acasă, ca să-l bată slujbașii din oraș –
O, uite tu minunea! Nu vezi ce drăgălaș
E înflorită amra? Ce floare, ce lumină!
Haid’ ne suim pe creangă! Culegem poala plină
De flori ș’apoi le ducem lui Cama. Dragă, vrei?

PRIAMVIVADA

Cum nu? Ba chiar e bine.

(Se sue amândouă în pom. Vine Vidușaca)

VIDUȘACA (către fete)

Hop, hop, dar asta ce-i?

Ați nebunit?

PRIAMVADA

Noi?

VIDUȘACA

Tocmai.

PRIAMVADA

De ce? Culegem doară –

VIDUȘACA

Dar las’ și nu culege! Fii bună și scoboară!
Așa! Mai iute, iute –

(Fetele scoboară)

Nu știți că nu-i iertat?

PRIAMVADA

Noi n’am știut, ne iartă.

VIDUȘACA (pentru sine)

Sunt capre de la sat.

Ei, bată-mă norocul, sunt fete frumușele;
S’ar prinde ‘n joc de-a-dragul și regele cu ele.

(Tare)

Voi ce cătați la curte?

ANUSUIA (către Priamvada, speriată)

Zi tu, că eu mă tem.

PRIAMVADA

Noi am venit din codru cu dorul să vedem
Pe doamna, pe regina Sacontala

VIDUȘACA (mârâind)

Ce încă?

PRIAMVADA

Nimic.

VIDUȘACA (privind-o dintr-o parte)

De-ar fi urâtă, i-aș da acum o brâncă!

PRIAMVADA

Ni-e prietenă regina și ea ne are dragi.
Părechea noastră –

VIDUȘACA (ironic)

Tocmai! Păreche de desagi!

PRIAMVADA

Și știu că-i șade bine Sacontalei nevastă,

VIDUȘACA

Ce mamă-ți dă mâncare, de ești așa de proastă?
Sacontala regină? De unde știi?

PRIAMVADA

Eu știu!

Doar a trăit în codru, și eu din codru viu.

VIDUȘACA

Hai, cară-te, că vine Monarchul.

(O ia de spate)

PRIAMVADA

Vine, vine!

Eu vreau să-l văd!

VIDUȘACA

Hai, du-te, că nu-i pe-aici de tine!

(Le împinge. Ele ies. Se ivește regele cu doi miniștri)

VATAIANA

Să mergem pe dincoace. Aici e răcoros.

REGELE (obosit)

Nu pot! Aici e umbră; să stăm aici – cad jos!
O, cât amar e ‘n mine, Vataiana!

VATAIANA

Se curmă

Cu timpul ori-ce chinuri. Tu plângi, cât plângi, și ‘n urmă,
Uitând de tot, te vindeci.

REGELE

Se poate vindeca

Un rău prin rău? Tu însuți ce-ai zice de-ași uita?
Când faci un rău, cunoaște-l și rău făcut rămâe,
De-l uiți, tu faci o faptă mai rea ca cea dintâie.
Nu zici așa?

VATAIANA

Se poate. Dar este caz și caz.

Azi, uite, ești o umbră de om. Al tău obraz
E ‘ntocmai ca a celui ce stă pe prag de moarte.
Ești slab de cazi pe drumuri! Tot să alții să te poarte!
Rostești cuvinte sterpe și fără de ‘nțeles,
Încât se miră lumea de vorbele ce-ți ies
Din gură. Faci de-a’ntorsul, te ‘nveți cu alte datini,
Ș’ai prins în cele sfinte de-o vreme să te clatini.

REGELE

Eu?

VATAIANA

Tu! Și de țară și nu faci judecăți,

Și fugi de popi! Te chiamă poporul să te-arăți
La jertfe și la jocuri – tu nu ești nicăirea.
Și mintea ta-i slăbită, și ți-e slăbită firea,
Și une-ori te prinde extasul într’atât
Că ‘n tremur tu ori-cărei femei îi sari în gât;
O rogi și plângi, te sbuciumi, te sbați și-i ceri iertare.
Ori-ce femee, rege, Sacontala îți pare.
Ba câte-odată zioa tu și mai mult te pierzi,
Faci semne, strigi pe nume și dornic o desmierzi
Și strângi în brațe vântul, crezând că-i lângă tine
Sacontala. Și ‘n urmă, când firea iți revine,
Ești negru de-oboseală, te-arunci pe tron și plângi
Și pe genunchi pui capul și strâns pe tâmple strângi