Skip to content

Antologie sanscrită

Kindle

– George Coșbuc (1866-1918) –

Literatură sanscrită numim literatura po­po­rului indic, care trăia pe la 2000-1500 înainte de Cristos pe platourile munților Himalaia, pe partea despre miază-zi. De pe aceste platourĭ po­po­rul indic a emigrat spre Sud și a cuprins ținutul rîului Ganges.

Religiunea acestuĭ popor era panteistă. Zeul superior al Inḑilor era Brama, care crease lumea fără nicĭ un scop și fără voință. Brama născu lumea minat de patimile sale sexuale, decĭ întreg uni­ver­sul e născut inconscient ca și orĭ ce copil din doĭ părințĭ. De aicĭ a urmat, că po­po­rul indic era pesimist, privea lumea cu toate ale eĭ ca o părere, să plîn­gea necontenit de greșita concepțiune a lumiĭ. Toată poesia lor e pesimistă, toate faptele lor dovedesc lipsă de energie, credința în fatalitate, supunere oarbă la tot ce se întîmplă.1)

Cea maĭ veche limbă a po­po­rului indic s’a păstrat în himnurile numite în deosebi Vedas. Aceste sînt cântece religióse. Limba lor e poporală. Ele sînt creĭate pe vremea nasceriĭ po­po­ruluĭ, pe vremea cînd el trăia pe sub Himalaia. Cu timpul – în cursul veacurilor – limba indică s’a schimbat foarte mult; preoțiĭ însă și cărturariĭ, au păstrat limba veche a Vedelor și au perfecționat-o. Ast-fel cărturariĭ scriaŭ într’o limbă nepricepută de popor, în limba sanscrit (adecă limba sfîntă), iar po­po­rul vorbea timba pacrit «(limba naturală)». Incă de pe la anul 800 înainte de Cristos, limba sanscrită deveni limba moartă, căcĭ o vorbeaŭ numaĭ învățațiĭ intre eĭ, cu toate acestea s’a scris înainte această limbă necontenit pînă la 1000 după Hristos – va să zică 1800 de anĭ – și chiar și azĭ preoțiĭ din India scriu într’această limbă.

Limba sanscrită e astă-zĭ isvorul tuturor cercetărilor filologice, intru cît aceste privesc limba semințieĭ ariene. Ea e cea maĭ veche limbă cunoscută bine. Studiul eĭ a dat naștere filologieĭ comparate: pînă la descoperirea literaturiĭ sanscrite nimenĭ nu bănuia că toate limbile Europeĭ (afară de una-douĕ) sînt surorĭ și pornesc dintr’o limbă comună. N’au pornit, adevĕrat, din limba sanscrită, ci dintr’altă limbă maĭ veche – sanscrita e sora limbiĭ latine, a limbiĭ greceștĭ, a limbiĭ gotice vechĭ, a uneĭ limbĭ vechĭ slavone din care s’a născut limbile slave, a limbeĭ persiane vechĭ etc. Și nicĭ nu e cea maĭ veche, dar e cea dintâĭ dintre câte ni s’a păstrat în scrisoare. Cele maĭ vechĭ urme de limba grecească le avem pe la 800 înainte de Cristos – de limba sanscrită însă de pe la 2000 înainte de Cristos.

Ca soră a limbilor europene, ea seamănă fórte mult cu ele, nu numaĭ în vorbe, ci și în sistemele flexionăriĭ și în sintactică. Iată cîteva vorbe. Dev însemnează Zeu: latinește Deu-s, grecește Zev-s. Dev-pitar = Zeul-tată latinește, Deŭ-pitar, apoĭ, Jupitar și Jupiter. Apa e apă, latinește aqua. Veda însemnează cunoscință, vedere și pătrundere; vorba ved e în grecește oid cunosc, în latinește vid (video = vĕd).

Literatura sanscrită s’a desvoltat din literatura religioasă a Vedelor. Vedele sînt cartea sfîntă a po­po­rului indic, ele cuprind:

  1. Explicările ceremoniilor religioase, tipicul sfîntelor slujbe și învĕțăturĭ pentru popĭ
  2. Dogmele religiuniĭ. Aceste sînt scrise foarte întunecat și concis.
  3. Cîntărĭ religioase, laudele zeilor, proverbiĭ morale, învĕțăturĭ și pilde de tot felul.

Acestea formează partea poetică a Vedelor. Toate acestea sînt născute între aniĭ 2000-1500 înainte de Cristos. Maĭ tîrziu s’au adăogat la Vede și alte cărțĭ: pravila țĕriĭ, cartea datoriilor și drepturilor unuĭ rege, constituția statuluĭ etc. Toate la un loc formează cartea sfîntă, Vedas împărțită în 4 părțĭ după coprinsul lor: Rig-Vedea, cea maĭ veche dintre Vede, Sama-Veda, Atarva-veda și Iadjur-veda.

Poesia epică s’a desvoltat la po­po­rul indic foarte de timpuriu. Intocmaĭ ca la Grecĭ, se născuseră în popor rapsodiĭ epice, care trăiau din gură în gură și din veac în veac și necontenit erau amplificate cu tradițiĭ nouĕ și perfecționate. Ast-fel se desvoltară cu încetul cele două epopeĭ naționale: Mahabharata și Ramajana. Intr’aceste epopeĭ sînt multe episodurĭ care pot forma ele de sine-șĭ epopeĭ întregĭ, neatîrnătoare. Se vede că amîndouă epopeile cele marĭ sînt alcătuite din alte epopeĭ maĭ micĭ pe carĭ le-au absorbit cu totul.

Se zice, că Mahabharata ar fi făcut-o, așa cum e, poetul Vyasa, adecă acesta a adunat rapsodiile, le-a dat o unitate de acțiune și le-a legat între ele. Intocmaĭ cum se zice că un Homer a adunat rapsodiile poporale și din ele a făcut Iliada și Odisea. Mahabharata, adecă Maha-Bharat-a (Bharat cel mare. Bharat însemnează și purtător de rĕsboaie) descrie luptele pe carĭ le-au purtat pentru tron doĭ frațĭ, Pandu și Dhritarashra, nepoțiĭ regeluĭ Bharat.

Ramajana se zice că e făcută de Walmiki. Ea descrie cuceririle și luptele erouluĭ Rama (Ram’-ajana. Ajana însemnează expedițiune, cucerire).

Mahabharata e cu mult maĭ veche decît Ramajana. Toată acțiunea eĭ se petrece pe platourile de sub munțiĭ Himalaeĭ; acțiunea Ramajaneĭ se petrece prin văile Gangeluĭ, adecă descrie stărĭ de lucurĭ dintr’a doua patrie a po­po­ruluĭ indic. Tocmaĭ cuceririle țăriĭ dela gurile Gangeluĭ, formează subiectul Ramajaneĭ.

Amîndouă epopeile sînt scrise într’acelaș fel de vers, numit seocas. Acest vers e compus din 16 silabe, cu ritm trohaic și avînd cesura tocmaĭ la mijloc.

Ingrămădindu-se un episod peste altul întra-aceste epopeĭ, ele au ajuns de o lungime înspăimîntătoare. Ramajana are 48,000 de versurĭ; prin urmare e de patru orĭ maĭ lungă decît Iliada luĭ Omer, iar Mahabharata are 440,000 de versurĭ, decĭ e lungă cît 44 de Aeneide și cît 38 de Iliade! Textul eĭ umple 70 de volume obicinuite.

Episodurĭ frumoase au amîndouă epopeile. Maĭ vestite însă sînt, din Ramajana ; Savitri2) în care e descrisă credința uneĭ femĭ, și Nala și Damajante în care de-asemenĭ e descrisă virtutea femeiĭ.

Amîndouă epopeile sînt traduse în toate limbile maĭ culte ale Europeĭ, în maĭ multe traduceri.

Altă lucrare epică importantă e Purana (Povești din bătrînĭ) și cuprinde 18 poveștĭ ale căror subiect e luat din Mahabharata. Fiecare poveste e tratată ca o epopee de sine stătătoare. Purana are 1.600.000 de versurĭ! Să vede că poețiĭ acestui popor nu aveau simțul artistic al lungimiĭ permise uneĭ epopeĭ, așa cum a avut-o po­po­rul grecesc. Purana e plină de citate din cărțĭ de teologie, și e maĭ mult o etică decît o poesie.

Dintre poemele scrise maĭ tîrziu, pe vremea înfloririĭ literaturiĭ sanscrite, sînt vrednice de luarea aminte numaĭ două: Cîntarea cîntărilor, o idilă fără pereche în literaturĭ, și Vestitorul norilor a celuĭ maĭ mare poet sanscrit, a luĭ Calidasa. Poema din urmă e, fără îndoială, una dintre cele maĭ frumoase poesiĭ ale lumiĭ.

Poesia lirică s’a desvoltat, ca la toate popoarele, tîrziu de tot în urma poesieĭ epice. Cel maĭ însemnat poet liric al literatureĭ sanscrite e Calidasa – în veacul întîiŭ înainte de Cristos – care a stătorit și formele și limba poesiĭ lirice. Cu deosebire frumoase sînt poesiile sale din ciclu «Ritusanhara» (Povestea anotimpurilor), toate erotice. Vestită e poesia sa «Gatha-carpara» (Ulcior spart).

Alțĭ poețĭ liricĭ de valoare sînt Amaru care a scris și epigrame, apoĭ Bartrihari și Jahadeva. Acest din urmă e poet idilic. Poesia sa «Gitagovenda» în care se descrie iubirea Zeuluĭ Visnu (intrupat în păstorul Crishna) și a păstorițeĭ Radha e cîntarea cîntărilor pentru po­po­rul indic, întocmaĭ cum e idila luĭ Solomon cu Sulamita, în biblie. Poesia lirică sanscrită e de obiceĭ erotică, și să destinge prin multă sen­sua­li­ta­te și drăgălăsie. Desele, prea desele comparațiĭ strică foarte mult lirismuluĭ sanscrit: aproape de nesuferit sînt vecĭnicile comparațiunĭ a femeilor cu luna și cu floarea de nufăr. La Calidasa în «Povestea anotimpurilor» luna e pomenită de 289 de orĭ! In Eminescu se găsesc multe locurĭ, carĭ îțĭ amintesc pe Calidasa.

Poesia dramatică și-a luat avînt odată cu poesia lirică. Calidasa e și cel dintăiu și cel maĭ puternic poet dramatic al neamuluĭ indic. El a scris – sau cel puțin i să atribue – vr’o 17 drame idilice. Numaĭ de două să știe însă cu siguranță, că sînt ale luĭ: «Sacontala» și «Vicrame-urvasi». Cea dintâi descrie iubirea regeluĭ Dușanta și a feteĭ Sacontala. Drama aceasta e una dintre cele maĭ frumoase și maĭ reușite idile ale veacurilor. Cînd a fast tradusă întîiŭ în limbile europene, toată lumea a rămas uimită de frumusețea acestei drame, iar poetul cel maĭ mare al Germanilor, Goethe, a scris o epigramă în care susținea că el nu crede să existe pe lume o scriere maĭ plină de poesie decît Sacontala.3) Alt poet dramatic vestit este regele Sudraca, în veacul al doilea după Cristos. Cel maĭ productiv și maĭ perfect ca artă e însă Bavabhuti (cam la 800 după Cristos) care se apropie de poețiĭ modernĭ, căcĭ pune mare preț pe caractere. Pe lîngă aceștia, se maĭ cunosc alțiĭ o mulțime de dramaturgĭ, maĭ mult orĭ maĭ puțin vrednicĭ de amintire.

Literatura didactică e foarte bogată. Vestită e colecția de fabule «Pantșa-tantra» (cinci cărțĭ de fabule) și colecția de poveștĭ morale, de fabule și de proverbiĭ «Hitopadesa».

Povestea, novela și romanul, s’au desvoltat repede și cu prisos. Pîn’acum se cunosc 28 de colecțiĭ cu peste 800 de romane. Cea maĭ interesantă colecție e «Catha-sarit-sàgara» (oceanul rîurilor povestitoare), care a dat material Arabilor și Persianilor. «O mie și una de nopțiĭ» ale Arabilor sînt o prelucrare a povestilor din numita colecție.

Literatura sciințifică e și ea foarte bogată. Cook Englezul, care e descoperitorul literaturiĭ sanscrite (la sfîrșitul veacului trecut) a adus din India în Anglia, o corabie plină de cărțĭ indice, și între aceste 27 de manuale de gramatică, maĭ multe studii filologice, cîteva dicționare, și maĭ multe sute de volume care tratau despre medicină și astromonie.


Himnurĭ din Rig-Veda


I
Soarele

Acest cîntec noŭ și plin
De mărire, ție soare,
Inimă luminătoare,
Umilit eŭ ți-l închin.

Tu-mĭ ascultă ‘ndurător
Rugămintea mea, și cată
Spre-a mea inimă ‘ntristată
Cum spre o soție cată
Soțiul eĭ cel iubitor.

Tu, ce toate le priveștĭ,
Tu ne fiĭ stăpînul, soare –
Inimă luminătoare,
Cel maĭ mare zeŭ tu eștĭ.

Eŭ mĕ voiŭ gîndi mereŭ
La divina ta lumină,
Ca, pătruns de cea divină,
Pentru vecĭ d’a ta lumină
Plin să fie gîndul meŭ.

Că noĭ hrană căutăm:
Numaĭ tu ne-o poțĭ da, soare,
Inimă luminătoare
Pentru asta te rugăm.

Preoțiĭ bramanĭ, în veac
Ințelepțĭ în gîndurĭ sfînte,
Eĭ adoră prin cuvinte
Soarele, prin cînturĭ sfînte
Și prin jertfele ce fac.


II
Aurora.

Tu regină majestoasà, prĭetina luĭ Dumneḑeŭ,
Ca un rîŭ d’argint să varsă luminosul pĕr al tĕŭ
Peste drăgălașiĭ umerĭ, când rĕsarì însvăpăiată,
Nobilă, cu ochi de zîmbet și cu mers ușor de fată.
Și cum viĭ, o visătoare, rătăcind pe cer așa,
Ta perḑĭ una cîte una stelele din salba ta.

Te-aĭ împodobit, frumoaso, cu tot ce’ĭ frumos sub soare,
Și zîmbești cu ochiĭ umeḑĭ de mărire și splendoare,
Arătând șireată peptul desvălit d’al tĕŭ vestmînt,
Și din cer aducĭ lumina și-admirarea pe pămînt.
Noriĭ ‘n calea ta cu vuet speriațĭ se ‘ndepărtează,
Că tu ‘ĭ birueștĭ, stăpîno, cu puterea ta vitează.

Cît eștĭ tu de bună, Doamnă! Tu, cea cu alaiŭ de stele,
Facĭ cărările frumoase presărînd argint pe ele,
Puĭ vopsea de argint – pe vîrful munților întunecoșĭ
Și te legenĭ blîndă ‘n carul înjugat cu taurĭ roșĭ.
Tu te lupțĭ prin întuneric cu ‘ntunericul, și, plină
De puterea ta, lumina se renaște din lumină.

Tu prin munțiĭ cu prăpăstiĭ ‘țĭ-aĭ bătătorit potecĭ
Și cu peptul alb de fată luminînd în cale trecĭ,
Iar dușmaniĭ tĕĭ se ‘nchină și se umilesc în cale:
Nu atît însă puteriì, pe cît frumusețiĭ tale,
Cînd zăresc eșind din umbră ochiĭ tĕĭ nebiruițĭ,
Pieptul alb și fruntea albă și obrajiĭ infloriți.

Te salut, frumoasă, Doamnă, fiica ceruluĭ senin,
Inima tu ‘mĭ-o ‘ntărește, că din inimă, mĕ ‘nchin,
Ruga mea să’țĭ fie-aminte, că din suflet eŭ trimit’o,
Și cînd te întorci în cerurĭ, tu să nu te uițĭ, iubito


III
Focul.

Ascultațĭ acum cîntarea focului, a luĭ Varuna.
Soarele-‘ĭ stă ‘n mîna dreaptă, iar în stînga luĭ stă luna
Și covor pe sub picioare’ĭ stă pămîntul cel bătrîn.
Eată’l, numaĭ el e tare, singur numaĭ el stăpîn:
El va fi d’acum d’apururĭ, căcĭ a fost în tot-d’a-una.

El a pus în cal iuțimea, el a pus în uger lapte,
Pune mintea ‘n cel cuminte și ‘n cel vrednic pune fapte.
El adapă și hrănește, călĕtor din loc în loc,
El topește ‘n aer noriĭ și din apă naște foc:
Eată-‘l, regele puteriĭ, cum din ḑiuă naște noapte.

El stă vecĭcnic în vĕzduhurĭ luminînd îndepărtarea.
Soarele plutește ‘n aer, mĕsurând în cale zarea,
Căcĭ Varuna-‘ĭ Domnul lumiĭ, soarele-‘ĭ măsura luĭ –
Cîte rîuri sunt în lume, alte rîurĭ să maĭ puĭ
Ca să curgă toate ‘n mare, ele tot nu umplu marea

Cine este cel ce poate într’un loc ceva să pue
Necurmat, fără să’l umplă? Nu e om, și nimenĭ nu e.
Singur el, Varuna, poate! El se plimbă, fulgerînd
Și cu tunet umple cerul, plin de spaimă despicînd
Aerul; pe vênt și negurĭ el scoboară și se sue.

Doamne, dacă noĭ vr’odată ne-am îndușmănit veciniĭ,
Dac’am înșelat la jocuri, dacă n’am primit străiniĭ,
Eartă-ne! Tu bun și tare, noi sărmaniĭ slabĭ și răĭ!
Insă năzuința noastră e să fim iubițiĭ tăĭ
Și iubirea noastră cată biruințele luminiĭ!


IV
Puterea.

Eternul zeŭ, întîiŭ născutul,
Podoaba zeilor și scutul
Intregiĭ lumĭ, de toțĭ temutul
Voĭ, neamurĭ, este Indra.

Acel ce pune biruință
In ceĭ rĕsboinicĭ, și credință
In ceĭ ce rnerg la pocăință –
Voĭ, neamurĭ, este Indra.

Acel ce-a ‘ntemeiat pămîntul
Și-a ‘ntins văzduhul și-a pus vîntul
Să poarte norĭ, d’apururĭ sfîntul –
Voĭ, neamurĭ, este Indra.

Acel ce singur guvernează
Și după chipul sĕŭ creĭază
Și stelele ‘n cărărĭ le-așează –
Voĭ, neamurĭ, este Indra.

Acel, d’acăruia putere
Orĭ ce tărie ‘n haos pĭere,
Și toate pĭer ca o părere –
Voĭ, neamurĭ, este Indra.

El în făpturĭ a pus mișcare
Și vĭață ‘n tot ce nume are,
El, cel lipsit d’asĕmănare –
Cîntațĭ, cîntațĭ pe Indra.


Maxime și proverbiĭ


I

De țara unde nu-ĭ stăpîn,
Să fugĭ, orĭ care-țĭ este casta.
Dar unde sînt stăpînĭ maĭ mulțĭ,
Fugĭ maĭ ales de țara asta.

Nu sta în casa unde vezĭ
Că e stăpân numaĭ ne­vas­ta –
Dar unde e ne­vas­ta rob,
Fugi maĭ ales de casa asta.


II

De-ar fi o poesie orĭ cît de închĭegată,
Toțĭ criticiĭ cu sgomot pe dînsa năvălesc –
Și muștele întocmaĭ poftărețe pîndesc
Să afle-o rană mică p’un corp frumos de fată.


III

Din gura unuĭ prieten sunt glume, lucru bun,
Cuvintele pe care străiniĭ de le spun
Sînt pentru noĭ insulte, chiar spuse fără voe –
Aceea ce e fumul la orĭ ce lemn comun,
Noĭ zicem că e miros, cînd lemnul e aloe.


IV

«Lipitoarea e femeea» zise un nebun odată.
O, sărmana lipitoare, cu ce-ĭ ea asemănată!
Numaĭ sîngele cel negru țĭ-l răpește lipitoarea,
Dar femeea-țĭ ia puterea, mintea, baniĭ și onoa­rea.


V

Cînele-a vĕḑut o fată:
«Carne!» – a ḑis bătîndu-și dințiĭ;
Și-șĭ priveaŭ părințiĭ fata:
«Floare» – aŭ zis plîngînd părințiĭ.
Și-a vĕḑut-o un călugăr:
«Bestie» – a strigat ascetul.
Și-un poet vĕzut-a fata:
«Anger» – a șoptit poetul.


VI

Femeile sînt carne, cadavre, un secret –
Așa gândește-un cîne, un popă, un poet.


VII

Un poet crează numaĭ. Poesia-ĭ ca o fată:
Numaĭ criticul cunoaște toată golătatea eĭ.
Ast-fel și drăgălășia măritatelor femeĭ
O cunosc bărbațiĭ numaĭ, dar părințiĭ nicĭ odată.


VIII

Vezĭ! Ce-aŭ adunat părințiĭ,
Risipesc copiiĭ lor –
Limba ‘nghite așa ușor
Toată munca ce-o fac dințiĭ!


IX

Ce nu vĕd poețiĭ ‘n lume!
Corbilor ce nu le place!
Omul beat ce nu vorbește!
Și femeea ce nu face!


X

In această țară toată lumea ‘nșală!
Ceĭ străinĭ prin vorbă prea națională,
Prin purtarea bună păcătoșiĭ slugĭ,
Fetele prin lacrimĭ, preoțiĭ prin rugĭ:
Țară, curn e asta, scuipă-o și fugĭ.


XI

Până la cincĭ anĭ copilul ca nuiaua tu să-l creștĭ;
Zece anĭ apoĭ cu vorba cît de rĕŭ să-l dojeneștĭ,
Iar d’aici ca pe-un prietin cu blîndețe-l stăpîneștĭ.


XII

Ușor conducĭ p’un om netot,
Dar maĭ ușor pe cel cuminte,
Pe-un semidoct nicĭ tu, Părinte,
Nicĭ zeiĭ ceruluĭ nu pot.


XIII

Sînt nenorocit sărmanul!
De ceĭ rĕĭ nu pot să scap
Leuluĭ căzut în baltă
Iĭ sar broaștele pe cap.


XIV

Noĭ vom trăi din pînea cerșită ‘n umilire,
Noĭ vom purta vĕzduhul cel vînet, ca vestmînt,
Noĭ vom dormi în crivĕț pe netedul pămînt:
Noĭ n’avem trebuință, de legĭ și stăpînire!


XV

La cîntar treĭ miĭ de preoțĭ și-adevĕrul l’am pus eŭ;
Dar de cît treĭ miĭ de preoțĭ adevĕrul e maĭ greŭ.


XVI

Ceĭ cu talente-ajung mereŭ
La grijĭ și zile grele,
Iar ceĭ fără de ele
Scutițĭ sînt d’orĭ ce greŭ.
Privighetoarea blîndă ce-ĭ!
Dar tu o ‘nchizĭ, sărmana,
In timp ce coțofana
Se plimbă ‘n dragul eĭ.


XVII

Cînd ajunge omul în pericol mare,
Ca să-șĭ scape vĭața el dă tot ce are:
In ast-fel de casurĭ baniĭ sînt dușmanĭ.
Dar, scăpat de moarte, el îșĭ schimbă fața,
Și ‘n primejdiĭ nouă îșĭ aruncă viața
Ca să facă bană.


XVIII

Dacă voeștĭ să fiĭ cuminte,
Cu un picior tu stăĭ pe loc,
Cu celalalt mergĭ înainte
De cît să plângi că n’aĭ noroc
Și, c’aĭ greșit un pas, maĭ bine
Cu amîndouĕ stăĭ pe loc.


XIX

Pe cel ce sub picior îțĭ sapă
Nu-l prinde prĭetin, cît trăeștĭ.
El ți-e dușman; să-țĭ aminteștĭ
Că apa-ĭ apă.

Iar apa ‘ncet îșĭ schimbă locul –
S’o facĭ ferbinte cît aĭ vrea,
S’o clocoteștĭ, căcĭ totușĭ ea
Va stinge focul!


XX

Să te scolĭ de dimineață, să munceștĭ cît ți-e puterea,
Să te lupțĭ voinic și nobil; cu aĭ tĕĭ s’ă’mparțĭ averea
Și ne­vas­ta să ți-o aperĭ de obraznicĭ ticăloșĭ;
Aste patru lucrurĭ, frate, să le ‘nvețĭ de la cocoșĭ.


XXI

Cînd regele ascultă de medicĭ, de miniștriĭ,
De domniĭ profesorĭ,
Adio, sănătate! Adio, cuminție!
Adio, voĭ comorĭ!


XXII

Să daĭ bogatuluĭ un dar,
Unuĭ viteaz să-ĭ daĭ podoabe,
Eŭnucilor să le daĭ roabe,
Supremele prostiĭ îmĭ par!


XXIII

Cînd Dumnezeŭ te are drag,
Și te ia ‘n paza mileĭ sfînte,
Ca arme de-a lupta ‘nainte
Nu-țĭ dă nicĭ pietre, nicĭ cĭomag –
Cînd Dumnezeŭ te are drag
Ițĭ dă pricepere și minte.


XXIV

Cel ce ‘șĭ încuĭe bogăția
Și pe săracĭ nu-ĭ dăruește,
Nicĭ pentru el nu chĭeltuește,
E o momîĭe ce păzește,
Pe seama altora cîmpia.


XXV

Dăruește-le, fiĭ sincer, clevetește-le cum vreĭ,
Fiĭ slugarnic, blînd orĭ silnic, cu temeĭ, fără temeĭ:
Ce și-aŭ pus în cap odată, nu poți scoate din femeĭ.


XXVI

Acela ce și ‘n fericire
Nu-șĭ pĭerde capul și-ĭ cinstit,
Cel ce rĕmine umilit
Cînd are-avere și mărire,
Și-acel ce-șĭ ține jurămîntul
Și față cu dușmaniĭ sĕĭ:
Tu dă-mĭ tovarășĭ p’aceștĭ treĭ
Și-țĭ biruesc cu eĭ pămîntul.


XXVII

Cînd e vorba să facĭ bine,
Să ajuțĭ pe ceĭ ce mor,
De nevoĭ să-ți aperi țara
Și să-țĭ naștĭ moștenitor –
La aceste patru lucrurĭ
Cine-șĭ ia locțiitor?


XXVIII

Din rest nu poate crește nimic întreg la loc –
Dar, sînt, zic eŭ, trel lucrurĭ, carĭ aŭ acest noroc
Un rest de datorie, de boală și de foc.


XXIX

Ceĭ ce privesc cu multă seamă
La alțiĭ, cum privesc la sine;
Ceĭ ce privesc ca la o mamă
La orĭ și ce femeĭ străine;
Ceĭ ce privesc cu rîs, orĭ teamă
La banĭ, ca la un rĕŭ ce vine:
Aceștia toțĭ cumințĭ se chiamă,
Căcĭ toțĭ privesc precum e bine.


XXX

Un domnitor; născut din neam de jos
Un preot înțelept, al căruĭ tată
A fost un idiot și-un caraghios;
Și-un om sĕrac, care-a ajuns de-odată
Să aibă banĭ și bunurĭ din prisos
Aceștia treĭ, orĭ cît de bunĭ s’arată,
Eĭ toate, câte sînt, le vĕd pe dos.


XXXI

Uițĭ o sumă de defecte
Pentr’o singură virtute –
Ceĭ ce captivează iute
Sunt naturĭ perfecte.


XXXII

Regele să se păzească
De dușmanĭ, (tradus: femeĭ,
Că ‘s maĭ rele de cît eĭ).

Și de hoțĭ, să se păzească
(S’au tradus: funcționarĭ,
Că sînt ceĭ maĭ rĕĭ tîlharĭ.)

Regele să se păzească
De curtenĭ (tradus: dulăĭ,
Că sînt cîniĭ ceĭ maĭ răĭ).


XXXIII

Eŭ sînt născut din neam de jos –
Tu ești boer, dar ticălos!
Ce crezĭ, că am să cad pe spate,
Cînd vĕd frumoasele-țĭ palate?
Eu vĕd păduchĭ d’atâtea orĭ
Șĭ ‘n cele maĭ frumoase flori!

De oameniĭ sgîrcițĭ rîde pămîntul
Și rîde Iadu ‘n pumnĭ de domnĭ și regĭ.
De ceĭ ce fac pentru popoare legĭ
Cum rîd în codriĭ fiarele și vîntul!
Și vermiĭ rîd de ceĭ carĭ îșĭ fac placul
Și de femeĭ cu poale lungĭ e vesel dracul.


XXXV

Foc, celor ce-aŭ ucis și fură!
Bogaților plumb cald în gură!
Pumnal, celor mîndrițĭ cu rangul!
Și cuĭ îșĭ vinde țara, dați-ĭ ștrangul !


XXXVI

Cînd vezĭ pe drum un cîne, n’aĭ pĭatră – lucru trist!
Cînd aĭ în mînă pĭatră, e gol de cînĭ tot locul.
Cînd aĭ și cînĭ și pietriĭ și-aruncĭ, tu n’aĭ norocul
Să-ĭ poțĭ lovi! Iar dacă loveștĭ ca bun artist,
Stăpînul lor te vede și-țĭ scutură cojocul
Cu-o soarte-așa perversă, să nu fiĭ pesimist?


XXXVII

Sgomot fac ceĭ reĭ și josnicĭ, nu ceĭ nobilĭ, bagă sama!
Aurul nu poate face sgomotul ce-l face-arama.


XXXVIII

Cerșetorule, ia spune-mĭ, mănîncĭ carne bucuros?
– Cînd n’am vin, nu laud carnea; mi se pare de prisos.
Auḑĭ tu! Cum vĕd îțĭ place vinul și cînd nu ‘țĭ e sete?
– Aș! beaŭ, dar nu cu poftă, cînd n’am muzică și fete.
– Fetele vreaŭ chieltuială. Aĭ tu banĭ? Eștĭ sdrențe tot.
– Aflu eŭ! Cîștig cu jocul și maĭ fur de unde pot.
– Ești tîlhar și jocĭ și cubiĭ? Omul rĕŭ în temniți piere!
– Cum să-mĭ duc alt-fel viața, dacă n’am nicĭ o avere!


XXXIX

Când m’aĭ clevetit, mĕ bucur și zîmbese de fericire.
Pentru că de tac, vĕd însu-mĭ că sînt drept și bun bărbat –
De mĕ supĕr însă, Doamne, cît de mult sînt vinovat
Că eŭ te-am făcut cu voia-mĭ vinovat de clevetire!


XL

Ceĭ cu tuse nicĭ-o-dată să nu plece ‘n sat să fure;
Ceĭ ce cad în somn isteric să nu meargă prin pădure;
Ceĭ bolnavĭ să nu vorbească, să le curgă vorba vale;
Ceĭ bogațĭ să nu se certe pentru douĕ-trei parale.


XLI

Să-mĭ spuĭ tu, unde-ĭ bine să fiĭ mereŭ zelos?
– La darurĭ, la știință, la leacurĭ cu folos.
Și-a fi zelos, tu spune-mĭ, la ce nu este bine?
– La bun străin, la rele și la femeĭ străine.


XLII

Stai cu regele tu bine?
Geniŭ eștĭ, puținĭ ca tine.
Dar eștĭ urgisit de rege?
Ești o vită, se ‘nțelege.


XLIII

Ceĭ proștĭ, ca vita, te ‘nțeleg
Numaĭ cînd spuĭ cuvîntu ‘ntreg;
Dar te ‘nțelegĭ cu ceĭ cu minte
Numaĭ din ochĭ, fără cuvinte.


XLIV

Ștĭ tu’n cine-ĭ nebunia maĭ nebună? In aceĭ
Carĭ îșĭ perd viața ‘ntreagă alergînd după femeĭ;
In aceĭ care se joacă cu vr’un șarpe ‘n lan culcat
Și’n aceĭ ce cred, că-ĭ cinste de-a fi slugĭ pe la palat.


XLV

Leul, cel c’un singur puiŭ,
Liber prin pustiĭ petrece –
Dar măgarul are ḑece,
Și e vaĭ de capul luĭ.


XLVI

De sunt răŭ eŭ mĕ gîndesc:
«Am vesminte, am mîncare –
Să-șĭ cîștige cel ce n’are!»
Iată cel maĭ mișelesc
Fel de cugetare!


XLVII

Treĭ rele noĭ vedem:
Ceĭ proștĭ se tern de moarte, ceĭ semiculțĭ se tem
De foame, iar bărbatul cinstit și plin de bine
Se teme de rușine.


XLVIII

Cea maĭ infamă fiară e prostu’mbogățit,
Căcĭ el se crede mare și vrednic în tot chipul:
Vezĭ, soarele nu poate să ardă ca nisipul,
De și nisipul este de soare încălzit.


XLIX

Mînia ‘n oameniĭ ceĭ bunĭ
Se naște moartă, se topește;
In ceĭ cumințĭ un ceas trăește;
In semidocți trăește lunĭ,
Trei ani în proștiĭ ceĭ din gloată,
Iar în miseĭ viața toată.


L

Cazĭ în foc, te-aruncĭ în apă,
Beĭ venin – zeiĭ te scapă,
Dacă zeiĭ ți-aŭ menit
Zile sub cerescul soare.
Dar cînd timpul ți-a sosit,
Tu te-atingĭ d’un spic, de-o floare,
Și-aĭ murit.


LI

Ca să-mĭ îmblînzesc dușmaniĭ
Patru lucrurĭ am. D’aceea
Imĭ maĭ trebuește unul,
Ca să-mĭ înblînzesc femeea.


LII

Vreaĭ să facĭ un lucru mare?
Fă-te mic, stăĭ liniștit.
Leul, ori cît e de tare,
Cînd atacă elefantul
Stă întîiŭ pitit.


LIII

Femeile și apa sînt lucru curios;
Aŭ numaĭ o tendință: s’ajungă tot maĭ jos.


LIV

Are tot și ‘n tot-d’a-una
Omul care-ĭ mulțumit:
Pentru cel desculț, pămîntul
E cu piele-acoperit.


LV

Daŭ zeiĭ mult, marĭ darurĭ fac,
Dar nu vin ca să-țĭ bage ‘n sac.


LVI

Soarele rĕsare roșu, și tot roșu el apune:
Omul bun în zile rele e tot bun, ca ‘n zile bune.


LVII

Sînt oameni, carĭ de teamă că nu vor reuși,
Nimic nu vreaŭ să ‘nceapă și staŭ în nelucrare –
Vĕzut-ațĭ om vr’odată să fugă de mîncare,
De teama că mîncarea el ‘n’o va mistui?


LVIII

Orĭ noriĭ-șĭ varsă ploaia ‘n mare,
Orĭ dai bogatuluĭ mîncare:
Prostia tot un nume are.


Pacrit


Potopul

La sine chiamă Indra pe-al norilor stăpîn –
Acesta plin de tremur, cu mînile-ĭ aduse
Cruciș pe pept, ascultă. Și zice cu mînie
Puternicul părinte: Ia oastea ta întreagă
Și muntele Gandarvan acopere-l în noapte
Și lasă nori de ploae, ca ‘n vecĭ să nu rĕmâe
Nicĭ urmă d’acest munte, și numele acelor
Ce stau aicĭ se piară în vecĭ de pe pămînt.

Salută blînd pe Indra și pleacă furiosul,
Ajunge la locașul puternicilor nori
Și chĭamă, oastea întreagă și zice: am poruncă
Se vărs potop de ploe pe muntele Gandarvan
Se piară toțĭ păstoriĭ și muntele cu eĭ.

Și pleacă ‘n frunte Donmul, și grabnic după, dînsul
Oștirea luĭ se ‘nșiră. Aleargă noriĭ negri
Puternicĭ în mînie, sĕlbaticĭ daŭ năvală

Și muntele-l acoper și lasă norĭ de ploae
Și tunete; și apa creștea cît un ocean.
Și șapte zile ‘ntr’una a tot plouat, și ‘n urmă
Cînd nu maĭ aveaŭ apă în gurĭ, stăpînul vecĭnic
Cu noriĭ dupe dînsul se ‘ntoarseră ‘n locaș –
Și ĭar ĭeșit-a soare și vesel fu pămîntul.


Din Mahabharata


Urvasi

Seara, cînd eșise ‘n ceruri dînd răcoare dulce luna,
Fata cea cu mîndre șoldurĭ ese ‘n cale luĭ Ardjuna.

Păru-i lung, făcut inele și cu florĭ împodobit
Iĭ juca pe albiĭ umerĭ. Ca o lună ‘n răsărit
Era fața ei rotundă. Strălucea frumoasa floare
Prin drăgălășia multă a priviriĭ zîmbitoare
Și prin gingașul eĭ umblet: par’că se ‘ndoĭa de vînt –
Și ca două roze albe sînurile fetei sînt,
Avînd mugurĭ micĭ și roșiĭ, – ea sălta în ritm pe cale
Și mergea puțin plecată, că doar sînurile sale
Prea eraŭ povară multă pentru trupul eĭ ușor.
Brîul, cu podoabe-alese, o ‘ncingea ca un ficior
Cu un braț voinic. Și ‘ntocmai cum răsar două coline
Pe un șes, răsar întocmai șoldurile feteĭ, pline
Și rotunde par’că-s tronul luĭ Ananga

Iar pe ea

Un vestmînt ca de lumină, iar vestmîntul n’ascundea
Precît arăta frum’seța cea pretins’a fi ‘nvelită.

Ca un gînd de dor, ca vîntul primăveriĭ de grăbită
A sosit zîmbind șireata la Ardjuna, la palat.
Iar portarul i-a dat drumul, ca să intre. Și-a intrat.
Ea, care era podoaba ceruluĭ, fermecătoarea,
A umplut prin întunerec tot palatal de splendoarea
Frumusețiĭ eĭ, și-Ardjuna sta cucernic și pierdut.
Noaptea să primească ‘n casă p’un străin! Cînd a văzut
Pe copila cea din ceruri, înroșit-a fața-ĭ stînsă
De rușine, că o fată e ‘n palat, maĭ ales însă
Că era de tot frumoasă – zăpăcit el îngîna:
«Te salut plecîndu-mĭ fruntea, zînă, ‘naintea ta!
Tu cea maĭ draguță nimfă, spune-mĭ care ți-este dorul!
Robul tău se cheam’ Ardjuna» – Și ‘nvelindu-și obrăjorul
De rușine, ea plecată i-a spus tot, cum la palat
A chemat-o însu-șĭ Indra, tunătorul, și i-a dat
O poruncă, să se lase pe pămînt, ca să îmbete
Pe Ardjuna. Și, naivă, cea maĭ dragă, dintre fete,
A sfîrșit zicînd: «De-acea vin trimisă, vezĭ tu bine,
Ca să-țĭ fiu mereu aproape, să facĭ ce voeștĭ cu mine.
O, tu cel fără păcate! Te-am văzut și-am fost d’atuncĭ
Biruită de puterea celuĭ-fără-de-poruncĭ,
De Ananga. Și-acum iată: tatăl tău o vrea aceasta
Și-o voesc și eu: în mine tu să-țĭ recunoști nevast!»

Auzind Ardjuna, sfîntul, a roșit d’un singur gînd –
Și cu mînele-amîndouă el urechile-astupînd,
A răspuns: «Durerĭ de moarte mi-au făcut a ta dorință.
Tu cea plină de frum’sețe! Eu, cel plin pe pocăință,
Te privesc ca pe ne­vas­ta unuĭ Guru, te privesc
Ca pe Cunti, ca pe Sadji a părintelui ceresc –
Da, eu te stimez, de tine mă apropiiu cu sfială;
Ca și ma­ma mi-eștĭ de sfîntă, și nu ‘ncape îndoeală.
Dacă m’am uitat la tine maĭ cu drag și maĭ ades
Decît la orĭ-care alta, este lucru cu ‘nțeles,
Și am să ți-l spuiu, iubită! Am vĕzut că ești menită,
Să ne fiĭ renăscătoarea neamului, tu cea iubită!
Oh! strămoașa vițeĭ Poros este veselă ‘n mormînt,
Că tu-ĭ veĭ renaște neamul! Tot așa de vesel sînt
Și eu, o tu cea maĭ bună dintre zîne, tu femeea
Cea maĭ bună! Tu mĭ-eștĭ sfîntă ca un Guru, și d’aceea
Te-am privit cu drag și-adese, mă’mbăta surîsul tău,
Asta e! Dar niciodată n’am avut vr’un cuget rău!»

– «Toți sîntem aĭ nemuririĭ, tu născutule din rege!
Dintre ceĭ născuțĭ din Poros nu știu pentru ce-aĭ aiege
Orĭ pe unul orĭ pe altul – pentru ce-s aleasa eu?
Ceĭ din Poros, fiu orĭ tată orĭ nepot, vor fi mereu
Bunĭ și tarĭ, trăindu-șĭ viața fără să păcătuească.
Nu mă maĭ privi ca rudă, nicĭ ca virgină cerească,
Nicĭ ca o soție data unuĭ Guru! Nu fiĭ rău,
N’alunga pe cea rănită, suferind de dragul tău!»

– «Ah! ascultă adevărul, tu cea cu frum’sețe multă!
Ascultațĭ, voĭ, zeĭ puternicĭ, tu pămîntule, ascultă!
Ca pe Cunti, născătoarea, ca pe Madri te ador,
Cu sfințenie ca pe Sadji: tu asemenea mi-eștĭ lor.
Veĭ renaște neamul nostru, pentru vecĭ îl veĭ renaște,
Și te vor cunoaște zeiĭ, lumile te vor cunoaște!
Mergĭ! Cu umilință capul eu mi-l plec! Al tău mă știu:
Dacă te stimez ca mamă, tu păstrează-mă ca fiu!»

Tremurînd d’aceste vorbe, cu privirea ‘ntunecată,
Amețit avîndu-și capul, poate de mînie beată,
Urvasi p’Ardjuna sfîntul a început a-l blestema:
«Mă aruncĭ să mor pe drumurĭ, beată de durerea ta!
O s’ajungĭ, s’ajungĭ, Ardjuna, saltĭmbanc între popoare,
Tu născutule din Cunti, despueat d’a ta onoare
Să, ajungĭ de rîs, momîia și batjocura de vecĭ
A femeilor, prin peșterĭ huiduit tu să petrecĭ
Părăsit d’a ta virtute, de puterea bărbătească:
Lîngă ea nicĭ-o femee eunuc să nu primească!»

Astfel blestema, ținîndu-și mîinile încrucișat
Peste cap, și-ale eĭ buze tremurau. Și l-a lăsat
Pe Ardjuna dus pe gîndurĭ, și s’a ‘ntors grabit, acasă.
Dar, Ardjuna, și el grabnic, mîndrul său palat și-l lasă
Și să sue ‘n locuința lui Citràsena, spunînd
Prințuluĭ Gandharvic toate, cum s’aŭ petrecut pe rînd,
Cum venise noaptea ‘n casă Urvasi, ce-a spus nebuna,
Cum ‘l-a bles­te­mat în urmă. «Ce se fac?» a zis Ardjuna.
Și-a rîs prințul, și de grabă a plecat și-a spus apoĭ
Toate vorbele luĭ Indra dătătoruluĭ de ploĭ.
Și zîmbind, cu vorbă dulce, regele din tron vorbește
Luĭ Ardjuna, care vine și ‘n genunchĭ se umilește:

«Fericită este Cunti; lumile-o vor lăuda!
Biruițĭ sînt toți strămoșiĭ prin statornicia ta!
Nu te teme de blestemul Asparei! O să v’ajungă,
Vețĭ trăi în peșterĭ negre, îmbrăcațĭ în haină lungă,
Și ‘n tot omul de pe cale vețĭ afla cîte-un dușman –
Dar un singur an, Ardjuna. Da, și ‘n hotărîtul an
Veĭ fi saltimbanc de tîrgurĭ, și neom, să nu te-asemenĭ
Cu bărbațiĭ, dar în urmă veĭ fi om ba orĭ-ce oamenĭ!»

Auzind aceste vorbe de la Indra, a plecat
Vesel, fără nicĭ-o grijă că-ĭ d’o zîna bles­te­mat,
Și unit în pretinie cu Citrăsena, cu sfîntul,
Panduidul în palatul ceruluĭ, uitînd pămîntul,
A trăit în fericire, de toțĭ Zeiĭ ‘ncunjurat.


Ti­lo­ta­ma

I

Aŭ vorbit pe rînd de toțĭ zeiĭ și s’au plîns care de care.
Iar părintele luminiĭ, ascutîndu-ĭ cu mirare,
A clătit sub plete capul și-o clipită s’a gîndit.
Pe Visvacarman chemîndu-l, Creatorul i-a vorbit:
«Hotărît-am să pierd astă-zĭ pe ceĭ doĭ! Să-mĭ facĭ o fată,
Cum veĭ ști tu maĭ cu farmec -»

Și, după porunca dată

Inchinîndu-se lui Brama, meșterul plăs­mu­i­tor
A cules din mintea-ĭ multă chipul cel maĭ avător
De frum’sețĭ, făcînd o fată: tot ce’n lumile tus-trele
E frumos și’n stat și’n umblet, adunînd din toate cele,
Icĭ a pus puțin și colo tot așa ‘n făptura eĭ –
Quintesența frumusețiĭ dată ‘n tot uneĭ femeĭ.

Acest chip, cu multă trudă a gîndiriĭ plăsmuit,
Neasemănat de mîndru și cu greu de ‘nchipuit,
Sta ‘n desăvîrșirea formeĭ, zeilor sublimĭ ‘n față.

Și-a zîmbit cu mulțumire dătătorul-de-vieață
Și-au înmărmurit sublimiĭ și-o priveau pierduțĭ așa,
Căcĭ din talpe pînă în creștet, nicĭ un punct nu exista
Unde ochiĭ admirăriĭ nu ereau silițĭ să stee,
Ca ‘ndelung să poate soarbe formele. Nicĭ o femee
N’a avut drăgălășia Tilotameĭ; pe deplin
Era Sri. Și ‘mbătătoarea minților, un vis senin,
Ca o ducere ‘n ispită, era toată Tilotama.
Stete fără de suflare, ca de piatră, însuși Brama,
Și cu ochiĭ marĭ, sălbaticĭ și de foc, sublimiĭ zeĭ
Tresăreau de voluptatea neteduluĭ corp al eĭ.

Și-a zis Brama: «Du-te, dragă, uriașilor în cale!
Du-te, fericito, grabnic și prin zîmbetele tale
Tu deșteaptă și aprinde patimile ‘n uriași
Să-ĭ înnebuneștĭ, frumoaso, pînă cînd de pătimașĭ
Se vor dușmăni!» – «Voiu merge!» Și ‘ntorcîndu-se la drepta,

Arătînd ast-fel respectul și cu vorba și cu fapta,
Tilotama ocolește tot consiliul adunat.
Indra era ‘ntors cu fața către Est, cum sta la sfat
Totdeauna; Mahadeva către Sud avea privirea;
Zeiĭ micĭ spre Nord, iar Ridșiĭ spre Apus. In oco­li­rea
Tilotameĭ, Mahadeva, doritor cum era el
De frum’sețile femeiĭ, n’o lăsa din ochĭ de fel:
Cînd era la Vest copila, către Vest un cap răsare
Zeuluĭ; cînd ea se ‘ntoarce către Nord, îndată-mare
Către Nord un cap ĭa zeul, și, ajunsă ‘n Răsărit,
Alt cap cătr’această parte Zeuluĭ i-a răsărit.
Indra, regele, îșĭ naște – decît Siva maĭ cuminte –
Miĭ de ochĭ, pe amîndouă părțile și dinainte
Și ‘ndărăt, toțĭ marĭ și rosiĭ plinĭ de lacome schinteĭ,
Ast-fel urmărind cu poftă pe copilă ‘n cercul eĭ.
Și d’atunci Mahadeva are patru capete, și are
Miĭ de ochĭ stăpînul Indra. Zeiĭ micĭ din adunare
Urmăreau, cu ochiĭ lingezĭ de dorință, fata ‘n mers,
Și toțĭ Ridșiĭ și stăpîniĭ liberuluĭ univers
Intorceau cuprinșĭ de farmec fețele admiratoare
După fată, cum se ‘ntoarce și lianul după soare.

II

Tilotama, scoborîtă, a ‘mplinit porunca eĭ –
Plinĭ de cîntec și de jocurĭ, uriașiĭ, cu femeĭ,
Se ‘ntorceau urlînd de veselĭ în orgiile barbare,
Și-ajungînd lîngă pădure au întins o masă mare.
Tilotama, îmbrăcată într’un străveziu vestmînt
Cu frumoasele eĭ plete rătăcite, negre ‘n vînt,
Leneșă venea pe lunca, veselă dar liniștită,
Și frumoasă, zîmbitoarea, ca o ducere ‘n ispită…
Culegea, venind pe cale, flori și ‘n poală le punea.

Uriasiĭ, cu ochiĭ roșiĭ, morțĭ de vin, privesc la ea
Și sălbaticĭ se ridică amîndoĭ și iuțĭ d’odată
Pleacă lacomĭ de iubire, fug turbațĭ, sosesc la fată –
Sund îșĭ plimbă grabnic mîna peste pieptul eĭ rotund,
Peste mijloc vrea s’o prindă și s’o strîngă Upasund.
Ea zîmbește, cînd pe unul cînd pe altul desmierdîndu-l
Vinul le-amețește ochiĭ, pofta le orbește gîndul,
Și rivali aĭ desmierdăriĭ, eĭ ridică pumniĭ lor
Lasă fata și d’o parte se privesc fulgerător:
«Upasund, mie nevastă, și numaĭ cumnată ție
Sund s’aruncă furtunatic, arde vînăt de mînie:
«Ba ne­vas­ta mea!» Și negri amîndoĭ, înviforațĭ,
Tăbăresc unul pe altul. Și-acurn uită că sînt frațĭ,
Că sînt prietinĭ, și cu pumniĭ se isbesc să se restoarne,

Brațul eĭ și-l smulg din umer, sfîșie cu dințiĭ came:
«Eu întîiu!» – «Ba eu!» Și ‘n urmă, buzduganele ei prind,
Se isbesc d’odată ‘n piepturĭ și d’odată lungĭ se ‘ntind
Pe pămîntul ud de sînge. Au căzut fără suflare,
Ca doĭ sorĭ ce cad din cerurĭ sgomotînd cu vuet mare.


Bhima

Bhima cînd văzu că vine uriașul furios,
Cu privirea zîmbitoare s’a sculat încet de jos:

– «Viĭ, să-mĭ turburĭ noaptea somnul? Ce voeștĭ? Ia seama bine!
Tu scîrbosule, aĭ grijă, că staĭ piept la piept cu mine –
Dă năvală, ce? Ucide, dacă te cunoștĭ voinic,
P’un bărbat, nu p’o femee! N’a făcut doar’ rău nimic
Fata asta, nu, ci Zeiĭ ai făcut un rău, păgîne,
C’au lăsat-o să se nască find soră unuĭ cîne!
Nu e proprie iubirea celor care se ‘ndrăgesc,
Nu, Ananga e de vină, că săgețile-ĭ lovesc
Totdeauna pînă n’ suflet! Ințelegĭ tu ce-ĭ iubirea?
Iată, soră-ta Hidimba, tu, spurcatule cu firea,
M’a văzut frumos și tînăr, și e veștedă de-amor:
Mĕ iubesce ‘nfricoșată! Tu, rușinea tuturor
Ucigașilor! Hidimba nu e ‘ntru nimic de vină!
Vreaĭ tu să ucizĭ o fată? Pentru ce? De eștĭ jivină,
Prinde-mă de piept și ‘nalță brațul tĕu asupra mea –
Haĭ, năprasnicule! Iute! Sînge astă-zĭ nu veĭ bea
Am să te trimit la Iama: capul tău în astă seară
Ți-l voiu despărți de munte, și-l voiu arunca afară,
Sfărîmat, ca de piciorul elefantuluĭ! S’o știĭ!
Și din corpul tĕu mînca-vor corbiĭ lacomĭ, și veĭ fi
Hrană șoimilor sălbaticĭ și șacalilor, tu cîne!
Pe toțĭ uriașiĭ voștri eu am să-ĭ stîrpesc de mîne,
Ca să luminez pădurea, să vĕ scurm de prin locaș,
Proclețĭ mîncători de oameni! O, de-aĭ fi maĭ uriaș
De treĭ orĭ, tu nu-mĭ scapĭ astă-zĭ. Tu, asemenĭ unuĭ munte,
Veĭ cădea – ce te țiĭ tare, că eștĭ de treĭ palme ‘n frunte?
Cum p’un elefant îl prinde leul și-l doboară jos
Ta voiu doborî cu pumnul, tu nemernic păcătos» –

– «0mule! Cine te pune ca să-mĭ aperĭ pe Hidimba?
Nu știu cum întorcĭ săgeata: văd că ‘ntorcĭ băbește limba.
Dacă ești așa de faptă, precum ești la vorbă, haĭ,
Dă ‘nainte! Staĭ și numerĭ ce virtuțĭ frumoase aĭ
Și te crezĭ voinic, de nimenĭ nebătut, dar mie-mĭ pare
Că te învăț eu astă-zĭ minte, să cunoști pe cel maĭ tare
Dintre noĭ!… piticiĭ ăștia pot să-șĭ doarmă somnul lor –
Tu, nevrednice, pe tine vreau întîiu să te omor,
Babă! Și-țĭ voiu soarbe vesel sîngele, și-apoĭ voiu face
Și piticilor de colea tot așa! Mă crezĭ? Și-țĭ place?»

Și zicînd așa, s’aruncă ridicîndu-șĭ mînios
Pumniĭ peste cap – dar Bhima se ferește, și din jos
Prinde brațele robuste și le strînge cu putere –
Bhima cu dispreț zîmbește, Hidimb urlă de durere.
Și ‘nspăimîntătorul Bhima, hărțuind pa uriaș,
Il isbește fără milă îndărăt, trei-zeci de pașĭ,
Ca p’un cerb maĭ tînăr leul. Și-acum Bhima năvălește
Pînă nu-șĭ revine ‘n fire uriașul, și ‘ntre clește
Iĭ cuprinde pieptul sdravăn. Hidimb geme, dar stă drept.
– «Nicĭ un sgomot!» strigă Bhima, «că-mĭ dorm frațiĭ și-ĭ deștept!»
Și-amîndoĭ, tîrîțĭ sălbatec unul d’altul, es afară;
Incleștațĭ se miscă ‘n roată, un vîrtej de vînt de vară,
Arburĭ rup și rup pămîntul, prăvălind în vale stîncĭ.
Duc cu eĭ tufișuri smulse, sgomotos eĭ cad pe brîncĭ,
Și se ‘nalță iar mușcîndu-șĭ carnea de sub haina ruptă
Și se svîrcolesc turbațiĭ ca doĭ elefanțĭ în luptă.
Deșteptațĭ d’atîta sgomot, principiĭ ‘n picioare sar
Și d’alăturĭ sta Hidimba. Leiĭ văilor eĭ par.
Și, văzînd pe mîndra fată, stau fără de suflet leiĭ,
Căcĭ nu pot să-șĭ dee seama de frum’sețile femeiĭ.
Cunti, vecinic fericită, o privește lung și-apoĭ
Zice: «Cine eștĭ tu? Spune de-unde viĭ? Ce vreĭ la noĭ?
Eștĭ zeița vr’unuĭ codru? Eștĭ o nimfă?» Și-ĭ răs­pun­de
Cea de farmec dulce plină, nicĭ un adevăr n’ascunde,
Și le-arată cum se luptă ceĭ puternicĭ înzadar.

Nicĭ n’a isprăvit ea vorba și ca fulgerele sar
Principiĭ cu arma în gură: Iudhitșira ‘n sbor ca vîntul,
Ardjun după el, puternic de-afunda sub el pămîntul,
Și Naculas și vînjosul Sahadev – pe sub stejarĭ
Văd pe Hidimb și pe Bhima: amîndouĭ și iuțĭ și tarĭ
Cum se prind unul pe altul, cum se ‘ncleaștă ‘n repejune.
Pulberea, ca fumul negrul, peste luptătorĭ se pune
Ingropîndu-ĭ; dar din norul pulberiĭ răsar curînd
Ca doĭ munțĭ care se mișcă. Și spre dînși alergînd,
Ardjun strigă: «Frate Bhima! Stăĭ cu suflet o clipită
Pînă viu și eu! Mi-e arma precum știĭ tu, obosită.
Dar și ‘n oboseala morțiĭ ceĭ vitejĭ maĭ pot lovi -»
Și de glasul luĭ puternic jalnic codru clocoti.
«Sahadev, pe lîngă mine! Naculas, tu stăĭ cu ma­ma!
Pe din dos tu, Iudhitșira! Să-l trimitem azĭ la Jama
«Nu v’apropiațĭ!» răcnește Bhima «stațĭ pe loc privind!
Sînt d’ajuns eu unul singur! Lasă-mi-l acum șă-l prind
Cum știu eu – așa! Din mînă nu maĭ scapĭ cu zile, cîne!

Ardjun s’a oprit. «Știĭ frate că plecăm din codru mîne,
Trebue! Și lupta asta pînă cînd va maĭ ținea?
Cînd să te-odihneștĭ, tu Bhima? Pentru ce-am întîrzia
Mortea procletuluĭ ăsta? Și tu știĭ că ‘n fapt de seară
Sînt puternicĭ uriașiĭ și viclenĭ din cale-afară –
Lasă-mă măcar odată să-l ating pe placul meu!»
Și răspuns nu-ĭ dete Bhima. Și-acum leul și maĭ leu,
Adunînd putere nouă dintr’a fraților venire
Prinde pe Hidimb și-l strînge pînă l-a făcut subțire.

Și nerăbdător Ardjuna iarășĭ zice: Dă o-dată
Și isbește-mi-l să-ĭ crape inima luĭ cea spurcată,
Orĭ mă lasă să-ĭ fac capăt eu maĭ bine, că eu sînt
Odihnit!» Și ĭată, Bhima, vînăt la acest cuvînt,
A scrîșnit, și drept în aer ridicîndu-șĭ sus povara
O isbește, ca pe mielul cel de jertfă, primăvara.
Și puternic, ca și vîntul care ‘n ziua cea d’apoĭ
Va clăti temeiul lumiĭ și va face munțiĭ moĭ,
Bhima negru de mînie p’uriaș îl învîrtește
Și d’o sută de orĭ grabnic îl ridică și-l isbește.
Amorțit de trăsnet, urlă uriașul sugrumat:
Ca d’un sunet de chimvală sună codrul răsculat;
Apoĭ Bhima ia cadavrul și cu mîna-l rupe ‘n două,
Mulțumindu-șĭ ast-fel frațiĭ cu o biruință nouă.


Moartea Panduizilor

Sus pe muntele Hivavan merg bărbațiĭ ceĭ cucernicĭ,
Ceĭ nebiruițĭ de nimenĭ, nesupușĭ nicĭ într’un chip –
Ajungênd pe munte, dînșiĭ vĕd o mare de nisip,
Un pustiŭ, și vîrful Meru, craiul munților puternicĭ.

Draupadi mergênd alăturĭ cu bărbațiĭ călătorĭ
Cufundată ‘n gîndurĭ sfînte, a căzut de-odată moartă.
Bhima plinul de putere, a ‘ntrebat: «Ce vină poartă
Fiica regelui, o spune-mĭ, tu acel care omorĭ
Pe dușmanĭ numaĭ cu pumnul! Iudhitșira să ne spuĭ
Pentru ce-a murit femeea?»

Și privind în ochiĭ luĭ,

‘I răspunse Panduidul: «Draupadi în tot deauna
A iubit maĭ mult și ‘n toate părtinea numaĭ pe-Ardjuna.
Pentru-această nedreptate seceră ce-a sămănat.

Ast-fel zice cel maĭ nobil dintre fiĭ luĭ Barat.
Fără ca să maĭ privească la femee, trece ‘n cale
Panduidul cel maĭ vrednic și la vorbă și la port –
Și mergênd așa, de-odată Sahadevas cade mort.
Și duios privindu-l Bhima, zice regeluĭ cu jale:
Pentru ce-a murit și-acesta? Mândru n’a fost el nicĭ când
A fost bun, supus în toate, și-a murit așa curînd!»

Și-ĭ rĕspunse Iudhitșira: «Sahadev viteazul moare
Pentru-că ‘n viața toată numai lupte-a plănuit?
Gîndul i-a fost totdeauna cum să prade și s’omoare
Dar ca noĭ la lucrurĭ sfînte nicĭ odată n’a gîndit.»

A tăcut în plânset Bhima, și-apoĭ fără să privească
La cel mort, plecă pe cale. Neputênd să-șĭ stăpânească
Firea cea de grijĭ slăbită, și de multe lupte frînt,
Naculas atuncĭ, Frumosul, mort s’așterne pe pămînt
De durere urlă Bhima: «Iudhitșira! Cel maĭ tare
Dintre bunĭ, frumos ca nimenĭ pe pămînt, acesta care
A ținut credința Vedeĭ și tot cerul l-a pătruns
Pentru ce-a murit și-acesta?»

Și-atuncĭ regele-a răspuns,

«A căzut! El plin de fapte și virtuțĭ, el cel cuminte
Și-a zis însușĭ: Nu e nimenĭ maĭ frumos decât sînt eŭ,
Nicĭ maĭ bun, și nicĭ maĭ tare, nicĭ maĭ cu virtuțĭ de leŭ.
Cine să-mĭ rădice arma? Cine-mĭ poate sta ‘nainte? –
Și perirea luĭ e asta: a fost mândru. Să-l lăsăm!
De e ne’mpăcată soartea, noĭ cu plînsul n’o ‘mpăcăm!

Și-aŭ mers regiĭ maĭ departe. Dar sdrobit de-a sa durere,
Morțĭ în jur văzîndu-șĭ frațiĭ, a căzut fără putere
Panduidul cel maĭ nobil, a rĕmas Ardjuna mort.
Bhima ‘ngălbenit de milă și rumpênd al haineĭ tort
A răcnit: «Ah, iată piere și Ardjun, nebiruitul!
Fala ceruluĭ! Tu Indra, ĭată ți-a murit iubitul!
De ce-l lașĭ? El nicĭ-odată n’a mințit! Părtașul tăŭ
N’a mințit, orĭ cît nevoia l’ar fi strîmtorat de rĕŭ.
Ce-a făcut el ca să moară?»

Iudhitșira i-a rĕspuns:

«Cel maĭ înțelept din lume el a fost! Dar nu-ĭ de-ajuns!
El a zis o-dată ‘n luptă: Fraților, vĕ jur pe zeĭ,
Până mâne oastea toată va peri de pumniĭ meĭ –
Oastea n’a perit, dușmaniĭ aŭ rĕmas întregĭ, dar pĭere
Azĭ Ardjun lăudărosul, mândrul cel fără putere.
El desprețuia bătrâniĭ și pe ceĭ bunĭ din popor:
Vezĭ, și asta nu să cade nicĭ unuĭ stăpînitor.
Cine vrea să fie rege, trebue să fie soare,
Bunĭ și răĭ să încălzească – n’a făcut, de-aceea moare!»

Și-aŭ plecat eĭ doĭ pe gîndurĭ. Și ‘ntr’un loc, gemênd mereŭ
Inspăĭmîntătorul Bhima cade, și murind întreabă:
«Pentru ce-ĭ puterea ‘n oamenĭ, Iudhitșir, așa de slabă?
Cine te-a iubit pe tine maĭ cu patimă? Nu eŭ?
Pentru ce mĕ cere Iama? Spune, dacă știĭ, o spune?»
Și rĕspunse Baratidul: «Pentru faptele nebune
Ce le-aĭ făptuit tu Bhima! Tu făceaĭ de capul tăŭ
Volniciĭ, și pentr’un rege asta-ĭ cel maĭ mare răŭ».

Și-a plecat Iudhitsir singur, fără frațiĭ luptători
Insoțit de scumpu-ĭ câne, cel numit de multe orĭ.


Din Ramajana


Rama

Neamul Isvacu-l născuse; lumile-ĭ dau nume Rama.
E stăpînitor pe sine, om ce nu cunoaște teama,
‘Nalt, puternic, plin de fapte, par’că-ĭ soare răsărit,
Vecinic biruind dușmaniĭ, înțelept și fericit.
Cu fălci țapene, cu oase tarĭ ca fierul, cu braț tare
Și cu pieptul lat și zdravăn, dătător de ‘nfiorare.
Bratele-ĭ voinice-atîrnă pînă de genunchĭ maĭ jos.
Sus îșĭ ține capul nobil; e cu minte, virtuos,
Și e plin de demnitate, totul plin de vrednicie,
E nepăsător, și are ochiĭ marĭ, coloarea vie.
E clătinător la umblet, e voinic întreg la stat,
Bun, de ți-e maĭ mare dragul, că cunoștĭ așa bărbat.
Și noroc el are ‘n toate, și cunoaște legea bine
Și iubește adevărul, și-ĭ neiubitor de sine.
Știe să-șĭ aleagă arma, și’n mînie e tot treaz;
Gînditor adînc de lucrurĭ, și cu patimĭ de viteaz.
Om curat și blînd de suflet; știe multe, multe poate
Și e scutul și-apărarea lumilor acestor toate.
E’ntemeetor de lege și susțiitor al ei,
Și cunoaște Veda ‘ntreagă. Nu e lacom de femeĭ
Și vorbește ca un tată, de stau luniile s’asculte,
Iar meșteșugirĭ istețe la războiu el știe multe.
E’nvățat, cunoaște bine toate cele ce s’au scris,
Tîlcuește orĭ ce carte și pricepe orĭ ce-aĭ zis.
E iubit de toată lumea, e blajin, voios din fire
Și vorbește totdeauna limpede făr’ocolire,
Nicĭ minciună ‘n el nu este, nicĭ nu poartă defăimărĭ –
Și te pierzi în bunătate-ĭ ca și rîurile ‘n marĭ.
El e, culme de virtute, darnic ca un nor de ploae,
Și ca munțiĭ Himalaia de statornic în războae.
Ca un trăsnet în mînie, maĭ grozav de cît furtuna
Care zgudue pămîntul, dar frumos și bun ca luna,
Și maĭ drept în toate cele decît Mahadeva sfîntul,
Și e răbdător ca piatra și e pacĭnic ca pămîntul.


Dasaratas

«Tu eraĭ nemăritată, eu eram copil p’atuncĭ –
Incepuse toamna, dragă Soarele grăbit pe luncĭ
Și pe dealuri, tot maĭ grabnic scobora mereu spre țară
Celor morți, la Jama’n brațe. Cît d’aprinsă, vine vara
Topind florile, iar toamna cît de dulce-ĭ pe pămînt!
Florile-șĭ înalță capul, arboriĭ șoptesc în vînt
Și prin rîu se joacă peștiĭ, și pe mal flamingiĭ saltă
Și, cu aripile ude, prin întinderea cea ‘naltă
A văsduhului, aleargă păsările cirĭpind.
Iar pe munte, ca o mare șirurĭ negre se întind
De păunĭ, pe care-ĭ face sclipitorĭ de tot, ca luna
Ploaea care multă cade, și tot cade, cade’ntr’una.
Din afundăturĭ de munte, zgomotoase, marĭ de ploĭ
Curg izvoarele grăbite, galbine de praf și foĭ,
Și ca șerpiĭ se ‘ncovoae după stîncĭ cu frunte lată.

Era toam­nă. Eu pe malul rîuluĭ eșind odată
Ca să’ncerc să dau la țintă, rătăceam p’un loc umblat.
Așteptam să-mĭ easă ‘n cale elefantul însetat,
Taurul sălbatic, care vine noaptea să s’adape
Și era tăcere-adîncă pe pămînt, pe munțĭ, pe ape.
In tufiș atuncĭ d’odată, auziĭ sunînd ce-và,
Nu puteam să văd prin noapte ce fel d’animal era,
Dar mi s’a părut, că sună ca urciorul cînd se împle.
E un elefant! Ian arcul – de știam ce-o să se ‘ntîmple!
Trag săgeata sclipitóre ca un șarpe, ochiĭ meĭ
Cată ținta după sunet, și săgeata ‘n sborul eĭ
Vîjăe, se duce, piere, n’aveam teamă că greșește,
Ah, și n’a, greșit! –

D’odată tot tufișul clocotește

D’un lung vaet și de plînset, și-am rămas încremenit
«Cine-ĭ cel ce azĭ ucide p’un biet om nonorocit?
Am venit să-mĭ umplu vasul dintr’această apă sfîntă –
Pentru-a cuĭ săgeată oare am fost eu sărmanul țintă?
Ah, cum arde, mor! In codriĭ am trăit și eu, flămînd,
Gol, și slab de pocăință, calea Vedelor urmînd,
Cuĭ am făcut rău vr’odată, cuĭ pricinuesc durere?
Cuĭ îĭ folosește moartea unuĭ om fără putere?
Cine-ĭ cel care ucide fără teamă de păcat?
Ah, și nu mă plîng pe mine, că mor tînăr săgetat,
Pe părințiĭ îĭ plîng eu numaĭ, că sînt orbĭ, slăbițiĭ cu aniĭ.
Și bucata lor de pâine eu le-o cîștigam! Sărmaniĭ
Cum vor maĭ trăĭ d’acuma, fără hrană? Eu murind,
Vor muri și eĭ, în lipsurĭ și pe fiul lor jelind –
Ah, și cît va plînge ma­ma, biata oarbă și bătrînă!»
Și era un gemet jalnic! Arcul mi-a căzut din mînă.
Tremuram de multă spaimă și-amețit, șovăitor,
Am plecat acolo Doamne, simt și-acum acel fior!
Un băeat, frumos și tînăr, zăcea ‘ntins pe iarba moale;
El cădea gemînd cu sgomot, cu ‘ncercare să se scoale –
Picura din rană sînge, și de sînge-ĭ era plin
Tot obrazul, haina toată; și mușca ‘n pămînt de chin;
Și frumoasele luĭ plete ca mătasea resfirată,
Erau umede de apa din ulcior pe cap vărsată.

El m’a cunoscut. Cu ochiĭ marĭ i jalnicĭ m’a privit,
Și turbat ca ferbințeala frigurilor m’a lovit
Plînsetu-ĭ: «O fiu de rege, ce rău ți-am făcut eu oare?
Simțĭ plăcerĭ, tu Dasaratas, ca să vezĭ un om ce moare?
Ah! părințiĭ meĭ m’așteaptă să duc apa, – lor mereu
Li se va părea prin tindă c’aud pasul, glasul meu,
Vaĭ, și nu mă voĭ întoarce niciodată, niciodată!
In zadar e toată ruga pocăințiĭ tale, tată!
Tu te ‘nchinĭ într’o odae, și eu mor rănit aci,
Și tu nu știĭ! Dar poțĭ oare să-mĭ ajuțĭ chiar dac’aĭ ști?
Tu d’abia te miștĭ bătrîne, cum s’ajuțĭ cînd n’aĭ putere?
Cum ajută elefantul altuĭ elefant ce piere? –
Dar tu du-te, Dasaratas, spune-le ce s’a ‘ntîmplat,
Mîngăe pe biata ma­ma, ca să nu morĭ bles­te­mat
De durerea eĭ nebună, ea să nu morĭ, Dasarata,
Gol în noapte și furtună, bles­te­mat fiind de ta­ta.
Uite pe poteca asta poțĭ s’ajungĭ maĭ încurînd –
Și te rog să-mĭ scoțĭ săgeata, că o simt în pept arzînd,
Și mă mistue, mă rupe, ca un rîu umflat zăgazul!»

Ce durerĭ erau acestea și cum suferea viteazul!
Tremurînd, nu știam însu-mĭ, de visez orĭ sînt deștept.
Ce era să fac! Săgeata, dacă i-o scoteam din pept,»
El ar fi murit – și bietul a ‘nțeles de ce mi-e teamă.
«Nu mă înfricoșează moartea, principe! Și bag de seamă,
Că de moartea mea tu tremurĭ» zise el abia mișcînd
Buzele «dar nu te teme; ia-mĭ săgeata maĭ curînd
Nu te ‘nfiora! Omorul unuĭ preot, știĭ tu bine,
Este-o crimă resplătită: «tu pe el, iar noĭ pe tine»,
Dar să nu te temĭ! Răsboinic este tatăl meu, iar ma­ma
E din neamul unuĭ Sudras, nu sînt preot al luĭ Brama
Și m’a maĭ rugat odată să-ĭ scot fierul. Și l-am scos.
Și-a murit privind la mine.

Rîul s’arunca spumos

Și vuea, ca plînsul jalnic dintr’un suflet care moare.
Zăpăcit eu stam în noaptea tristă și-amenințătoare
Pentru mine, vinovatul! Nu știam ce-ĭ de făcut –
Am luat în urmă vasul și cu apă l-am umplut
Și-am plecat încet spre casa bieților părințĭ. In casă
Eĭ ședeau vorbind de fiul care-atît de mult îĭ lasă
Așteptînd, vorbeau de dînsul cu nespus de mare drag.
Auzindu-mĭ pașiĭ ‘n curte, Muni a eșit în prag,
A ‘ntins brațele slăbite: «Unde-aĭ stat atîta vreme?
Te-aĭ jucat la rîu prin trestiĭ? Biată maică-ta se teme
Să nu cazĭ odată ‘n apă, o, dar ea se teme-așa!
Și se plînge biata ‘ntr’una, tremurînd de grija ta.
Tu lumina caseĭ noastre, tu eștĭ sprijinul viețiĭ,
Tu ești singur mîngîerea și-ajutorul bătrînețiĭ
Tată-tău și-a mamei tale, și ești bun, că ne iubeștĭ –
Dar ce aĭ, de nu te-apropriĭ? Doamne, ce-ĭ de nu vorbeștĭ?»
Și cu glasul stins aproape, gîngăvind, în încordarea
Gîndurilor turbate căutînd acum scăparea,
Spus-am trista mea poveste, adevăr din fir în păr
De m’am îngrozit eu însumĭ de-acest prea mult adevăr.

Auzind bătrînul Muni vorbele ‘nfiorătoare
A rămas trasnit o clipă, nu se maĭ ținea ‘n picioare,
Și-am vĕzut argint curgîndu-ĭ peste veștedul obraz.
«Dacă n’aĭ fi tu născutul unui domnitor viteaz,
Ți-aș crăpa ‘ntr’o mie capul, te-aș da cînilor mîncare!
Insușĭ Indra de pre tronu-ĭ a căzut pentru-un omor –
Dar tu, fiule de rege, tu eraĭ neștiutor,
N’aveaĭ gîndul rău! D’aceea să trăeștĭ; și mergĭ cu bine,
Ca să nu apue neamul Raguizilor cu tine!»
Și și-a pus în palme capul și-a plîns mult, și-a zis apoĭ
«Te rog, du-ne Dasaratas, du-ne să-l vedem și noi!»

Și i-am dus pe malul apeĭ. Și-amîndoĭ perduțĭ cu gîndul
Au căzut peste cadavrul fiuluĭ, îmbrățișîndu-l.
Mamă-sa n’avea nicĭ lacrimĭ, ca să-l plîngă, n’avea glas
Ca să’l plîngă, n’avea gîndurĭ limpezite ca să-l plîngă,
N’avea ochĭ să-șĭ vadĭ fiul; n’avea brațe tarĭ să-l strîngă,
N’avea buze să sărute în d’ajuns pe mortul fiu.
Iar bătrînul tată ‘n plînset: «Ah, el minte! Tu eștĭ viu
Tu eștĭ viu, odorul tateĭ! De ce nu vorbeștĭ cu mine?
Orĭ eștĭ supărat? Dar ĭartă, că eu te iubesc știĭ bine!
O ridică-te și vino! Uite ma­ma-ta, n’o vezĭ?
Nu-ĭ vorbeștĭ nicĭ eĭ? Copile, nu vreĭ tu să ‘mbrățișezĭ
Nicĭ pe mamă-ta? O, spune-ĭ un cuvînt măcar, răs­pun­de-ĭ
Că demult, demult întreabă: Unde-ĭ fiul mameĭ, unde-ĭ?
Ah! maĭ auzi-voĭ oare glasul tăŭ, ca maĭ demult,
Cînd citeaĭ în nopțĭ tăcute Vedele; maĭ am s’ascult
In viața mea vr’odată ruga legilor, pe care
O ziceaĭ tu dupe mine, ca s’o ‘nvețĭ? Cu ce răb­da­re
Te-am crescut odorul tateĭ, și-acum tu te-aĭ dus pe vecĭ!
Nu ne părăsi, iubite! Nu pleca, de ce să plecĭ?
Cine să-mĭ maĭ facă seara focul sfînt? Cine să-mĭ dee
Vasul legiĭ cu aghiasmă? Cine, cine-o să maĭ stee
Lîng’altar, ca să-mĭ ajute jertfa Domnuluĭ s’o fac!
Cine va veni să-mĭ șadă pe genunchĭ, ca să-l împac
Dup’o vorbă cu dojană? Cuĭ i va fi dor de mine,
Milă cuĭ d’a mea durere? Cine-o să-mĭ aducă, cine,
Rădăcinĭ și rodurĭ coapte, apă de băut d’acum?
Cine să-mĭ conducă pașiĭ însoțindu-mă pe drum?
Oh! și-această biată oarbă, care prin suspin te cheamă –
Tu te ducĭ, mĕ lașĭ pe mine să hrănesc pe biata-țĭ mamă,
Și eu însu-mĭ fără tine nu puteam să mĕ hrănesc!
Fie-ți milă, nu te duce! Doar tu știĭ că te iubesc!
Iama e stăpîn al morțiĭ; dus la el pe vecĭ rămîne,
Cel ce-a mers la el!… așteaptă dragul tatiĭ, pînă mîne,
Ca să mergem împreună; am să te ‘nsoțesc și eu
Și-o să te însoțească mă-ta, și ne vom ruga mereu
Și vom plînge la genunchiĭ zeuluĭ cel mare, Iama,
Și-ĭ vom zice: «Eu sunt ta­ta, iar femeea asta-ĭ ma­ma
Fiuluĭ răpit de tine! Multă este mila ta:
Dă-ni-l îndărat o rege» – și-atunci el ni te va da!
Dacă nu ne-aștepțĭ iubite, du-te singur, du-te, du-te!
Aĭ murit ucis de altul, faptele-țĭ sînt cunoscute
Și la Iama tu afla-veĭ locul ce ți-e cuvenit
Unde locuesc vitejiĭ ceĭ ce’n taberĭ an murit,
Unde locuesc voiniciĭ ceĭ ce n’au știut ce-ĭ fuga
Din răsboĭu, acolo-ți fie locul tău! Și-ascultă-mĭ ruga
Zeiĭ cerului, să-țĭ facă parte d’acel sfînt hotar
Unde e Janamejaia, Sagaras și Dundumar!»

Ast-fel se bocea bătrînul, vreascurĭ adunînd pe-aproape
Pentru rug; aicĭ pe malul apeĭ sfinte să-l îngroape.
Și-atuncĭ mortul, în făptură de lumină, a venit
Și plutind peste cadavru, geniu-spirit a vorbit:
«Pentru sfînta voastră viață, Brama m’a primit la sine,
Și’n curînd vețĭ fi acolo, fericițĭ i voĭ ca mine!»
Și s’a ridicat la cerurĭ. Iar bătrînul: «Rege, – acum,
Poțĭ să, mă ucizi, tot una! Ba maĭ bine! Sînt pe drum
Către fiul meu! Și-ascultă: Pentru fapta-țĭ, Dasarata,
Tu să simțĭ în ceasul morțiĭ, tot ce simte astă-zĭ ta­ta
Fiuluĭ ucis de tine» – Și-atuncĭ rugul l-a aprins
Și pe treĭ iubițĭ d’odată flacările i-au încins.


Nala
(Cîntecul IX – din «Nala și Damajanti»)

«Maĭ jucăm o dată, rege! Ce puĭ tu? Intr’un noroc –
N’aĭ decît pe Damajanti, pune-țĭ dar ne­vas­ta ‘n joc».
Nal, isbit de-aceste vorbe, a negrit. Mișelul cere
Pe nevastă-sa! Cu vocea sfășiată de durere
A răspuns: «O pun»; și cubiĭ au pierdut-o și pe ea.
Zăpăcit și beat de perderĭ, Nal cu ochiĭ stinșĭ privea
Cubiĭ regeluĭ Pușcaras: și-atuncĭ haina luĭ cea verde,
Cea din urmă bogăție, el o pune ‘n joc – și-o pierde!

Numaĭ în cămașă, Nala, regele iubit, acum
Pleacă, rușinîndu-șĭ frațiĭ, și p’un lăturalnic drum
Ese din oraș, se duce blestemîndu-se pe sine;
Numaĭ Damajanti, goală de podoabe, tristă vine
După el. Și cu ne­vas­ta pe sub zidurĭ a dormit
Două nopțĭ în vînt și ‘n ploae Nala cel des­moș­te­nit.
Dar Pușcara, domnul lumiĭ, dă porunca aspră foarte:
«Cine va primi pe Nala, dojenit va fi cu moarte!»
Și temîndu-se de vorba celuĭ aspru la poruncĭ
Toțĭ au ocolit pe Nala, și zăvor au pus d’atuncĭ
Ușilor, să nu primească pe cel vrednic de primire.
Și-a trăit treĭ nopțĭ sărmanul, gol și făr’ adă­pos­ti­re
Pe sud zidurĭ, bînd de foame apa bălților de ploĭ.
Și-a plecat d’aicĭ; ne­vas­ta l-a urmat. Și amîndoĭ,
Supțĭ erau de multă foame, galbinĭ de amar ca luna.
Și-au văzut, umblînd pe dealuri, stoluri multe de sacuna,
Și-a zis prințul de Nișada: «Am o pasăre să prind –
Astăzi vom mînca, iubită, și noĭ bine!» Și zîmbind
De noroc, desbracă Nala grabnic haina și-o aruncă
Peste-un stol, dar stolul sboară de pe deal ducînd în luncă
Haina Prințului, departe, maĭ departe ‘n cerul sfînt.
Gol de tot rămîne prințul, și cu ochiĭ la pămînt
El aude cum sacunas rîd cu inima pizmasă.
«Noĭ sîntem, nebune, cubiĭ. Și-am știut că aĭ cămașă,
Și ne doare, cîtă vreme noĭ maĭ știm că aĭ ce-va!»
Rușinat pînă la suflet, Nala fără suflet sta
Despoiat de cea din urmă haină, și privind ne­vas­ta
El, a zis: «Tu vezĭ iubito, cum mă bate soarta asta!
Cubiĭ mi-aŭ pierdut averea, tronul eĭ mi-l-au vîndut,
M’au lăsat flămînd pe drumurĭ! Cine-ĭ ajutor și scut
Unuĭ om căzut la rele? Omuluĭ cu patimĭ, cine?
Și-au venit ca să-mĭ desbrace și camașa de pe mine,
Și-am ajuns la mișelia cea din urmă, cea maĭ rea!…
Sînt bărbatul tău, ascultă: Acest drum, iubita mea,
Se desparte ‘n toată partea – unul duce la Vidarba,
Unde sînt cu rodurĭ pomiĭ, unde crește ‘naltă earba
Și sînt rădăcinĭ destule; la Vidarba sînt aĭ tăĭ
Altul duce la Cosales; și la Ricsavan în văĭ
Ceastă-l-alt, la munțiĭ Vindja ăst de icĭ, și la Avanti
Cel de colo, altul duce la Pajosni, Damajanti
El a zis, zdrobit de soarta ficeĭ regeluĭ, cu gînd
Să-ĭ maĭ ușurez greul nenoroculuĭ, lăsînd
Drumul liber, să se ducă unde vrea d’acum! De dînsul
Ce-o maĭ leagă? De ce-o ține el, nemîngîindu-ĭ plînsul?

Dar cu ochiĭ plinĭ de plîngerĭ și de plîns cu glasul plin
A răspuns tremurătoare Damajanti cu suspin:
«Tu-mĭ rupĭ inima, iubite, tu mĕ judecĭ în tot felul,
Un cuțit d’oțel ți-e vorba și-mĭ străbați prin piept oțelul!
Să te las plîngînd în noapte? Fără hrană la popas,
Să te las bătut de vînturi! Gol în codriĭ să te las?
Obosit de căĭ, cu ochiĭ stinșĭ de gîndurĭ troenite,
In pustiul unuĭ codru dacă veĭ cădea, iubite,
Mort de foame, spune-mĭ, cine să te mîngîe ‘n durerĭ?
Ca femeea nu e nimenĭ, ajutorul cînd i-l cerĭ;
Știe chinul tĕu să-l simtă, și puterĭ din nou să-țĭ dee –
Eu aș fi, lăsînd pe Nala, cea maĭ josnică femee!»

– «Tu cea plină de iubire! Zeiĭ zic acest cuvint :
O nevastă-ĭ cea maĭ scumpă mîngîere pe pămînt.
Nu vreau să te las! Adese, cînd mi-e mintea tul­bu­ra­tă,
Eu mĕ părăsesc pe mine, dar pe tine niciodată!»

– «Dacă nu voeștĭ, iubite, să m’alungĭ, de ce-mĭ arățĭ
Drumurile spre Vidarba? O, dar știu, d’atîtea dățĭ
Ți se ‘ntunecă lumina gîndurilor și te ‘nneacă
Dorul să m’alungĭ! Știu bine, că tu nu poțĭ să-mĭ zici «Pleacă!»
Ca p’un zeu te-ador eu, Nala! Cel maĭ bun între bărbațĭ
Tu eștĭ, Nala! Maĭ ‘nainte tu cu ochiĭ lăcrimațĭ
Mi-aĭ spus drumul spre Vidarba și-am luat îndată seama
Că tu vreĭ să plec acasă, să merg singură la ma­ma!
Dacă vreĭ, atuncĭ să mergem amîndoĭ – eu fac cum vreĭ!
Ma­ma, știu, că ne primește cu tot dragu ‘n casa eĭ,
Și cu cinste ta­ta, Bhima va primi, redîndu-ți fala,
Pe bărbatul cel maĭ vrednic, pe iubitul meu, pe Nala.»


Note


Aurora

Și te legenĭ blândă ‘n carul înjugat cu taurĭ roșĭ. In mitologia greco-romană carul soareluĭ e tras de patru caĭ roșiĭ, în mitologia indică însă carul soareluĭ e tras de 4 taurĭ roșiĭ.

Și când te întorci în cerurĭ. Inḑiĭ credeaŭ că Aurora stă toată ziua pe cer, călătorind ca o stea. Decĭ întoarcerea eĭ în cerurĭ însemnează faptul seriĭ.


Puterea

Indra este zeul puteriĭ; are atributele luĭ Zeos. După cum se vede din imnul acesta, Indra e cufundat cu Brama, creatorul lumiĭ. Mitologia indică e tot așa de zăpăcită ca și cea greco-romană și aceleașĭ atribute sînt date maĭ multor zeĭ.


Varuna

Varuna – în mitologia greco-romană Uranos – este focul etern care pătrunde și circulează vecĭnic prin tot uni­ver­sul. El este simbolul vecĭniceĭ mișcărĭ.

Dacă’am înșelat la jocurĭ… la jocul cu cubiĭ, cacĭ Indieniĭ eraŭ pătimașĭ jucătorĭ la noroc. (Vezĭ «Nala și Damajanti»).


Urvasi

Urvasi e o zînă, pe care o trimete zeul Indra să ispitească pe sihastrul ascet Ardjuna de care se temea. (Vezĭ notele la «Tilotama»).

«Fata cea cu șoldurĭ mîndre». Cum am spus în prefață, poesia indică e sensuală. Poețiĭ indicĭ, ca să arăte frumuseța, descriŭ pieptul, pântecele și șoldurile. Descrierea zînei Urvasi e la mine trunchiată, căcĭ de acolo de unde am rupt textul prin semnul pauseĭ, descrierea începe să fie obscenă pentru noĭ.

«Dacă te iubesc ca mamă tu păstrează-mĕ ca fiŭ». Un vers foarte frumos. Urvasi a devenit maĭ tîrziŭ ma­ma po­po­rului indic, adecă femeea din care îșĭ trage începutul neamul hindu – așa ca Romaniĭ din Rhea Silvia. Ardjuna era un fiŭ al viitoruluĭ neam indic; el prevĕênd pe Urvasi ca mamă a neamuluĭ indic, zice: «tu eștĭ ma­ma neamuluĭ meŭ, eŭ sînt un fiŭ al acestuĭ neam, decĭ tu eștĭ ma­ma mea, eŭ fiul tĕŭ. Nu sili pe fiul tĕŭ, să facă păcate cu mamă-sa».

«Ceĭ din Poros…» etc. Aceștĭa eraŭ o castă privelegiată, din care s’a născut casta preoților. Eĭ nu puteaŭ păcătui, adcă eraŭ crezuțĭ ca infaĭlibilĭ.

«Saltimbancĭ între popoare» etc. Blăstemul s’a împlinit, căcĭ tribul născut din Ardjuna a fost vr’o douĕ veacurĭ subjugat de popoare străine, iar triburile celora-l-alțĭ patru frațĭ aĭ seĭ aŭ rĕmas tot libere.


Tilotama

Una dintre credințele neamuluĭ indic era și asta, că omul printr’o viață de ascet dusă pînă la extrem putea să devie puternic în cît să miște pămîntul din loc, să rupă osia lumiĭ, să spargă cerul etc.

De cîte orĭ însă vr’un om începea să devie prea cucernic, zeiĭ din cer începeaŭ să-ĭ poarte frica și căutaŭ toate chipurile să pună, pĭedecĭ acestuĭ evlavios, ca nu cumva devenind prea tare să răstoarne ordinea uni­ver­suluĭ și să surpe puterea însășĭ a zeilor. Eĭ îĭ făceaŭ decĭ fel de fel de neajunsurĭ. Să intre direct în luptă cu el, se temeaŭ și nicĭ nu voiaŭ, ca să nu-l întărîte și ca să nu dea exemplu rĕŭ. Căutaŭ să-l doboare pe ascunsul.

Una din cele maĭ întrebuințate arme contra asceților era femeea: zeiĭ trimiteaŭ câte-o fată frumoasă la ascet ca să’l ispitească la păcat, și dacă sihastrul era slab și se ispitea, el pĭerdea toată puterea căștigată. Nu însă tot-d’auna îșĭ ajungeaŭ zeiĭ scopul. (Vezĭ episodul «Urvasi»).

Sund și Upasund eraŭ doĭ uriașĭ ascețĭ, foarte puternicĭ și ca uriașĭ și ca sihastri. Dar puterea lor cea căștigată prin cucernicie a fost dărîmată de zeĭ, carĭ născociseră vinul și cântecul anume ca să poată ispiti pe uriașĭ la plăcerile lumeștĭ ale bețieĭ și ale musiceĭ. Insă le rămase puterea cea născută, puterea de uriașĭ. Zeiĭ căutaŭ decĭ să-ĭ pĭardă cu totul. Aŭ trimis decĭ pe-o femee, pe Tilotama, ca să bage zizanie între ceĭ doĭ uriașĭ.

Părintele luminiĭ e Brama. El e ziditorul lumiĭ, el a despărțit lumina de întunerec.

Visvakarman e arhitectul și solul zeilor. Atri­bu­țiu­ni­le luĭ sînt cam asemenĭ cu ale luĭ Hefaistos și Mercuriu din mitologia greco-romană.

«Și cu vorba și cu fapta». Respectul către superiorĭ îl arătaŭ Inziĭ prin vorbe umilite, ca orĭ care alt popor; dar în loc de plecărĭ ale corpuluĭ orĭ alte semne și gesturĭ, eĭ înconjuraŭ de treĭ orĭ persoana cuĭ arătaŭ respect. Așa face și Tilotama: încunjoară consiliul zeilor de treĭ orĭ.

Privirea fixă joacă mare rol în religia bramană și cea budaistă. Preoțiĭ bramanĭ când se roagă țin privirea fixată la vîrful degetelor de la picioare, preoțiĭ budaiștĭ țin privirea fixată pe buric. Ascețiĭ indicĭ stăteaŭ câte 15 ceasurĭ cu privirea țintită, la degetul arătător al mâniĭ ridicate spre cer. Orĭ cine voia să ispășească păcatele, postea, se flagela, se ruga și ținea privirea fixată spre un punct. Sihastri ceĭ maĭ cucernicĭ priveaŭ spre un punct viața întreagă. Privirea necontenită spre un punct hipnotisa pe ascet, el ajungea într’o stare de negândire și de nesimțire absolută, ajungea într’o nirvana scurtă. Nirvana cea eternă era tocmaĭ acest fel de stare pe loc a tuturor sim­țu­ri­lor și a tuturor activităților intelectuale, o îm­pie­tri­re pe vecĭ a corpuluĭ. Sihastri prin voință pu­ter­ni­că îșĭ ruinaŭ sistemul nervos într’atîta în cît se idiotizaŭ și într’adevăr ajungeaŭ în Nirvana, căcĭ nu maĭ simțiaŭ nimic: nicĭ lo­vi­tu­ri­le biciuluĭ, nicĭ înțepăturile cu acul, nicĭ nu știaŭ cînd și ce și cum mănîncă, nicĭ cum și unde dorm. Eraŭ «abrutizați» cu totul. Sihastriĭ carĭ îșĭ veneaŭ în fire și se lăpădaŭ de Nirvana, deveneaŭ fakirĭ. Toțĭ fakiriĭ de azĭ, carĭ uĭmesc și sperie Europa cu producțiile lor, nu sînt de cît oamenĭ carĭ s’aŭ obicinuit cu Nirvana.

Tot așa, cu privirea fixă, steteaŭ și zeiĭ în consiliŭ. Eĭ steteaŭ roată și fie-care privea vecĭnic numaĭ drept înainte. Cu nimic n’ar fi putut poetul să ne arate frumuseța Tilotameĭ, de cît cu tabloul acesta: înșișĭ zeiĭ nu se pot răbda și calcă cea maĭ sfîntă lege, întorcîndu-se cu privirea după fată. Mahadev, șiret, ca să nu calce legea pe fățiș, îșĭ face 4 capete, cu fața în 4 părțĭ, iar Indra și maĭ șiret nu se mișcă de loc dar îșĭ creează miĭ de ochĭ pe de toate părțile.

Tabloul cu Brama, cînd îșĭ clătește fruntea sub puternicele-ĭ plete, să regăsește și la Homer (începutul cărțiĭ IV: «însă zeiĭ adunațĭ în sala de aur, iar la mijloc Zevs» etc. și, imitat după Homer, și la Virgil, la începutul cărțiĭ X.)

Tabloul cu zeiĭ carĭ se întorc cu ochiĭ după, Tilotama, se regăsește la Homer în cartea III cu bătrîniĭ din Toja, carĭ stînd la sfat, vĕd pe Helena și toțĭ îșĭ întorc ochiĭ după ea. Tabloul din Mahabharata e însă maĭ puternic.

Povestea Tilotameĭ cu ceĭ doi uriașĭ e comună popoarelor ariene. Ea se găsește și la Persienĭ, și la Turcĭ, și la Slavi etc. Românește a tratat-o în versurĭ (se înțelege, schimbată mult) Alexandri în «Răsbunarea luĭ Statu-palma barba-cot». Aicĭ uriașiĭ Sfarmă-piatră cu Strîmbă-lemne se ceartă pentru Trestiana.


Bhi­ma

Ceĭ cincĭ frațĭ fiĭ aĭ regeluĭ Pandu pleacă prin țară ca să facă vitejiĭ, întocmaĭ ca Teseu la Greci, să curețe pădurile de monștri, să facă dreptate celor asuprițĭ, să ucidă hoțiĭ etc. Aceștĭ cincĭ frațĭ sînt (cu epitetele lor) puternicul Bhima, înțeleptul Ardjuna, viteazul Sahadev, frumosul Naculas și lipsitul de păcate Iudhitșira.

Eĭ merg însoțițĭ de ma­ma lor, de «fericita» Cunti – fericită, fiind-că a născut pe aceștĭ vitejĭ. De obiceiŭ eĭ țineaŭ strajă, pe rînd, prin pădurile unde dormeaŭ.

Intr’o pădure unde ajunseră cu vremea, locuiaŭ o mulțime de uriașĭ, între carĭ maĭ puternic era Hidimb. Acesta avea o soră, uriașe și ea, și numită Hidimba. Ea vĕzù pe Bhima, trecênd prin pădure, și prinse o dragoste nebună de el. Fiind năzdrăvană, ea-șĭ schimbă monstruasa eĭ făptură de uriaș în fată frumoasă și cu chip obicĭnuit de om, și fugi la Bhima.

Asta s’a întîmplat într’o noapte, tocmaĭ pe cînd era de strajă Bhima în peștera unde-ĭ dormeaŭ frațiĭ și ma­ma. Uriașul Hidimb vĕzînd că sora-sa a dispărut, bănuĭ îndată că i-aŭ furat-o ceĭ cincĭ frațĭ. Mînios el alergă din loc în loc pînă ce-ĭ găsi. El dete peste Bhima, care sta de vorbă cu Hidimba, în ușa peșteriĭ. (De aci începe textul tradus).


Moartea Panduizilor

Draupadi este soția comună a celor cincĭ frațĭ. Ast-fel e căsătoria pe vremea acțiuniĭ din Mahabharata. Toțĭ frațiĭ, orĭ cîțĭ ar fi fost, aveaŭ o singură nevastă, și a fie-căruia în parte era numaĭ cîte o noapte și-o zi. Copiĭ pe carĭ îĭ năștea eraŭ crescuțĭ ca frațĭ, nu ca verĭ, și nicĭ odată nu se făcea deosebire între eĭ: se creșteaŭ așa, în cît nicĭ un părinte nu știa carĭ îĭ sînt copiiĭ, și nicĭ un copil nu știa cine-ĭ este tată.

Cum se vede din versul «(Draupadi) a iubit maĭ mult și’n toată părtinea numaĭ pe Ardjuna», femeea putea să aibă maĭ multă tragere de inimă, spre unul dintre frațĭ, să-l iubească maĭ mult; acest lucru i se ĭerta, însă era privit ca o necuviință.

Fără ca să maĭ priviască la femee, trece ‘n cale… Versul nu trebue înțeles ad litteram. Prea ar fi fost o faptă barbară. Acțiunea poesieĭ nu se petrece așa repede, cum se pare. Mergerea fraților spre Meru e alegorie. Meru este Olimpul Indienilor, locul nemuritorilor. Acum, poesia spune: năzuind frațiĭ spre nemurire, n’aŭ putut face fapte așa ca să rămâie nemuritorĭ saŭ zeĭ, decĭ patru dintre eĭ și Draupaudi aŭ murit – fie-care avênd câte un păcat. Iudhitsir singur ajunse la Meru. El a fost zeificat și e părintele neamului indic.

Cânele «cel numit de multe orĭ», adecă pomenit des în multe versurĭ din Mahabharata. Ajungerea câneluĭ la Meru, e o idee foarte pesimistă și răutăcioasă: maĭ bine un câne de cît frațiĭ!


Rama

Rama e descris în maĭ multe locurĭ în Ramajana și în felurite chipurĭ. Filologiĭ, studiind textele, admit ca singură descriere autentică pe aceasta. Celelalte sînt adăogate maĭ tîrziŭ, de ceĭ ce-aŭ copiat textul original al epopeei, saŭ de comentatorĭ.


Dasaratas

Principe le Rama, fiul regeluĭ Dasaratas, în urma intrigilor de la curte, a fost silit să plece în lume. Bătrînul rege era foarte măhnit și, cucernic cum era, se tot întreba singur ce rĕŭ a făcut el zeilor, ca să-l facă așa de nefericit. Atuncĭ îșĭ aduce aminte, că aceasta trebue să fie împlinirea unuĭ blăstem. Da! El a făcut moarte de om în tinerețe. Și el spune regineĭ întîmplarea.

«Tu eraĭ nemăritată… etc.» adecă regina (nu însă ma­ma luĭ Rama, căcĭ aceasta a fost silită să-șĭ ia și ea lumea în cap). Toată povestea e spusă de rege.

«Toamna, cât de dulce-ĭ…» In Indiĭ nu e ĭarnă. Acolo sînt numaĭ douĕ anotimpurĭ: vară, cu nesuferite căldurĭ, și toam­nă, cu ploĭ necurmate și cu răcoare.

«Tu pe el și noĭ pe tine». Uciderea unuĭ om din casta răsboĭnicilor orĭ a negustorilor se judeca de rege; el osîndea la închisoare etc., omorîtorul însă putea să plătească pe cel ucis cu banĭ. Uciderea unuĭ preot însă nu avea judecată. Rudele ucisuluĭ aveaŭ dreptul să ucidă pe ucigaș.

Decĭ dinte pentru dinte. – Dasaratas, ucisul, minte când spune «nu sînt preot a luĭ Brama» – căcĭ era preot, el e însă atât de nobil, încât, murind, vrea să mântue pe rege de groaza că a ucis un preot și că decĭ va fi ucis și el.

Episodul acesta e cel maĭ frumos din Ramajana. Ce nobil caracter e ucisul: în loc să blăsteme, în durerea luĭ, el mîngîie pe rege. Și cît de isbitoare sînt vorbele luĭ, când învață pe rege cum să găsească potecile prin codru ca să meargă mîngîie pe bătrînĭ. Și ce naiv sînt descrișĭ bătrîniĭ! Și ce nobile vorbe zice bă­trâ­nul cătră rege: am dreptul să te omor, dar îmĭ iubesc țara maĭ mult de cât pe fiul meŭ – și omorîndu-te, las țara fără rege și eŭ nu voesc «s’apuĭe neamul Raguizilor cu tine» (căcĭ regele era ultimul vlăstar din familia regală).


Nala și Da­ma­jan­ti

Damajanti e fata unuĭ rege bogat. Se mărită cu Nala, un rege vecin, pe care-l iubea foarte mult. In episodul «Nala și Damajanti» (cel maĭ mare din Ramajana: are peste 5000 de versurĭ) este descrisă iubirea femeiĭ Damajanti și credința cea fără de marginĭ a eĭ față cu bărbatu-sĕŭ.

Am tradus numai cântecul al IX (din cele 24), pentru că e cel maĭ frumos, cel maĭ caracteristic și maĭ complect. Nala are patima jocului la noroc; el îșĭ pĭerde toată averea, își pĭerde regatul; îșĭ pune la joc ne­vas­ta și o pĭerde! Damajanti în loc să rămîe la cel ce-a câștigat-o, pleacă cu bărbatu-sĕŭ. Ea putea să plece acasă la părințĭ, dar nu vrea să-șĭ lase bărbatul, și rabdă foame cu el împreună, dorm pe unde pot și umblă goĭ prin locurĭ ferite de oamenĭ. Iar când, îĭ spune el, să plece la mă-sa, căcĭ el n’are cum s’o ție, ea plânge și nu vrea. In loc să-l înjure, îl mângâie și-l chĭamă să meargă împreună la părințiĭ eĭ, căcĭ dînșiĭ îĭ vor primi cu drag – și ea în loc să se plângă mameĭ sale de cîte îĭ face bărbatul, îl va lăuda și-l va arăta «ca pe omul cel maĭ vrednic, pe iubitul eĭ pe Nala»!


1) Asta e una dintre principalele cause, că Engleziĭ stăpînesc astă-zĭ așa de ușor Indiile. Un milion de Englezi țin în frîu peste 200 de milioane de oamenĭ!

2) Tradus romînește și publicat în broșură, de George Bogdan-Duică; Sibiiu, Institut tipografic.

3)Sacontala e tradusă românesce de mine, liber și în versurĭ moderne. E publicată în «Convorbirĭ literare», Anul 1891.

Kindle