Skip to content

Caragiale din urmă

Kindle

– Theodor Iordănescu (1874-1953) –

Acum când pământul patriei posedă rămăşiţele lui Caragiale, era o datorie pioasă, din partea unei societăţi de elevi care are de scop să cultive tot ce este frumos şi naţional, să-şi amintească de cel mai original scriitor român. De aceia îmi iau şi eu curagiul de a scrie câteva rânduri cu privire la nemuritorul scriitor, deşi câmpul activităţii mele se află în altă parte.

Nu poate fi mai grea discuţiune decât asupra gustului literar căci, în această privinţă, nu toţi pot distinge uniform, ce este şi până unde se întinde arta. Caragiale pare că a depăşit orice discuţiune, căci toţi criticii sunt de acord, că acest scriitor satisface cele mai exigente pretenţiuni ale artei. La el nu încape imitaţiune nici influenţă şi chiar acum în urmă, şederea sa departe de patrie şi cunoştinţa aprofundată a clasicismului german, nu influenţează, întru nimic, asupra spiritului său care rămâne tot aşa de naţional, ca şi cum ar fi trăit în mijlocul celui mai curat element românesc.

Trăind, în ultimul timp, în mijlocul poporului care a avut pe cei mai mari povestitori, Caragiale se distinge, în ultimele sale creaţiuni, prin modul său de a povesti pe care nu-l găsim la nici unul din scriitorii noştri, ci numai la acei povestitori neîntrecuţi din literatura veche indiană. Creangă vorbeşte limba satului său şi uneori forţează aşa de mult nota locală, că povestirile sale devin mai interesante pentru cei ce se ocupă cu dialectologia românească şi deci neînţelese pentru un mare număr de cititori. Caragiale din contra, vorbeşte limba literară, o limbă înţeleasă de toţi, încadrând cuvintele în frază cu atâta măestrie, că ar fi imposibil să lipsească ceva fără să se strice armonia. Limba întrebuinţată de Caragiale ar trebui să devină modelul limbei scrise, căci nu provincialismelc şi nuanţele locale, interesante, în unele cazuri, pentru studierea limbei, pot să exprime frumosul. Proza frumoasă a lui Odobcscu, Negruzzi, Delavrancea, scrisă într’o limbă înţeleasă de toţi, a degenerat la mulţi din scriitorii noştri de astăzi, într’o înşirare de provincialisme neînţelese. Ar trebui să piară idea pe care de altfel şi Caragiale a ridiculizat-o, că idiomele satelor pot deveni limbă literară, căci o limbă literară se impune şi se fixează de scriitorii cei mari. Dante fixează limba literară a Italienilor, Odobescu, Delavrancea, Caragiale, ar trebui să fie modele pentru cei ce vor voi să scrie într’o limbă literară românească.

În ceia ce priveşte fondul scrierilor lui Caragiale, ele sunt lipsite de acel sentiment al naturei dus la sublim de Alecu Russo şi care are un rol preponderant în scrierile D-lui Sadoveanu, dar în schimb găsim un spirit de analiză cum nici unul din scriitorii noştri nu l-a avut. De şi autodidact, cum de altfel au fost mulţi artişti mari, ştie să analizeze sufletul ca cel mai profund psiholog, creind tipuri cari vor trăi totdeauna, tocmai fiindcă subiectele lui nu sunt creaţiuni de atelier, ci sunt trăite şi luate din mediul înconjurător. În adevăr scriitorul nu trebue să separe orele sale de inspiraţiune, petrecute la biurou, de ceia ce îl preocupă în restul timpului, căci numai acele caractere rămân, care există. La Caragiale fiecare frază este coloarea justă ce trebue să contribuie la armonia totului, la formarea tabloului impecabil ce va răsări şi care va rămâne prin secoli mărturie a geniului artistului.

Arta este întinsă şi variată, iar frumosul are nuanţe fugitive şi delicate pe care autorul nu trebue să le treacă cu vederea şi deci trebue să fie minuţios în compunere. Această îngrijire în compunere, pe care Ioan Ghica spune că o avea Grigore Alexandrescu, caracteriză întreaga operă a lui Caragiale. Minuţiozitatea până în cele mai mici amănunte, pe care o găsim numai în epoca clasicismului greco-roman, face ca operile lui Caragiale să nu fie judecate după cantitate ci după calitate. Cu toate acestea povestirea lui Caragiale este uşoară, accesibilă tutulor spiritelor şi de o claritate cum rar scriitor o are. Chiar povestirile lui romantice imitate sau traduse din limbi străine, sunt aşa de bine adaptate spiritului românesc, că nu ai putea ghici isvorul, dacă autorul nu ne ar spune. Care dintre noi citind pe chir Ianulea, nu a admirat modul cum autorul ştie să reproducă o legendă veche ce nu ne aparţine, dar pe care o aclimatizează şi o acomodează cu moravurile noastre de acum 60 de ani? Este credinţa noastră cu Tartacot (Dardarot?) şi cu Aghiuţă care învrăjbeşte sau trăeşte printre oameni şi pe care nu-l învinge decât femeia; sunt în fine obiceiurile noastre de mahala descrise de o pană maestră. Acriviţa din aceiaşi poveste este tipul femeii de mahala, înstărită dar rămasă fără educaţiunea necesară, bârfitoare, cicălitoare şi bănuitoare fără motiv. Nu este nici o exagerare, sunt lucruri cari se petrec, sunt dialoguri cari au loc şi, afară de partea mitologică care dă caracterul de poveste, totul este realitatea crudă a vieţii noastre lipsite de educaţiune şi cultură.

Tot aşa de natural povestită, fără să aibă limba basmelor, este şi «Făt frumos cu moţ în frunte», o localizare, deşi autorul o numeşte traducere după un basm al lui Perrault, care se termină cu frumoase versuri din care reiese că dragostea învinge toate.

În Caragiale trebue să vedem pe creatorul genului humoristic, un gen foarte plăcut poporului nostru, dar care n’a fost încercat în mod constant de nici unul din scriitorii anteriori. În adevăr humorul, cuvânt luat din limba engleză şi introdus de Voltaire în cea franceză, nu însemnează o glumă asupra lucrurilor ce sunt prin ele înşile de râs ci un mod special de a gândi şi a simţi, putând da naştere unui gen literar aparte. Humorul se aplică chiar chestiunilor celor mai serioase pe care le atinge fără să le rezolve, dar care prin glumă pot fi tranşate mai lesne decât prin discuţiunea rece. De aceia humorul este inimicul abstracţiunei şi adesea serveşte ca garnitură chiar în lucrurile tragice (Goethe şi Shakespeare). El trăeşte din contradicţia inerentă a lucrurilor omeneşti tratând serios lucrurile mici şi cu uşurinţă lucrurile mari, indicând prin aceasta că diferenţa între mare şi mic nu este de cât ceva relativ. De altfel contradicţia pe care humoristul o observă în lucruri, o raportează la persoana sa, de unde tendinţa humoristului de a se analiza necontenit şi de a se pune pe sine în scenă. Humorişti, în sensul, arătat au fost Rabelais la Francezi, la Englezi, cari esceleazâ în acest gen, Addison, Tackeray etc., la germani Liehtemberg, Jean Paul şi alţii.

Caragiale întruneşte toate calităţile unui humorist de seamă şi escelează în acest gen, aşa de greu de susţinut. Fără aluziuni personale, fără ironie vehementă, fără satiră muşcătoare, Caragiale constată şi înregistrează, lăsând publicul cel mare să judece. El doreşte de sigur o lume mai bună, dar nu biciueşte pe cea existentă cu ironia sa, ca Alexandrescu sau Eminescu şi, de şi nu se mulţumeşte cu mediul care îi oferă atâtea contraste, totuşi se acomodează în aparenţă cu el, căci nu odată el însuşi este actor principal.

În ultima colecţiune de „Schiţe” a lui Caragiale, persoana autorului este pretutindenea, ea mişcă, ea provoacă contrastele, ea pune în evidenţă indivizii, dar într’un mod aşa de obiectiv că în zadar te încerci să vezi vreo personalitate, sunt numai categorii, nu indivizi separaţi.

În adevăr, cât de serios începe Caragiale, schiţa sa «Aşa să mor»! Câtă admiraţiune pentru un tânăr a tot ştiutor care cutreerase ţările, care cunoştea mişcarea artistică, culturală, financiară etc. din Berlin ca şi din Londra! Cât contrast între începutul şi sfârşitul acestei schiţe! Dar autorul pune în mişcare pe tânărul savant (?!) care povesteşte mai repede ca mişcarea trenului în care se află, tot ce se petrece în Europa şi cu cât povesteşte cu atât ni se desluşeşte tipul ce întâlnim în vagoanele căilor ferate, în cafenele ca şi prin antreurile băncilor sau ale oamenilor politici, în intimitatea oamenilor de litere, sau având aerul că conduc opinia publică prin ignoranţa de care dau dovadă în presa ce conduc. Tipul lui Caragiale este numai „voiajor de ilustrate poştale”, dar colorile sunt prea vii ca să nu recunoaştem o întreagă clasă de voiajori pentru tot ce priveşte viaţa noastră naţională.

Tot persoana autorului dă viaţă celorlalte schițe căci atât în «Monopol, Cronică de Crăciun, Antologie. Identitate, etc”, voioşia şi veselia sunt rezultatul observaţiunilor spiritului autorului. De aceia citind ultimele schiţe ale lui Caragiale, mi se pare că fără să rupă legătura cu „Momentele” şi „Comediele”, s’a mai maturit, a căpătat ceva germanic, poate o mică influenţă a ultimilor romantici germani, a lui Hoffmann în special şi dacă încerca romanul poate am fi avut şi noi un Jean Paul.

Caragiale rămâne deci cel mai mare cunoscător de suflete omeneşti, cel care a cunoscut mai bine pe cei în mijlocul cărora au trăit şi pe care îi descrie fără nici o sforţare sau exagerare. Lipsit de pesimismul înâbuşitor de ideal, totdeauna vesel, cum e Românul din fire, iubindu-şi neamul ori unde s’ar afla, este scriitorul care poate fi citit mai cu folos de generaţiunile tinere, neştiutoare de grijele vieţei și făuritoare de idealuri măreţe. Dacă prin moarte, Caragiale lasă un gol însemnat în literatură, cel puţin scrierile lui să contribue la îndrumare sănătoasă, către naţionalizarea producţiunilor noastre literare.

Kindle