Skip to content

Ce înseamnă pierderea lui Sergiu Al-George (Constantin Noica)

Kindle

– Constantin Noica (1909-1987) –

Ce înseamnă pierderea lui Sergiu Al-George

În clipa chiar în care urma să se încerce, cu sprijinul cîtorva oameni de specialitate și cu bunăvoința „Contemporanului”, acreditarea ideii și eventual realizarea unui mare Institut de Studii Orientale, s-a stins brusc din viață orientalistul Sergiu Al-George, singurul nostru specialist, poate, în măsură să dea relief și în orice caz răsunet internațional unui asemenea Institut.

Nu o spunem noi, o spune Mircea Eliade, care de 40 de ani visează pentru țara noastră, așadar a sa, o țară „pod” între Orient și Occident, crearea echipei de interpreți și vameși care să prefacă o întîlnire istorică fără precedent, dintr-o coliziune posibilă, într-o bună înfrățire.

Prin înțelepciunea oamenilor, Răsăritul european și Apusul apropiat și îndepărtat european vor sfîrși prin a se înțelege într-o zi. Dar pentru înțelegerea cu Răsăritul depărtat, cel asiatic, trebuie nu numai înțelepciune, ci și cunotere. Eliade a văzut în țara sa, și cu atît mai mult vede aszi, rolul de-a fi, prin potrivită cunoaștere, punctul de va. De aceea într-o scrisoare din iunie a.c., în care ne arăta cum ar trebui făcut astăzi un mare Institut de Studii Orientale și cine să-l îndrumeze, încheia:

Sergiu Al-George ar fi un excelent director (sau cum i se va spune). Important este să se realizeze, pe de-o parte, continuitatea și unitatea civilizațiilor asiatice, iar pe de al parte creativitatea culturilor populare, printre care Sud-estul și România au împlinit un rol important. Cum am repetat-o de atîtea ori, România nu e numai o răscruce, ci mai ales un pod între Orient și Occident. Dacă ne asemănăm atît de mult cu „Orientalii” nu este pentru că ne-am „turcit”, ci pentru că în România, ca și în Sud-estul Europei și în Asia intreagă, geniul creativității de tip neolitic s-a păstrat pînă mai deunăzi. Nu e vorba de a ne întoarce în trecut, ci de-a cunoaște mai bine și a înțelege elementele de unitate ale Orientului și ale Europei.

De unitatea Orientului cu Europa va fi nevoie în viitor, iar conștiința acestei unități ar trebui să revină singurei țări din Europa deschise, spiritualicește, către cele două lumi. Vom spune atunci, reflectînd la oamenii potriviți și la prilejurile pierdute: faptul că Mircea Eliade a șovăit să vină aci spre a cere și obține crearea Institutului este o nefericire, echivalentă cu dispariția Instituului de Matematici; faptul că Sergiu Al-George s-a stins prematur din viață este o alta.

Cum să se propună înființarea unui Institut de Studii Orientale fără luminile lui, fără relațiile lui internaționale, în particular cu lumea indiană, dar mai ales fără orizontul lui de cultură și istorie, în lipsa căruia orientalistica riscă, deocamdată cel puțin, să rămînă, la noi ca în alte părți, o simplă chestiune de specialitate? Nici măcar revista Zamolxis, pe care ofeream lui Eliade s-o relm aici, cu articole trimise, ca acum 40 de ani, de marii specialiști ai lumii, dar de astă dată de specialiștii angajați în istoria actuală a lumii, nici pe aceasta n-o putem întreprinde fără marele orientalist român dispărut. Eliade ne scrisese: „Privitor la Zalmoxis, ar fi admirabil să-l poți reînvia cu Sergiu Al-George. Mă poți menționa ca fondator”. Eram pe cale să realizăm proiectul; dar fără priceperea celui dispărut o pagină strălucită a culturii noastre nu se mai poate scrie, astăzi cel puțin.

Se va putea oare scrie mîine, sau după zece ani, cînd urgența unui mare așezămînt de studii orientale va fi evidentă? Şi în general, va putea tineretul nostru, atît de înzestrat, în sînul căruia mulți îngînă de pe acum pe Eliade, cu extraordinara lui asociere între culturile răsăritene și cultura folclorică românească, ba unde unii au început să învețe și lecția din scrierile lui Sergiu Al-George, care apropie atît de surprinzător Orientul de „noutățile” Occidentului, iar în ultima lui carte de substanța însăși a culturii noastre (Eminescu, Brâncuși, Blaga, Eliade), va putea tineretul acesta da oameni de cultură de formatul celui dispărut?

Le-ar trebui celor tineri ceva: dăruirea de sine a lui Sergiu Al-George. Nu o au, după știința noastră. Să nădăjduim că măcar moartea lui prematură și lecția vieții lui le-ar putea-o tezi. Acest mare om de cultură n-a avut parte nici de mijloacele lor, nici de sorții lor de reușită, nici de ceasul lor istoric, pașnic totuși.

Fiu al Năsăudulul, a întîlnit la 16-17 ani traducerile consăteanului său mai mare, Coșbuc, din literatura indiană, a învățat singur, fără profesori și fără străinătăți, sanskrita și tibetana, s-a făcut medic spre ași putea cîștiga traiul, dar a stăruit în orientalistică, a trecut prin ceasurile războiului, prin ceasurile de după război și apoi prin șase ani de recluziune (sub cuvînt că a primit de la cineva și a citit „La forêt interdite” a lui Eliade, carte interzisă pe acea vreme), a putut da, înainte și după aceea, articole de specialitate publicate în mari reviste străine și a devenit, simplu medic de policlinică fiind după ce fusese cadru universitar medical, un specialist într-atît de recunoscut pe plan internațional încît, în luna dinaintea morții sale, a putut fi unul din cei numai 12 specialiști subvenționați de UNESCO să participe la un mare congres de orientalistiîn India, unde s-a dovedit egalul învățaților celor mai reputați din specialitatca sa.

Întors în țară, ar fi putut da, între 60 și 70 de ani, operele de sinteză ale maturității tîrzii, cea mai rodnică în specialitățile umaniste. Dar a căzut, în ceasul gloriei sale. Era din Năsăud și nu-l ajutaseră nici oamenii, nici împrejurările vieții, nici istoria. Crescuse ca un arbore în stîncă, iar nu în huma, totuși caldă, a celei de-a doua jumătăți din veacul XX.

Facă tinerii ce vor vrea cu înzestrarea lor și plîngă-se ei cît le-ar plăcea că nu-i ajută nici pe ei oamenii și ceasul. Dacă viața lui Sergiu Al-George nu le este o lecție, atunci o cortină grea se lasă, cu moartea lui, peste un act din cultura noastră.

Kindle