Skip to content

Controverse și studii istoric-religioase

Kindle

– Mircea Eliade (1907-1986) –

Titlul ultimei cărți a d-lui G. Simpson Marr este foarte pretențios: Sex in Religion. An historical survey (Editura George Allen and Unwin, Londra, 1936, 285 pagini, 7 s. 6. d.). Dr. Marr este însă departe de a putea fi numit un «specialist» în această spinoasă și gingașă problemă a relațiilor dintre erotică și viața religioasă. După câte aflu din pagina interioară a copertei ultimei sale cărți, Dr. Marr este mai de grabă un eseist și un controversalist al tuturor problemelor culturii moderne. Pastor cu viguroase preocupări de morală și religie, își ia totuși doctoratul în Litere cu o teză asupra «Eseiștilor din secolul al XVIII-lea». După război, studiază medicina la Edinburgh și frecventează clinicele din Paris, Berlin, Turin și New-York. Informația de pe copertă adaogă că Dr. Marr «a studiat religiile dela sursă, în Palestina, Egipt, India, Birmania și Ceylan». Cele câteva cărți care preced Sex in Religion, dovedesc o nestrămutată convingere a autorului că religia e chemată să joace un rol de frunte în toate problemele și dramele vieții moderne. Într’adevăr, Dr. Marr a scris despre «Tinerețe fericită», despre «O credință pentru ziua de azi», despre «Creștinism și vindecarea bolilor», etc.

Cititorul care, ținând seama de pregătirea medicală a autorului și de vastele sale cercetări religioase, s’ar aștepta să afle în această Sex in Religion un tratat științific asupra problemei dezbătute, va fi dezamăgit. Sex in Religion este scrisă pentru «publicul cult» din Anglia și Statele-Unite, pentru acel public care consumă o cantitate considerabilă de literatură sexologică, de orice fel, începând cu volumele lui Havelock Ellis, Malinovski și Freud, sfârșind cu «Sex și Revoluție», «Căsătorie, Copii și Dumnezeu», «Viața sexuală a adulterului necăsătorit», «Soția contra soțului în fața Curții», «Sexul creator», «Un punct de vedere creștin asupra sterilizării» și altele. (Titlurile mai sus citate le-am reprodus după catalogul aceleiași edituri, George Allen and Unwin, care este o foarte serioasă editură. Inutil să adaog că librăria engleză este astăzi bântuită de tot felul de orori moralo-sexuale, pe care instrumentele justiției nu le confiscă, dat fiind «stilul științific» în care sunt scrise. Nu se confiscă, după cum se știe, decât romanele licențioase: Lawrence, James Joyce, Radclyffe Hall, etc.)

Ar fi o problemă interesantă de dezbătut, într’o zi, această sete a publicului anglo-saxon de literatură sexologică pseudo-științifică. Fapt este că, alături de romanele detective și anumite cărți de memorii, aceste tratate populare sunt «the best sellers». În fiecare lună vitrinele sunt inundate de alte noi controverse și psihologii: avortul, sexualitatea sălbaticilor, comunismul și sexualitatea, etc.

Pentru un asemenea public este scrisă și cartea de care ne ocupăm în rândurile de față, a d-lui Simpson Marr, carte care are o singură concluzie precisă, practică: religia creștină trebue să ia și ea parte la actuala reformă a vieții și moralei sexuale. Dar, până să ajungă la această concluzie, autorul încearcă să rezume valorile acordate sexualității în religiile primitive, în Vechiul Testament, în Egipt, Grecia, Roma, în creștinismul primitiv și cel medieval, în Reformă și timpurile moderne. Subiectul e atât de vast încât, firește, ar fi trebuit mii de pagini ca el să fie tratat cum se cuvine. Nu putem cere unei cărți de 270 de pagini o expunere completă. Am fi fost, cel mult, îndreptățiți să cerem o expunere exactă și succintă, dacă n’am ști mai dinainte cărui public se adresează Sex in Religion. Dr. Marr adaogă, la sfârșitul cărții sale, o suficient de bogată bibliografie – prost făcută, firește, fără indicația anului și locului unde au apărut volumele! – bibliografie care se compune din studii de tot felul, unele excelente, altele mediocre, altele de-a-dreptul detestabile. Poate ar trebui să căutăm aici, în această informație incertă și mizeră, pricina superficialității îngrozitoare de care dă dovadă autorul, cu toate titlurile sale teologice și medicale. Un teolog care afirmă astăzi că, «după părerea lui Sayce, Yahve a fost un zeu babilonian, dat evreilor de babilonieni» (p. 40), este cel puțin un exemplu de totală dezorientare istorică și de absolută incapacitate de judecată teologică. «Părerea lui Sayce, în al său Higher Criticism» – cum spune autorul – nu interesează de loc dezbaterea. Cel puțin, astăzi, când s’au ajuns la rezultate mai concrete privind influențele babiloniene asupra lui Israel.

Pentru a crede, împreună cu «David Smith, un scriitor plin de precauție», că Sf. Pavel a fost influențat în viziunea sa ascetică din cauza vieții conjugale nefericite (p. 75), nu era nevoie de nici un fel de studii medicale, și cu atât mai puțin de teologie. A spune (p. 77) că apariția curentului ascetic în comunitatea creștină va rămânea o problemă necontenit deschisă, după studiile lui Reitzenstein și Dom Butler, după ce Buonaiuti, în Le origini dell’ascetismo cristiano (Pinerolo, 1928), a rezumat pentru nespecialiști toate cercetările recente și a oferit o excelentă explicație a fenomenului ascetic post-constantinian, dovedește, din partea autorului, o gravă lacună în informația sa istoric-religioasă. A mai explica, astăzi, pietrele ascuțite și șarpele (p. 3-a), cu un simbolism brutal erotic – după ce Karlgren, Hanna Rydh, Cari Hentze și Almgren au dovedit, dela 1923 încoace, cât de nuanțat este acest simbolism, în ce strânse legături se află el cu emblemele cosmice – înseamnă a repeta una din cele mai grosolane interpretări pe care le-a cunoscut vre-odată cultura europeană. Din partea unui medic, parcă n’ar fi atât de supărător. Dar din partea unui teolog…

Ar fi inutil să prelungim lista erorilor și insuficiențelor de informație ale acestei cărți. (E de neînțeles, totuși, că se poate scrie astfel într’o țară unde există un British Museum…). Dr. Marr a atacat dela început greșit problema. Sexualitatea și erotica au fost totdeauna în strânsă legătură cu viața religioasă. Pentru simplul motiv că folosesc aceleași «idei-forțe» – renașterea, viața veșnică, învierea – și parcurg experiențe corespondente: trecerea dincolo, pierderea în altul, dragostea. A descoperi simbolism erotic în toate religiile și misticele, e un lucru firesc. Mijloacele de expresie ale unor experiențe fundamentale erau aproape totdeauna aceleași: nașterea-renașterea. Izvorul eroticei, ca și izvorul misticei, coincide în experiența umană: setea de concret, de viață plenară, reală. A dori Viața (nașterea) sau a dori Viața veșnică (renașterea, inițierea), este aproape același lucru, dacă privim de jos în sus, cum se spune, dacă plecăm dela experiența umană, iar nu din diversele niveluri de realitate către care tinde ea.

Experiențele iubirii mistice se traduc întotdeauna, se exprimă, prin termeni de iubire umană; Cântarea Cântărilor, mistica sufistă, Sfânta Tereza, Sfântul loan al Crucii. Lucrurile acestea se știu de când lumea. În literatura tantrikă, așa numitul «limbaj secret» are un dublu lexic: erotic și mistic (cf. cartea noastră, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, 1936). Acei celebri «Fedeli d’Amore» aveau un limbaj secret, cu sensuri teologale și mistice, ascunse sub cuvintele poemelor erotice și cavalerești. Poezia persană e plină de asemenea «dublu-sensuri». Este o platitudine a spune astăzi că dragostea mistică și marile experiențe religioase nu se pot exprima – din cauza tensiunii lor extatice, a raptului – decât în termeni erotici. Problema începe de abia de aici încolo: cum distingem raptul mistic de emoția erotică? Dar această problemă nu e de loc atinsă în cartea d-lui Marr.

Încercând să-și justifice concluzia – adică: toate confesiunile creștine trebue să se ocupe de reforma vieții sexuale – autorul amintește excesele și primejdiile monahismului catolic, ale celibatului, ale confesiunii păcatelor. Este foarte semnificativă pentru noi, ortodocșii, o asemenea poziție, pe care o apără chiar un prelat al bisericii anglicane. Ea ne dovedește încă o dată gradul de laicizare al Reformei. A spune că mărturisirea păcatelor, bunăoară, după ritualul romano-catolic, este primejdios, pentrucă a dat loc la excese morbide (femei isterice care-și exagerau culpele erotice, pentru plăcerea auto-flagelării, etc.), înseamnă a dovedi încă o dată o gravă incapacitate de a judeca fenomenul religios. Toate legile absolute ale unei religii constituite – castitatea, caritatea, confesiunea păcatelor, etc. – sunt apte să degenereze prin experiența omului sau prin trăirea în colectivitate. Asta nu le atacă însă, câtuși de puțin, validitatea. Dacă o femeie isterică minte și plânge în confesoriu, acesta nu e un motiv de a abandona taina confesiunii păcatelor, care, înainte de a ajunge o taină în creștinism, a jucat un rol covârșitor în absolut toate religiile pământului. Dacă o duzină sau o sută de călugări n’au putut rezista pojarului trupesc, nu înseamnă că trebue să renunțăm la călugărie. Absolutul legilor religioase este foarte rareori împlinit întocmai de un credincios. Dar din vina omului, nu a legilor religioase. Reforma a încercat să reducă Absolutul la măsura omului. De aici, continua sa laicizare; omul își cere tot mai multă libertate religioasă și morală, scăzând necontenit din rigiditatea legii de fier. Reforma, odată începută, nimeni nu poate ști unde se oprește. Cea mai bună dovadă de ineficiența Reformei este faptul că fiecare veac cere o nouă Reformă, în fiecare veac oamenii cer mai multă libertate religioasă, adică o mai largă laicizare a Absolutului. Până când, așa cum s’a și întâmplat, religia ajunge o simplă morală laică, iar Absolutul un foarte frumos cuvânt…

Cartea D-rului Marr cuprinde un capitol întreg asupra tuturor scriitorilor, filozofilor și luptătorilor sociali contemporani, care s’au preocupat de problema sexuală. Este o sumară dar bine făcută trecere în revistă de autori și cărți, care servește oricui vrea să cunoască istoria acestei mult desbătute probleme.

*
*     *

O foarte interesantă monografie asupra albinelor și rolului jucat de ele în istoria religiilor și în folklor, ne dă Hilda M. Ransome: The Sacred Bee in ancient times and folklore (Ed. George Allen and Unvin, London, 1937, 308 pagini, ilustrată, 12 s. 6 d.). În istoria religiilor, ca și în oricare altă ramură de activitate a spiritului, dacă pleci dela concret, dela o serie de fapte precise, poți ajunge la stabilirea «întregului», la constituirea «sistemului», prin care el se explică. Nici un fapt concret nu este destul de frivol sau destul de nesemnificativ ca să nu poată sluji ca punct de plecare pentru lungi investigații, convergând la stabilirea sistemului care le poate mai ușor explica pe toate. Nu ne gândim la acel periplu prin nesfârșite culturi și prin sute de mii de documente, care este Ramura de Aur a lui Sir James Frazer. Orice monografie istoric-religioasă, când este bine gândită și bine făcută, pornește dela fapte concrete în aparență lipsite de o prea mare semnificație.

Hilda Ransome a ales un subiect fascinant de studiu, care interesează deopotrivă pe folklorist și etnolog, ca și pe istoricul religiunilor. Albina joacă un rol important în multe rituale din religiile antice. Mierea este prezentă într’un număr considerabil de obiceiuri, atât în societățile primitive și arhaice, cât și în viața popoarelor culte de astăzi. În mitologie, în simbolismul arhaic, albina reprezenta de multe ori sufletul omului (cf. The Sacred Bee, p. 106, 109, 222-225, etc.). Că albinele se deosebesc de celelalte insecte prin puritatea lor, prin hărnicia și armonia stupurilor, dată fiind originea lor cerească (s’au coborît din Rai), este o credință universală, pe care o întâlnim și astăzi la popoarele europene și aiurea. Din miere s’a preparat, de toate națiunile indo-europene, o băutură fermentată, care a dat naștere – contopindu-se cu ciclul «ambroziei și nectarului», cu berea Scandinavilor și «băutura nemuririi» – la nenumărate legende, a căror descifrare nu este nici astăzi deplină. În treacăt fie spus, autoarea a tratat prea sumar capitolul «Hrana zeilor» (p. 133-139), și din informația sa, aproape întotdeauna completă, lipsește monografia lui G. Dumézil, Le Festin d’Immortalité (Paris, 1924).

The Sacred Bee cuprinde capitole speciale asupra albinăritului, uzului mierei și al cerii, asupra semnificației religioase a albinelor, în preistorie, în Egiptul antic, Mesopotamia, India, Grecia, Asia Mică, la Evrei și Musulmani, la Slavi și popoarele germanice, și, în sfârșit, la locuitorii insulelor britanice. Autoarea rezumă, la începutul fiecărui capitol, cunoștințele de agricultură ale poporului respectiv, apoi amintește toate misiunile, ritualele și obiceiurile în legătură cu albinele, mierea și ceara. În deosebi asupra popoarelor central-europene și anglo-saxone, informația sa e bogată, precisă, bine organizată. Amatorul de legende și poezie populară, ca și folkloristul specialist, vor găsi în cartea aceasta o mină inepuizabilă de documente, referințe, texte, adunate din numeroase literaturi populare. Se folosesc și legende românești, culese din cartea D-rului Gaster, Rumanian Bird and Beast Stories (London, 1915). Autoarea încearcă, după știința noastră, pentru întâia oară, să sintetizeze informația atât de controversată asupra albinelor în America pre-columbiană (p. 260-275), precum și la popoarele «primitive» de astăzi (p. 285-300).

Ce păcat, totuși, că această lungă și încântătoare călătorie, prin atâtea civilizații și atâtea popoare, nu duce la nici un rezultat precis, nu îmbogățește cu o schemă teoretică mintea cetitorului. Autoarea dovedește o excesivă prudență, sau poate o totală dezinteresare față de orice semnificație, față de orice sinteză.

The Sacred Bee pare a fi scrisă mai de grabă de o erudită și sigură amatoare, care iubește albinele, decât de cineva care e preocupat înainte de toate de sensul și coherența faptelor pe care le adună. Cele câteva pagini dela mijlocul cărții, unde se menționează a se accepta interpretarea că albinele simbolizează sufletul omului, nu sunt de ajuns. Rolul atât de predominant al albinelor în legătură cu «băutura nemuririi», cu nașterea și moartea, cu sărbătorile agricole, e un indiciu «teoretic» asupra căruia, după părerea noastră, autoarea n’a stăruit în deajuns. Legătura dintre «taurul sacru» și albină – legătură care se întâlnește în mai multe centre mediteraniene – este de asemenea insuficient tratată. Nu din punctul de vedere al informației, cât mai ales în privința semnificației pe care a avut-o această relație de ordin religios.

Dar să nu pretindem unei cărți ceea ce ea n’a vrut să ne ofere. The Sacred Bee, așa cum este, cu o bogată informație, cu excelente reproduceri fotografice și multe gravuri, poate fi așezată alături de cele mai bune monografii istoric-religioase publicate în ultimul timp.


„Revista Fundațiilor Regale”. Anul IV, nr. 5, 1937, pp. 425-430.

Kindle