Skip to content

Corespondență: Sergiu Al-George – Mircea Eliade

Kindle

1971.08.19

Mult stimate Coleg,

Dacă regret cumva accidentul meu de astă primăvară (atacul de pericardită) este mai ales pentru că mi-a „inhibat” corespondența. Scriu anevoie, și după lungi tărăgănări, chiar cea mai puțin prețioasă epistolă sau carte poștală. Dacă această „inhibiție” se va prelungi (Doamne ferește!), voi fi nevoit să comunic numai prin telegrame…

Câte n-ași avea să-ți spun? (Sper, totuși, să ți le spun într-o zi). De câțiva ani, abandonasem oarecum preocupările indianistice – și chiar la Universitate, mă limitam la repetarea, din doi în doi ani, a unui curs mai vechi (From the g Veda to the Bhagavad Gītā). De curând, totuși, vechea mea pasiune părea că se reaprinde (pe deoparte, p[en]t[ru] că redactam câteva capitole indiene din ceeace îmi place să numesc opus magnum, pe de alta, p[en]t[ru] că reușisem să-l invit pe Dumézil p[en]t[ru] șase luni și studiam împreună, călăuziți mai ales de Van Buitenen, anumite episoade din Mahābhārata). Cartea Dtale îmi sosește într-un asemenea „moment…”, și îți mulțumesc. Introducerea la B[hagavad] G[ītā] este remarcabilă – iar p[en]t[ru] mine personal, care-ți cunoșteam studiile de logică și gramatică, surprinzătoare și „exaltantă”, p[en]t[ru] că îmi revelează anumite preocupări fundamentale pe care doar le întrezăream până acum.

Plecăm la Paris pe la 1 Sept. și rămânem până la 15 Oct. Inutil să-ți spun cât de mult m-ași bucura să ne întâlnim. Îți voi trimite cel mai recent studiu îndată ce voi primi extrasele. Dar spune-mi, te rog, ce carte sau studiu, de-ale mele sau ale altora, te-ar interesa – și voi fi bucuros să ți le trimit. Adresa până la 10-12 Oct.: 4 Place Dullin, Paris 18e. Cu cele mai sincere urări, al Dtale Mircea Eliade


1971.10.08

Stimate Domnule Profesor,

Rîndurile pe care ați avut amabilitatea de a mi le fi adresat mi-au prilejuit o mare și rară bucurie, întrucît au dat sens unei strădanii de viață în care persist a „monologa” în afara profesiunii mele.

Nu am titlul de profesor pe care mi l-ați atribuit, calitatea mea oficială fiind aceea de medic și membru al „Asociației de Studii Orientale”.

Încă înainte de a intra în facultate am fost marcat de lectura cărților Dumneavoastră și în special de Șantier, care mi-a fost mult timp carte de căpătîi. Pot spune că întregul meu destin stă sub semnul acestor lecturi de tinerețe. Cum scriam odinioară profesorului Tucci (al cărui portret din sus-amintita carte mă fascinase și-mi revelase patosul erudiției), măsura unei mari culturi nu o dau numai operele scrise, ci și capacitatea acesteia de a declanșa destine care – chiar în lipsa unei străluciri – rămîn totuși o replică în care arhetipul își poate regăsi amprenta.

Interesul, nu numai intelectual, pentru Bhagavad-gītā a fost mobilul alcătuirii volumului de traduceri, iar redactarea studiului introductiv am făcut-o cu gîndul că s-ar putea să fiți printre cei care îl vor citi.

Mă bucură constatarea pe care o faceți asupra existenței unor „preocupări fundamentale” care nu erau atît de evidente în studiile de logică și gramatică. Lipsa acestei evidențe se explică, desigur, prin faptul că în tratarea problemelor recurgeam la structuralismul pe care voga și exagerările actuale tind să-l priveze de ceeace este adevăr în tezele sale de bază. Cred că este posibil ca – trecînd dincolo de forma actuală, și chiar de litera acestui curent – să se ajungă la valorile pertinente și filosofice pe care le conține în mod implicit. În această operație, confruntarea cu datele culturii indiene este revelatoare prin caracterul anticipativ al acestei culturi. Dacă la început, conceptele lingvisticii indiene pot fi elucidate recurgîndu-se la cele ale structuralismului (după cum conceptele psihologiei Yoga se restituie și prin referire la psihologia abisală), vine un al doilea moment, cînd teoriile indiene – odată integrate – devin la rîndul lor un factor critic față de cele cu ajutorul cărora au fost abordate.

După cum corecția pe care a adus-o Jung psihanalizei freudiene, se datorește în mare parte contactului cu cultura indiană, în care reducționismul pansexualist este infirmat la tot pasul, tot așa s-ar putea întîmpla și în filosofia limbajului. Cultura indiană, singura în care speculația lingvistică este articulată cu cea metafizică și cu soteriologia, poate să restituie o accepție mai comprehensivă conceptului de „structură” și să permită să se vadă că „sistemul de opoziții” saussurean include în el „misterul totalității”, ambele presupunînd o abolire a diacroniei. Îndrăgesc gîndul unui viitor eseu în care să arăt cum concepția Dumneavoastră despre mit poate fi compatibilă și chiar anticipativă în raport cu cea structuralistă, în contextul cultural indian.

Plecînd de la aceeași accepție lărgită a conceptului de structură, și insistînd asupra implicațiilor psihologice și psihanalitice ale concentrării mentale avînd drept temă sisteme de opoziții și depășirea antinomiilor mentale și afective, sînt în curs de a redacta un volum despre Yoga ca experiență psihosomatică. Inventariind atestările medicale recente privind posibilitatea controlării voluntare a etajelor neurologice inferioare în practicile Yoga și confruntîndu-le cu datele teoretice și descriptive din textele tantrice și clasice, aș încerca să degajez pînă la urmă funcția unificatoare a structurilor simbolice; integrarea etajelor neurologice s-ar explica în primul rînd ca o consecință a integrării etajelor psihice. Este o tentativă de a desvolta mica mea contribuție din volumul „Istoria medicinei universale”, apărut sub îngrijirea prof. Bologa, volum care cred că v-a parvenit.

În cazul în care veți aprecia această intenție ca demnă de a fi luată în considerare, mi-aș permite să uzez de generoasa Dumneavoastră ofertă de a mă ajuta cu cărți. Dintre cele care vă aparțin îmi lipsesc: Techniques du Yoga, Mythes, rèves et mystères, Patanjali et le Yoga și From Primitives to Zen. În ce privește alți autori, aș îndrăsni să menționez doar cartea lui A. Daniélou, lăsînd la latitudinea Dumneavoastră să socotiți ceeace ar fi oportun.

Închei lunga mea scrisoare cu regretul că, ne fiind deocamdată în măsură să întreprind călătorii în străinătate, sînt lipsit de fericirea de a vă putea întîlni; totodată vă urez să vă redobîndiți cît mai grabnic sănătatea și legendara Dumneavoastră energie creatoare.

Cu respectuoasă afecțiune

(Sergiu Al-George)


1973.11.12

Dragă Sergiu Al-George,

Mulțumiri pentru scrisoare, și câtă bucurie mi-a făcut bucuria Dtale! Mă bucur, deasemenea, că ți-au sosit cărțile. Vei primi curând, dela Gallimard, Fragments d’un Journal. L-am trimis, tot prin editură, lui Dinu și altor prieteni și colegi români. Sunt curios să știu câte exemplare vor ajunge la destinație!

Port mai demult, „în mine”, o lungă scrisoare către Dta. Nu va fi aceasta de față. (Am prea multe pe cap. De aceia încă nu i-am scris lui Dinu.). În grabă, vreau doar să te rog să pregătești un curriculum vitae, cu bibliografie completă (dacă se poate, și câteva extrase), pe care să le adresezi Profesorului I.A.B. van Buitenen, Chairman Commitee on Southern Asia Studies, Foster Hall, University of Chicago. În cazul când nu dispui de extrase importante, îmi trimiți mie referințele bibliografice exacte, și voi căuta să le fotografiez aici; apoi le voi preda personal lui van Buitenen. (Îi apare zilele acestea primul Imn din traducere M Bharata.).

Îndată ce-mi vin în fire, pregătesc un pachet cu cărți și extrase, și ți-l trimit prin avion.

Mi-ar fi plăcut să fi fost aici acum câteva zile, cu prilejul Congresului Asociațiilor Americane p[en]t[ru] studii religioase. Am ținut conferința de deschidere – „Mythologies of Death” – în fața a… 2000 de ascultători. Și am revăzut, împreună, vreo 15 profesori, foști elevii mei, și m-am convins încă o dată că nu mi-am pierdut timpul „profesând” în USA. În Oct. 1974 se va ține la Santa Barbara un colocviu despre M.E., și comunicările vor fi tipărite în volum. Ce admirabil ar fi, să poți participa și Dta!

Soția mea și cu mine îți transmitem cele mai prietenești salutări. Îți strângem mâna, al Dtale Mircea Eliade.


1973.12.15

Stimate Domnule Profesor,

Vă sunt recunoscător că printre multele Dvoastră griji mai aveți timp să vă osteniți și pentru mine. Concomitent cu această scrisoare i-am expediat profesorului van Buitenen extrasele și volumul de traduceri, iar separat, o scrisoare însoțită de bio-data. Nu am avut posibilitatea să-i trimit și volumul Istoria medicinii universale și Istoria medicinii tibetane. Întrucît știu că acest volum v-a fost expediat la data apariției lui de către D.Gh. Brătescu, v-aș ruga să fiți atît de amabil să semnalați colegului Dvoastră existența acestor două contribuții în care se leagă cele două meserii ale mele.

Tot în legătură cu dichotomia mea profesională m-am gîndit ca eventuala invitație – pentru mai multă eficiență – să nu fie adresată numai Ministerului Învățămîntului și Educației Naționale (unde sunt angajat ca lector extern, plătit cu ora) ci și – sau eventual numai – Ministerului Sănătății (forul meu tutelar), cu mențiunea că invitația mea este legată în aceeași măsură de istoria filosofiei indiene cît și cea a medicinii indiene.

Lungile noastre discuții din place Dullin le continui de unul singur cînd vă citesc sau vă recitesc cărțile. Așavea foarte multe să vă spun sau să vă întreb și nu ar fi loc pentru toate într-o scrisoare. Vreau să vă spun o nedumerire în legătură cu vînătoarea rituală pe care mi-a suscitat-o o recentă recitire a Descrierea Moldovei a lui D. Cantemir. Este vorba de orația de nuntă (cap XVIII), „pretutindeni la fel” după cum subliniază savantul Domnitor, orație în care mireasa este o „ciută sau o căprioară” iar prețul acesteia este o vînătoare a mirelui „îmboldit de pilda strămoșilor – [care] umblînd la vînat prin codri au dat peste Țara în care locuim…” Aș ține foarte mult să vă cunosc părerea în această intricare dintre mit, rit și tradiția livrescă cronicărească. Ar putea fi ritul atestarea cea mai semnificativă a autohtoniei motivului vînătorii rituale?

Precum vedeți, adaog scrisorii mele 21 fotografii luate, toate, pe strada Mîntuleasa, în nădejdea ca în răgazul Sărbătorilor să vă facă mai apropiată țara prin imaginile străzii în care ați copilărit și de care vă știu atît de legat. Printre ele veți regăsi școala primară în care ați învățat. În însorita amiază de toamnă cînd am fixat aceste imagini m-am pătruns odată mai mult de misterioasa frumusețe a acestei străzi și sper ca fotografiile mele de amator-începător să o fi surprins măcar în parte.

Ieri am primit și invitația de colaborare la Cahier de l’Herne; mi-ar plăcea, de nu aveți nimic împotrivă, să scriu despre Timp, Istorie și Destin în opera lui M[ircea] E[liade]. Ar fi desvoltarea tezei pe care v-am prezentat-o la Paris și pe care mi-am întărit-o prin recitirea romanului. Filosofia destinului mi se pare cu atît mai importantă în sinea ei, și totodată și pentru valoarea cărții, cu cît face parte din implicațiile la care autorul operei nu a fost conștient.

Cerîndu-vă iertare pentru lungimea scrisorii mele, vă rog să transmiteți omagiile mele Doamnei Eliade și să primiți viile mele mulțumiri împreună cu afecțiunea mea respectuoasă.

Sergiu Al-George


1974.01.11

Stimate Domnule Profesor,

Vă înțeleg amărăciunea, eu însumi cînd mi-am alăturat iscălitura pe ilustrata trimisă a doua zi după sosirea doamnei M[aitraye], nu am făcut-o fără o oarecare teamă.

Totuși, acum după ce faptele s-au consumat și s-au sedimentat impresiile, vă pot scrie că totul a decurs mai bine decît se putea prevedea.

Vizita s-a făcut într-un cadru oficial, la invitația Uniunii Scriitorilor, avînd drept rațiune contactarea scriitorilor de aici în vederea traducerii în bengali a unui florilegiu de poezie contemporană românească.

În toate întîlnirile oficiale (cu scriitori, cu cercetătorii de la Institutul Călinescu sau cu studenții de la secția bengali) invitata s-a prezentat în calitate de discipolă a lui Tagore, iar prelegerile ținute au fost legate de personalitatea marelui bengalez. În aceste contacte oficiale nu s-a făcut niciodată caz de calitatea de personaj literar; unui tînăr stîngaci venit să-i ia un interviu pentru „Tribuna” care a întrebat-o cînd l-a cunoscut pe autorul romanului Maitreyi, i-a răspuns desinvolt: „nu-mi mai amintesc de acest fapt”.

Cît despre reacția publică, cred că nu greșesc spunînd că a fost dominată de impresia unui personaj exotic și solemn care recită încîntător în bengali poemele lui Tagore; la aceasta se adăoga prestigiul de factură mitică (cum a intuit Bachelard) al romanului respectiv, prestigiu care copleșea pretextul biografic, făcînd imposibilă perceperea oricărei note de scandal literar. Toate acestea la nivelul întîlnirilor oficiale; în cele directe am trăit din plin o situație pe măsura literaturii Dvoastre, în care irealul irumpe în real. A fost într-adevăr o desfășurare creată de un personaj romanesc care nu a înregistat timpul, intrînd în conflict cu opera acestuia, aidoma cu situațiile pe care le descrieți în La țigănci, bunăoară. Mai semnificativ mi se pare că nici noi, martorii, în frunte cu Dinu nu reușeam să percepem persoana în temporalitatea ei, oricît s-ar fi dorit să fie o ființă „in flesh and blood”; nu ne-am putut sustrage magiei personajului pe care l-ați creat, magie la care Dvoastră, ca autor, nu puteți fi în aceeași măsură sensibil cum sîntem noi. D voastră sunteți cel care aprioric ați făcut ca decepția să nu-și poată găsi loc și mi-așpermite să deduc prin implicație, că și îngrijorarea Dvoastră rămîne într-un fel fără obiect. Ba mai mult chiar, în perspectiva noastră, dimensiunea mitică a cărții face ca însăși erorile comportamentale să fie convertite, paradoxal, în elemente de amplificare a personajului din care ați făcut mai mult decît un obișnuit personaj literar.

Nu am cum să vă relatez aici toate peripețiile rezultate din interferența acestor planuri, deși unele din ele – cum ar fi cele legate de Dinu – v-ar putea descreți fruntea în cazul în care însăși scrisoarea mea nu ar fi reușit să o facă. Mă simțeam dator să încerc acest lucru, atît față de Dvoastră cît mai ales față de Doamna Eliade.

Rugîndu-vă să-i transmite-ți omagiile mele, rămîn al Dvoastră cu același respect și afecțiune,

Sergiu Al-George


1976.05.18

Stimate Domnule Profesor,

Vă mulțumnesc pentru ambele volume (Occultism, witchcraft și Histoire des croyances) pe care le-am primit la scurt interval. Au fost obiectul unei duble bucurii: de a vă putea din nou citi, dar totodată au fost și un semn că nu m-ați dat uitării. Primul volum l-am putut savura pe îndelete, iar din cel de al doilea am devorat rapid mai mult de jumătate. Din mulțimea impresiilor pe care mi le-ași putea consuma integral în prezenta scrisoare, rețin doar cîteva. Încep prin a vă împărtătăși regretul că „Mitologiile morții” ar putea să rămînă nescrise, precum rezultă din prefață; nimeni din cei care au citit La țigănci nu s-ar putea împăca cu gîndul că înțelesurile atît de adînci și complexe pe care le-ați sugerat cu o pregnanță fără echivalent în nici o altă operă literară (și aici mă refer în primul rînd la nuvela lui Thomas Mann) nu vor fi redate și din perspectiva viziunii mitice din care presupun a vă fi fost revelate. Hotărîrea de a trece această carte despre suprema inițiere în rîndul celor abandonate nu poate fi justificată decît în măsura în care ați socotit că înțelesurile pe care le dețineți nu pot sau nu trebuiesc împărtășite decît parțial, fragmentar sau aluziv. Ca atare, cititorul ar putea să afle cîte ceva în această pro-blemă din toate cărțile pe care le-ați scris, dar mai ales din Histoire des croyances, această carte pe cît de copleșitoare pe atît de deschisă și accesibilă. Ați reușit să creați prin această dublă calitate, o operă cu adevărat paradoxală. Lectorul realizează că de fapt nu citește o istorie a religiilor ci o prezentare a religiei în devenirea istoriei, în care se urmărisc modalitățile și modificările orizontului existențial (geografic, etnic și tehnic), nu este un studiu descriptiv morfologic și exhaustiv al faptelor, în spiritul istorismului propriu zis ci o detectare a faptelor semnificative, a ceeace este laks.an.a – ar spune indienii – prin care simbolul devine inteligibil. Cheia întregii opere poate fi găsită în nota Dvoastră din Fragmentarium, „Faptul”, care ar fi putut fi reprodus în prefața volumului. Astfel, spre deosebire de tratatele clasice de istoria religiilor, cartea capătă un caracter narativ, capitolele legîndu-se între ele în unitatea povestirii care este fluentă. Lectorul nu are doar sensația unei cărți de istorie, ci și pe aceea a unui text literar, a unei opere care reține semnificațiile pe care istoria le lasă în afara ei, de unde unicitatea și originalitatea acestei opere. Sper că între timp v-a parvenit volumul meu Limbă și gîndire în cultura indiană, în care am încercat să semnalez și să explic doar perspectiva indiană, lacunele și sterilitatea Semiologiei occidentale. Totul ar fi putut căpăta o altă amploare, însă cartea exprimă tot ce am putut face în raport cu răgazurile și posibilitățile mele de informare; mi-au lipsit multe, mai ales anumite texte indiene. De aceea, în judecarea pe care o veți face, vă rog să țineți seama de aceste circumstanțe atenuante. Rugîndu-vă să transmiteți omagiile mele Doamnei Eliade, fericita recipiendară a marei cărți, omagiile mele, rămîn al Dvoastră cu respect și afecțiune,

Sergiu Al-George


1976.06.06

Dragă Sergiu,

Tocmai voiam să-ți scriu, mulțumindu-ți p[en]t[ru] Limbă și gândire, când am primit scrisoarea Dtale, cu vestea bună că ți-au parvenit cele două cărți. Am citit cu încântare, profit și entuziasm primele cinci capitole din Limbă și gândire. Nu credeam că semioza mă va interesa vreodată! Ai compus într-adevăr o carte importantă. Ce păcat că n-o pot citi decât Românii! Am să continui lectura (cap. VIII se anunță senzațional) la Paris, unde plecăm săptămâna viitoare.

Reflecțiile Dtale pe marginea Istoriei I sunt pertinente și pline de sugestii. Va trebui cu orice preț să închei vol. III, căci numai în ultimele capitole se va înțelege (sper!) interesul ei, subtilitatea perspectivei în care m-am situat compunând această carte. (Cum ar spune Dinu, am încercat să „salvez” tot…). Am făcut greșala de a tot amâna redactarea definitivă, mulțumindu-mă să scriu schițe „provizorii”, adică ori prea elaborate, ori prea concise. Am pierdut astfel cel puțin șase ani… De aceia mi-am propus să nu scriu nimic altceva (bineînțeles, afară de literatură) până nu închei vol. III. (Dar tot sper să redactez măcar câteva capitole din (Mythologie de la mort!).

Urându-ți vacanțe bune și multă sănătate, și, din partea lui Christinel, cele mai bune amintiri, al Dtale cu prietenie, Mircea Eliade.


1977.07.23

Stimate Domnule Profesor,

În acest an jubiliar pentru Dumneavoastră – ca și pentru toți cei ce ne simțim legați de un mare destin – intenționez să contribui la omagiile pe care vi le-a adus întreaga lume, printr-o carte care, deși nu vă este dedicată exclusiv, este dominată în fapt de înțelesurile pe care le-ați deschis, cartea încearcă să dea un răspuns întrebării pe care și-a pus-o odinioară Blaga: de ce India a avut în cultura noastră un răsunet mai puternic decît în oricare altă cultură europeană. În căutarea răspunsului mă voi opri în principal asupra cîtorva artiști-gînditori (dublă calitate de o importanță covîrșitoare): Eminescu, Brîncuși, Blaga și Dumneavoastră care conferiți cheile acestei confruntări. Voi analiza atît influențele, dar mai ales consecințele dintre spațiul cultural indian și cel românesc prin fondul lor arhaic comun. În ce vă privește, voi aborda întreaga operă atît artistică precum și erudită. În ce o privește pe prima – pentru a demonstra coeziunea întregii opere – nu mă voi opri numai la literatura fantastică, ci voi urmări problema sacrului atît în Nopțile de sînziene cît și în „actul gratuit” pe care criticii în frunte cu Călinescu l-au considerat greșit ca fiind de sorginte gidiană. Cît privește opera erudită și filosofică, aceasta va prilejui și o strînsă – sper totodată interesantă – confruntare cu Blaga, din care va reieși în primul rînd o receptivitate proprie românească față de structurile simbolice. Ambii ați valorizat metafizic descoperirile romantice, într-o epocă în care, printr-un recul, acestea erau opacizate de către „prelogismul” sociologizanților sau de către freudieni; situîndu-vă pe o poziție privilegiată, ați anticipat ceeace se gîndește azi consistent în acest domeniu în Occident. În confruntarea dintre funcția epistemologică și metafizică a metaforei la Blaga și a simbolului la Dvoastră (ce pasionantă este lectura paralelă a lui Méphistophélis et l’androgyne și a Trilogiei cunoașterii?) ași ține să-mi clarific relația dintre coincidentia oppositorum (ca model… numai în anumite structuri mitice) și funcția unificatoare a simbolului. Ați abandonat punctul de vedere expus în Mitul reintegrării (pp 62-63) în care coincidentia oppositorum făcea parte din însăși natura simbolului ca structură a paradoxului?

Desigur, în măsura în care v-ar interesa această carte, așține să vă supun și alte teze din ea sau v-ași cere anumite opinii, cum ar fi decisiva influență a formației de indianist pentru teoria sacrului și a mitului, cum vă delimitați personal în raport cu Blaga, în ce măsură acceptați de a fi anticipat anumite elemente pertinente din structuralism sau altele care se vor ivi pe parcurs.

Mi-aș permite totodată să vă rog, dacă sunteți dispus, să-mi trimiteți copii după studiile dedicate operei Dvoastră , în afară de cele trimise anterior lui Dinu.

Țin să vă mulțumesc în mod special pentru decizia de a face să fie traduse și publicate în anumite reviste de o mai largă circulație cîteva capitole din Limbă și gîndire; nu știu dacă acest fapt s-a concretizat, dar așfi curios să știu care au fost capitolele pe care le-ați considerat ca demne de a fi traduse. Cartea a fost bine primită de către intelectualii noștri: două tiraje de cîte 7000 exemplare s-au epuizat foarte repede, din care primul în două zile. Totuși prea puțini s-au încumetat să o recenzeze. În legătură cu ecoul lucrărilor mele în cercul specialiștilor, îmi permit să vă semnalez Rosane Rocher, Studies in Indian grammarians, Semiotica, 1974, 12:3, pp. 263-277 (cu referințe la pp. 274-276). Un articol (Are Pāṇini’s sūtras prescriptive or descriptive sentences?) va apărea în Diamond Jubilee, Anuals of Bhandarkar Oriental Research Institute.

Închei această lungă scrisoare cu cele mai bune urări de sănătate atît Doamnei Eliade cît și Dumneavoastră cu același devotament,

Sergiu Al-George


1979.01.27

Iubite Domnule Profesor,

Fiecare dintre cărţile pe care mi le trimiteţi stîrnesc în mine reacții atît de multe și de ample, încît îmi cer o îndelungată perioadă de a le selecta pe cele cîteva care ar putea intra într-o scrisoare de o decentă lungime. În primul rînd este vorba de pura bucurie pe care mi-o provoacă acest neobișnuit spectacol al creativității, că și acum continuă ritmul titanic al aparițiilor, „coup… coup”, cum îl califica Masson-Oursel, cu peste 25 ani în urmă.

Ca unul ce am fost fascinat din adolescență de totalitatea și unitatea operei Dvoastră, și implicit de autorul și biografia lui a cărui prezență o simți în fiecare frază, mă bucur că, în sfîrșit, a venit vremea când această perspectivă integrală să devină o unanimă evidență. Găsesc o confirmare a modului în care v-am perceput în totalitate, în faptul că prezenta restituire s-a făcut plecîndu-se tot de la biografie. Totul a început de la Fragments; a venit apoi l’Herne și, în final, decisiv, L’Épreuve du labyrinthe. Spun „decisiv”, pentru că în această ultimă carte ați reușit să regăsiți acel ton încântător prin care ați subjugat în perioada interbelică tot ce era conștiință culturală deschisă. Personal sînt uluit – și aceasta nu este doar impresia mea, ci a tuturor celor care au citit volumul – că textul deține aceeași imensă fervoare a scrierilor din tinerețe (pe care le-am reparcurs în întregime în ultima săptămînă). Încerc să-mi explic totul prin faptul că v-ați reîntors la rădăcinile operei, atunci cînd a trebuit să dați seama de ce(?-ea?): acele rădăcini nu proveneau dintr-o pură apetență teoretică, ci din probleme existențiale majore, nu tensiunea acestor probleme este cea care v-a redat harul acelor texte; ci de această dată, problemele se puneau din nou, în mod direct.

Dialogantul a avut o bună tehnică maieutică, dar nu mă pot împiedica să mă gîndesc la amploarea pe care ar fi luat-o dialogul dacă Rocquet v-ar fi putut citi articolele și cărțile din tinerețe. Ar fi avut prilejul să constate în anticiparea marilor dispute actuale ce se duc pe plan mondial controversele și soluțiile de atunci; mă refer cu precădere la „Glosse pentru omul nou”, Histoire II, citit înainte de L’Épreuve du labyrinthe, îmi pusese deja, independent de lectura acestuia, problema emblemei care să vă prezideze opera și destinul. Citind paginile dedicate lui Alexandru cel Mare, precum și capitolul despre sincretismul helenistic, am ajuns, bine-înțeles, la altă emblemă. Ulysse este o paradigmă prea generică: la ea participă toți cei încercați de adversități, toți cei ce înfruntă obstacolele drumului de întoarcere spre „bătrînul iatac” drept trepte ale unei revelații. Înainte de a fi un „voyageur traqué”, ați angajat o mare luptă, o luptă ce se duce în Asia, cu obiectiv major India, pentru… conceptul de om pentru a desființa o aceeași discriminare sancționată odinioară de Aristotel sub forma grec ≡ barbar (sclav), iar în vremurile noastre de majoritatea antropologilor și filosofilor începînd cu Frazer și terminînd cu Cassirer, chiar dacă apare formulată mai subtil, mai teoretizată. Afinitățile probabil că le-ați simțit în adîncuri, și Dvoastră; deși Histoire este scrisă cu o căldură ce nu o găsești în tratatele ce sînt numai savante, capitolele ce tratează despre Alexandru, oikumené și creativitatea sincretismului helenistic sînt redactate cu deosebit afect. Un lector ce parcurge sistematic opera Dvoastră nu poate să treacă peste simetria celor două expresii: „hermeneutică creatoare” și „sincretism creator”; ambele duc la aceeași ecumenicitate printr-o confruntare a structurilor religioase, indiferent dacă această confruntare se efectuiază printr-o acțiune militară sau pur teoretică, cu sabia sau cu condeiul. Toată opera vă este parcursă de ideea ecumenicității și efortul de a o reinstaura, act ce aparține istoriei în accepția cea mai generală a acesteia.

Plecînd de la aceste formulări, trebuie înțeleasă iarăși semnificația filosofică a marei opere istoriografice pe care o desfășurați în prezent, dar mai ales faptul că unică în genul ei.

Închei înghesuita mea scrisoare în care nu mi-am descărcat decît prea puțin inima și mintea; mai ales pentru anumite detalii tehnice, legate de recuperarea Dvoastră aici, voi reveni. Rugîndu-vă să transmiteți respectoase omagii Doamnei Eliade, rămîn al Dvoastră devotat

Sergiu Al-George

nu sunteți din aceia mulți ce stau sub Semnul lui Ulysse ci dintre cei puțini ce stau sub semnul lui Alexandru, ați optat pentru idealurile lui Alexandru.

Citind în paginile dedicate lui A. c. M., formă și corp despre sincretismul helenistic mi-am pus independent de Epicur problema emblemei care vă prezidează opera și destinul… este emblema prea generică a tuturor celor ce-și dau un tîlc inițiatic încercărilor prin care trec, acesta este un model al celor ce validează suferința. Înainte însă de a fi „un voyageur traqué” v-ați angajat într-o luptă ce vă situează printre cei puțini ce stau sub semnul lui Alexandru.


1979.03.04

Dragă Sergiu,

Mulțumiri (foarte sincere!) p[en]t[ru] scrisoarea din 29 Ianuarie. Orice autor e fericit – și flatat – când descoperă un asemenea cititor; dar încă-i unul ca mine? (atât de greu, deocamdată, de parcurs în întregime). Sunt mai ales încântat că prețuiești L’Épreuve du labyrinthe; ai înțeles de ce este „cheia” producției mele… Dar, cum spui, ce păcat că Rocquet nu cunoaște fragmentar și aproximativ scrierile românești. Care, fără ca nimeni să bage de seamă, au crescut în ultimii 5-6 ani cu vreo 2000 de pagini! Numai câteva s-au tipărit în limba în care au fost scrise (… – adică, ți-a ajuns, în toamna 1977 – volumul de nuvele În curte la Dionis?). Există și o versiune germană: Phonematische Geschichten (320 p., Insel Verlag, 1978). Restul a apărut, sau stă să apară, tot în germană; în afară de cele citite în Cahier de l’Herne, o nuvelă Die Pelerini, un mic roman, Der Hundertjährige (1979) și se traduce acum ultimul roman, (terminat la 28 Februarie!): Nouăsprezece trandafiri. Cum toate sunt, oarecum, în „genul Mântuleasa”, nu cred că voi putea apare imediat în țară. Le voi tipări la Paris. Și p[en]t[ru] că suntem la rubrica bibliografie: Gallimard va publica la toamnă vol. I din Autobiografie (1907-1937), iar în primăvara 1980, urmarea l. Journal. Și, deo concedente, vol. III, partea I, din Histoire, în iarna sau primăvara 1980.

…Să nu uit că ești unul din puținii care au înțeles creiativitatea „sincretismului”! Te îmbrățișez cu prietenie, Mircea Eliade.


1984.10.20

Mult stimată Doamnă

Vă mulțumesc din suflet p[en]tru emoționanta Dstră scrisoare – atât de prețioasă (și nu numai pentru mine…). Ar trebui să-mi cer iertare că răspund târziu – și prea succint. Dar sunt zile (destule!…) când abia pot ține tocul în mână. Va trebui să-l imit pe Sergiu: să învăț să dictez soției mele. Încerc, deocamdată, să bat la mașină cu degetele valide de la mâna stângă: dar merge greu…

Mă bucur că „Brâncuși” a fost tradus în franțuzește. Din păcate, n-am primit extrasul. Sper, totuși, că a fost trimis „specialiștilor” de tot felul (și critici de artă, și filozofi, și indianiști, etc.). În orice caz măcar o parte din scrierile lui Sergiu trebuiesc traduse și publicate în volum (de preferat, trad[use] în engleză).

Vă mulțumesc că-mi veți dărui copia comunicării despre „metaphor…”. – Ne reîntoarcem la Chicago la 20 Oct. (Smith Hall, Univ. of Chicago), dar nu voi mai ține cursuri nici seminarii. Am reușit să devin „emeritus”… Din Iunie 1985, deo concedente, vom lucra 9-10 luni în Europa, și numai 2-3 luni în USA (trebuie să încheiem Encyclopaedia of Religion…)

Cu cele mai sincere sentimente și cu urări de bine al Dstră

Mircea Eliade

P.S. Am recitit adineauri articolul din R[omânia] L[iterară 26 Iulie], și mi-a dogorât obrazul de rușine. Atâta m-am priceput să scriu despre Sergiu?…

Kindle