Skip to content

Corespondență: Sergiu Al-George – Nicolae Steinhardt

Kindle

1968.09.16

Eforie Nord

Dragii mei,

Dacă nu ne-a fost dat să ne întâlnim pe litoral (minunatul litoral), măcar dragi, calde, cordiale salutări să-mi fie îngăduit a vă trimite de aci.

Nicu St.


1970.08.02

Văratic

Vă îmbrățișează din toată inima al vostru iubitor,

Nicu


1971.12.26

Iubite Sergiule,

Știi cât de mult te admir, pentru minunatele și extraordi­narele tale însușiri.

Iată că sunt silit să-ți găsesc și un defect, grav. Mai bine zis o slăbiciune: ispita de a ceda păcatului de bănuială.

Cum de poți – acordîndu-mi prietenia ta – să n-ai pic de încredere în mine și să atribui faptul că – deși mă simt atât de fericit printre voi – sunt uneori silit să plec mai devreme – unui capriciu, unei manii, unei ipohondrii? Cum de nu poți crede că trebuie s-o fac?

Și cum de poți crede – cunoscându-mă – că sunt atins de atât de neseriosul defect al ipohondriei, eu care sunt imunizat împotriva defectelor neserioase de altele atât de grave?

Puțina încredere ce-mi acorzi făurește între noi un zid, dar e un zid miraculos: existent numai pentru cel care-l secretează prin neîncrederea sa.

Pentru mine, cu toate că știu că nu pot face nimic împotrivă-i (neîncrederea e o boală fără leac iar bănuielii nu i se poate demonstra nimic pentru că bănuiala e un cuvânt înșelător, e un cuvânt fals, de fapt înseamnă: preștiință ori și mai exact: predestinare), e ca și cum n-ar fi, dincolo ești tot tu. Cât despre humă, n-am griji; am încredere: „se va vedea la autopsie.

Te îmbrățișează cu drag și cu deplină încredere în prie­tenia ta, al tău Nicu.


1972.05.29

Cozia

Dragii mei,

Un colț de rai. Vis-à-vis un camping.

Dragi salutări.

Veniți în plimbare?

Vă îmbrățișează,

Nicu

Adr: Părintele Stareț Gamaliel (pentru Nicu), Mînăstrirea Cozia


1972.05.30

Cozia

Dragii mei,

Loc veți găsi desigur la mânăstire. Iar vis-à-vis e un frumos motel cu un restaurant și un bufet. Frumos mai e nevoie să vă spun că e? Veniți Duminică? adică Sâmbătă? Cât de minunat ar fi!

Ce aspră școală de ne-sentimentalism e mânăstirea!

Din toată inima,
al vostru
Nicu

adresa: P.C. Stareț Gamaliel Protosinghelul
(pt. Fratele Nicu) Mân. Cozia, Jud. Vâlcea
C. Poștal Călimănești


1972.07.16

Cu nespus de mult drag și dor, vă îmbrățișează

Nicu și
Dinu


1973.06.07

Dragii mei,

În aceste locuri dumnezeești trebuie să vă conving să veniți cu Rilă și cu mine, spre cercetare negrăbită. Dece și cu mine? Pentruca strigătele mele de entuziasm să le însoțească pe ale voastre în fața atâtor minuni. Este mai frumos decât poate făuri închipuirea.

Cu cele mai sincere urări și cu tot dragul,

Nicu


1973.07.01

Eforie Nord

Iubite Sergiule, Regret din suflet că nu ne-am mai putut vedea. Pentru eventualitatea pe care o doresc din toată inima, iată adresa verișoarei mele: M-me Jacqueline Jean Staublu(?) … Paris. I-am scris. Sunt bine cazat aici și vremea e bună. Cele mai sincere urări.

Cu tot dragul, ție și Dorinei și Ninei Mihailovna.

Al vostru
Nicu

Hotel Diana
cam 224


1973.10.04

Cozia

Dragii mei,

Aștept cu bucurie să ne putem vedea. Până atunci, cordiale salutări și toată afecțiunea mea.

Din toată inima,
Nicu


1974.06.09

Cu „suspine negrăite” și cu multă dragoste, de pe meleaguri de noblețe și de Frumos Firesc.

Nicu


1974.06.10

Maya + Nirvana

Contopite sub semnul lui Jedermann și al lui Carmina Burana

Nicu


1977.05.14

Rohia

Din Pateric: „Cel ce șade în chilia lui și multă rugăciune face și postește șase zile, dar nu are dragoste și milostenie către frați, acela măcar de s’ar spânzura de nările sale, nu poate fi asemenea celui ce slujește bolnavilor.”

Urări de sănătate deplină și multă afecțiune.

Nicu


1978.04.27

Chevetogne

Iubiții mei: Sergiu, Dorina, Alecu, Pia, Toto, Marietta, Sebi, Zorella, Nae, Germaine, Nelly.

Din motive ușor de ghicit vă spun tuturora pe o singură c.p.: Hristos a înviat și Sărbători fericite și vă sărut cu mult, mult drag pe fiecare în parte.

Al vostru, cu inima aproape de voi,

Nicu


1978.04.30

Dragă Sergiule,

I-am scris lui Alecu, îți spun și ție: locul unde mă aflu e o combinație de mânăstire zen, școală de samurai, hotel delux, castel, cazarmă, salon princiar și mai cîte. În cel mai deplin confort se desfășoară o viață de strășnicie, punctualitate de orologiu elvețian, cultură mai mult decît înaltă și ultrapoliglotă; și domnește o atmosferă de Port-Royal, de Club englez, de bușido, de hieratism, de self-control Kiplingian. E o mare școală – și nu ușoară pentru mine. Totul scăldat și’n nespusă toleranță și bunătate. Mai tare ca’n camera 34 la Reduit, unde am fost atât de fericit! Concluzia e cea a avei Evreprin(?): „Dobîndește-ți o inimă de fier”. (Și iubește-L pe Dzeu)

Al tău foarte impresionat,

Nicu


1978.05.09

Iubiții mei Sergiu și Dorina, Alecu și Pia, Nelly, Dinu și Mariana, Toto și Marietta, Sebi și Zorella, Sunt din ce în ce mai fericit, mai exaltat, mai copleșit de atâta frumusețe și mai covârșit de atâta fericire. Nu-mi vine a crede că este adevărat. Nu cu avionul, cu Transeuropaexpres și cu automobilul Mercedes, ci pe jos să fii venit din Buc., nu pe jos, ci în patru labe – și merita! Doamne, ce minunate daruri îmi faci! N’am mai fost atât de cutremurat de la închisoare până acum. Vă sărut pe toți în parte. Al vostru praf gemacht, Nicu

P.S. Sper să fiu la Paris la sfârșitul lunii. Deși n’aș mai pleca de aici…


1978.05.22

„Was ist Gott? Das ganz
andere.” Karl Barth

Dragii mei,

Aproape că nu e zi în care să nu plâng. De fericire, de cât sunt de mărețe și de nobile mânăstirile acestea pe unde trec, de cât de neînchipuit de buni sunt călugării cu mine, de atâta covârșitoare frumusețe, de șocul surprizei și al ivirii – brusc, total – unei lumi ca din basme, de cât e Domnul de bun cu mine, de cât mă copleșește. De fericire. Și de milă pentru occidentul acesta în care am picat ca pe o altă planetă din altă galaxie, așa cum s’ar înduioșa în sinea lui medicul oncolog având în față un pacient rumen și înfloritor a cărui biopsie a iesit pozitivă.

Chevetogne e un rai, un areopag, un empireu, iar trapa de la Rochefort e și mai și, cu adevărat ține de lumea viselor și de absolut. Acum iată că, la abația Leffe de la Dinant mă simt și mai uluit! E un castel, nu poate fi decât un produs al imaginației, nu poate fi ceva real, e probabil o fantasmagorică proiectare a unui delir ce (nu-i de mirare) a pus stăpânire pe ființa mea scuturată de fiorii unui vers baudelairian oarecum schimbat: ordre et beauté, luxe, calme et austérité („Là tout n’est qu’ordre et beauté, luxe, calme et volupté” n.ed.). Mi s’a dat, aici, camera arhiepiscopală, sunt sigur că în patul meu vor fi dormit Richelieu, mareșalul de Villars, Bossnet și Stanislas Lecinski. Și cât de altfel le apar oamenilor (- nebuni, desigur nebuni – ori distrîndu-se în chip rafinat pe socoteala mea!): să vezi și să nu crezi: mă ascultă, îmi acordă atenție, mă aleg cu senzația că sunt cu totul, iremediabil, un smintit și un neghiob.

Da și – o, da!, o da! – smerit.

Domnul fie lăudat. Voi, binecuvântați.

Nicu

P.S. Da par’că știu ce spun și ce aștern pe hârtie? Sunt nebun. Ori mai probabil este că am murit: am făcut un al doilea infarct, Hristos mi-a șters păcatele și încă nu-s în rai, ci în camerele pregătitoare ale condiției paradisiace: unde e nevoie să adaste oarecare vreme sufletul spre a nu fi topit de frumusețea Absolutului.

Prietenie și drag: Toto, Marietta, Alecu, Pră, Sebi, Zarella, Dinu, Mariana, Nelly, Nae, Germaine, Georgică și soția.

mai 1978 momente paradisiace din viața lui Nicu: martie 1960 (camera 18), februarie 1962 (camera 34), mai 1978 (Chevatogne, Rochefort, Leffe). „Dieu est Amour, Dieu est Lumière.”


1978.06.09

Paris

Sergiule, Parisul e așa, întocmai așa cum l-ai recepționat și mi l-ai descris tu.

Sergiule și Dorino, vă sărut din tot sufletul, din toată inima.

Ever yours, Nicu
Irinel și Mircea


1978.06.21

Iubitule Sergiule,

Cele aproape trei luni petrecute în străinătate n’au rămas fără consecințe pentru mine.

Mai întâi, după cum i-am scris și lui Alecu, o radicală scrisoare de habotnicii sub toate formele;

Apoi, o reală și însemnată întărire și lărgire a ecumenismului. M’am împăcat cu Buddha și cu zenul. (Asta la trapiști). Drept care, adeseori, mă rog în poziție „lotus”, ca mulți de aici (și mulți călugări). Am devenit mai tolerant. Și m’am convertit la vegetarianism (nu teoretic, de fapt).

Trăire într’o stare aproape neîncetat euforică.

Frumusețea, ca ipostaz al divinului, mă copleșește.

Și mă bucur constatând – spre deosebire de ce se crede – o accentuare neîndoielnică a simțământului religios.

Dintre oameni, impresia cea mai puternică – supra excelentă – mi-a făcut-o Emil Cioran. Iată omul.

Sărutări Dorinei. Multe
salutări lui Georgică.

Te îmbrățișez frățește,
Nicu


1978.07.07

Iubite Sergiule,

Aflu chiar acum, dintr-o scrisoare a lui Alecu, despre infarctul tău. Mai bine nu mă imitai! Dar slavă Domnului că lucrurile au mers așa cum ne puteam dori. Din toată inima și din tot sufletul și tot cugetul îți doresc multă și deplină sănătate și tot binele din lume. Întru mulți ani, pensionar și harnic scriitor!

M’am văzut cu Mircea, căruia i-am vorbit mult de tine și de care[sic!] pe care o pregătești: o așteaptă cu nerăbdare. Dă-i bătaie, infarctul va fi fost din milă de Sus!

Ați râs, aud, de exclamațiile mele zeniste și de poziția lotus. Prea bine ați făcut, dar poziția lotus e mult mai prielnicădecît credeți și – oricum – e culmea nostimadei că eu o apăr împotriva ta!

Viața e plină de trăznăi și contradicții și frumuseți și aiureli și minciuni…

Dar ea, în sine, e o splendoare iar prietenia e și ea un lucru de o magnifică și gratuită și trainică măreție.

Te îmbrățișez cu drag sincer și din tot sufletul. Dumnezeu să-ți dea sănătate și să te ocrotească. Al tău devotat, cu admirativă și recunoscătoare prietenie.

Nicu

Iubită Dorino,

Multe sărutări. Sunt bucuros (e puțin spus) că necazul s’a terminat cu bine. Curaj, sănătate, binecuvântarea Domnului asupra voastră.

Te salută și sărută, cu drag și dor, și cele mai bune urări,
„zenistul” Nicu


1978.07

Domnul: „Pacea mea v’o las vouă”. Tot El: „Veniți la mine și vă voi da odihnă”.

Sănătate să-ți dăruiască! De bucurie, liniște și mulțumire să aveți parte.

Iar de la mine: dragoste, dor și prietenie.

Nicu


1978.12.29

Iubite Sergiule,

Întrebării tale: de ce îl sărută Iisus pe Marele Inchizitor (în apologul din Frații Karamazov) eu i-am răspuns, pe scurt, chiar în celula 18, unde mi-ai pus-o. Am reprodus scena, rezumativ, într-un paragraf din Jurnalul Fericirii.

Îngăduie-mi să-ți repet răspunsul meu mai pe larg: Sărutul este echivalentul exact al unui satori. Neofitului care-l întreabă ce este zenul, maestrul îi dă un răspuns ciu­dat, neprevăzut, „saugrenu“: e cinci coți de pânză de in, e o oca de orez, ori îi trage o palmă sau îl lovește cu pumnul în obraz.

De ce? Desigur pentru a-i trezi, a-i desăvârși.

Iisus procedează aidoma, numai că fiind o ființă divină și – în chip întrupat – un mare senior, răspunsul Lui (teologic egal) e nespus mai blând, mai elegant și mai armonios. Dar e la fel de neașteptat, de bizar, de uluitor.

Sărutul e tot un act de trezire, de trezire din iluziile istoriei, contingențelor, magiei. E o iluminare. E o trecere de la avidyā la vidyā. E o trezire, o chemare la realitate. Printr-un șoc.

Vălul magiei trebuie rupt printr-un efect de șoc: în practica zen prin pumnul maestrului, în creștinism prin sărutul lui Iisus. Nimic nu-l poate muia, șoca, scandaliza, ului (și deci trezi și tămădui) pe candidatul la inițiere decât palma ori pumnul maestrului; tot altfel, nimic nu-l putea șoca, adică trezi și ilumina (și vindeca) pe Inchizitor decât sărutul (pe gură) al Domnului.

Sărutându-l pe gură, Iisus îl scoate pe Marele Inchizitor din necunoașterea de sine și din iluzii și îl desvrăjește, îl iluminează (bodhi).

E, așadar, un act de jñāna. Acum, Marele Inchizitor, ca și Buddha, s-a trezit, s-a iluminat. Poate că, într-un anume fel, sărutul lui Iisus e un satori și mai „brutal” decât pumnul maestrului zen. În orice caz, procedeul e analog, sensul e identic, scopul e unul și același: a provoca o uimire cutremurătoare și trezitoare, singura capabilă a sfișia vălul maya, a dezveli impostura istoriei, a distruge vraja și a da: lumina, cunoașterea, pacea, dragostea. Aici cred eu că e marea deosebire: Iisus nu numai că trezește la realitate și iluminează (prin Cunoaștere) ci și produce un cutremur de intensitate maximă, izvoditor de ceva ce până la El nu a existat: lacrimi­le fericite ale înfrângerii, plânsul eliberator și pacificator și transfigurator al celui rănit de săgeata dulce și necruțătoare a dragostei (absolute) a lui Iisus.

(De altfel și cu Nicodim – Ioan, 3 – Domnul tot prin me­toda satori lucrează: îl uluiește pe bătrân spunându-i că trebuie să se nască încă o dată! Iar pe iudei îi năucește spunându-le că trebuie să-i bea sângele și să-i mănânce trupul.) Atenție la amănuntul (care nu-i amănunt): sărutul e dat pe gură, adică sub forma lui de maximă intimitate, pentru ca socul să fie și mai teribil, și mai electric, mai irezistibil. Întotdeauna Iisus lucrează cu măsuri extreme, de Blitz Krieg. Je ne sais pas si j’ai reussi à me faire comprendre.

Al tău, Nicu

PS: Despre cum se poate face Morții (teoria E.C.-N.S.), cred că e mai bine a vorbi, nu a scrie.


1979.03.31

Iubite Sergiule,

Rezum sfaturile utile pentru „le troisième age”:

Față de Hristos: frica (o frică teribilă), dragostea (o dragoste nebună), nădejdea (o nădejne nerațională).

Față de Moarte: curajul.

Față de boli, scârbe, neputințe și întregul jalnic cortegiu al „ticăloșiilor firii”: sfidarea, disprețul, îndîrjirea, calmul, eroismul.

Față de oameni: tăcerea (cât mai absolută), discreția, distanța; nici o confesiune, nici o văicăreală, nici un semn exterior al proceselor lăuntrice („Keeps the face”).

Față de mecanismul karmic viață-moarte: o resemnare covârșită de credința în Viața făgăduită de Hristos nouă.

Cu cele mai colegiale simțăminte,

Nicu


1979.06.18

Iubite Sergiule,

Problema lui Iuda mă obsedează de mult. Nu-s singurul. Am scris despre Iuda în Jurnalul Fericirii, respingând teoria exonerării de culpă a lui Iuda, susținută de mulți, printre care Ion Omescu și dramaturgul francez Paul Raynal. Cred că am discutat chestiunea și cu tine, ca și cu alții (mai ales în închisoare).

Am refuzat întotdeauna să-mi însușesc părerea după care Iuda – rol necesar în tragedia mântuirii – trebuie considerat ca lipsit de „vină”. Iată însă că aici, la Rohia, starețul mânăstirii – simplu țăran maramureșan însă excelent predicator, bun și harnic gospodar, iscusit exeget, om de treabă și spirit fără îngustime – mi-a expus o interpretare dintre cele mai apte a mă pune pe gânduri. Ea nu-l scoate pe Iuda din întuneric, punând totuși lucrurile la punct în mod, cred, judicios. Mai că aș spune că rezolvă problema asta grea.

Iată ce spune și cum argumentează starețul:

„Rolul” deținut de Iuda în iconomia divină a mântuirii era dinainte prevăzut, proorocit și necesar.

Ca atare, pentru acest rol ce i s-a atribuit, necesar, pro­orocit și prevăzut, Iuda nu poate fi osîndit.

Vorba cui știm noi: e clar. De ce totuși Iuda are parte de osîndă și de întuneric1? Pentru că, după ce și-a jucat rolul (prevăzut, proorocit și necesar), a reacționat cum nu trebuia. De început, a început bine: s-a căit, s-a dus la popi recunos-când că a greșit, a azvârlit banii. Bine a făcut. Apoi însă, în loc de a face ca Petru, de a plânge cu amar, s-a dus și s-a spânzurat. Și Petru păcătuise greu, foarte greu, dar și-a cerut – bărbătește (vorba potrivnicului lui Alecu) – iertare și s-a străduit (cu succes) să aibă parte de același sfârșit ca și Iisus (ba și l-a agravat, cerând să fie răstignit cu capul în jos). Iuda – spânzurându-se – a dovedit două lucruri: a) că nu crede în bunătatea lui Hristos (voința de a-i ierta), b) că nu crede în puterea lui Hristos (putința de a-i ierta).

Acesta e păcatul adevărat a lui Iuda; nu trădarea, nu vânzarea, de care nu-i răspunzător. Ci deznădejdea, reacția greșită. A reacționat prost la ce se întâmplase. Iar Sartre spune clar: nu importă ceea ce au făcut din noi, importă ceea ce am făcut noi din ceea ce au făcut (ei) din noi.

Fraza lui Sartre evidențiază tragica reacție greșită a lui Iuda. Dacă se ducea să se arunce la picioarele crucii și să-și ceară iertare și să plângă (lacrimile acestea ale lui Petru, care apar și în ochii tatălui de la Marcu 9, 24, sunt esențiale: ele dovedesc smerenia, acceptarea condiției umane, blândețea, nădejdea și pacea: sunt sfinte, sunt mângîietoare și salvatoare), Domnul desigur l-ar fi iertat. Iar dacă mai și se făcea luntre și punte (ca Petru) să-și ispășească fapta prin jertfă, era și el mântuit ca Petru (care, să nu uităm, săvârșise un păcat foarte grav: se lepădase!).

Interpretarea aceasta a starețului e perfect confirmată și explicitată de fraza lui Sartre. Iuda nu s-a priceput să facă, din ceea ce se făcuse din el, ceva onorabil. N-a avut curaj, s-a grăbit, n-a avut încredere în Hristos. Desigur că, trădîndu-L și vânzându-L, L-a jignit groaznic pe învățătorul și Prietenul lui. Mai teribil însă L-a jignit neavând încredere în El.

Pe scurt: pentru rol, e exonerat. Pentru libera reacție post-factum, e osîndit. Interpretarea mi se pare temeinică și soluția vrednică de luare aminte.

Viața mânăstirească, de altfel, ca și cea din închisori, e plină de surprize agreabile. Apar, de unde nu te aștepți, tot felul de tipuri umane profund respectabile, iar prinții și sfinții și eroii (fără titlu, fără diplomă, neștiuți, neluați în seamă) sunt mai mulți decât s-ar crede. Sunt și aici – vorba lui Vigny – servituti; dar grandoarea absolut pură e un vis al nostru necurat, e ispită diavolească, menită a ne îndepărta de binele posibil, o formă paroxistică a orgoliului, păcat principal și cu adevărat originar, original.

Din toată inima și din tot gândul, Nicu


1979.07.17

Iubite Sergiule,

Viața mănăstirească, desigur, e mai samuraică și, aș zice, mai sobră decât cea de pușcărie. Consolarea de a-ți povesti în fiece dimineață visele aici nu o ai. Nimănui prin gând nu i-ar trece să și le povestească și, mai vârtos, nimeni nu i le-ar asculta. N-ai cui te plânge, te văita, cui comunica durerile și bolile tale. Aici, prin definiție, nimeni nu-i bolnav. E ca în armată: bolnav ești numai când temperatura a depășit 39°, când ți-ai fracturat un os (important) ori când ți-ai pierdut cunoștința (pentru mai mult timp).

Nimeni nu te întreabă ce faci, cum o duci, cum îți merge. De fraze ca „Nu știu ce am. nu mă simt bine”, „Am o stare generală rea”, „Nu mi-s boii acasă” nici pomeneală: nici că se concep. Domnește – mare lucru! – cea mai desăvârșită discreție, nimeni nu te descoase, nu te compătimește, nu te sfătuiește. Nu se dau sfaturi, nu se pun întrebări!

Durerile, supărările, umilințele, nemulțumirile, necazurile, frământările, se înghit. Maul halten! e regula supremă.

E un regim auster, sobru, de izolare absolută. Mărturisirea se practică, scurt și dur, numai față de duhovnic și nu des. Ești presupus a-ți rezolva singur greutățile, a te descurca singur, a-ți afla mijlocul de a te suporta și a-ți duce viața.

Da, există libertatea de mișcare, nu ești bătut, înjurat, însă cred că – una peste alta – e mai sever ca-n închisoare. E mai puțin hîd, e mai puțin murdar și puturos, mâncarea nu-i cea de acolo, e – firește, desigur! – altceva, cu totul altceva, însă e un regim absolut samuraic: de strunire a sinelui, de severitate britanică față de trupul și cugetul tău, de stăpânire de sine fără cruțare, de strângere a pumnilor și a măselelor, de curaj neîncetat – militar. Mie-mi stârnește cea mai desăvârșită admirație.

Noi, însă, nefiind monahi, eu te pot întreba: cum stai cu sănătatea? și-ți dori: sănătate, spor la treabă, pace și bucurii.

Sărutări Dorinei. Cele bune maică-si, lui George și soției sale. E probabil să fiu în București în prima jumătate a lui august.

Din tot sufletul și cugetul,

Nicu


1979.11.03

Belgia

Dragii mei,

Atâta frumusețe, atâta rafinament, atâta confort, atâta discreție, atâta eleganță, atâta cultură, multitudinea aceasta a graiurilor, poligloția aceasta uluitoare, splendoarea slujbelor, splendoarea (amețitoare) între capela latină și basilica bizantină, între franco-latină și elino-slavonă, spectacolul unei naturi bogate șicalme în auriul și purpuriul toamnei clemente (deși spre rece), atâtea nenumărate cărți interesante și atrăgătoare ce se cer neapărat citite, atâtea ceremonii și ceremoniale, o libertate absolută (asociată unei rigori severe), atâta binevoitoare aparent indiferentă fervoare, atâta nobilă toleranță, o neîngrădită posibilitate de mișcare (vezi în scrisoarea către Alecu senzaționalul episod: La Malmèdy), farmecul de neînchipuit al slujbelor nocturne în biserica bizantină, mândrele intervenții (scurte) ale textelor latine în oficiile vernaculare, atâta măreție, oameni atât de diverși, de interesanți, de știutori, de informați, atâta caldă și reținută amabilitate, muzica (preclasică și clasică) alcătuind duminica și în zilele de sărbătoare fondul sonor al cinei, cufundarea aceasta într’o cu totul altă (ganz anders) lume a grației, evlaviei, culturii, politeței bogăției, libertății (toate sudate laolaltă), mă copleșesc parcă mai puternic decât anul trecut. Sunt Copleșit, cucerit, învins, emoționat. Ca și în închisoare, după botez, mă trezesc din somn: nu pot dormi de fericire, de uimire (mai ales) , de imposibilitatea de a crede că e adevărat, că eu sunt cel ce este aici, că Domnul Hristos – încă odată, o dată mai mult – mă copleșește cu bunătatea Sa, cu darurile Sale! (Pe mine, pe care firesc ar fi fost să nici nu mă fi văzut.)

Tremur (nițel de frig, căci nu se face foc) dar și de fericire.

Vă sărută 
al vostru
Nicu

Am citit în Irènikon niște texte senzaționale despre experiențele budiste ale unui francez în Thailanda.


1980.08.19

Rohia

„M’a auzit Dumnezeu; luat-a aminte glasul rugăciunii mele. Binecuvîntat este Dumnezeu, Care n’a depărtat rugăciunea mea și mila Lui de la mine.”

Ps. 65

Cu dragi salutări și urări de sănătate.
Nicu


1980.11.11

Iubite Sergiule,

Îți spuneam ieri că pentru mine cultura – ca și timpul, spațiul ori cauzalitatea în sistemul kantian – e un element aprioric. Ne este înnăscută, nu o dobândim; cunoaștem – genetic – o nevoie, o poftă de cultură așa cum ne mână setea, foamea… Apetitul pentru cultură și civilizație nu-i mai puțin categoric decât cel sexual.

Găsesc în minunata carte (da, minunată, superbă) L’epreuve du labyrinthe (îți mulțumesc din toată inima, tot sufletul și tot cugetul că mi-ai semnalat-o și împrumutat-o) aceste cuvinte ale lui Eliade, care vin în sprijinul meu. Dă-mi voie să ți le reamintesc: „La culture n’est pas une «superstructure», comme le pensent les marxistes: c’est la condition specifique de l’homme. On nepeut etre homme sans etre un etre de culture”. Admirabilă afirmație.

Cât privește civilizația – care-i esențialmente o entitate rațională – să nu pierdem din vedere instinctul pentru curățenie de care dau dovadă unele animale, și o pornire spre „orânduire”, specifică de la început omului. (Sf. Pavel a formulat o teologie: Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al neorânduielii). Personalitatea lui Eliade mi se revelează din ce în ce mai hotărâtoare, mai fascinantă.

Cât de fericit, de comble mă simt că-mi este dat să-i citesc, că mi-a zâmbit (fie doar câteva clipe) cu bunăvoință, că aparțin aceleiași configurații teritoriale ca el; că mă în­vrednicesc de îngăduitoarea, mărinimoasa, atenta-ți prietenie, dragul meu bun și admirabil prieten.

Ever yours, gratefully, lovingly, admiringly, Nicu


1982.04.20

Sf. Paști

Iubită Dorino,

N’am izbutit să te găsesc la telefon.

Îți spun deci astfel:

Hristos a înviat!

rugând pe Domnul să-ți dăruiască sănătate, liniște, putere și răbdare.

Eu unul mai rămân în București până și la începutul lunii viitoare. Operația a reușit, mă simt bine, dar e nevoie de o convalescență mai lungă.

Mi s’a schimbat nr. de telefon. Acum este: 16.10.34.

Cu toată prietenia, cu tot dragul, din toată inima și tot sufletul,

al tău
Nicu


1982.07.19

Iubită Dorino,

Sănătate, putere, răbdare și liniște să-ți dea Dumnezeu.

Cred că știi că mă rog pentru sufletul lui Sergiu și pentru binele tău.

Cu multă, caldă, devotată și recunoscătoare afecțiune,

al tău
Nicu

Kindle