Skip to content

Cuvânt înainte (Corespondență Sergiu Al-George)

Kindle

Dorina Al-George

Sergiu Al-George, coautorul acestui mic „roman epistolar” – desfășurat în paginile prezentului volum – apare în ipostaza lui fericită, (cu greu câștigată) aceea de a se găsi pe picior de egalitate cu corifeii indologiei (orientalisticii) mondiale.

Partenerii lui de dialog epistolar figurează, cu toții, ca vârfuri ale acestor discipline, formați în marile centre culturale și parcurgând treptele perfecționării lor în domeniu, conform normelor fundamentale consacrate în orice carieră universitară.

Sergiu Al-George nu a făcut parte din această fericită categorie. El era absolvent al unei facultăți de medicină și nu este nevoie să insist asupra acestei „opțiuni” care era singura posibilă în timp de război și nici nu pot trece ușor peste faptul că, deși silit de împrejurări să ajungă ,,de profesie medic”, a lăsat o urmă adâncă în activitatea lui medicală, asupra căreia voi insista mai jos.

Formarea și dezvoltarea lui de sanskritist-orientalist a fost un travaliu solitar fiindu-și sie însuși învățăcel cât și profesor. De fapt în vremuri de restriște oamenii (și Sergiu Al-George a aparținut acestei specii) își descoperă capacități și forțe de nebănuit, câștigând pariuri cu ei înșiși, practic imposibile.

În anul 1947, la 24 de ani când l-am cunoscut (eram colegi de internat în același spital) era deja un personaj ieșit din comun: luase examenul de internat în medicină printre primi zece (din 200 de candidați) iar persoana lui era însoțită de o legendă neobicinuită: aceea că, de la 17 ani învața sanskrita și avea deja studii în materie. Toate aceste calități făceau din el un fel de centru de atracție pentru noi, colegii lui, iar pe de altă parte exista o oarecare distanță pe care acest personaj „foarte ocupat” o afișa față de noi.

Persoana mea a câștigat „pariul” cu soarta captând atenția acestui coleg neobicinuit, grație unei calități cu care m-a înzestrat ma­ma natură: aceea de a-mi păstra cumpătul și chiar de a plusa în fața oricărui interlocutor valoros.

Și am devenit o pereche care nu știa atunci că intră intr-o viață peste măsură de plină. Și am petrecut împreună treizeci de ani, marcați de toate avatarurile (și puținele împliniri și momente fericite) legate de nemaipomenita istorie a acestor decenii, toate „nepereche”.

Sergiu Al-George începuse să studieze, singur, sanskrita și filosofia indiană de la 17 ani. Când ne-am cunoscut avea deja redactat un studiu cu titlul Le mythe de l’āt­man et la genèse de l’absolu dans la pensée indienne. Era o introducere directă în miezul fierbinte al acestei gândiri, o abordare a absolutului (nici mai mult nici mai puțin!).

Nu putea publica acest articol din cauza lipsei de hârtie (O tempora!). Tatăl meu, care era atunci șeful Depozitului de Hârtie, i-a furnizat necesarul de hârtie și articolul a fost publicat. Acesta a fost începutul existenței noastre comune, împărțită în permanență între medicină și indianistică, și care urma să sufere lovituri grele, de toate felurile.

În anul 1952 Sergiu Al-George a fost îndepărtat din postul de asistent la Clinica ORL și „lăsat pe liber”. Se reîncadrează ca medic ORL întâi la Corul Armatei apoi la Cabinetul medical al Operei.

Îndepărtarea din clinică, de fapt o traumă profesională, a fost convertită de el într-o specializare ad-hoc, aceea de laringolog, aș îndrăzni să spun de talie europeană.

Între 1953 și 1958 Sergiu Al-George a funcționat ca medic laringolog la Cabinetul medical al Operei, în acea perioadă în care marile voci ale marilor noștri cântăreți au înscris o pagină de aur.

El era pe de o parte bun prieten cu acei mari artiști iar pe de altă parte beneficia de o ocazie unică: aceea de a face o bună școală de laringologie având ca subiecți aceste voci cu suportul lor material, acele minunate „aparate vocale”. Îmi spunea adesea: ,,este o ocazie unică aceea de a urmări procesele fiziologice și patologice ale laringelui, înbolnăvirea și apoi modalitățile de vindecare pe aceste unicate vocale”.

Din acea perioadă au rezultat două realizări pe linie medicală, unice în epocă: realizarea numită Primul stroboscop mecanic românesc pentru investigarea laringelui, construit în întregime de mâna lui și brevetat în 1957 și în al doilea rând, redactarea primului Tratat de laringologie românesc intrat în Editura Medicală în 1958.

Aceasta a fost modalitatea prin care Sergiu Al-George a reușit să convertească o lovitură a sorții (îndepărtarea din clinică) într-o izbândă.

Tot în acea perioadă (1950-1958) lucrează intens sanskrită, tibetană, filosofie, lingvistică, indianistică, împreună cu bunul său prieten Arion Roșu. Este perioada de maturizare și acumulare a fondului de cunoștințe de filosofie și indianistică.

Concretizarea acestei perioade de muncă intensă este apariția a două importante articole în două mari reviste occidentale: la Paris apare în revista Arts asiatiques articolul Pūr­ṇa gha­ṭa et la symbolisme du vase dans l’Inde, iar la Berlin în Revista Institutului de Studii Orientale, articolul cu titlul: In­dri­ya et le sacrifice des prā­ṇa. Tot în 1957 Sergiu Al-George a devenit membru fondator al Asociației de Studii Orientale și a avut o comunicare importantă la Societatea de Studii Istorice și Filologice cu titlul Un manuscris tibetan în țara noastră și încă un articol cu titlul Le sujet grammatical chez Pā­ṇi­ni apărut în Studia et acta orientalia.

În 1958 predase editurilor atât Tratatul de Foniatrie cât și o traducere din rusă, Istoria Indiei.

Se poate spune că acea epocă a fost plină de speranțe (pe plan politic părea a se merge către o liberalizare) cât și una de prețioase realizări.

Tot acest eșafodaj, greu construit, s-a prăbușit odată cu arestarea din decembrie 1958 și implicarea în procesul Noica, soldat cu o condamnare, 201/21 martie 1960, la șapte ani închisoare corecțională, 4 ani interdicție și confiscarea averii pentru uneltire împotriva ordinii sociale (nu insist întrucât acest proces a fost intens mediatizat în ultimii ani).

A făcut cinci ani și șase luni de închisoare dintre care trei ani de muncă grea în lagărele din Balta Brăilei, cărând zece ore pe zi acele roabe-mormânt care i-au minat sănătatea.

A ieșit din închisoare în 1964, la marea amnistie, având o sănătate minată.

Pot să afirm, cu toată răspunderea, că dintre toți eliberații pe care i-am văzut atunci el era cel cu un facies și o expresie de cutremurătoare suferință, emaciat, încercănat, de o slăbiciune de nedescris (avea la ceafă două găuri de ambele părți ale coloanei cervicale), avea o intensitate a privirii aproape de nesuportat, iar durerea din privire nu i s-a mai șters aproape niciodată.

De altfel a fost și operat de două ori (pentru calculoză renală) în anul ce a urmat după ieșirea din închisoare.

Aș mai semnala un lucru: în lagărul de muncă din baltă a fost cel mai apropiat tovarăș de suferință al lui I.D. Sârbu; acesta îi pomenește numele în repetate rânduri în ultimele lui două romane apărute (și care au făcut senzație).

S-a reintegrat greu în viața cotidiană, atât în activitatea medicală cât și în cea de indianistică.

Anii care au urmat, între 1966 și 1981, au fost ani și de plenitudine creatoare dar și de efort neîntrerupt.

Între 1971-1973 a ținut un curs regulat de filosofie și civilizație indiană în calitate de lector extern la Facultatea de Limbi Orientale din București. A abordat probleme de semioză, lingvistică, sanskrită și tibetană, logică, comparatistică, medicină indiană și tibetană, filosofia limbajului, referiri la gramatica lui Pāṇini, în care era unul dintre principalii specialiști din lume. Acestea sunt marile teme pentru șase articole apărute în reviste din Paris, Roma, Berlin și București, cât și contribuții în analele congreselor din diverse capitale ale lumii. A participat la trei congrese, două în India și unul la Viena.

În 1971, într-un compendiu apărut la Editura Mouton-Paris figurează în text și în bibliografie alături de cei mai mari indianiști ai lumii.

Între 1971-1981 i-au apărut cele trei volume care l-au făcut cunoscut în țară.

Dintre toate aceste materiale a fost legat sufletește, aproape dureros, de Arhaic și Universal care s-a scris în condiții neînchipuit de grele și care cred că este opera lui capitală.

În ce privește corespondența, s-ar putea spune că se poate constitui într-un volum aparte; se întâlnesc în ea marile nume ale indianisticii mondiale: francezi, italieni, germani, americani, indieni, japonezi, cu semnături celebre, așa cum apar ele în compendiumul de față și asupra cărora cititorul își va face singur o idee.

Cred că nu este lipsit de interes faptul de a menționa câteva impresii personale în legătură cu relațiile nemijlocite pe care Sergiu Al-George le-a avut cu unii dintre semnatarii acestor scrisori și care au pășit pragul casei noastre (voi fi iertată că nu datez aceste întâlniri, ele fiind înregistrate fără dată calendaristică în memoria mea).

Voi începe cu Amita Bhose care nu figurează printre semnatarii de scrisori; relațiile noastre de prietenie cu aceasta au fost deosebit de importante și trebuie să o menționez printre cei mai asidui frecventatori ai casei noastre.

Vidya Niwas Miśra ne-a vizitat în repetate rânduri; era o personalitate copleșitoare și îmi amintesc cu emoție de jovialitatea și forța lui de comunicare. Îmi amintesc că, la prima sa vizită, având noi o oarecare informare asupra cutumelor culinare indiene, am pregătit un prânz vegetarian: o mâncare de bame și un ghiveci călugăresc gătite dumnezeește. La masă abia așteptam impresiile, dar oaspetele nostru a declarat că nu mănâncă decât legume crude, așa încât i-am servit câțiva morcovi cruzi și ardei grași iar noi ne-am regalat cu mâncărurile gătite.

Tot Vidya Miśra ne-a surprins cu o manifestare insolită (pentru noi): recitând, într-o melopee cântată, versuri din marile epopei indiene; au fost momente de maximă emoție, care se pare că au contribuit la o apropiere sufletească deosebită între acesta și Sergiu Al-George (și care traspare, evident, și din scrisori).

La polul opus acestei personalități debordante, se afla indianistul american Mac Linscott Ricketts, care ne-a vizitat și el în repetate rânduri; acesta avea o capacitate de comunicare mai puțin strălucitoare, dar poseda o forță de concentrare, urmându-și ideile cu o convingere care constituia baza de pornire a unor discuții nesfârșite cu interlocutorul său, Sergiu Al-George.

Ioan Petru Culianu (de la care nu s-au păstrat toate scrisorile) ne-a vizitat în repetate rânduri având nesfârșite discuții teoretice cu Sergiu Al-George și îmi amintesc bine ultima lui vizită, înainte de plecarea în Occident; am reținut, de la acea ultimă întrevedere un ton acut de neliniște și (poate) chiar teamă, care nu părea să aibe vreo contingență reală cu bucuria (teoretică) a unei
plecări.

Când am luat cunoștință de moartea tragică a acestuia, mi-am reamintit, cu emoție, de acea aură de neliniște care îl marca pe I.P. Culianu la plecarea lui din țară (și la care am fost martoră).

Și, acum, despre vizita Doamnei Maitraye Devi (în aceste rânduri nu pot face decât un scurt excurs asupra unor evenimente tratate mai pe larg într-o carte). În tot sejurul ei bucureștean, Maitraye Devi a fost invitata noastră în repetate rânduri. Venirea acestei doamne, eroina faimosului roman al lui Mircea Eliade a suscitat un interes deosebit la nivelul multora dintre cititorii autohtoni.

Și îmi amintesc încă de o vizită a unui orientalist japonez, al cărui nume nu mi-l amintesc. Acesta a venit însoțit de soția și fiica sa, ambele superbe frumuseți. Discuțiile au fost fierbinți, s-au schimbat fotografii, promisiuni de revedere etc. Acestea toate au rămas în suspensie, căci se petreceau cam la un an înainte de sfârșitul lui Sergiu Al-George când „timpul nu a mai avut răbdare”.

Voi încheia cu două citate dintr-un articol al lui Radu Bercea, Directorul Institutului de Studii Orientale, care poartă numele lui Sergiu Al-George. Articolul are ca titlu „Sergiu Al-George, o personalitate exemplară”:

Am afirmat că Sergiu Al-George a fost o personalitate exemplară; mă gândesc la o personalitate prin excelență armonioasă, dar care s-a format și s-a împlinit în condiții mai curând dizarmonice. În primul rând el a practicat, o viață întreagă, două profesii simultan – medic și indolog – cu tot ce simultaneitatea aceasta presupune ca efort suplimentar, ca risipă de energie, ca uzură […]. A avut contribuții remarcabile în domeniul foniatriei, ca și în cel al cercetării privind imunologia.

Ca indolog Sergiu Al-George a dobândit binemeritata recunoaștere a confraților din Occident și din India, studiile sale au fost publicate în periodice de prestigiu internațional; participarea sa la Conferința de Sanskrită de la Benares, în 1981, a reprezentat apogeul prestigiului său de indolog, apogeu căruia moartea i-a succedat cu rapiditate.

A depășit precaritatea instituțională și lipsa de tradiție academică a indologiei românești, devenind o autoritate recunoscută în lumea specialiștilor, a devenit deci un veritabil profesionist atunci când circumstanțele nu favorizau decât apariția diletanților – această reușită este a doua trăsătură aparte a straniei cariere a lui Sergiu Al-George.

Kindle
Published inDorina Al-George