Skip to content

Din lirica indiană

Kindle

– Nicolae Zberea (1908-1990) –

Câteva poezii ale lui Induprakash Pandey

Respirația dimineții

În căutarea unei lumi noi,
Pribegim prin cosmos,
Scotocim adâncimile oceanului… 
Dar, – nu!…
Greșim!
Odată cu respirația fiecărei dimineți,
Noi găsim, chiar aici, pe pământ,
O lume nouă!

O rază

Dacă, în viața mea s-ar ivi,
Numai o rază de bucurie,
Răspândită în lumina lunii,
În sclipirea stelelor,
În murmurul izvorului,
În neastâmpărul pârâului…
Atunci, – câtă fericire s-ar naște în mine,
Câte comori!…
Viața n-ar mai fi o vale a plângerii,
Iar eu, – eu m-aș regăsi pe mine,
Și, atunci, n-aș mai fi
Purtătorul năsăliilor mele,
Ci, aș putea să trăiesc,
Ca să mă dăruiesc
Și altora!!

Așteptare

În fiecare clipă,
Mi se pare
Că cineva vine…
Glasul pașilor,
Celui ce vine,
Parcă se oprește
În fața camerei mele…
Ciulesc urechile
Ca să aud soneria,
Îmi opresc respirația…
Soneria sună…
Dar… la ușa vecinului.
Sunetul ei, venind pe furiș,
Prin fereastra deschisă,
Mă răscolește…
Și cu cât drag
Am instalat soneria,
Crezând că cel ce va veni
Va suna…
Iar eu, sărind,
Îi voi deschide ușa larg,
Și, salutându-l cu bucurie,
Voi rosti minunatul vers din urdu:
„Vino, făptură dumnezeiască,
În casa mea sărăcăcioasă,
Nedemnă de tine”!
Dar, prilejul de a te vedea,
Nu vine…
Timpul trece, iar eu privesc
Pereții pustii ai casei!
Și uneori, mă întreb,
Ca să mă dumiresc:
„Pe cine am chemat,
Ca să-i ațintesc calea”?
Dar, rămân fără răspuns…
Deodată, însă, îmi vine un gând
Și iar mă întreb:
„Dacă tu vii numai când te chem,
Ce preț are venirea ta?
Oare îți sunt străin, ca să vii
Numai la chemarea mea?
Chemat fiind, la ce să-ți ațintesc calea?
Eu aștept numai pe acela,
Pe care nu l-am chemat niciodată!”

Corul

Oricui îi place să cânte,
Și cântecul său
Le este drag tuturor,
Și tuturor le este dragă suferința sa.
A nu cânta este un păcat,
Un blestem!
Da!!…
Unii cântă numai pentru ei
Și se bucură numai ei singuri;
Alții însă cântă
Răspândind bucuria, împărțind bucuria
Și altora…
Uneori se cântă în cor:
Vocile dulci coboară,
Vocile puternice urcă…
Oricum, corul este mai înălțător
Căci noi toți cântăm
Pentru cei mulți!

Urmașii maimuței

Sunt de acord:
Suntem urmași ai maimuței!
Dar nu suntem maimuțe,
Pentru că
Nu purtăm la piept copiii noștrii morți.
Dar cei care strâng la piept
Rămășițele vechi,
Care nu s-au dezbărat încă
De obiceiurile maimuțelor,
Aceia sunt sortiți pieirii,
Odată cu copiii lor morți.
    Dacă nu,
    E sigur că
    Nu se vor mai naște oameni,
    Cât timp se va învârti pământul.
    Atunci,
    Urmașii omului,
    Fără îndoială,
    Vor fi maimuțe.

Kindle