Skip to content

Educațiunea și instrucțiunea unui indian

Kindle

– Theodor Iordănescu (1874-1953) –

Una din problemele cele mai importante, de care depinde progresul statelor în organizațiunile actuale este educațiunea. Astăzi o întreagă știință caută mijloacele cele mai sigure pentru a forma generațiunile viitoare de care depinde desvoltarea unei țări. Şcoli higienice, înzestrate cu materialul didactic cel mai ales, mânuit de oameni cu pregătire specială sunt atâtea mijloace, cari nu tind de cât la scopul final adică la educațiune.

Dacă nouă ni se pare astăzi că am ajuns la oare care perfecțiune și ne mândrim când privim înapoi la predecesorii noștri, când însă studiem cu atențiune cultura veche, pe care se bazează cea nouă, vedem că a trăit un popor cu mii de ani înaintea noastră, care își reglementà acțiunile lui până în cele mai mici amănunte. Acest popor este cel Indian, care despărțindu-se de Europeni cel dintâi, ajunge prin migrațiuni continue până aproape în locurile ce ocupă astăzi. Acolo își aranjează el viața de stat, ca și viața socială, formulându-și legi fixe, cari prin caracterul lor religios, deveneau aplicabile în toată rigoarea lor.

Din această cauză poporul Indian este singuruldin toată seminția indogermană, care din timpuri foarte vechi și-a strâns obiceiurile în anumite scrieri, formând un gen de literatură care nu s’a desvoltat la alte popoare. În articolul de față mă voi sili să arăt cum se făcea școala în India cea veche, nu astăzi, când sub dominațiunea engleză, găsim școli și universități cu organizațiunea aproape europeană, pentru ca desnaționalizarea să se facă cât mai repede. De aceia mă voi ocupa de India fără englezi, cum ar zice Pierre Loti, așa cum ne o arată mulțimea textelor numite Grîhyasûtra (reguli casnice). Aceste cărți cari sunt niște manuale, conțin tot felul de prescripțiuni relative la ceremonii și sacrificii ce sunt necesare în viața Indianului, dela concepția lui până după moarte. În ele găsim o mulțime de obiceiuri și datine tratate foarte pe larg și care se referă la naștere, leuzie, prima hrană a copilului, darea numelui, tăierea părului, darea la școală, relațiunile între școlar și profesor, Brahmacarin (student în teologie) etc. Căsătoria ca și moartea sunt tratate foarte pe larg căci nicăeri superstițiunea, atunci ca și acum, nu se manifestă mai mult ca în aceste ocaziuni.

Cea mai însemnată ceremonie pare că era aceia când tânărul intra în școală. Este adevărat că întreaga cultură a Indianului era cea religioasă și se făcea pe lângă un brahman, după cum a tinerilor noștri din prima jumătate a secolului al XIX se făcea pe lângă dascălii bisericii. Ceremonia ce se făcea cu această ocaziune se numea Upanayana (conducere, învestitură) și avea loc după casta din care făcea parte. Astfel Brahmanul intra în școală când avea 8 ani, cel din casta cavalerilor (Kșatriya) când avea 11 ani și cei din clasa III (Vaisya) 12 ani. De oarece scrierile în această privință sunt numeroase ele nu coincid, ci unele, ca legile lui Manu (II 37), admit pentru darea la școală chiar anii 5, 6, 8, iar altele, date diferite cari ajung la anii 16, 22, 24. Negreșit că aceste date sunt calculate după numerile versurilor favorite divinităților protectoare. Anotimpul sau luna când trebue elevul să înceapă școala își are importanța sa și este diferit după castă. Astfel pentru Brahman primăvara este timpul cel mai proprice, pentru Kșatrya, vara și pentru Vaisya, toamna; celelalte caste nu mergeau la școală.

Ceremonia intrării în școală este descrisă cu numeroase amănunte de către scriitorii și comentatorii scrierilor ce aparțin Vedelor. Când elevul vine la școală, care este casa Brahmanului, Profesorul și elevul se așează înaintea altarului unul cu fața spre răsărit și altul cu fața la apus. Elevul este îmbrăcat în haine de sărbătoare, spălat curat, cu părul capului tuns, toate însă reglementate, până în cele mai mici amănunte după cărțile rituale, care nu lasă nimic să treacă cu vederea. Profesorul ia mâna elevului, pe care o duce împreună cu a sa la inimă, ca să arate că dorește să fie stăpân pe inima copilului, cum se vede din formula următoare, ce se zice cu această ocaziune: «Gândirea ta să urmeze pe a mea, să te bucuri de vorba mea din toată inima ta și Brîhaspati (zeul înțelepciunii Brahmanice) să te unească cu mine».

În partea de nord a altarului se găsesc obiectele necesare acestei consecrațiuni cari sunt: O piatră (numai după unii autori), un vestmânt nou, o piele, o centură, un baston și 21 bucăți de lemn. Fiecare din aceste obiecte sunt descrise amănunțit: din ce material să fie lucrate, ce mărime, cum să fie îmbrăcate, etc. – După face un sacrificiu de unt topit (âjya), profesorul dă ordin școlarului să pășească peste piatră cu cuvintele: „Calcă peste piatră și fii tare ca piatra”. Apoi urmează ceremonia mistică a îmbrăcării cu haina sfințită și a încingerii cu brâul, cu care se înconjură de 2-3 ori mijlocul și făcându-se 1, 2 sau 5 noduri. În murmurul versurilor mistice din Rigveda, școlarul este îmbrăcat cu blana de animal, după care urmează o libațiune de apă pe care o toarnă profesorul în mâinile școlarilor, precum și aruncarea în foc a unei ierbi sfinte. Într’o adorațiune profundă școlarul strânge focul pe altar și, punând lemne, invoacă pe Agni, zeul focului, cu cuvintele: „Lui Agni am adus foc, lui Agni cel mare, care cunoaște ființele. Tu, Agni, să crești prin acest lemn și noi prin rugăciune; amin (svâhâ). Mergând în jurul altarului se angajază următorul dialog între profesor și școlar: „Am venit ca să învăț, primește-mă. – Cum te chiamă? – Mă numesc N. – Daclară-te ca școlar. – Sunt școlar. – După porunca zeului Savitr, (zeul Soare, care deșteaptă gândurile omului), fii școlarul lui Brhaspati, fă-ți lucrul tău (aprinderea focului și aducerea apei), nu dormi ziua, abține-te a vorbi când pui lemne în foc”. Aceste prescripțiuni ne amintesc datoriile ucenicilor față de stăpânii acum câte-va decenii, ca o reminiscență a corporațiunilor din evul-mediu.

Astfel se dă școlarului posibilitatea de a începe să învețe, în care timp el păstrează o deplină castitate și se abține dela oarecare mâncări. Şcolarul este ca un renăscut, dvija (de două ori născut), cu nașterea fizică și spirituală, întocmai ca creștinul care se botează și renăscut, intră în turma credincioșilor. Dacă tânărul nu ar fi fost dat la școală, el era desprețuit de întreaga castă, nu i se permitea să sacrifice, nici să reciteze versuri vedice; el cădea din casta în care se afla. Dar și acest păcat se putea șterge prin o mulțime de sacrificii practice religioase și posturi.

Ceremonia ce am descris nu se găsește nicăiri in Rrgveda și nici o aluziune undeva, nu ne indică vreun punct de apropiere, ceia ce ne-ar aduce să credem că este o creațiune brahmanică de mai târziu. Cu toate acestea, la popoarele vecine și de aceiași origină cu Indienii, adică la Iranieni, când tânărul de 15 ani încins cu șnurul sfânt este primit în comunitatea lui Zoroastru (Geiger, Ostiranische Cultur 248), ne arată afinitatea cu upanayana indiană și că dacă nu o găsim in Rigveda nu însemnează că nu există. De altfel admisiunea unui tânăr printre oamenii formați aproape la toate popoarele, chiar cele mai înapoiate, se face cu oarecare ceremonii și liturghii mistice. La Creștini o reminiscență a acestor ceremonii este așa numita cofirmare catolică.

După cum strămoșii noștri aveau ca obiect de studiu ceaslovul și psaltirea, tot astfel și studentul Indian (Brahmacarin) avea ca obiect de studii Vedele și mai întâi de toate rugăciunea introductivă la fiecare lecțiune din Veda, Sâvitrì, prin care se invoacă Sâvitar (soarele), care deschide mintea omului. Numai această parte are trebuință de timp, care variază la autori, între 8 zile până la un an.

Ştiința era foarte prețuită la Indieni și nu odată este personificată cu zeitatea, căci întreaga știință era religioasă, de aceia ea nu este accesibilă oricui: «Zeița sfintei științe veni la Brahman și zise: Păstrează-mă, eu sunt comoara ta, nu mă da unui disprețuitor sau vreunui stricat, transmite-mă unuia care are comori, care este curat, care nu înșală și disprețuește» așa se exprimă, plin de adânc respect pentru știință, un imn vedic. De aceia considerațiunea brahmanică vine din știință, pe când a celorlalți din putere, bogăție, naștere. Nu cel care are părul alb trebue respectat, zice Manu (II 156), ci dacă cineva este chiar tânăr dar este cunoscător de Vede, acela este respectat chiar de zei. Cine a învățat Veda cu Anga, (membre, comentare etc.) acela este mare. Cine citește Veda necontenit acela capătă roade cum nu poate nici pământul să dea. Cine nu se ocupă cu știința este însă socotit ca un om de nimic și în legile lui Manu se zice: «Un om fără cultură este ca un copil, căci cei bătrâni zic mereu către cei inculți: «Copile» către un profesor însă spun «tată». Ca un elefant făcut din lemn, ca o antilopă făcută din piele, așa este un Brahman neînvățat, toți poartă numai numele.

Dacă astăzi la 25 sau 26 ani se poate terminà un ciclu de studii, la Brahman era mult mai greu să se poată reține atâtea imne ce se coprind numai în cele 3 mari colecțiuni de Vede. De aceia erau necesari 36 ani pentru cele 3 Vede, adică 12 ani pentru fiecare și dacă se studia și Atharvaveda, atunci era trebuință de 48 ani. (Hillebrandt, Ritual Litteratur. Vedische Opfer und Zauber 61). Brahmanul însă poate să învețe numai 2 Vede sau chiar numai una și atunci spune de la în­ceput, că nu se angajează pentru tot ciclul de studii.

În privința timpului când trebue să înceapă stu­diile sunt iarăși o mulțime de prescripțiuni. Astfel școala trebue să înceapă când a trecut căldura verei și când ploaea cea mult așteptată vine să răcorească câmpiile și vegetațiunea însetată, adică din Iulie până în Septembrie. Timpul de învățătură durează între 4 și 6 luni (după Așvalayana III 5.14.).

Şcoala se deschidea cu o serbare religioasă (Upâ karman) sau upâ karana (început, preparațiune) pentru ca să se închidă tot cu sacrificii și cu imne religioase, pe cari autorii le descriu cu toate amănuntele (ut-sarga lăsare, evacuare). Numărul școlarilor nu era mărginit, așa că textele ne vorbesc de unu, doi sau mai mulți școlari, după cum erà loc în casa brahmanului, totuși Pâraskara zice că profesorul [Guru] să sacrifice atâtea boabe de sezan câți școlari dorește să aibă.

Este interesant să vedem cum se face o lecțiune la un brahman indian.

Când se încep lecțiunile profesorul se așează la răsărit iar școlarii la dreapta lui. Nu trebue ca elevii să șadă în fața profesorului pe vreun scaun înalt sau cu picioarele desfăcute, sau rezimat, ci îmbrățișând picioarele profesorului îl roagă să înceapă cu cuvintele: «adîhhi bho, om» „Recită Domnule”. La care profesorul răspunde cu silaba sacră «om» (amin), cu care se încep și se sfârșesc rugăciunile, cu care se încep și se isprăvesc recitările himnelor vedice, cari deschide porțile cerului pentru profesor şi şcolar. Profesorul nu începe să reciteze versuri, ci mai întâi cuvinte izolate, apoi combinându-le explicându-le, intonându-le după reguli fonetice fixe, ajunge să întregească versul, iar şcolarii prin exerciții penibile ajung să le poată recita. Fiecare lecțiune după socotelile făcute s’ar compune din 120-180 de versuri, o cantitate destul de mare pentru şcolarii noştrii de azi cari au atâtea înlesniri.

Când lecțiunea se termină, şcolarii sărută din nou picioarele profesorului şi se depărtează. Lecțiunile nu trebue să fie deranjate de nimeni şi dacă vreunul face vreo greşeală apoi este pedepsit cu postirea timp de 3 zile, cu recitarea de rugăciuni şi daruri către brahman.

Vacanțele nu erau reglementate căci ele depindeau de o mulțime de circumstanțe ca: moarte sau naştere în familii, aratări naturale, stare sanitară etc. Când murea vreun membru al familii şcolarului, avea 12 zile vacanță, mai puțin însă absenta când muria vreun profesor, vre o rudă sau vreun coleg. La un popor unde superstițiunea era aşa de mare şi unde cele mai mici semne erau luate în seamă, căci era oprit chiar ca cineva să citească într’un cimitir, se oprea recitarea dacă se întâlnea o femee din clasa cea mai de jos (Sudra), sau când trecea vre un mort; cât despre moartea regelui ea era puțin observată căci se lua vacanță numai ziua când murià. La începutul şi sfârşitul fiecărui an de studiu era trei zile vacanță, tot asemenea când se isprăvia sau se începea o nouă colecțiune de imne vedice.

Fenomenele naturale aveau mare influență asupra acestor copii ai naturii, cari grupați în jurul altarului le observau cu cea mai mare atențiune. De aceia nu se învăța o zi dacă fulgera, tuna sau ploua într’un anotimp neploios, sau dacă fulgera în amurg. Negreșit că vârtejurile provocate de vânturi, cutremurile, furtunile, roşața cerului, curcubeul, cometele, cearcănile lunii sau soarelui, erau atâtea cauze prescrise de cărțile rituale, pentru care se recomandă repaus elevilor brahmani aşa că se compensa cu mult mulțimea sfinților şi ocaziunile noastre de sărbătoare.

De asemenea dacă printre şcolar şi profesor trece un câine, o pisică, un şarpe, o cioară, o broască, etc. nu se mai învață una până la trei zile. Nu mai menționez serbătorile lui Indra sau ale primăverei etc. cari erau celebrate în toată India deci şi de către şcolari, aşa că lesne se înțelege de ce brahmanii învațau aşa de încet.

Şcolarii brahmani, ca şi şcolarii noştrii, aveau nevoie să fie pedepsiți căci si ei călcau prescripțiunile regulamentului. Voi arata câteva din pedepsele curioase prescrise de Apastamba şi care sunt cam următoarele: Spaima, postul, baia în apa rece, gonirea din fața profesorului. Gautama [II 42] şi chiar Manu (VIII 299) recomandă ca în caz când aceste pedepse nu au succes, să se întrebuințeze bătaia cu un băț subțire şi tot Manu adaugă că trebue ca profesorul să fie moderat la lovituri, ca nu cumva să dea naştere la o intervenție a regelui.

Respectul şcolarilor față de profesor era foarte mare şi aproape nu se poate concepe în ziua de astăzi. Profesorul care se mai numia acarya (conducător) şi care învață pe Şcolar Veda, Kalpa, (ritual) şi Rahasyam [ştiința secretă, Upanişadele] trebue respectat mai mult decât tata şi mama, căci el este reprezentantul zeului Brahma pe pământ. Şcolarul trebue să salute nu numai pe profesor ca şi pe orice Brahman întâlneşte. Plin de respect, cu anumite cuvinte, cu anumită intonație trebue să salute pe profesor dimineața, când îl vede, sărutându-i picioarele. Când profesorul său este aproape el nu salută pe un alt profesor, nici nu-i iese întru întâmpinare. Şcolarul trebue să aibă acelaşi respect pentru persoana pe care profesorul o lasă în locul său, adică pentru învățătorul suplinitor.

Când profesorul stă jos şcolarul stă în picioare, când merge vine după el, nici prea departe nici prea aproape. Când profesorul are un loc mai nefavorabil ca şcolarul acesta să-l schimbe imediat. Nu trebue să vină în prezența profesorului cu ghete în picioare sau cu capul acoperit, sau ținând ceva în mână; de asemenea nu trebue să mănânce mult şi să aibă haine luxoase. Şcolarul trebue să se culce după ce s’o culca profesorul şi să se scoale înaintea lui, să se arate totdeauna gata de a executa un serviciu ordonat, să ajute pe profesor la îmbrăcat, la baie, etc.

Răspunsul ce dă profesorului să fie cuviincios, să nu i se spună la ureche, sau culcat, stând jos sau mâncând.

Profesorul la rândul său trebue să se silească ca să facă învățământul plăcut. Şcolarul trebue sfătuit cu blândețe şi să aibă către el aceiaşi atențiune ca față de propriul său fiu, împărtăşindu-i ştiința fără să-i ascundă ceva; de aceia profesorul nu trebue să întrebuințeze şcolarul pentru scopurile lui personale reținându-l de la studiu. Învățământul trebue să fie clar şi metodic, căci daca cineva întreabă lucru nepotrivit şi răspunsul va fi la fel. În fine şcolarul să fie modest de învățătura lui, să nu răspundă neîntrebat şi chiar dacă ştie ceva, să se facă ca şi cum n’ar şti, față cei streini.

În privința salariului ce primeşte profesorul pentru munca sa el este foarte diferit şi constă din lucruri în natură, după averea şcolarului: O vacă sau un cal, bucate sau legume erau darurile ce făceau aceşti copii ai naturii, profesorilor lor în mod discret, căci nu trebuiau să se laude la nimeni despre darurile ce au făcut. Dacă un şcolar absentează un an de la cursuri, atunci când se prezintă aduce profesorului ca dar o vacă sau turtă dulce.

Afară de acestea cărțile rituale ne dau amănunte asupra modului cum îşi procurau mâncarea şcolarii indieni. Mai întâi orice elev trebue să-şi agonisească hrana cerşind. Aşvalayana recomandă timpul pentru cerşit seara şi dimineața, (I. 22. 7) pe când Şankhayana după masă. Gobhila, Gautama şi alți arată şi persoanele de la care Brahmacarin poate să cerşească şi între ele intră, tatăl, mama, sora, mătuşa, oamenii recunoscuți prin dărnicia lor, brahmanii, etc. ceia ce însemnează că cerşitul era numai o formă rituală de împlinit.

Mâncarea cerşită era preparată de către şcolari şi după ce apunea soarele se aşeza masa şi mâncau împreună cu profesorul, după care tot şcolarii strângeau masa şi aruncau rămăşițele în foc sau în apă. La străbunii noştrii fărâmăturile de pâine se aruncau în foc ca să nu fie călcate.

Întreaga viață şcolărească era reglementată atât în şcoală cât şi afară din şcoală. Între alte prescripțiuni putem cita următoarele: Şcolarul nu trebue să se abată din drum şi chiar dacă plouă să nu se adăpostească sub acoperişuri. Şcolarii să nu umble pudrați, pieptănați, sau parfumați, să nu bea băuturi spirtoase. Nu trebue să poarte ghete în oraş nici să se îmbăeze pentru plăcere ci conform ritualului. Este interzis şcolarului să danseze, să cânte sau măcar să se uite la cei ce execută asemenea sporturi. În fața oricărui profesor şcolarul nu trebue să râdă, să scuipe, să caşte sau să trosnească din degete (Apastamba mai cu seamă are aceste prescripțiuni). Şcolarul nu trebue să chinuiască sau să omoare ființe viețuitoare etc. Mă opresc aci cu indicațiunile ce ni le dă scriitorii vedici asupra instrucțiunii, căci ele se complică din ce în ce şi se pierd în amănunțimi cari nu-şi au importanța de cât pentru specialişti.

Mai rămâne să descriu pe scurt actul final al instrucțiunei brahmanului, care se termină tot cu un ceremonial religios, care întrece în măreție şi solemnitate pe celelalte. Şi aci autorii, din cauză că sunt mulți, diferă în descriere, dar numai amănuntele nu sunt la fel fondul este acelaşi.

După ce Brahmacarin a căpătat cunoştințe suficiente, terminând învățătura unui ciclu de Vede sau a întregei colecțiuni, atunci se face o nouă ceremonie pentru plecarea elevului, care va deveni el însuşi Guru (Învățător).

Mai întâi o bae este necesară, de aceia şcolarul care termină se numeşte Snâtaka, adică cel ce s’a Îmbăiat după ce a terminat studiile. Într’o lună anume, care variază după diferiți autori, când profesorul crede că şcolarul său este stăpân pe materie, după ce a mers la bae cu elevul sau elevii săi, îl aşează pe o piele de taur.

Aci se face toaleta şcolarului, tăindu-se părul, unghiele şi spălându-i-se dinți etc. Resturile se amestecă cu diferite bucate şi se aruncă sau se îngroapă la rădăcina unui pom, sau se ard. Toate însemnele ca bastonul, centura sau chiar hainele de student sunt aruncate în apă. După aceia Snâtaka se îmbracă cu haine noi, spunând versuri religioase, își pune cercei, își cumpără umbrelă și ghete iar pe cap își așază un turban și o coroană. Parfumuri și mirosuri poate acum să întrebuințeze. Haine și podoabe identice se dau și profesorului iar dacă absolventul este sărac se va lăsa pe el și va da profesorului. Absolventul petrece restul zilei în singurătate până apar stelele și atunci urcându-se cu profesorul într’un car sau pe un elefant şi recitând versuri, se duc acasă, unde sunt aşteptați de prieteni cu diferite alimente între care intră şi mierea.

În cele arătate până aci nu am vorbit nimic despre modul cum citeau şi scriau indienii. În adevăr textele care nu uită nici cele mai mici amănunte, nu vorbesc nimic despre scriere, lucru însă nu pare curios fiindcă cele mai vechi opere literare nu presupun şi arta de a scri. La Indieni cele mai vechi scrieri, cari se presupun că ating cam 1500 de ani A. Ch. nu sunt propagate prin scris ci prin grai, aşa că arta scrierii este mult mai nouă şi după părerea paleografilor, ea este introdusă cam pe la 800 A. Ch. poate mai mult pentru trebuințe comerciale, de cât pentru cele literare. Este imposibil ca în viața călugărilor, care se găseşte descrisă în fiecare moment şi despre care ştim cum lucrau, cum se rugau, ce aveau în camere, etc. să nu găsim menționate şi uneltele lor de scris, sau manuscrisele după care citeau. Memoria juca un rol foarte important la indieni şi chiar atunci când cunoscură scrierea nu se grăbiră să-şi copieze literatura lor bogată căci pentru ei cuvântul şi nu scrisul era determinant. Chiar astăzi când Indienii cunosc de secole arta scrierii şi când avem nenumărate manuscrise din cari unele au oare care sfințenie şi azi când sunt societăți ce imprimă eftin cărți sanscrite, tot cuvântul este baza ştiinței. Nu din manuscrise sau din cărți învață brahmanul astăzi ştiința religioasă şi filosofică, ci din gura profesorului, tocmai ca acum 3000 de ani.

Textul scris serveşte ca un mijloc de amintire, dar nu are autoritate ci numai vorba maestrului are valoare, chiar operele poeților de azi nu sunt făcute pentru citit ci pentru recitat. Astfel dacă astăzi s’ar pierde toate manuscrisele şi textele literaturei sanscrite, această literatură nu ar dispărea după pământ, ci s’ar reconstitui cea mai mare parte, din memoria Rapsozilor şi a învățaților (Winternitz, Geschichte der Indischen Litteratur I 31). Chiar în opere de gramatică şi fonetică din sec II d. Ch. nu găsim nimic despre sunete scrise ci numai vorbite, aşa că toată terminologia gramaticală se bazează pe sunetele percepute cu auzul. De altfel era în interesul preoților ca operile literare să nu fie copiate, de oarece ei erau deținătorii literaturii vechi religioase şi cine doria să o poseadă, trebuia să vină în şcolile lor să o învețe, iar ei să fie ptătiți cu bogate daruri. Mai cu seamă se fereau ca învățăturile să nu ajungă să fie ştiute de castele spurcate, de aceia nici nu trebuia ca un Sudra să audă recităndu-se Vedele. În legile lui Gautama (XII 4. 6.) se zice: «dacă un Sudra ascultă Veda să i se astupe urechile cu smoală topită, dacă recită texte sfinte să i se tae limba…» Prin urmare toată această literatură Vedică bogată cum nu-şi poate cineva face idee şi care în secolul VIII A. Ch. era deja fixată, s’a propagat numai prin viu graiu. Chiar când exista scrierea care nu a început să fie întrebuințată decât cel mai de vreme prin sec. II, operile literare erau tot recitate. Existau cu sute de ani înainte sisteme filosofice şi religioase, diferite redacțiuni și recensiuni ale operilor, căci existau şi şcoli diferite în care se învăța din neam în neam numai din auzite. Astăzi există în multe părți ale Indiei gimnazii și universități în cari se conservă tradițiunea cât se poate mai apropiată de timpurile ce am descris, dar ca să ne putem face idee să ascultăm povestirea unui călător care este în acelaşi timp şi un sanscritist şi filosof de seamă. În genere nu se găsesc colegii sanscrite decât acolo unde dominațiunea engleză a lăsat un simulacru de independență şi unde câte un mahârâja, devotat stăpânilor englezi, se crede liber în țară supusă.

Astfel la Baroda (300 chilom. departe de Bombai) găsim un gimnaziu şi chiar o universitate sanscrită. Aci copiii încep să învețe sanscrită dela 11 ani. „Învățământul începe cu învățarea pe dinafară a cuvintelor şi gramaticii, prin urmare ca şi în cele mai vechi timpuri. Cele dintâi opere poetice ce se citesc sunt: Raghuvanşa, Kumârasambhava, Meghaduta, apoi dramele lui Kalidasa şi altele.

La universitate învățământul este repartizat pe specialități. Unii învață întreaga viață gramatica, literatura şi poetica pe când alții Astronomie, medicină, jurisprudență sau filosofie, toți învață însă după vechile manuale sanscrite. De aceia profesorii de astronomie cred că pământul stă nemişcat în mijloc şi toate se învârtesc în jurul lui, numai puțini îndrăznesc să-şi însuşiască sistemul lui Koperinc şi încă mai puțini îndrăznesc să mărturisească acest lucru.

«Când întrarăm în impozantele încăperi ale Colegiului, diferitele clase se strânseseră într’o sală cu profesorii lor. Furăm întimpinați cu poezii recitate în sanscrită, cari apoi mi se oferiră. Tot asemenea mi se îmânară programe cari coprindeau lecțiunile de învățat. Fui învitat să pun întrebări şi ca să nu supăr vre-o parte fui nevoit să întreb din toate studiile: gramatică, literatură, filosofie, etc. la care răspundeau şcolarii, şi când aceştia nu puteau, ajutau profesorii. Curios mi se părea că răspundeau numai şcolarii buni chiar când întrebam pe alții. Aci în Baroda ca şi în alte părți, şcolarii şi profesorii stau pe pământ cu picioarele încrucişate. Când scriu şcolarii țin caetul în mâna stângă şi condeiul în mâna dreaptă. Ei nu sprijină caetul decât cu palma şi când le oferi ceva să pună sub caet, refuză”. (Deussen: Erinnerungen an Indien, 51 sq).

Trebue ținut în seamă că limba sanscrită nu mai este limba vorbită, ci o limbă savantă, care se vorbeşte de către brahmani, dar, considerată ca o limbă religioasă, ea este învățată ori unde Indienii îşi formează şcoli. De altfel orice Indian are cunoştința limbei sanscrite şi o înțelege deşi cu mare greutate, chiar fără să o învețe. Se găsesc şi astăzi însă Brahmani, cari duc viața după principiile austere, aşa cum le recomandă operile lor de asceză. Astfel Bhaskarananda Svamin trăia gol într’o grădină din Benares și a intreprins editarea celor mai grele texte din Upanişade fiind considerat ca unul din cei mai însemnați pândiți (învățați).

Nu mai puțin însemnată este universitatea sanscrită din Benares întreținută de Maharaja din această localitate. Şi aci se predau ştiințele după manualele clasice sanscrite, fără să se intereseze de ştiința modernă. Negreşit că în această şcoală se vorbeşte numai sanscrita şi a păstrat caracterul național, de şi încăperi mari cu coridoare cari dau în grădină, formează o clădire impozantă. În aceiaşi clasă predau câte 2-3 profesori, căci fiecare îşi grupează studenții, cari nu sunt mai mulți de 6, în câte un colț, unde stau cu picioarele încrucişate şi turbanele pe cap, după ce şi-nu lăsat ghetele (papucii) la uşe, ascultând şi discutînd învățăturile adânci din operile clasice sanscrite. Toți vorbesc limba sanscrită cu atâta uşurință, că ai crede că este limba lor maternă. Profesorii numai rar se uită în cărți şi vorbesc ore întregi comentând opere grele ca Sânkhya-Kârika (o operă filosofică), Vedânta şi Upanişade.

Cultura aceasta bazată pe principii de bunătate şi dreptate face ca Indienii să rămână aceiaşi copii ai naturei şi să se prezinte în toată simplitatea prescrisă de religiunea lor. Tot cultura lor îi face să fie supuşi fără să se intereseze de cine îi stăpâneşte, căci ce-i pasă sufletului care caută cofundarea cu divinitate prin martirizarea corpului, de cei ce voesc exploatarea unor bogății, de care el nu are nevoie. Cultura indiană a rămas aceiaşi şi dacă oraşele mari au tot confortul european, sunt Principii indieni şi casta brahmanilor care nu sunt accesibili culturii europene de cât sporadic, căci prescripțiunile unei legi imutabile, nu permit ca un principe să călătorească în Europa şi să împrumute instituțiuni şi obiceiuri, cari i-ar aduce căderea în casta cea mai de jos (Sudra). Pe când nababii indieni (mahârâja) nu mai sunt acum, afară de rare excepțiuni, de cât oameni bogați, sau cari se ocupă cu literatura şi ştiința, fără să aibă şi talentul necesar, cea mai mare parte dintre Indieni duc o viață pioasă şi de sărăcie, ridicându-se însă la concepțiuni înalte de filosofie şi de misticism cum numai evul mediu creştin ne poate da o idee. Simplicity is the type of our life, zicea un învățat indian modern şi aceasta este caracteristica unui întreg popor, care de mii de ani trăeşte meditând probleme de morală şi filosofie, la care nu s’a ridicat un alt neam şi aceasta numai grație educației lui care bazată pe principii religioase severe, a rămas aceiaşi, – după atâtea mii de ani.

Această ne mai probează că educațiunea mergând în acord cu religiunea face ca popoarele să nu-şi piardă individualitatea ori prin câte nenorociri ar trece.

Kindle