Skip to content

„Femeia Cezarului” de Ion Luca (Teatrul Național Sf. Sava)

Kindle

– Ruxandra Oteteleșanu Urechia –

„Femeea Cezarului” este o piesă care prezintă o seamă de cusururi și o singură calitate: astfel i se poate reproșa că nu aduce o viziune nouă în teatru, că suferă de istoricism și că limba e învechită – fără parfum de vechime. Dela primele replici ne isbesc cuyinte ca: „înmiresmări”, „învolburări”, „năluciri” și altele de aceeași categorie. Are în schimb o calitate pe care n’am întâlnit-o decât la O’Neil și alții de talia lui: e „grandioasă”.

De unde impresia aceasta? Evident – piesa e lungă (unsprezece tablouri – ceeace echivalează cu 5 acte), ori un material bogat copleșește atunci când e bine susținut. Dar pentru aceasta în afară de caractere bine conturate și o intrigă mai trebuesc centre de interes, un mediu, o atmosferă – înfine idei. Evident, Ion Luca, în afară de cele 4 personagii principale: Evdochia, Pulcheria, Teodosie și Eufimia – aduce mediul plin de complicații politioo-teologice al Bizanțului, dar – așa după cum am observat în atâtea rânduri – nu acumularea de efecte creiază impresia dé monumental. Aceasta vine întotdeauna din simplitatea unor planuri mari, viguros tratate.

În „Femeea Cezarului” sunt acumulate efecte de tot felul, dar nu ele crează impresia de grandios, ci faptul că autorul a descoperit și utilizează filonul principal al dramaticului. Deaceia construcția piesei e bine închegată – fără goluri sau ornamente inutile. Fiecare element își are justificarea lui – chiar și o scenă comică – și se leagă organic de celelalte. Cum construește d. Ion Luca?

Evdochia, Femeea Cezarului – e deșteaptă, cultă, ambițioasă și umană în sensul cel mai bogat al cuvântului. Din complexitatea acestei naturi izvorăsc toate complicațiile. În timp ce împăratul Teodosie, soțul ei, luptă cu barbarii, – ea – îndrăgostită de Paulinus, așteaptă un copil și – ca să nu se descopere adulterul – nu-i rămâne decât să-1 omoare înainte de naștere. Cumnata ei Pulcheria e o puritană severă și ambițioasă. Caracter dintr’o bucată, nu poate înțelege și nu poate erta căderile inerente unei naturi complexe ca a Evdochiei. A intuit secretul și își strânge dovezile ca să-l dea pe față.

Teodosie se întoarce în Bizanț și trebue să dea întâietate – fie cultului Fecioarei – fie dogmei nestoriene, care considera că Maria din Nazaret nu e născătoare de Dumnezeu, pentrucă pruncul nu are suflet înainte de naștere. Din comoditate sufletească – pentru а-și absolvi crima de care e totuși conștientă, Evdochia aderă la nestorianism, – în timp ce Pulcheria adoptă cultul Fecioarei – mai conform naturii ei dar și din nevoia de a se împotrivi Evdochiei și a o verifica.

Împăratul – fire slabă – e hărțuit între dragostea de soră și aceea de soție – în consecință ezită între atitudinile spirituale încarnate de ele.

Dacă analizăm tema – e clar că aci conflictul nu vine din ciocnirea unor voinți sau din confruntarea pasiunilor. Evdochia e prea bogată sufletește ca să nu varieze necontenit, – iar Teodosie mult prea molatec ca să aibă voință. Dramatismul se realizează aci 1) dintr’un personagiu principal – eminamente dramatic – generator de situații dramatice prin însăși complexitatea structurii sale: Evdochia. 2) Din rezistența unui personagiu simplist construit – Pulcheria – care nu crează drama dar o condiționează – pentrucă voința protagonistului se isbește de fiecare dată de opoziția ei. În fine – 3) dintr’un mediu filtrant – o prismă care refractă, voința, și o deviază în așa fel încât să poată genera noi situații – acesta e Teodosie.

Dacă urmărim dramele care au rămas în istoria literaturii, vom vedea că acestea sunt elementele dramaticului – un isvor de situații dramatice – o rezistență și un mediu filtrant, (acesta poate fi un personagiu sau pur și simplu hazardul ca în Romeo și Julietta). Acolo unde lipsește rezistența și mediul filtrant – drama devine monologul interior al protagonistului (un exemplu edificator e „Cavalcada spre stele” a lui Yeats care e mai degrabă poem decât dramă), – acolo unde sunt numai conflicte de voință ori pasiuni (cum scrie la carte) piesa e schematică, – și când într’o dramă sunt mai multe personagii isvoare dramatice – piesa e lipsită de omogenitate.

Acestea sunt cele trei elemente din care a construit Shakespeare, Ibsen și O’Neil – așa construește Mihail Sorbul și Ion Luca (nu fac apropieri – nici nu caut similitudini – constat doar că d. Ion Luca lucrează pe linia рrinсіраlă a dramaticului). Hazard? Luciditate? Nu interesează – construcția e admirabilă.

Al doilea element isbitor în „Femeea Cezarului” e adâncirea psihologiei feminine așa cum pe drept observă d. Petru Comarnescu în studiul d-sale despre Ion Luca (Viața Românească). Rareori întâlnim în literatură un suflet mai bogat ca al Evdochiei. În genere, scriitorii, obsedați de enigma eternului feminin, conturează – fie o M-me Bovary fie un suflet viril ca Lavina. În literatura femenină, deficiența e și mai vădită. Mânate de un ascuns complex de inferioritate, scriitoarele – chiar cele mai bune (cu excepția Selmei Lagerlöff) excelează în creația unor eroine „admirabile” ca Susan a lui Pearl Buck sau Christine Lavransdatter a lui Sigrid Undset – în care autoarea se oglindește cu încântare – în timp ce alături de ele bărbații par niște biete ființe decolorate ori grosolane – pretexte de existență.

Evdochia însă e unic și grandios FEMEE.

Amantă caldă și soție înțelegătoare în acelaș timp, – împărăteasă demnă și curtezană intrigantă, cade și se depășește. Și-a, omorât copilul, dar își poartă singură neliniștile. Sunt prea grele ca să le împartă cu Paulinus, biet amorez pe care nu-l mai iubește când înțelege bunătatea lui Teodosie – dar e prea slab – Evdochia nu vrea să-l facă să sufere – comprimă totul în ea și desfășoară în jurul ei numai frumusețe și calm. Deabia când o întâlnește pe Eufimia, care s’a călugărit și-i vorbește de Fecioara Maria – are revelația maternității – a unui sens de creație.

„- Cine este Maria din Nazaret?” o întrebă Eufimia. „Nimic decât două cuvinte: fecioară și maică. În aceste două cuvinte stă femeia. Ce a fost viața Mariei din Nazaret dincolo de feciorie și mamă? Nu știm nimic. Nimeni nu ne-a păstrat vreo amintire. Era de prisos. Vrei să a înțelegi pe Fecioara Maria? Ascultă. Noi femeile râvnim dragostea. Dar pentru noi sfârșitul dragostei ce e? Sarcina ne urâțește, nașterea ne doare, pruncii ne cer trudă… Care este plata ostenelilor noastre? Banul sgârcit al plăcerii! Ban plătit înainte. Acest ban e alergarea noastră. Gândește-te la Fecioara Maria! I s’a cerut să nască. A primit. Fără banul plăcerii. Știi ce înseamnă asta într’o lume care culege plăcerea, numai plăcerea dar alungă nașterea? Iată cine este Maria din Nazaret. Gingășia, duioșia, lepădarea de sine – toată jertfa de care noi femeile suntem totuși în stare”.

E uimitor ce poate face convingerea chiar în artă și cât de valoros poate fi aci autenticul. Dintr’odată stilul înzorzonat, onctuos și retoric al d-lui Ion Luca se simplifică – atinge puritatea poetică a rugăciunii.

Evdochia a făcut o călătorie prin împărăție – poporul o admiră, onoarea ei de femee e salvată – l-a respins pe Paulinus și e oarecum împăcată cu ea. În Teodosie a întrezărit o blândețe care ar putea-o face să uite trecutul, o așteaptă în Bizanț, a clădit un palat nou pentru ea, Pulcheria o crede nevinovată și și-a cerut ertare, Evdochia a învins pe toate planurile – dar victoria e inutilă acum. Eufimia îi vorbește de Fecioara Maria și împărăteasa ascultă cu capul plecat. A înțeles cu o intensitate uimitoare mizeria ei omenească. Era în ea o dragoste pe care n’o putuse da întreagă lui Paulinus – o dragoste care l-ar fi copleșit chiar pe bunul Teodosie – și atunci când într’o ființă e atâta putere de iubire – devine păcat să mai iubești „оm” – ai dreptul numai s’o împarți oamenilor sau s’o întorci îndărăt în Dumnezeu. Și ce înseamnă Dumnezeu, deabia acum înțelege Evdochia. A mințit, a înșelat, a omorât și toate s’au dres, s’au acoperit mai bine decât spera. E copleșită de bunătatea aceasta nemeritată, care s’a revărsat asupra ei – nu-i poate decât să se convertească. Alaiul pornește la Bizanț, fără împărăteasă, – femeea Cezarului s’a călugărit.

Piesa e „un poem închinat femeii”, observă just d. Petru Comarnescu. Eu aș spune mai mult: „e un poem închinat Fecioarei” aceleia care e „toată jertfa de care noi femeile suntem în stare”, (tabloul XI).

Convertirea Evdochiei rezolvă conflictele și situațiile dramatice – prin tragic. În tragedia antică – omul își depășea destinul anulându-și ființa biologică, pentru a-l realiza; tragicul creștin anulează destinul, unind pe om cu Dumnezeu prin dragoste, – paralelismul e perfect. D. Ion Luca își rezolvă drama prin acest, tragic creștin.

E interesant de observat că în afară de Shakespeare care își omoară eroii cu indiferența naturii, – majoritatea dramaturgilor moderni rezolvă dramaticul prin tragic ca Strindberg și O’Neil.

Revenind la construcția piesei, trebue să subliniem energia autorului. Nu numai Evdochia și Pulcheria au viață – una ca isvor dramatic cealaltă ca rezistență, dar până și Teadosie dispune de oarecare adâncime umană – care îl salvează de ridicul. Un autor obișnuit l-ar fi redus la câteva ticuri – ar fi făcut din el un personaj pitoresc. D. Ion Luca ne-a dat un om slab, care încearcă să lupte, își regăsește pentru un timp echilibrul și iarăși se clatină în conflictul dintre cele două femei – a făcut din Teodosie un personaj dramatic.

În fine – până și un personaj secundar ca Eufimia, își trăește drama el – paralel cu acțiunea o determină și o rezolvă intervenind din afară ca destinul.

Abstracțiunile teologice sunt încarnate – dar nu asta le comunică energia ci faptul că autorul știe ce înseamnă să-ți dai adeziunea la o idee. Știe că cine aderă total la un crez – de orice natură ar fi – își schimbă prin aceasta cursul vieții. Autorul a înțeles că „a gândi” poate fi un mod de existență dramatic. Sunt idei cari pot declanșa drama și pot s’o rezolve – cum se întâmplă prin convertirea Evdochiei.

Abilitatea teatrală de care dispune Ion Luca – mă gândesc la finalul tabloului X când cortina se închide încet peste ultimile cuvinte ale lui Teodosie – abilitatea e aci consecință a forței dramatice care plasticizează materialul dinăuntru în afară.

Repet așa dar ceeace afirmam dela început: piesa are cusurul de a abuza de localizarea istorică, – stilul în care e scrisă o plasează cu câteva decenii în urmă și viziunea ei e curentă, – va rezista însă în repertoriul nostru clasic, datorită grandoarei construcției.

Dintre artiști menționăm în prim rând pe D-na Sorana Topa, care a interpretat rolul Eufimiei cu o simplitate și o nobleță neobișnuită la noi și a reușit să comunice în ultima scenă emoția momentului.

D. Brancomir este interpretul ideal pentru tragedie și dramă istorică. Statura și vocea îl indică pentru roluri cari cer prestanță și e probabil că d-sa și-a cultivat jocul de scenă în acest sens: gestul e larg și de o plasticitate neobișnuită, vocea gravă, mimica marcată ca pentru o sală de mari dimensiuni. Toate acestea conturează puternic rolul, creind personajul din contraste de alb și negru, dar au cusurul de a-l izola uneori din mediu și de a destrăma atmosfera.

Cred că jucând mai estompat – d-sa ar da posibilitatea regisorului să-l întrebuințeze și în alte roluri ceeace ar fi o experiență binevenită și pentru scenă și pentru d-sa.

D-na Maria Zimniceanu – ne-a dat dela început o Evdochie maturizată – nu a realizat toate nuanțele acestei naturi complexe – tocmai de aceea a mutilat rolul – a avut prestanță dar a fost lipsită de farmec.

D. Florin Scărlătescu – într’un rol mai deosebit decât cele interpretate până acum – a fost în mod simpatic – acelaș.

Ceilalți corecți.

Decorurile au fost create după două concepții deosebite. Greoaie atunci când vroiau să fie realiste (interiorul palatului și peisagiul dela Efes) au fost isbutit stilizate atunci când decorul era constituit dintr’un fond de perdele și un cadru de mozaic în stil bizantin. Personagiile erau frumos izolate pe fondul uniform de culoare densă care punea în valoare costumele. Din păcate acestea n’au fost întotdeauna bine armonizate, ori stilul permitea aceasta.

Femeea Cezarului rămâne un spectacol de substanță și merită să fie reluat oricând – e mai cu seamă o pildă de ceeace poate aduce un dramaturg iscusit pe scena noastră și o bună compensație pentru falsa originalitate cu care ne obișnuise scena Teatrului Național.


Universul Literar. Anul LIV, nr. 16-17, duminică 27 mai 1945, pp. 14-15.

Kindle