Skip to content

Iepurele și leul (Śukasaptati XL)

Kindle

– Theodor Iordănescu (1874-1953) –

Iarășĭ întrebă Prabhâvati (strălucita) pe papagal (dacă să meargă la întîlnire), însă acesta strigâ către dînsa: «Stăpînă, dacă tu poțĭ să-țĭ înlăturĭ moartea ca iepurașul care și-a omorît vrăjmașul, și dacă veĭ ști să întrebuințezĭ așa de strălucita în­țelepciune, poțĭ să te ducĭ». Atuncĭ zise Prabhâvati, curioasă să afle istoria: «Istorisește povestea cu iepurașul».

La acestea papagalul răspunse: «Ascultă tu, al căriĭ glas este o musică pentru urechĭ: «Era odată, într’o pădure Târakarâla, un leŭ cu numele Kutila. De oare ce acesta omora toate viețuitoarele, veniră toțĭ locuitoriĭ aceleĭ pădurĭ și ziseră leuluĭ, care avea o putere grozavă: «Doamne, rege al antilopelor, fiĭ milostiv lasă-ne și pe noĭ să trăim, căcĭ tu eștĭ stăpînitorul acesteĭ pădurĭ, iar noĭ, supușiĭ tăĭ. Tu omorĭ tot ce-țĭ iese în cale, chiar dacă ar fi treĭ saŭ patru animale, și, decĭ, purtarea ta este neauzită. Maĭ bine ar fi tu să staĭ în peșteră și în fiecare zi să vie la tine, de bună voie, cîte-un animal. Cu felul acesta și foamea ta îțĭ va fi potolită, iar noi nu vom peri toțĭ de-odată. După ce dobitoacele locuitoriĭ pădurilor, stabiliră această regulă, trăiră astfel de aicĭ înnainte. În fiecare zi se ducea cîte unul din ceĭ cari locuiau acolo la acel leŭ, după cum îĭ venia rîndul, și în acest chip trăiaŭ. Între acestea veni rîndul unuĭ iepuraș, cu numele Cakora… Acest iepuraș nu alergă cu grabă în apropierea (leuluĭ), la timpul meseĭ ci după ce trecu timpul de mîncare, se duse și el. Cînd leul îl văzu, copleșit de mînie, se ridicâ să se răpeadă asupra iepurașuluĭ.

Acum spune, o Prabhâvati, cum scăpă el de moarte, numaĭ prin el însușĭ?

Îndată ce Prabhâvati auzi cuvintele papagalului, fu în jude­cata eĭ de o pricepere vie, dar maĭ departe nu vorbi. Maĭ tîrziŭ întrebă ea pasărea, iar Papagalul răspunse: «Ascultă, Prabhâvati! Îndată ce iepurele ajunse în apropierea frunțiĭ și a coșuluĭ săŭ (falca mare ca un coș), începu să laude pe leŭ. Maiestate, domn al Zeilor, mare rege, ascultă un cuvînt și de la mine. Se maĭ găsește în inima ta vre-o mîndrie a neamuluĭ tău? Dacă maĭ aĭ o astfel de mîndrie, ascultă ce vreaŭ să-țĭ spun: Plecasem pentru prînzul tăŭ cînd, pe drum, un alt leŭ încercă șă mă prindă. Eŭ spuseiŭ numele tăŭ, dar turbatul începu să te înjure și să-țĭ arunce cuvinte de despreț. Fiindcă nu maĭ puteam răbda cum eraĭ batjocurit, am venit la tine și acum, Maiestate, poțĭ să hotărăștĭ». Astfel vorbi. Atuncĭ leul, a căruĭ mărire nu fusese maĭ înnainte nicĭ slăbită, nicĭ împărțită, și al căruĭ trup era acum mistuit de un foc lăuntric, zise iepurașuluĭ, voind să ajung lîngă acela: «Cine este vrăjmașul care lucrează ca mine, cît timp eŭ, stăpînul puternic al acesteĭ pădurĭ neînvins în mărire, veghez încă? Acum arată’mĭ drumul către acel făcător de rele. Eŭ, ființa cea maĭ înnaltă, cu adevărat, îl voiŭ face oaspe în casa peiriĭ». Şi, astfel, purtătorul de coamă ieși din peștera sa. De aicĭ vicleanul animal se duse zicînd mereŭ către prințul păduriĭ: «aicĭ, aicĭ», către un puț care nu avea apă multă, și zise: «Măria Ta, cel­lalt de frica ta a fugit și s’a ascuns în acest puț. Privește pe mișelul, care nu se maĭ cunoaște pe sine (de frică). Atuncĭ omorîtorul elefanților, apropiindu-se de puț și privind cu fața plecată, văzu înnăuntrul puțuluĭ icoana sa. Cînd leul văzu aceasta, lovi cu laba spre puț și scoase un răget. Din fundul puțuluĭ răsună însă ecoul. Peste măsură de supărat, sări atunci leul în puț și, sărind, purtătorul de ghiare în luptă îșĭ găsi moartea, iar toate dobitoacele începură să trăiască acolo mulțămite. Şi astfel ziceau:

«Cine are inteligență, are putere; dar de unde are să aibă prostul putere? Uitați-vă cum un leu, beat de trufie, îșĭ gă­sește moartea printr’un iepuraș.»

De aceia, o Prabhâvati, dacă ești capabilă de o inteligență așa de superioară, atuncĭ du-te la întîlnire.

Comentariu (de traducător).

Această poveste este tradusă din colecția Sukasaptati adecă Şeptezecĭ de poveștĭ ale unuĭ papagal, după ediția prietenuluĭ și profesoruluĭ mieŭ Richard Schmidt. Această colecție nu este așa de veche ca celelalte și nu poate trece peste secolul al XI-lea d. Hr. Cuprinsul acestor poveștĭ este motivat de următorul fapt: Un soț: pleacă în călătorie, pentru afacerĭ comerciale. Femeia sa este ademenită de un tînăr și voiește să se ducă la întîlnire de dragoste. Bărbatul a lăsat acasă două pă­sărĭ, și anume un sturz și un papagal, pe care femeia le con­sultă la întîmplarea eĭ. Sturzul este de la început contra pasuluĭ ce vrea să facă stăpînă sa, dar îșĭ găsește moartea. Papagalul, văzînd soarta tovarășuluĭ săŭ, se face că aprobă dorința stăpîneĭ, dar îĭ atrage atenția asupra diferitelor pericole. «Dacă poțĭ să scapĭ din primejdie saŭ încurcătură, cum a făcut cutare saŭ cutare», îĭ spune papagalul, «atuncĭ te poțĭ duce la întîlnire». Femeia cere să-ĭ povestească istoria, și papagalul se execută, dar, cînd ajunge la încurcătură, se oprește și întreabă pe stăpînă săĭ spună cum făcu ea saŭ el din poveste, ca să scape. Fe­meia nu poate să răspundă, și papagalul îĭ zice: «Dacă rămîĭ astăzĭ acasă, îțĭ voiŭ spune». Astfel trec șeptezecĭ de nopțĭ, pănă ce se întoarce bărbatul.

Sukasaptati introduce un noŭ element în povestirile simple ale Indienilor, anume eleganța expuneriĭ și un fel de prețiositate, care ni amintește povestirile galante ale evuluĭ mediu. Cele șeptezecĭ de poveștĭ, din care unele formează ciclurĭ, cele maĭ multe sînt galante, și se asamănă cu ale luĭ Boccaccio, ba unele parcă au și fost imitate de către nuvelistul italian, ceia ce ne face să credem că, la compunerea opereĭ sale, Boc­caccio cetise recensiunĭ arabe saŭ turceștĭ (Tûtînâmeh) a po­veștilor indiene. Astfel, ca să nu citez decît Ziua a VII-a din Boccaccio, găsim nuvele care reproduc exact poveștĭ din Sukasaptati, cum sînt No. 4 cu femeia care aruncă o piatră într’un puț = Súka 25; No. 9, pomul fermecat = Súka 37, saŭ No. 6, femeia cu doĭ amanțĭ = Súka 43, etc. De altfel, această colecție a fost reprodusă într’o mulțime de colecțiĭ în dialecte indiene, și cea maĭ importantă este cea din dialectul Marathi, editată tot de R. Schmidt. O mulțime de poveștĭ din Sukasaptati sînt luate din colecțiĭ maĭ vechĭ și se găsesc în Tantrâkhyâyika, Pâncatantra, Hitopadesa, Kathâsaritsâgara, etc. Chiar povestea tra­dusă de mine se găsește în toate acestea, și voiŭ reproduce măcar cîte ceva spre a se vedea deosebirea.

În Tantrâkhyâyika, I, 6, povestea începe cu versurile cu care termină în Sukasaptati: «Cine are minte are și putere», apoi Damanaka, unul din șacalĭ, povestește asttel:

«Într’o pădure trăia odată un leŭ mare, care făcea fără între­rupere o baie de sînge printre dobitoace. Atuncĭ veniră înnaintea luĭ toate dobitocele, cu inimĭ umilite, purtînd iarbă verde în gură (semnul supuneriĭ), îngenunchiară la pămînt și ziseră către regele dobitoacelor: «De ce face Domnul nostru fără nicĭun scop această distrugere a tuturor dobitoacelor, care o săĭ în­chidă cerul? Dacă noi vom fi distruse, îțĭ va lipsi și ție hrana, și paguba va fi de amîndouă părțile. Aibĭ milă de noĭ, și vom trimete Domnuluĭ nostru, pe rînd, cîte un dobitoc din fiecare neam». Propunerea fu primită, și în cursul timpuluĭ veni rîndul unuĭ iepuraș. Acesta, cînd primi porunca de la celelalte ani­male, cugeta în gîndul săŭ: «Aceasta însemnează să mă duc în gura morțiĭ, care mă va nimici. Ce poate fi, acum, potrivit pentru mine? Şi totușĭ ce este imposibil înțeleptuluĭ? Vreaŭ tocmaĭ ca, printr’o viclenie, să omor pe leŭ». Astfel lăsă el să treacă timpul de mîncare, și tocmaĭ atuncĭ se puse pe drum. Leul, avînd gîtlejul slăbit de foame, ochiĭ roșiĭ de mînie, bu­zele tremurînd, scrîșnind cumplit prin dințiĭĭ rînjițĭ, stîrnind groază cu figura luĭ și cu loviturile luĭ de coadă, strigă către iepuraș: «Ce poate face chiar cel maĭ supărat decît să iea viața celuĭ ce l-a supărat? De aceia, spune-mĭ de ce aĭ lăsat să treacă timpul meseĭ?». «Nu sînt eŭ de vină dacă am scăpat timpul mesei», răspunse iepurașul. «Cine te-a oprit?» zise Leul. Iepurele: «Un leŭ». Cînd leul auzi aceasta, strigâ, el, cu inima plină de mînie: «Trăiește aicĭ, în pădurea ocrotită de mine, un leŭ?» Iepurele zise: «Da, negreșit!». Atuncĭ leul se gîndi: «Ce folosește dacă-l omor pe acesta? Trebuie să-mi arăte pe rivalul mieŭ și, după ce-l voiŭ omorî, voiŭ mînca și pe acesta». De aceia zise iepureluĭ: «Arată-mĭ răpede pe mișel». Iepurele însă rîdea în înlăuntrul săŭ. și, luîndu-șĭ călăuze învățăturile în­țelepte ale luĭ Brhaspati și Usanas, care săĭ aducă folos, arătă leuluĭ un puț mare, frumos zidit din cărămidă, în care era o apă limpede, de mărimea a doĭ oamenĭ. De oare ce leul nu știa că există o imagine a corpuluĭŭ, îĭ aluneca mintea pe o cale rea și, gîndind că acea imagine este rivalul luĭ, se răpezi asuprăĭ, fără să stea la îndoială, și îșĭ găsi moartea din causa prostieĭ luĭ

În Pancatantra (textus simplicior, I, 8, textus ornatior, I, 7), povestea este mult maĭ complicată. Se arată numele dobitoacelor care vin la leŭ și care, prin o mulțime de versurĭ, se silesc să-l convingă să le mănînce pe rînd. Cînd iepurașul se duce la leŭ, trist de soarta ce-l așteaptă, pe drum găsește un puț (textus simplicior) și, uitîndu-se înnăuntru, îșĭ vede imaginea. Atuncĭ îĭ vine ideia că poate să păcălească pe leŭ și să-l omoare. După ce iepureleĭ spune o întreagă întîmplare, îĭ arată că cellalt leŭ locuiește într’o adevărată cetate, iar, cînd nu-l găsesc, iepurele îĭ spune că s’a ascuns de frică într’un puț. Resultatul este tot moartea leuluĭ și bucuria dobitoacelor.

În Hitopadesa (II, 8) avem aceiașĭ poveste, însă mult maĭ scurtă, întru cît și colecția este o prescurtare din Pancatantra.

În secolul al XII-lea după Hristos trăiesc doĭ poețĭ însemnațĭ Somadeva și Kșemendra, cari transcriseră în limba sanscrită colecțiile de poveștĭ existente în limbile poporale. Astfel, Kathasaritsâgara (o Mare în care curg torente de poveștĭ), numită și Brhat-katha (Marea-Poveste) cuprinde peste 40.000 de versuri și adună aproape toate colecțiile de poveștĭ cunoscute pe atunci, între care întră și Pancatantra. Opera luĭ Kșemendra, numită Brhatkathamanjari (Mare Mănunchiŭ de Poveștĭ), deși maĭ mică, cuprinde foarte multe părțĭ din Pancatantra. În amîndouă colecțiile se găsește și povestea leuluĭ cu iepurașul (Somadeva LX, 91; Kșemendra, XVI, 292).

După ce Pancatantra este tradusă încă din secolul al VI-lea după Hristos în limba persană medievală (pahlavi), maĭ tîrziŭ prin mijlocirea Arabilor și Sirienilor, pătrunde în Europa, prin recensiile luĭ Simion Seth și Ioan din Capua. Aceste două sînt traduse în toate limbile europene și aŭ fost cetite cu mult interes pănă în zilele noastre. Din Sukasaptati, un scriitor persan prelucrâ 52 de poveștĭ, prin secolul al XIII-lea după Hristos, supt titlu de Tutinameh (Cartea Papagaluluĭ), care cam în acelașĭ timp fu tradusă și în limba turcă și, astfel, se răspîndi în Europa. Ca o curiositate trebuie amintit că un Grec, Demetrios Galanos, care, în întâia jumătate a secoluluĭ trecut, fusese în India și învățase limba Brahmanilor, a tradus, între altele, și o parte din Sukasaptati supt titlul: Ψιττακού μυθολογίαι νυκτερινοί.

Prototipul acestor poveștĭ se află în legendele budiste, care se născură cu mult înnainte de Hristos, fiind concentrate în cartea legendelor budiste numită Jatakam (Renașteri). Astfel, povestea noastră are multă asămănare cu a XII-a Jatakam, cînd Buda se renăscuse într’o gazelă, și din care poveste voiŭ tra­duce o parte:

«Cînd Brahmadatta domnia în Benares, luă Bodhisattva (Buda Renăscut), în renașterea sa, forma unei gazele. Cînd pă­răsi trupul mameĭ sale, era de coloarea auruluĭ, ochiĭ ca niște pietre scumpe, coarnele ca argintul, iar botul roșu ca purpura, vîrful picioarelor parcă era făcut cu lac, iar coada ca a unuĭ yak (boŭ de India); în sfîrșit trupul săŭ era de mărimea unul mînz. El îșĭ avea reședința în pădure, încunjurat de 500 de gazele, și se numia Regele Nigrodha (Bananier). Nu departe de el locuia un alt rege al gazelelor, tot de coloarea auruluĭ și încunjurat de 500 de gazele, care se numia Sakha (Ramură).

În acel timp, regele din Benares era foarte lacom după vînătoarea de gazele, căcĭ fără carne nu mînca. De aceia aduna în fiecare zi pe oameniĭ din orașe și de la țară, împiedecîndu-ĭ în treburile lor, și se ducea la vînătoare. Oameniĭ se gîndiaŭ: «Acest rege ne împiedecă în treburĭ. De aceia ar trebuĭ să facem în parc o livadă, să aducem apă și să momim gazelele, apoi să închidem poarta și să le predăm regeluĭ». Astfel eĭ plantară în tot parcul iarbă bună de mîncat, aduseră apă acolo și construiră o poartă. Apoĭ, împreună cu orășeniĭ, cu ciocane și alte arme, se duseră în pădure după gazele. Fiindcă eĭ cre­deaŭ că pot prinde gazelele dacă le luaŭ la mijloc, încunjurară un loc ca de o Iojana (9 mile englezeștĭ) de întindere, în care se cuprindeaŭ turmele Nigrodha și Sakha. Cînd văzură tur­mele de gazele, loviră cu ciocanele în arborĭ, tufișurĭ și în pămînt, și scoaseră gazelele din locurile unde se aflaŭ; apoĭ, cu săbiile, lăncile, arcurile și alte arme, scoțînd chiote puternice, împinseră gazelele în parc. Atuncĭ închiseră poarta, se duseră la rege și ziseră: «Doamne! Dacă vă ducețĭ mereŭ la vînătoare, noĭ nu maĭ putem lucra nimic; de aceia noĭ am adus gazelele din pădure în parcul vostru: mîncați-le de acum să­nătoșĭ.» Eĭ îșĭ luară rămas-bun de la rege și se depărtară. Cînd regele auzi cuvintele lor, se duse în parcul săŭ și, văzînd pe cele două gazele ca aurul, li dărui viață. De aicĭ înnainte se ducea une orĭ regele însușĭ, omora o gazelă și o lua cu el; une orĭ venia bucătarul, omora o gazelă și o ducea cu el. Cînd însă gazelele vedeaŭ arcul, fugiaŭ cuprinse de frica morțiĭ, și, dacă primiaŭ două saŭ treĭ rănĭ, slăbiaŭ și muriaŭ. Turma veni și spuse aceasta luĭ Bodhisattva. Acesta chemă pe Sakha și vorbi cu el: «Dragul mieŭ, multe gazele pier degeaba. De oare ce tot trebuie să moară, de aicĭ înnainte gazelele să nu maĭ fie omorîte cu săgeata, ci trebuie să meargă la tăietor, făcînd un schimb regulat. Într’o zi să fie rîndul turmeĭ mele, în altă zi al turmeĭ tale. Gazela, însă pe care o cădea sorțul să se ducă singură la tăietor și să-șĭ pună capul pe el. În felul acesta, celelalte gazele nu vor maĭ fi rănite». Fiecare dădu aprobarea, zicînd: «bine!». De aicĭ înnainte, gazela pe care cădea sorțul se ducea singură la tăietor, îșĭ punea gîtul pe el și se culca jos. Atuncĭ venia bucătarul și o lua cu el.

Într’o zi căzu soarta pe o gazelă însărcinată din turma luĭ Sakha. Aceasta se duse la Sakha, și zise: «Doamne! Eŭ sînt însărcinată, și, dacă voiŭ naște, aŭ să fie două ființe la sorț; lasă să treacă acum sorțul de la mine». Acesta însă răspunse: «Nu pot să fac altfel cu soarta ta; tu știĭ ce-țĭ este hotărît, de aceia du-te». Fiindcă la aceasta nu găsi nicĭo ascultare, se duse la Bodhisattva și-ĭ povesti întîmplarea. Cînd acesta auzi cuvintele sale, zise: «Bine, du-te, eŭ voiŭ trece sorțul peste tine». Şi merse însușĭ, îșĭ plecă capul pe tăietor și se culcă pe el. Cînd bucătarul îl observă, se gîndi: «Regele gazelelor, care a obținut cruțarea, stă pe tăietor! Cu ce o fi vinovat?». Se duse răpede la rege și-ĭ spuse ce-a văzut. Regele se urcâ îndată în trăsură și veni cu suită mare. Cînd văzu pe Bodhi­sattva, zise: «Iubite rege al gazelelor, eŭ ți-am acordat ție grație, de ce dar staĭ acolo?». Bodhisattva însă răspunse: «O mare rege, o gazelă însărcinată, venind la mine, mi-a zis: «Lasă sorțul mieŭ să cadă asupra alteia», dar eŭ nu puteam să daŭ alteia suferința morțiĭ, de aceia îmĭ daŭ eŭ însumĭ viața pentru ea, primesc moartea, și de aceia m’am așezat aicĭ». Regele răs­punse: «Iubite rege al gazelelor care aĭ coloarea auruluĭ, nu am văzut printre oameni vreunul care să aibă răbdarea, prie­tenia și compătimirea ta; de aceia sînt foarte mulțămit de tine. Scoală, căcĭ îțĭ dăruiesc viața, ție și celeĭlalte gazele». La aceasta Bodhisattva vorbi: «Dacă aĭ cruțat pe doĭ, ce trebuie să facă ceĭlalțĭ, o principe al oamenilor?». «Şi lor li acord grația…».

În acest mod Bodhisattva reușește să capete grația pentru animale, păsărĭ și peștĭ. Maĭ departe legenda continuă și arată că gazelele, înmulțindu-se, încep să strice țarinele oamenilor, cari se plîng regeluĭ. Negrodha însă oprește pe gazele de la țarinele oamenilor, și, astfel, trăiesc într’o complectă armonie.

Cum se vede, începutul acesteĭ legende ni amintește înce­putul poveștiĭ din Sukasaptati. Dobitoacele vînate în grupă, văzînd că sînt distruse, se oferă să vie cîte una de bună voie, iar la urmă intervine grațierea. Decĭ teoria cea nouă, că aproape toate poveștile de maĭ tîrziŭ îșĭ aŭ originea în vechile legende budiste, se adeverește prin înmulțirea exemplelor de comparație.

Kindle