Skip to content

Introducere (Bhagavad-gītā)

Kindle

– Irineu Mihălcescu (1874-1948) –

Introducere

Cuvântul Bhagavad însemnează în limba sanscrită „Cel Prea Înalt” sau „Sublim”, iar Gita însemnează „cântec”. Amândouă la un loc însemnează dar „Cântecul celui Prea Înalt” sau „al celui Sublim”.

Cel Prea Înalt sau Sublim, căruia a fost închinat acest cântec este Vișnu, zeul mântuitor, în întruparea sa în persoana lui Krișna, sau a opta din cele zece avatare.

Bhagavad-Gita nu e operă de sine stătătoare, ci e numai un episod din celebra poemă epică Mahabharata, în care se descriu luptele fratricide dintre tribul Pandavilor și al Kuravilor, urmașii lui Barata, zeul lunii.

Subiectul Bhagavad-Gitei îl formează descrierea clipelor, când oștile învrăjbite stau față în față, gata de încăerare. Atunci Argiuna, căpetenia Pandavilor, fu cuprins de jale, privind la mulțimea vitejilor din ambele tabere protivnice și din cari mulți aveau să piară curând în luptă crâncenă. Acest gând muè inima bunului rege, care era gata să arunce armele, când conducătorul carului său de războiu, care nu era altul decât însuș zeul Krișna, îmbrăcat în trup omenesc, îi însuflă curaj de luptă și-l încredință, că biruința va fi de partea sa. Mai întâi o lungă cuvântare, după aceea arătarea slavei sale dumnezeești în toată plinătatea și grozăvia și apoi iarăș o cuvântare mai scurtă decât cea dintâi, dar destul de lungă, sunt mijloacele prin care zeul înflăcărează la luptă pe regescul muritor.

Cele două cuvântări sunt o disertație filosofică în care se împacă cele două sisteme de cugetare rivale, care s’au cristalizat cu vremea în două școli filosofice: sankya și yoga.

Cel dintâi susținea, că omul se mântuește prin cunoaștere, cel de al doilea că la mântuire se ajunge prin meditațiune.

În spiritul celui dintâi, Krișna spune lui Argiuna: Părerea de rău de cei morți, ca și de cei cari au să moară, nu este întemeiată, căci eu și tu și toți am existat totdeauna și vom exista deapururi. Precum în viață, omul trece prin diferite faze, ca: copilăria, tinerețea și bătrânețea, tot astfel trece și după moarte, căci murind, nu încetează de a mai fi, ci numai se îmbracă într’alt trup. Ceeace există cu adevărat, trebue să existe deapururi, iar ceeace nu există cu adevărat, nu există niciodată. Prin urmare, nimeni nu poate ucide pe altul, nici nu poate fi ucis. Sufletul se îmbracă cu un nou trup, cum se îmbracă trupul cu veșminte. Pentru celce se naște moartea este tot atât de sigură, ca și nașterea pentru celce moare. Nu plânge dar pe ceice au să moară, ci luptă, socotind deopotrivă plăcerea și durerea, câștigul și paguba, biruința și înfrângerea.

În spiritul celui de al doilea sistem, Krișna zice: Dacă cunoști această învățătură (yoga), ești liber de legăturile faptelor și orice lucru îți izbândește. Nici o piedică nu-ți poate sta în cale și numai puțin de vei fi pios în acest fel, scapi de mari primejdii și ești statornic, pe când cei cari se conduc de cuvântul Vedelor nu pot fi statornici, căci privesc întotdeauna la fructele faptelor. Vedele au deaface cu efectele celor trei însușiri ale lucrurilor, ființelor și faptelor (care sunt: bunătatea, activitatea și întunerecul). Tu fii mai presus de efectele celor trei însușiri, nu purta grijă de noi câștiguri nici de păstrarea a ceeace ai, ci fii concentrat asupra ta însuți. Numai fapta, nu și fructul ei, să-ți fie la inimă. Fii liber însă și de înclinarea spre nelucrare. Mai de pret, decât fapta este adâncirea sufletească. Activează dar în adâncire sufletească. Cine leapădă toate dorințele inimii și este mulțumit prin sine însuș, are suflet statornic. Cine nu se turbură în nefericire și nu dorește nici o bucurie și nu e stăpânit de frică și de mânie, este un înțelept cu suflet statornic. Sufletul unui om este statornic, dacă el își trage înapoi simțurile din fața oricărui lucru, cum își trage broasca țestoasă membrele sub carapace. Cine se ocupă de celece cad sub simțuri, simte înclinare spre ele, iar din înclinare se naște pofta, iar din poftă mânia, din mânie neputința de a deosebi bine lucrurile, din aceasta confuziunea memoriei, apoi pierderea rațiunii și în sfârșit complectă desordine. Dimpotrivă, cine se mișcă între lucrurile supuse simțurilor cu totul liber de ură și fără părtinire, dobândește liniște sau așa numita stare a lui Brahma, iar cine rămâne statornic în aceasta până la sfârșit, dobândește fericirea lui Brahma.

La întâmpinarea lui Argiuna, că, dacă adâncirea sufletească e mai de pret, decât fapta, pentru ce atunci îl îndeamnă la luptă, Krișna îi răspunde celece urmează și cu aceasta împacă cele două sisteme de cugetare potrivnice:

Sunt două feluri de adâncire sufletească sau de pietate ori de cucernicie: sub forma cunoștinței și sub forma faptei. Numai prin nelucrare nu ajunge nimeni la desăvârșire. Nimeni nu poate sta nici o clipă fără să facă ceva. Cine se abține dela fapte, dar gândește la cele sensuale, este un fățarnic. Dimpotrivă, cine-și stăpânește simțurile și lucrează desbrăcat de afecte, este cucernic. Acest fel de a lucra este mai bun decât nelucrarea. Fără să faci ceva nu ți-ai putea păstra nici măcar viața. Lucrează dar fără ură și fără părtinire. Renunțarea la fapte și faptele izvorâte din pietate duc la fericire. Cele de al doilea sunt mai de recomandat.

Care este adevărata cucernicie, cum o înțelege Krișna, o spune el mai departe astfel: Asupra mea cată să-ți îndrepți simțurile și cugetarea. În mine să rămâi și să lucrezi. Eu sunt Făcătorul și Nimicitorul lumii. Eu sunt gustul apei, lumina soarelui și a lunii, silaba sfântă a Vedelor, sunetul spațiului, vigoarea omului, mireasma pământului, strălucirea focului. Eu sunt viața tuturor ființelor și asceza asceților. Eu sunt sămânța veșnică a tuturor viețuitoarelor. Ființele, care sunt supuse însușirilor de bunătate, activitate și întunerec, sunt toate din mine și în mine, dar eu nu sunt în ele. Toate sunt înfășurate într’o amăgire dumnezeească, care purcede din cele trei însușiri. Numai cei care își iau refugiul la mine, scapă de această amăgire. Pe cel care mă prețuiește mai presus de orice, îl prețuiesc și eu la fel. Cine rămâne în mine, cunoaște pe Brahma. Cine moare cu gândul la mine, se contopește cu ființa mea. Deaceea, gândește-te la mine în fiece clipă. Ceilalți se întorc înapoi pe calea morții. Oricine jertfește altor zei, tot mie îmi jertfește, dar nu în forma cuvenită. Cine mă caută pe mine, chiar dacă ar fi născut din pântece de mamă prihănit, a aflat adevărata cale. Nu prin citirea Vedelor, ori prin pocăință, jertfe, sau prinoase ajunge cineva la mine, ci numai și numai prin adorarea mea. Așa numai poate fi cineva una cu mine. În acest spirit să-și împlinească fiecare datoriile și să aducă jertfe, dar fără să-și facă socoteli de vreun fel de câștig, fără ură și fără părtinire.

Acesta este fondul filosofic al Bhagavad-Gitei, căci povestirea, sau mai exact începutul povestirii luptelor dintre Pandavi și Kuravi, este numai un simplu prilej pentru desfășurarea acestui fond, care este făcută cu adevărată măestrie și într’o desăvârșită formă literară. Pentru aceste două escelente însușiri – de fond și de formă – Bhagavad-Gita este socotită ca o capodoperă a literaturii mondiale, ca cea mai frumoasă poemă filosofico-religioasă a bogatei literaturi indiene. Wilhelm de Humbold a numit-o chiar „cea mai frumoasă, poate chiar singura poemă cu adevărat filosofică din toate literaturile (cunoscute) ale lumii” și s’a crezut dator să mulțumească lui Dumnezeu că i-a dăruit atâtea zile, că a ajuns să citească și această poemă.

Misticii au găsit în ea și înțelesuri ascunse, de o adâncime rară, ceeace face ca Bhagavad-Gita să fie și una din capodoperile misticii mondiale.

În ce privește vechimea Bhagavad-Gitei, învățatul sanscritolog german Garbe – întemeindu-se pe constatarea de elemente eterogene nu destul de bine contopite în alcătuirea ei – coboară redacțiunea ei definitivă până în veacul II după Cristos, pe când filosoful și sanscritologul Deussen o pune între anii 500-200 înainte de Cristos.

În limbile europene, Bhagavad-Gita a fost tradusă întâia dată în limba stăpânitorilor Indiei, în englezește, de Wilkins, în 1785. Tot în englezește a mai fost tradusă după aceea de I.C. Thomson, în 1855, apoi de indianul Kashinat Trimbak Telang, în 1875 și 1822, și în fine de I. Davies, în 1882.

În franțuzește a fost tradusă de Languinais, în 1832, de Eugen Burnouf, în 1861, de Annie Besant et Bhagavan Bas, 1910 și de Em. Senart, în 1922.

În nemțește au tradus-o: C.R.S. Peiper, în 1834, I. Lorinser, în 1859, R. Boxberger, în 1870 Franz Hartmann, în 1892 și 1907 (cu adnotări mistice), R. Garbe, în 1895, Paul Deussen, în 1905 și 1911 și Leopold von Schröder, în 1922.

În românește a fost tradusă în anul 1926 de poetul D. Nanu, după o ediție populară a lui Burnouf. Traducerea de față este făcută după: Burnouf, Garbe, Deussen, Schröder și după Hartmann (în ce privește interpretarea mistică), iar notele explicative au fost luate și din diferiți alți autori. Țin să adaug că traducerea e gata de nouă ani, dar abia acum a putut fi dată la tipar. Fie ca ea să dea cititorului o cât mai exactă idee de ceeace este în original Bhagavad-Gita!

6 Januarie, 1932.

Kindle