Skip to content

Karl Gjellerup – un maestru al expresiei artistice a gândirii indiene

Kindle

– Nicolae Zberea (1908-1990) –

Anul acesta (1969) Societatea Schopenhaueriană comemorează pe doi dintre cei mai distinși membrii ai săi: Paul Deussen, ilustrul indolog, traducătorul Upaniṣadelor, fondatorul însuși al Societății și Karl Gjellerup, autorul renumitului roman Pelerinul Kamanita pentru care i s-a decernat, în 1917, premiul Nobel pentru literatură.

Operă de o originalitate și frumusețe cum foarte puține se află în întreaga literatură universală, Pelerinul Kamanita, ca și, de altfel, celelalte creații ale lui Gjellerup, a fost menit să reveleze publicului cititor apusean cugetarea și spiritul Indiei antice, într-un cadru cu totul nou, acela al literaturii artistice și al poeziei.

Poetul este întotdeauna mai aproape de inima cititorului decât savantul, chiar și atunci când ambii exprimă aceleași idei. De aceea, opera indianiștilor a fost încununată de un real succes abia în urma aportului artistic al lui Gjellerup. Tendința lui de a reda înțelepciunea indiană într-un cadru beletristic, în serviciul căreia poetul și-a pus întregul său talent, a fost subliniată de C. Grossman, care, în articolul său închinat lui Gjellerup, spune

Cercul oamenilor care pot să se ocupe de studii filosofice și să aprofundeze diferite doctrine, este întotdeauna, foarte restrâns. De aceea, abia când concepțiile filosofice universale fertilizează creierul și inima artistului și capătă o formă concretă, abia atunci ele încep să înrâurească totalitatea intelectualilor și să se extindă în cercuri din ce în ce mai largi. Un caz de acest fel l-a înregistrat în zilele noastre filosofia lui Schopenhauer și împreună cu ea, cugetarea antică indiană – a Upaniṣadelor și a buddhismului – prin răsunetul ce l-a avut premiul literar Nobel, decernat poetului german — danez.1)

Cunoașterea vieții lui Gjellerup varsă multă lumină asupra operei sale. Scriitorul s-a născut în Danemarca, la Roholte (Prastö-Bucht), la 2 iunie 1857. A fost fiu de preot și, după moartea tatălui său, a fost crescut de un unchi ce era, de asemenea, cleric. După ce și-a terminat studiile secundare, s-a ocupat cu teologia. În acest timp a fost foarte puternic influențat de evoluționismul englez și de materialismul lui Brandes. Cu toată educația religioasă și studiile sale teologice, a devenit liber cugetător și și-a creat o dispoziție potrivnică creștinismului, alimentată de aversiunea sa pentru dogmatismul exagerat al teologilor. Dar realismul naturalist nu l-a satisfăcut. În adâncul sufletului său de căutător al adevărului, a simțit din ce în ce mai mult platitudinea evoluționismului și filistinismului moralei naturaliste.

Întâmplător, Gjellerup a făcut cunoștință cu Berregaard, autodidact de o vastă cultură umanistă, cu care s-a împrietenit. Acesta, adânc pătruns de gândirea filosofică kantiană, l-a condus spre filosofia lui Schopenhauer, care i-a revoluționat din temelii concepțiile, l-a eliberat de mentalitatea realistă și l-a scos din impasul sufletesc, în care se afla. În romanul său Matur pentru viață, ce a fost recunoscut ca unul din cele mai bune romane pedagogice din câte s-au scris, Gjellerup a zugrăvit personalitatea fermecătoare a lui Berregaard, metamorfoza sa sufletească, precum și entuziasmul său pentru filosofia lui Schopenhauer. După cum Gjellerup însuși mărturisește, cunoașterea filosofiei schopenhaueriene a fost pentru el „evenimentul hotărâtor pentru viața și opera sa”. Ea i-a ridicat vălul Māyei de pe ochi și i-a dat înțelegerea adevărului mult căutat. El a cunoscut printr-însa filosofia indiană2), a fost iluminat de înțelepciunea Upaniṣadelor și tot printr-însa a devenit „matur pentru viață și pentru moarte”.

Anii următori i-a consacrat studiului Upaniṣadelor și buddhismului. Tocmai atunci apăruse traducerea clasică a scrierilor buddhiste a lui Hr. Neumann, care, în introducerea la Dhammapadam (Calea Adevărului) scria:

Ultimele decenii, ultimii ani, ne-au lămurit, în fine, cine a fost Buddha și care este învățătura sa. Poezia buddhismului, miezul său artistic, ne-a rămas însă tot o carte cu șapte peceți. Pentru a-l cunoaște, însă, în întregime, trebuie redată și această latură a sa… După ce învățații și-au făcut partea lor, acum trebuie să vină poetul să și-o facă pe a lui: scrierile pali îl așteaptă. Abia atunci doctrina lui Buddha va fi trezită la viață și adusă nouă.

Gjellerup simți acest apel adresat lui și se hotărî să-și consacre forțele și talentul său artistic în scopul indicat de Neumann. Astfel, în 1903, au apărut Focurile jertfei, în care Gjellerup a redat, sub forma unei legende, ideile fundamentale ale Upaniṣadelor. În 1916, cu prilejul întrunirii Societății Schopenhaueriene la Dresda, oraș în care Gjellerup s-a stabilit din 1892, un exemplar din Focurile jertfei, frumos legat și ornat, a fost oferit de către scriitor societății. În 1906, a apărut Pelerinul Kamanita, puțin mai târziu Soția desăvârșitului iar în 1915, Călători prin lume.

Pelerinul Kamanita este fără îndoială, opera sa capitală, cea care a întâlnit aprobarea entuziastă a tuturor indianiștilor. Prin această lucrare, autorul ridică hinduismului un adevărat monument de frumusețe și poezie. Deși acțiunea romanului se petrece în negura celor mai îndepărtate timpuri, viața, obiceiurile și concepțiile unei epoci atât de îndepărtate în spațiu și timp sunt redate cu atâta precizie și amănunt și întrețesute atât de iscusit în întreg cuprinsul povestirii, încât cititorul trăiește tot timpul realitatea iar romanul captivează de la început până la sfârșit. Descrierea dragostei lui Kamanita este plină de poezie, de raze de lună și miros de flori. Învățăturile lui Buddha sunt redate în cuvinte simple și într-o limbă plină de parfumul trecutului.

Peste tot, opera oglindește spiritul și gândirea indiană și este pătrunsă de eternul omenesc al aspirației metafizice după valori spirituale absolute, al năzuinței spre adevărul despre rostul vieții și spre perfecțiune morală. Ca și Faust, Kamanita este un căutător.

Zadarnic, însă, căută el sensul vieții și fericirea în agonisirea averilor, în plăceri, în căsnicie… Asemenea eroului lui Goethe, care visează clipa căreia să-i poată spune: „Rămâi, ești prea frumoasă!”, Kamanita tânjește în colțurile cele mai ascunse ale inimii sale, după „delicii supreme și fericire cerească”. După zbateri zadarnice, pătruns de iluzia plăcerilor și dezgustat de cotidianul vieții sale de bogat negustor, pornește în cele din urmă în lume, ca să caute răspuns la întrebările metafizice care-l frământă. „O pușcărie, un colț de murdărie este viața casnică și ca spațiul liber al cerului este călugăria călătoare”. Aflând despre Sublimul Buddha, pornește pe urmele lui, pentru ca, după lungi străduințe și peregrinări transcosmice, abia după ce pierde ultimele iluzii și primește doctrina învățătorului – pe care n-o acceptase de la început – să atingă, în sfârșit ținta călătoriei sale: eliberarea.

Miezul romanului îl constituie filosofia lui Buddha și Schopenhauer despre voință ca principiu suprem al existenței, despre suferință ca stare normală și inerentă a vieții, despre compasiune ca normă fundamentală a eticii și despre negarea de sine ca eliberare, sau, vorbind în limbaj buddhist, despre stingerea iluziei voinței de a trăi și oprirea roții veșnic în mișcare a reîncarnărilor.

Același fond filosofic îl are și piesa Soția desăvârșitului, care descrie călugărirea Yaśodharei, după ce ea se hotărăște să ia calea eliberării. „Cine nu este călător, cine nu este penitent? Călători prin lume suntem cu toții: aceasta nu este penitența” – iată tema celei de-a patra cărți, Călători prin lume. Lumea, saṃsāra, este locul unde ne facem educația spirituală, în decursul a nenumărate vieți (acesta este sensul adevărat al doctrinei reîncarnărilor), pentru ca, odată purificați de toate imperfecțiunile, să atingem desăvârșirea și împreună cu ea, eliberarea.

Cum foarte just observă C. Grossman, Gjellerup a reușit să rămână peste tot numai poet și a evitat să apară ca exeget. A scris doar articolul apologetic Schopenhauer în anii războiului, apoi câteva comentarii asupra lucrărilor lui Deussen și Oldenberg asupra Upaniṣadelor și buddhismului, precum și asupra unor lucrări ale lui Schopenhauer, în care se vădește un foarte fin analist al ideilor maestrului său.

„Liniștea și consolarea” ultimilor ani ai vieții sale au fost recitirea și meditația asupra operelor lui Schopenhauer și a Upaniṣadelor. În 1919, cu câteva luni înainte de a muri, a scris articolul Legătura mea cu Schopenhauer, în care a arătat cât de mult datorează marelui filosof și în care, pentru ultima dată, a exprimat maestrului nemărginita sa recunoștință pentru cel mai înalt bun spiritual, pe care nimeni altul nu i l-ar fi putut da: iluminarea metafizică. Prin viața și opera sa, Gjellerup a confirmat marele adevăr al lui Goethe: 

Pentru ca o filosofie să poată avea însemnătate pentru viață, ea trebuie iubită și trăită.


1)Articol apărut în Anuarul Societății Schopenhaueriene pe anul 1936. Societatea Schopenhaueriană a fost fondată în 1911, de Paul Deussen. În prezent, societatea își are sediul la Frankfurt pe Main, iar președintele ei este Arthur Hübscher.

2)E un lucru bine cunoscut că majoritatea intelectualilor occidentali au ajuns la gândirea antică indiană prin Schopenhauer, care a aruncat puntea spre gândirea indiană și ale cărui opere sunt pline de referințe la Vedānta și la scrierile buddhiste. Acesta a fost și cazul lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet român.

Kindle