Skip to content

III.292-298 – Sāvitrī & Satyavān

Kindle

– III.292 –

De demult trăia în Madras
Un prinț vrednic și cucernic,
Milostiv, plin de vîrtute
Și stăpân pe-ale lui pofte.

Pentru darurile sale
Orășenii și țeranii
Îl iubiau pe Așvapati,
Ce doria tuturor bine.

Cu răbdare trăia craiul;
Dar’, fiind bĕtrân de ḑile,
Nu avea nicio mlădiță
Și-’l cuprinse-o mare jale.

Vr’un copil sĕ dobândească,
Aspru jurămênt făcuse,
Sĕ-’și împuțineze hrana
Și a poftelor plăcere.

El pe ḑi mânca odată;
Dar’ de-o sută mii de feluri
Erau jertfele aduse
Lui Savitri, mândrul soare.

Și ’ntr’atâta pocăire
Optspreḑece ani de-a ’ntregul
A trăit bĕtrânul rege,
Pe Savitri ’nveselind-o.

Rĕsărind din focul jertfei
Ea trupesce ’i-s’arată –
Și ḑeița ’ndurătoare
Cuvêntează cătră rege.

Savitri

Traiul tĕu și stăpânirea
Poftei celei rĕsvrătite,
Și ’nchinarea ta ferbinte
Mĕ apropie de tine.

Deci un dor mărturisesce-’mi,
Și ’mplinit să-’ți fie, rege!
Dar’ din calea datoriei
Dorul tĕu sĕ nu s’abată.

Așvapati

Început-am pocăința,
Doar’ copíi ’mi se vor nasce;
Mulți copíi avè-voiu oare,
Sĕ-mi trăească ’ntr’înșii neamul?

Dacă-’mi ești tu milostivă
Dorul ăsta împlinesce-’l;
Căci bramanii ḑic, că este
Datorie sĕ fii tată.

Savitri

Cunosceam de multă vreme,
Că ’ți-e dor sĕ-ți veḑi urmașii,
Și de-aceia pentru tine
Eu m’am și rugat de Brama.

Și din vecĭnica sa milă,
El, cel nenăscut, o fată
Drăgălașe și cuminte
Îți va da’n curêndă vreme.

Dar’ mai mult tu nu poți cere;
Sĕ-’ți ajung’atâta milă!
Dup’a Tatălui voință
Veselă sosiiu cu scirea.

»Fie!« regele grăesce
Vesel mult de vestea bună
Și se mai rugà odată;
»De-ar venì cât mai degrabă!«

Și din ochi pierindu-’i ḑina,
El se ’ntoarse cătră casă,
Trăì vesel, cu dreptatea
Apĕrând poporul țerii.

Deci sfîrșindu-’și pocăirea
Malavi, fiind nevasta
Cea mai mare după vîrstă,
A simțit că-’i poartă rodul.

Ear’ al trupului rod dulce
A crescut în sinul mă-sii,
Cum în cerul de lumină
Cresce-a stelelor crăiasă.

Și la timp născù o fată
Cu ochi mari și plini de farmec;
Regele ’mplinì deci vesel
Toate sfintele-obiceiuri.

După ḑina, care-’i dase
Copilița ca rĕsplată,
Savitri au și numit-o
Tatăl ei și toți bramanii.

Ca ḑeița ’n arĕtare,
’Mi-’ți crescea domnița fată;
Și ea s’a făcut cu vremea
O fecioară prea frumoasă.

Și zărind pe fata de-aur
Sveltă ’n trup și lată ’n șolduri,
O credeai din cer căḑută,
Și pe ḑei, că-’i sûnt părinții.

Sĕmĕnând cu flori de lotus,
Lucia ’n flăcări de frumseță,
Totuși, ca ’n orbire, nimeni
N’o ceruse de nevastă.

Dar’ odat’, scăldându-’și capul
Și-aducênd ḑeilor jertfă,
Ea, cu florile rĕmase
La sublimu-’i tată merse.

Se ’nchinà pân’ la picioare,
Oferindu-’i flori, și sveltă
Și cu brațe ’ncrucișate
A stătut într’a lui față.

Vĕḑênd fata, că-’i în floare
Și ḑeesce-alcătuită
Și că nimeni n’o doresce,
Craiul nobil se ’ntristase.

»Fată-i timp să fii mireasă,
»Însĕ nimeni nu te cere
»Caută-’ți singură bărbatul,
»Ca să-’ți semene ’n virtute.

»După cine-’ți va fi pofta,
»Tu sĕ-’mi faci de scire, dragă,
»Chibzuind sĕ ’ți-’l dau ție;
»Deci alege-’l, cum ’ți-e dorul.

»Căci în cărțile dreptății
»Poruncitu-ni-au bramanii
»Ce voesc, prea scumpă fată,
»Sĕ-’ți împărțesc și ție.

»»Sĕ se ’nfrunte aspru tatăl,
»»Dacă fata nu-’și mărită,
»»Soțul earăș sĕ se ’nfrunte
»»De nu doarme la nevastă.

»»Vrednic de dojană-’i fiiul,
»»Care, dacă-’i moare tata,
»»De-a sa mamă vĕduvită
»»Nu ’ngrijesce apĕrând-o««.

»Deci aleargă, scumpă fată,
»Și-’ți alege tu bărbatul.
»Și fă tu, ca fără vină
»Sĕ pot sta cu ḑeii ’n față!«

Ḑise craiul și-a lui vorbă
Sfetnicii o țin că-’i bună;
Deci căutându-’i o suită
Ḑise fetei sĕ pornească.

Rușinoasă, la picioare
Se pleca cucernic fata
Și ’nsemnându-’și vorba ’n suflet
Ea’și căutà de cale grabnic.

Ea se puse ’n car de aur,
Și ’mpregiur avênd pe sfetnici,
A plecat în crânguri sfinte
La ’nțelepți, bĕtrâni sihaștri.

Salutând se ’nchină fata
La bĕtrânii venerabili,
Și pe rînd colindă toate
Sihăstriile de-acolo.

Dăruind comori la preoți
Unde-i loc sfințit de scaldă,
Fata craiului ’mi-’ți bate
Drumurile lungi din lume.


– III.293 –

Regele stătea odată
Cu un oaspe-al seu de vorbă,
Narada, ce chiar intrase
În palatul lui, în sală.

Eată, că din lungă cale,
Savitri cu albii sfetnici,
Înțelepții ei tovarĕși,
Tocmai se ’ntorsese-acasă.

Și zărindu-’l pe-al seu tată
Stând cu Narada de vorbă,
Preafrumoasa-’și pleacă capul,
Salutând păn’ la picioare.

Narada

Spune-’mi unde-a fost ea dusă
Și de unde-’ți vine fata?
Și de ce n’o dai soție
Vr’unui om, că-’i fata mare?

Așvapati

Tocmai din pricina asta
Ea plecase și se ’ntoarce;
Deci ascult-o, înțelepte,
Cine-’i va fi fost alesul.

Savitri, cu de-amĕruntul
Sĕ vorbesci, regele-’i ḑice,
Și-’i rĕspunde drăgălașa,
Par’că ḑeilor dă seamă.

Savitri

Stăpânea în țeara Salva
Un craiu bun și cu dreptate,
Ce-a orbit la bĕtrânețe,
Și-al lui nume-i Giumacena.

Înțeleptul, orbul rege
Este tatăl unui tinĕr;
Și-un vecin cu rĕutate
’L-a gonit din a lui țeară.

Ridicându-se și mama
Fiu-seu, au mers în codri
Amêndoi; și cuviosul
Rege s’a făcut sihastru.

Acel fiu, născut în lume,
Dar’ crescut la sihăstrie,
Este Satjavan, iubitul –
Lui doresc sĕ-’i fiu nevastă.

Narada

Vai, ce mare e greșala,
Ce-a făcut-o draga-’ți fată,
Ca-’și alese chiar pe-acesta
Fără sĕ-’l cunoască bine.

Mamă-sa și-al seu părinte
Grăiesc vecĭnic adevĕrul,
Și de-aceia toți bramanii
Satjavan ’i-au ḑis pe nume.

De copil iubia el caii
Și-’i făcea din lut copilul,
Și-’i mai zugrăvia ’n văpsele
Și-astfel îi mai ḑic Citrașva.

Așvapati

Narada, rĕspunde-’mi una:
Strălucit e și cu minte,
E viteaz și cu răbdare
Unicelul ăstui tată?

Narada

Strălucesce ca un soare,
Ca Brihaspati-i, cuminte,
E viteaz cum este Indra.
La răbdare-i ca pămêntul.

Așvapati

E cucernic, darnic este?
Și grăesce adevĕrul?
E frumos, e suflet mândru?
Și-i drăguț la ’nfățișare?

Narada

Ca și craiul Rantideva
El e darnic, bun de suflet,
Și ca Sivi-al lui Usinar
E cucernic, drept la vorbă.

Este nobil, ca Jajati
Și ca luna-i la vedere,
Ear’ frumseța lui întrece
Sigur pe-amêndoi Asvinii.

Așvapati

Dup’această zugrăvire,
E comoară de vîrtute,
Dar’ sĕ-’mi spui și ce cusururi
Bănuesci la el, sublime?

Narada

Drept grăind, e numai unul
În comoara-i de vîrtute,
Dar’ acest cusur nu are
Nici un leac pe-această lume.

Satjavan cusur nu are,
Decât numai următorul:
El își va-’mplinì vieața
Într’un an de aḑi încolo.

Așvapati

Du-te, Savitri, o du-te,
Și bărbat alege-ți pe-altul!
Căci cusurul lui e mare
În comoara-’i de vîrtute.

Narada, sublimul, prietin
Ḑeilor, îmi spune, dragă,
Că ’ntr’un an de aḑi încolo
I-se va sfîrșì vieața.

Savitri

Sorțile odat’ s’aruncă,
Fata se mărit’odată,
Și odată o dă tatăl,
Ear’ așa sĕ fie-i bine.

De-i bogat’-a lui vîrtute,
Ori de nu și de trăesce,
Ori de nu, alegi odată –
Și eu nu mai aleg altul!

Dacă-’i inima decisă
Și ’ți-ai spus cu vorba gândul
Trebuie ’mplinit și ’n faptă;
Eu de inim’asculta-voiu.

Narada

Nobil rege, hotărîtă
E voința fetei tale,
Și nimic nu va oprì-o
Datoria sĕ ’și-o facă.

Și fiindcă o vîrtute
Ca la Satjavan nu afli
La niciunul, sfatu-’mi este
Lui sĕ-i dai pe-a ta copilă.

Așvapati

Neclintit este cuvêntul
Și adevĕrat, ce-’l ḑiseși,
Vorba ta voiu și ’mplinì-o,
Căci tu, sfântule, ’mi-ești dascăl.

Narada

Fără nici o tulburare
Nunta fetei tale curgă;
Dar’ acum vĕ las, că-i vremea –
Și norocul sĕ v’ajute!

Și vorbind, ḑeescul crainic
Se ’nălțà mergênd la ceruri:
Și-apoi regele de nuntă
Începù sĕ se gătească.


– III.294 –

Și așa sosise vremea
Hotărîtă pentru nuntă,
Ear’ de nuntă pregătise
Craiul sculele de lipsă.

Și cetind semn bun din stele,
El plecà cu mândra-’i fată,
Luând preoții cu sine
Și luând pe toți bramanii.

Ear’ sosind în codrul, unde
Era pustnic Giumacena,
Ea și craiul și bramanii
S’au pornit spre sihăstrie.

Așvapati vede-acolo
Pe ’nțeleptul, orbul rege
Stând sub arborele Sala,
Așeḑat în iarba Cusa.

Dând binețe, cum e legea,
Înțeleptului sĕ-’i dee,
El cu vocea micșorată
Spune-apoi și cum îl chiamă.

Pustnicul, precum se cade,
Dat-au daruri, ca la oaspeți,
Și un loc și-apoi vorbiră:
»Ce pricini te-aduc pe-aice?«

Așvapati

Sfinte, veḑi, fecioara asta,
Savitri, îmi este fată;
Tu, cunoscător de datini,
Aș dorì s’o iai de noră!

Giumacena

Noi, de când perdui moșia,
Am trăit aici în codru,
Sĕvîrșind tot obiceiul
Pustnicilor fără pofte.

Cum sĕ fie ’n stare-o fată,
Vrednică sĕ stea ’n palaturi,
Într’a sihăstriei pace
Cu năcazuri sĕ trăească?

Așvapati

Bucuria ori durerea
Atîrnând de-averi ori lipsuri,
Eu și fiica mea iubită
Cântăritu-le-am cu vremea.

Și de-aceia vorba asta
E cu noi nepotrivită,
Căci un gând cu stăruință
Ne-a pornit spre tine, rege.

Celui-ce te-a vrut prieten
Tu nu poți sĕ-’i iai nădejdea;
Mie, ce-am venit cu dragosti,
Nu-’mi vei fi dușman dorinții.

Amĕndoi de-o samă sûntem,
Înțelepte craiu, de-aceia
Ia pe fata dela mine
Și-o dă fiu-tĕu nevastă.

Giumacena

Rege, vechiu îmi este dorul
Sĕ mĕ fac cu tine rudă,
Dar’ m’a stânjenit sfieala,
Că răpita țeara-’mi este.

Acel dor de multă vreme
Tăinuit în piept, acuma
’L-împlinesci venind tu însuți –
Și sosirea ta ’mi-e scumpă.

Și-au chiemat apoi din crânguri
Sfinte pe ’nțelepții pustnici;
Și părinții, după datini,
Nunta fiilor sĕrbară.

Dând Așvapati miresei
Zestre, câtă se cuvine,
Și lui Satjavan lăsând-o
S’a întors cu pace-acasă.

Fericiți erau și veseli,
Satjavan de-a sa femeie
Dăruită cu vîrtute,
Și nevastă-sa de dînsul.

Dar’ plecând al ei părinte
Savitri-’și desbracă haina
De mireasă, haine roșii
Și de papură făcêndu-’și.

Și purtându-se drăguță
Și slujind pe fiecare
Cu năravuri dulci, sfioase –
O’ndrăgiră toți degrabă.

Sănĕtatea soacrei sale
O ’ngrijia cu gingășie,
Ear’ evlavia, tăcerea
O făceau socrului dragă.

Și pe Satjavan ’l încântă
Cu vorbirea-’i drăgălașe
Cu iubirea ’n desmerdare
Tainică, și cu blândețea.

Dar’ cu toată fericirea
Savitri purta în pieptu-’i
Supĕrarea, ce-’i făcuse
Narada cu vorba-’i crudă.


– III.295 –

Mai aproape venind vremea,
Când era sĕ-’i moară soțul,
Savitri ’nșira la ḑile –
Pân’ au mai rĕmas chiar patru.

Ea jurà atunci sĕ-’și iee
Pocăință de trei ḑile;
Și-a zăcut ca înlemnită
Ḑiua, noaptea ținênd postul.

Auḑind de fapta-’i aspră,
S’a ’ngrijit bĕtrânul socru
Și mergênd, cu duioșie
Grăì norii sale astfel.

Giumacena

O, domniță, prea e aspru
Lucrul ce voiesci a-’l face,
Pentru tine e povară
Sĕ stai astfel, trei lungi ḑile.

Savitri

Tată, nu te da ’ntristării,
Împlinì-voiu jurămêntul,
Căci temeiul este mare,
De-am luat’o hotărîrea.

Giumacena

Nicidecum nu ’ți-oiu da sfatul,
Ca sĕ-’ți frângi tu jurămêntul;
Ba, sĕ ’mi-te ’ndemn se cade,
Tot ce juri sĕ fie faptă,

A grăit nobilul rege.
Și tăcênd și nemișcată
Savitri, ca o statue,
A stătut trei nopți, trei ḑile.

Însĕ noaptea cea din urmă
A trecut-o ’n mare jale,
Cugetând, că ’n ḑiua patra
Trebuia sĕ-’i moară soțul.

»Azi e ḑiua!« – Și ’nainte
De-a ieșì soarele ’n ceruri,
Focului jertfì, facêndu-’și
Datoria dimineții.

Ea părinților se ’nchină
Și bramanilor din șiruri,
Salutându-’i preasmerită,
Mânile punêndu-’și cruce.

Și ’n sentințele lor sfinte
Rĕspunḑênd la salutare
Toți sihastrii cuvêntează:
»Sĕ nu-’ți pierḑi în veci bărbatul«.

»Fire-ar astfel!« era dorul
Savitri-’i pierdută’n gânduri,
Ascultând urarea bună
Ce-’i făceau sihastrii prietini.

Cugetând tot la cuvêntul
Ḑis de Narada, sĕrmana
Savitri cu groaz’ așteaptă
Acel cias și vreme-aceia.

Dar’ atunci îi ḑice socrul:
»Împlinit-ai juruința,
Vremea prânḑului sosesce,
Hai, sĕ gusti un strop de hrană!«

Savitri

Aștept soarele s’apună
Și de se ’mplinesce doru-’mi,
Voiu mânca; ear’ gândul ăsta
Este tare ’n al meu suflet.

Dar’ abia sfîrșì cuvêntul,
Și-i venì bărbatul tinĕr,
Cu sĕcurea după umeri,
Ca sĕ taie lemne ’n codru.

Ea strigà atunci spre dînsul:
»Sĕ nu mergi în codru singur,
»Voiu venì și eu cu tine,
»Că voesc sĕ fim alături«.

Satjavan

N’ai mai fost de loc în codru,
Căci e foarte grea cărarea,
Și acum, de post slăbită,
Cum sĕ poți venì cu mine?

Savitri

Eu nu sûnt de post slăbită,
Și nu simt nici oboseala,
Am putere sĕ-’mi port trupul –
Satjavan, ia-mĕ cu tine!

Satjavan

Dacă-’ți poți purta trupșorul,
Bucuros îți fac pe voe;
Dar’ întreabă și părinții,
Ca sĕ nu am nici o vină.

Și ’ntorcându-se spre socri
Ḑise nora cea smerită:
»Soțul meu se duce ’n codru
»Sĕ ni-aducă lemn și fructe.

»Dar’ fiindcă despărțirea
»Nu-i de suferit, aș merge
»Eu cu el, dacă-’mi dă voe
»Bunul socru, mama soacră.

»Lemnele sûnt pentru jertfă;
»Dacă alt’ar fi pricina
»Mersului, fără sfieală
»’I-aș da sfatul sĕ nu meargă.

»Mai un an, din sihăstrie
»N’am eșit eu nici-odată,
»Dar’ aș vrè sĕ vĕd acuma
»Codrul strălucind în floare«.

Giumacena

Decând tată-seu ’mi-aduse
Pe domnița lui de noră,
Pentru niciun dor, îmi pare,
Savitri n’a pus o vorbă.

Așadar’ sĕ-’i facem voea,
Pentru care aḑi se roagă,
Însĕ, fata mea, aibi grijă
Sĕ nu rătăcesci pe drumuri.

Și cu voea amênduror
A plecat nevasta scumpă
Cu bărbatul, zimbind vesel,
Dar’ cu supĕrarea ’n suflet.

Și mulți codri de minune,
Pe sub cari păunul strigă,
Și copaci cu multă floare
Și părae ca cristalul.

A vĕḑut cu ochi-’i mândrii
Pe când Satjavan, bărbatul,
Tot mergênd cu vorba dulce
Îi ḑicea: »Veḑi icĭ, veḑi colo!«.

Înainte-’și însĕ vecĭnic
Ea vedea pe soțul, bietul,
Și-’i părea, că mort și este
Când la Narada-’i sta gândul.

Și cu pași domoli ea merge
Dar’ cu inima grea, frântă,
După soțul ei, ear’ gândul
’I-e la ciasul despărțirii.


– III.296 –

Cu nevasta tot alături
Satjavan culese fructe,
Coșul seu cu vîrf umplêndu-’l;
Și ’ncepù sĕ taie lemne.

Cum tăia lovind puternic,
Trupu-’i se făcù tot apă –
Eată-’l, că trudit el este
Și la cap simte-o durere.

Obosit venì la scumpa
Lui soție, cuvêntându-’i:
»Savitri, îmi arde trupul,
»Inima-’mi deasemeni arde!

»Nu mĕ simt, iubito, bine,
»Și doresc sĕ dorm o leacă;
»’Mi-s’a dus puterea dragă,
»De mĕ clatin din picioare«.

Venind grabnic, spriginindu-’l,
Savitri s’așeaḑă ’n iarbă,
Blând pe-al pieptului seu mijloc
Odichnindu-’i capul tinĕr.

Savitrii în minte-’i vine,
Ce-a ḑis Narada prorocul,
Și gândì: »Sosit-a ceasul
»Și clipita cea din urmă«.

Și-un bărbat în haine roșii
Chiar venia tot mai aproape,
Purtând pletele-’și bogate,
Strălucind ca mândrul soare.

Galbenă și ’nchisă-’i pielea,
Arḑĕtori și roși-’s ochii,
Și ținênd frânghia ’n mână,
Drept la Satjavan se uită.

Savitri, vĕḑêndu-’l, puse
Capul soțului pe glie,
Se ’nalță și ’ncrucișindu-’și
Mânile, cu spaimă ḑise:

»Eu te cred un ḑeu, căci altfel
»Tu cu oamenii nu semeni,
»Dar’ fiind ḑeu bun, tu spune-’mi,
»Cine ești și ce ’ți-e voea?«

Iama

Soțului păstrezi credința
Și vieața ta-’i curată,
Și de-aceea ’ți-oi și spune:
Eată eu sûnt ḑeul morții.

S’a sfîrșit vieața scumpă
A lui Satjavan, și Iama,
A sosit legat sĕ-’l ducă
Pe-acest bun cocon de rege.

Savitri

Dar’ se ḑice, că slujbașii
Ți-’i trimiți sĕ ia pe oameni;
De ce, domn al fericirii,
Ai venit la noi chiar însuți?

Iama

El e mândru, cu dreptate
Și bogat de-ori ce vîrtute;
E prea bun, sĕ-’l ia slujbașii
Și de-aceea ’l duc eu însumi.«

Și din trup sufletu-’i scoase,
Mare numai cât un deget,
Eară sufletul ’i-’l leagă
Strîns și strașnic cu frânghia.

Palid, mort, fără suflare
Și frumseță, zăcea trupul;
Și spre Sud se ’ntoarse Iama
Ducênd sufletul cu sine.

Savitri, mult încercata,
Nobila și amărîta,
Cuvioasa, credincioasa,
După Iama calcă mută.

Iama

Savitri, te ’ntoarce, pleacă!
Slujba morților o ține;
Ai venit destulă cale,
Să petreci pe rĕposatul.

Savitri

Unde-’mi duce pe bărbatul
Sau și unde singur merge,
Vecnĭcă ’mi-i datoria
Sĕ merg și eu pretutindeni.

Pocăința mea, iubirea
Pentru el, ori a ta milă,
Ar putè doar’ sĕ te-’ndemne
Sĕ mĕ lași sĕ viu cu dînsul.

Căci s’a ḑis: »Îmi ești prieten,
De-am mers șepte pași alături,«
Eată dar’ ce-’ți ḑic, drept sprijin
Prietenia ta luând-o:

»Făr’a fi stăpân pe sine
»Nu e școală, căsnicie,
»Renunțare; eară școala
»Din pricepere se face.

»Aste căi ale juneții
»La acelaș scop te poartă;
»Mergi pe una înainte,
»Ce-’i mai bun e doară școala1.

Iama

Savitri, frumoasa-’ți vorbă
Mie ’mi place, deci tu cere-’mi
Ce doresci, afar’ de vieața
Soțului, că nu-’ți voiu da-o.

Savitri

Printre pustnici viețuesce
A lui Satjavan părinte:
Îndurându-te spre dînsul
Fă-’l sĕ vaḑă ear’ cu ochii.

Iama

Bucuros îți fac pe voe,
Cum doresci așa sĕ fie.
Dar’ acuma tu te ’ntoarce,
Că te obosesce drumul!

Savitri

Sĕ mĕ ostenească drumul,
Când bărbatul ’mi-e aproape?
Cu pas tare, neînfrântă
Unde-i el și eu voiu merge.

Și ori-unde ’mi-’l vei ’duce
Eu te-oi urmărì într’una.
Însĕ, Iama, tu ascultă-’mi
Mai departe cuvêntarea:

»De s’au întâlnit doi oameni
»Buni, nu vreau sĕ se despartă,
»Prietenia fericesce,
»Cu cei buni rĕmâi tovarĕș!«

Iama

Dragă, vorba ta frumoasă
Luminează și mĕ ’ncântă!
Mai alege-’ți o dorință,
Însĕ nu a lui vieață.

Savitri

Fă, ca socrul, despoiatul
De moșia părintească,
Țeara, dreaptă moștenire,
Sĕ ’și-o cucerească earăși.

Iama

Bine-i, grabnic s’o câștige!
Și ’mplinit fiindu-’ți dorul,
Tu te ’ntoarce-acum și du-te
Sĕ nu suferi osteneală.

Savitri

Iama, domnul omenirii
Care-o porți cu silă crudă
Unde ea nu vrea sĕ plece,
Mai ascultă-’mi cuvêntarea:

»A fi blând cu toată firea
»În gândiri, în vorbă, ’n fapte
»Ajutând și fiind darnic
„Este sfântă datorie.

»Oamenii din astă lume
»Sûnt în stare s’o și facă,
»Omul bun iubesce însĕ
»Și pe dușmanul ce-’l are.«

Iama

Cuvêntarea-’ți dă vieață,
Ca setosului isvorul;
Mai alege-’ți o dorință,
Însĕ nu a lui vieață.

Savitri

Tatăl meu copíi nu are
Dăruiesce-’i tu urmașii,
Sĕ nu-’și pearză neamul altfel;
Asta-’ți fie-a treia milă.

Iama

Bine-i, el copíi va nasce,
Ca sĕ-’i dăinuească neamul;
Dar’ acum tu mi-te’ntoarce,
Că veniși destulă cale.

Savitri

Cu bărbatul nu-i departe,
Dorul mai departe-’mi merge,
Deci, o domnule-al dreptății,
Mai ascultă’n mers cuvêntu-’mi.

»Nimeni nu se ’ncrede’n sine,
»Cum se ’ncrede’n bunătate
»Și de-aceea fiecare
»Pe cel bun îl și iubesce.

»A ființelor iubire
»Nasce ’ncrederea în ele,
»Și încrederea de-aceea
»Numai la cei buni s’o cauți!«

Iama

N’am mai auḑit, frumoaso,
Niciodat’-așa cuvinte;
Cere-’mi dar’ a patra milă,
Însĕ nu a lui vieață.

Savitri

Dă-’i bărbatu-mieu și mie
Copìi tari, viteji și nobili
Sĕ nu peară neamul nostru;
Asta-’ți fie-a patra milă!

Iama

Precum ceri, femeie, parte
De copìi voinici ’ți-oiu face;
Dar’ te ’ntoarce, oboseala
De-atât drum te va cuprinde.

Savitri

»Cei buni facă-’și datoria
»Neclintiți și fără vaiet;
»Că vîrtutea lor conduce
»Soarele, pămêntu-’l ține.

»Vecĭnic s’au plecat cei nobili
»Astei legi recunoscute;
»Altora făcênd tot bine
»Ei n’așteaptă v’ro rĕsplată.

»Dar’ zadarnic ei nu luptă,
»Căci folosul lor e vecĭnic;
»Stăpânindu-se pe sine
»Sûnt stăpâni pe toată lumea.«

Iama

Dragostea și-a mea cinstire
Cresc la fiecare vorbă;
Deci alege-’ți, credincioase
Cel din urmă dor, pe voe.

Savitri

De-astădată mila-’ți este
Un bielșug de fericire:
Dă-’mi vieața ce-ai luat-o,
Dă-’i lui Satjavan vieața.

Nu-’mi doresc fără de dînsul
Niciun strop de veselie
Și cerească fericire;
Fără el jertfesc vieața.

Tu ’mi-ai dăruit copìii
Și-’mi răpesci pe-al lor părinte,
Dă-’i vieața! Și-a ta milă
Adevĕr atunci se face.

»Fie«, Iama-’i și rĕspunde;
Și pe Satjavan desleagă
Al dreptății domn și vesel
Către Savitri grăiesce:

»Tu, noroc al casei tale,
»Dragă, soțul tĕu e liber!
»Fericite ḑile albe
»Viețuì-va el cu tine.

»Și legat de tine-atâta,
»Dobândì-va nume mare,
»Și copíi, nepoți, tot nobili
»Prinți, viteji vedea-va dînsul.

»Savitri, dup’al tĕu nume
»S’or numi copíii; frații
»După Malavi, măicuța,
»Fă sĕ-’și iea cinstitul nume.«

Al dreptății ḑeu îi dase
Toate milele cerute
Și-o ’ndemnase sĕ se ’ntoarcă;
El se duse drept acasă.

Cum pierì din ochi-’i Iama,
Savitri cu dor sĕ ’ntoarce
Drept la Satjavan, ca suflet
Trupului din nou sĕ-’i dee.

Și sosind, unde el zace,
Pe pămênt s’așeaḑă ’n grabă,
Capul drag în mâni luându-’l
Căpĕtâiu din piept făcêndu-’i.

Satjavan primì vieață,
Ochii mari el îi deschide,
Și, ca revenind în fire,
Dulce-’i ḑise dragei sale:

»Am pornit cu tine ’n codru,
»Sĕ strîng fructe, sĕ taiu lemne,
»Și tăiând, m’au prins deodată
»Dureri mari de cap, iubito.

»Însĕ răzimat de pieptu-’ți
»Sufletu-’mi somnu-’l cuprinse.
»Și venì apoi bărbatul
»Crunt, dar’ mândru și puternic,

»Toate-acestea le țin minte,
»Subțirica mea, dar’ spune-’mi;
»Am vĕḑut în vis pe cruntul
»Om sau el a fost aievea?«

Și-’i rĕspunde lui nevasta:
»Eată, c’a ’noptat; iubite,
» Ți-le-oiu spune mâne toate,
»Cum s’au întêmplat cu tine.

»Dar’ acum te scoală, vesel
»Vino la părinți acasă!
»Fioros e vêntu ’n codru,
»Eară noaptea-i groasnic neagră!

»Din cel pom, ce tot mai arde,
»Vino facla sĕ ni-aprindem,
»Ca ’n pustiu și pe ’ntunerec
»Sĕ nu perdem calea dreaptă.

»Dacă mersul greu îți cade
»Si pe voe-’ți este, haide,
»Rĕmânem acì ’n pădure
»Și ne ’ntoarcem dimineață«.

Satjavan

Simț, că trupul mieu e sdravĕn,
Și nici capul nu mĕ doare,
Ear’ la tata și la mama
Aș pleca cât mai degrabă

Căci părinții-’mi poartă grija
Dacă plec, fie și ḑiua;
Și-apoi des mĕ cată mama
Ajutată de sihastri.

O, ce jale va fi astăḑi
Și ce chinuri pentru mine;
Alte dăți din ori-ce drumuri
Mĕ ’ntorceam pănă ’n deseară.

Eu sûnt singurul ei sprigin,
Ea-i bĕtrână, orb e tata,
Ca s’o vĕd mĕ arde dorul;
Dragă, vino mai degrabă.

Savitri se scoală grabnic,
Pletele desprinse-’și strînge
Și cu brațul cald cuprinde
Pe bărbatul ridicându-’l.

De o creangă ’n pomi, aproape,
Prinde coșul plin de fructe,
Dar’ sĕ n’aibă teamă ’n codru,
Ea sĕcurea nu o lasă.

Pe-al sĕu umĕr stâng ea pune
Brațul stâng al lui și dulce,
Blând cu dreptul cuprinḑêndu-’l
Au plecat pe-acì ’nainte.

Și vorbind în drăgostire
Pe cărarea cunoscută,
Satjavan veniea cu dorul
După casa părintească.


– III.297 –

Într’acelaș ceas și craiul
Giumacena-’și recâștigă
Ochilor lumina, toată
Lumea limpede vĕḑênd-o.

Însĕ pentru fiul tânĕr,
Pentru noră, trist el este;
Și, căutându-’i cu soția,
Amêndoi s’afundă-’n codru.

Dar’ la ei sosesc bramanii,
Ce trăiau în sihăstrie;
Și, cu vorba mângăindu-’i,
S’au întors cu toți acasă.

Craiul se ’ncânta de basme
Minunate de frumoase,
Ce bĕtrânii-’i povestiră
Despre domnii vechi ai țĕrii.

Dar’, gândind părinții earăși
La copil și-a lui junețe,
Dor hain îi năvălesce;
Și se vaietă bĕtrânii.

Un Braman atunci se scoală:
»Dacă-i drept, că el e pustnic
Și că-’i drag la toată lumea,
E și drept, că el trăiesce!

Dacă-’i drept, că nora-’ți duce
Trai curat, ales, cucernic
’Și-a ’mplinit și jurămêntul,
E și drept, că el trăiesce!

Dacă-’i drept, că veḑi cu ochii
Și că fiara-’n codru sbiară,
E și drept, că virtuosul
Satjavan mai are ḑile.«

Mângăiat de înțelepții
Cei bĕtrâni, cucernici, sinceri,
Craiul nemișcat așteaptă,
Gândurile chibzuindu-’și.

Eată, că’n acea clipită
Vine fiul cu soția,
Veseli năvălind pe ușa
Dela casa părintească.

Și bramanii ’ntâmpinară
Pe bĕtrânul în uimire:
»Bucuria noastră-i mare,
»Că norocul te iubesce.

»Prin a fiului sosire
»Și-a nurorii revedere
»Și-a luminii lecuire
»Întreit ’ți-e aḑi norocul«.

Aprinḑênd un foc, bramanii
S’așeḑară împregiurul
Craiului; și sĕ-’l întrebe
Pe-al lui fiu așa ’ncepură:

»Nu puteai tu mai de vreme
»Sĕ-’ți aduci acas’ nevasta?
»Spune ce s’a pus în căle-’ți,
»Ca sĕ vii abia cu noaptea?

»Mamă-ta și-al tău pĕrinte
»Și cu noi în griji intrasem
»Și de-aceia povestesce
»Pricinile ’ntârḑierii«.

Satjavan

Cât ce-’mi dete tata voe,
Am plecat cu nevestica,
Și-am tăiat în codru lemne,
Însĕ rĕu mĕ durù capul.

M’am culcat sĕ dorm o leacă
Și mai sciu, că nici-odată
N’am durmit atâta vreme;
Asta-i causa ’ntârḑierii.

Un braman

Într’aceia fără veste
Tatăl tĕu vĕḑù cu ochii;
Nu vei fi sciind pricina,
Savitri va fi sciind-o.

Savitri, tu scii trecutul,
Desvĕlit ’ți-e viitorul;
Nu mai tăinuì nimica
Și ce scii ne povestesce.

Savitri

Cum sĕ pot avè eu taine?
Vĕ spun tot ce-’mi stă pe suflet,
Că prea drept ghîcirăți eată,
Care este adevĕrul:

Narada îmi prorocise,
Că bărbatul o sĕ-’mi moară;
Tocmai aḑi sosise ḑiua,
Și sĕ fiu cu el voit-am.

Adormind, venì chiar Iama
Sufletul legându-’i strașnic,
Și pornindu-’l cătră locul,
Unde sûnt străbunii nostri.

Eu plecai pe-ale lui urme,
În credință preamărindu-’l;
El, ’mi-a și ’mplinit cinci pofte,
Ascultați, ce fel sûnt ele:

Socrului împĕrăția
Și lumina ’i-a întors-o;
Tatii rod îi dăruesce
Și copíi ’mi-a dat și mie.

Și ’n sfîrșit ’mi-a dat vieața,
Ce din Satjavan răpise,
Pentru care eu făcusem,
Și-’l păzisem, jurămêntul.

Și așa v’am dat de scire
Ce-i pricina ’ntârḑierii
Și din grelele năcazuri
Cum răsare buna-’mi soarte.

Bramanii

Casa regelui vestită,
Înecată ’n suferințe
Se ridică ear’ cu fală
Prin vîrtutea ta, Savitri.

Și-au mai lăudat bramanii
Pe femei’-aceasta bună,
Și-apoi salutând pe fată
Și pe fiu, s’au dus acasă.


– III.298 –

Trecênd noaptea ’ntunecată
Și eșind mărețul soare,
După ruga dimineții
S’adunară toți sihastrii.

Nu se mai opriau bĕtrânii
Înțelepți sĕ povestească
Socrului de fericirea
Savitrii, nurorii sale.

Tot atunci veniau din Salva
Vechi supuși sĕ-’i dee veste,
Că vrăjmașu ’mpĕrăției
A căḑut ucis d’un sfetnic.

Ei grăiau cu deamĕruntul
Unde-a fost ucis dușmanul
Cu tovarĕși și cu rude
Și cu oastea ’mpĕrătească.

»Și strigase ’ntreg poporul
»Glas puternic dând lozincii:
»Giumacena fie rege,
»Ori că vede ori nu vede.

»Noi am fost trimeși, o rege,
»Hotărîrea lor sĕ-’ți spunem;
»Carăle colea ne-așteaptă
»Ear’ oștirea-i patru pâlcuri.

»Aibi noroc! Și-acuma vino
»Sĕ te-așeḑe ear’ în scaun
»Și-’ți urăm, ca multă vreme
»Sĕ ne stăpânesci moșia«.

La sfîrșit băgând de samă,
Că el nu-i orb și-i mai tinĕr,
S’au mirat, cu toții capul
Spre pămênt adûnc plecându-’l.

Sĕ ’nchinà și bunul rege
La bramani și cu iubire
Și cu cinste dela dînșii
A plecat sĕ stee ’n scaun.

Împregiur cu toată oastea,
Răzimat în tron de fală,
Mare, ’mpodobit și mândru,
Îl purtau pe drum supușii.

Cu aghiasmă ’mi-’l stropiră
Preoții de bucurie,
Și pe fiul lui cuminte
De urmaș ’i-’l hotărîră.

Și curgênd mulțime anii,
Nora binecuvêntată
Fù cu cetele-’i vestite
De copíi viteji, cu inimi.

Și-apoi Savitri avut-a
Frați voinici, mulțime mare
Așvapati-al ei părinte
Îi’născù cu draga-’i mamă.

Astfel Savitri de chinuri
Desrobitu-’și-a părinții
Mântuindu-’și și pe socrii
Și-a bărbatului seu viță.

Ca și Savitri, soția,
Savitri, marea ḑeiță,
Strălucită prin vîrtute,
Din năcazuri vĕ ridică!


Traducere de Gheorghe Bogdan-Duică (1866-1934)

Kindle