Skip to content

Mahatma Gandhi, cum l-am cunoscut

Kindle

– Lucian Blaga (1895-1961) –

Era în anul 1931, pe la începutul lui Decemvrie. Un început de iarnă, cu întâile neguri grele, ca de lapte. Mă găseam de vreo câțiva ani în vechea cetate a Bernei, capitala Elveției, unde împrejurările și capriciile sorții mă obligau să fac serviciu de secretar de presă, pe lângă legația Țării noastre. Trăiam încă în timpuri moi, de relativă liniște, deși mulți dintre cei ce ne învârteam prin treburile diplomației întrezăream tenebrele, ce se ridicau în zarea continentului și a lumii. Vieața pașnică, aproape nepătată de evenimente, a medievalei Berne, îmi convenea din cale afară, căci îmi creia, prin grația unei armonii prestabilite, condiții nespus de prielnice preocupărilor literare și filosofice, cărora începusem să mă dedic cu totul. La intervaluri aproape calculate, câte o vizită doar la vreun prieten elvețian, la cutare scriitor sau profesor universitar, întrerupea monotonia de obiceiu ploioasă și numai foarte rar senină, dar atunci în adevăr minunată, a calendarului și a peisajului.

Coboram adesea spre albia râului Aare, cu ape când foarte verzi, când foarte albastre, cu ape în care ghiceam culori aduse din cerul ghețarilor sau din cetina brazilor. Pasul mi se oprea dela sine, ca într’o procesiune rituală, lângă bârlogul urșilor. S’a făcut cândva în timpuri de legendă că ursul a devenit totemul cetății. Și animalul sacru stăruie de atunci în stema Bernei, ca și pe frontispiciul primăriei. Nimic mai natural prin urmare decât ca orașul să întrețină cu o pensie viageră câțiva urși aievea, de noroc, mari cât niște sarcofage de bazalt egiptene. Într’o groapă rotundă, enormă, cimentată, urșii se dau în spectacol și publicul îi alimentează cu morcovi, sau îi privește de sus în jos cu evlavie, parcă ar privi cel puțin în subterana domului invalizilor dela Paris. Aci, în preajma refugiului de Duminecă, al bravilor berneji, mă întâlnesc într’o după amiază, cam pe neașteptate, cu prietenul meu Hugo Marti, spiritualul scriitor elvețian, care câțiva ani mai târziu s’a sfârșit așa de tragic. Marti fusese cândva, pe la începutul celuilalt războiu, în România, și a scris și două cărți cu amintiri din Țara noastră. Se apropia zâmbind: „Sunt sigur că le-ai fluerat o doină, dar urșii n’au reacționat. Ceea ce dovedește încăodată că memoria nu e ereditară”, mi-a zis, scoțându-și pipa din colțul gurii, „D-ta și urșii sunteți singurele ființe carpatine, aici în orașul nostru”. „Da e adevărat, aproape că uitasem, îi răspund eu, urșii ăștia au fost aduși aci din Ardeal. Probabil acesta e motivul secret pentru care mă plimb așa de des pe-aici, sunt în căutare de compatrioți”. „Știi că mă gândeam tocmai la D-ta, continuă Hugo Marti, ți-am pregătit o mică surpriză”. „Sper să fie plăcută, fu replica mea, ca toate surprizele pe care obișnuești să mi le faci”. În adevăr Hugo Marti nu scăpa niciun prileji să-mi facă traiul cât mai agreabil cu putință, sub norii seculari ai Bernei. „Știi că Mahatma Gandhi vine în Elveția, și îți voiu oferi ocazia să-l cunoști, se grăbi să adaoge Marti. Na-nu, was sagen Sie dazu?” Știam că Gandhi sosise, pentru scurt timp, la Londra, unde fusese, cu multe stăruințe, invitat de guvernul britanic, la o conferință, pentru pacificarea definitivă a Inzilor. Aflasem din ziare că Mahatma Gandhi, înfrângându-și o justificativă aversiune față de civilizația apuseană, s’a lăsat înduplecat la acest gest de sacrificiu, și că venise pe bordul unui mare vapor englez unde trăia într’un cort, pentru a nu-și întrerupe felul vieții. După unele informațiuni își luase cu el, în alaiul de rigoare, și câteva mărunte cornute, căci nu se alimenta decât cu legume și cu lapte de capră. Se poate însă ca această informație s’o fi citit într’o revistă humoristică. Oricum, conferința dela Londra a luat sfârșit fără de vreun rezultat mai vizibil și nici comunicatele trâmbițate nu prea îngăduiau să se întrezărească o nouă lumină în răsărit. Vestea lui Hugo Marti, că Mahatma, marele spirit, va trece prin Elveția și că voiu avea posibilitatea să-l văd, mi s’a părut însă o glumă de colț de stradă. „Cu alte cuvinte conferința dela Londra s’a încheiat fără soluții”, încercai eu să scap puțin din perplexitatea, în care prietenul mă adusese cu noutatea sa, care totuși mă intriga. „Da, și Gandhi sosește peste trei-patru zile la Lausanne, unde se întâlnește cu Romain Rolland, și unde va ține probabil o conferință pentru o seamă de invitați din întreaga Elveție”. Din momentul în care Hugo Marti s’a hotărît să pronunțe numele lui Romain Rolland, scriitorul francez, care scrisese o faimoasă carte despre Mahatma Gandhi, vestea ce mă nedumerise adineaori, nu mi s’a mai părut chiar de domeniul fanteziei. „Așa dar vine Gandhi, zic eu căzând la gânduri”. Și Marti continua să-mi precizeze programul: „Nu-i așa că vei merge la Lausanne? Am și vorbit cu librarul X, să-ți rezerve un loc și să-ți trimită o invitație”. Auzind de librarul X am pufnit în râs, manifestându-mi de astădată fără încunjur toată neîncrederea. Căci librarul X era proprietarul unei foarte cunoscute librării dela Berna, în vitrina căreia nu se găseau decât cărți și reviste „nudiste”, și fotografii de un gust foarte îndoelnic, menite să ațâțe în trecători nostalgia unui raiu pierdut. „Ei da, înțeleg neîncrederea D-tale, adaogă Marti surâzând, dar nu știi că librarul X nu este numai un fervent al nudismului colectiv, ci și un mare admirator al lui Gandhi, și că se găsește chiar în asiduă corespondență cu Mahatma”. Și eu, glumind: „În cele din urmă de ce nu? Nu e și asceza un fel de nudism, un nudism al spiritului? De altfel să nu uităm că și Gandhi umblă aproape gol!” N’au trecut 24 de ore și am primit invitația frumos tipărită, de a pleca la Lausanne. M’am simțit chiar ușor măgulit ținând în mână una din cele numai câteva zeci de invitații, ce s’au distribuit în întreaga Elveție. A doua sau a treia zi plecam la Lausanne cu trenul special, care aducea dela Basel și dela Zürich pe ceilalți poftiți la un singular praznic al spiritului. Dela Berna nu plecau decât vreo cinci inși. Reținut de alte urgente chestiuni, Hugo Marti nu putuse să vină, dar m’a însărcinat să-i raportez cu deamănuntul pentru suplimentul literar al unui ziar local, al cărui redactor era. Nu-mi aduc aminte ca trenul care grăbea dela Berna la Lausanne să fi fost prea aglomerat. Stam în completă izolare la fereastră, mai calm chiar decât taciturnii elvețieni, și încercam, prin ceața de Decemvrie, să deslușesc Țara de sus a Bernei, cu linia zigzagată a piscurilor Jungfrau și Mönch, dar peisajul nu voia să se desvălească. Mă pătrunsese o ușoară toropeală, iar câmpurile și pădurile prea știute, nu-mi mai rețineau privirea. Absorbit de alte depărtări, mă gândeam că peste două-trei ore am să văd figura acelui om, care izbutise să creieze cea mai mare, mișcare politică-spirituală pe care istoria o cunoscuse până atunci. Două sute, trei sute de milioane de oameni stăteau la spatele acelui omuleț, care întâia oară în istorie încerca să facă istorie fără violență. Aș fi voit să pătrund secretul miraculosului răsunet, ce l-a găsit Gandhi în masele haotice ale poporului indic. Și-mi spuneam că Gandhi trebue să fi nimerit cea mai justă formulă pentru declanșarea unei mișcări politice în India. Gandhi iniția o politică ce isvora de-a-dreptul din spiritul metafizic al poporului. Să pornești dela pasivitate, ca stare legitimă a existenții, și să întemeiezi pe această stare și credință perspectivele unei acțiuni de desrobire, iată un lucru extraordinar, care e cu putință numai în India. În adevăr filosofia indică manifestă tendința de a exprima existența în funcție de ne-existență, încât paradoxul lui Gandhi, care clădește o uriașă acțiune politică pe principiul pasivității, se lămurește pe fundalul de totdeauna al spiritualității indice. S’a spus că mișcarea lui Gandhi pornește dela principiul tolstoian: „Să nu te opui răului, să nu răspunzi răului prin rău!” Firește că Gandhi însuși se lăsase cândva în tinerețele sale impresionat de doctrina tolstoiană, dar în cele din urmă această doctrină a devenit așa de fertilă în India din pricina că mentalitatea indică, gândirea filosofică a acestui popor, înclina dela sine spre o atitudine de paradox, cum este aceea conținută în doctrina politică-spirituală a lui Gandhi.

Între timp trenul oprise într’o gară fără să prind de veste. Am ajuns la Fribourg, vechea cetate a catolicismului elvețian, cu ziduri roase de vreme, înalte, nespoite, spre râu, care văzute dintr’o anume parte îmi aminteau, nu știu de ce, niște clădiri tibetane, pe care le văzusem cândva, nu în realitate, ci în ilustrațiile unei cărți de călătorie. Dar se poate ca apropierea aceasta s’o fi făcut mai mult din pricina gândurilor mele care colindaseră adineaori prin Asia. Stația Fribourg împărția în două drumul pe care de atâtea ori l-am mai parcurs plecând dela Berna la Geneva, la sesiunile Ligei Națiunilor. Negăsind alt razem subt bătăile acelui ceas, gândurile mă purtau iarăși în altă parte. Mai de grabă decât își poate cineva imagina, mă găsiam în mrejele unei întrebări palpitante. Ștergeam cu mâneca geamul ușor aburit. De ce oare filosofia indică a exercitat o atracție evidentă tocmai asupra unor eminente spirite românești? Ținând seama de nivelul, de dimensiunile, de proporțiile interioare ale culturii românești, mi s’a părut dintr’odată că nicăiri în Europa gândirea indică n’a avut o înrâurire de aceeași calitate ca tocmai în România. În definitiv, în Europa, filosofia indică devenise odată, pe la 1870, o efemeră modă, aceasta în foarte strânsă legătură cu filosofia schopenhaueriană, iar pe urmă, încă odată, ea dobândise o efervescență în deosebi în Germania, la sfârșitul întâiului războiu mondial. Date fiind însă masivitatea, bogăția, puternicia culturii germane, și apusene, moda indică, oricât de vie, rămânea în penumbră. Moda aceasta n’ar admite să fie caracterizată prin mari epitete, ea rămâne ceva periferial, nestârnind vreun interes care să fructifice în chip vizibil spiritul european. În marginea unor atari considerații, un vag sentiment îmi spunea că înrâurirea spiritului indic asupra culturii românești reprezintă întru câtva un proces de altă natură. Mai întâiu personalitățile, prin care un oarecare duh indic a pătruns la noi, sunt prin calitatea lor excepțională, și prin locul ce ele îl ocupă, ca și prin momentul istoric în care ele intervin în procesul de formațiune al spiritului românesc, o chiezășie că gândirea indică a stârnit la noi alte coarde, mai intime și mai adânci. Împrejurarea că poezia lui Eminescu e străbătută nu numai întâmplător de motive indice, rămâne revelatoare în această privință. Din moment ce isvoade indice au fost asimilate de geniul poetic al lui Eminescu, substanțele străine ne deveniau consubstanțiale. Cert, la noi nu s’au scris în acei ani de chinuită lămurire interioară ai lui Eminescu cărți în multe tomuri despre filosofia indică, cum se întâmpla în Germania, unde aceste tomuri se pierdeau în uriașa producție literară și filosofică a timpului ca un râu într’un imens deșert de nisip. În schimb câteva din motivele esențiale ale gândirei indice îmbogățiau patrimoniul nostru spiritual prin creațiile unui mare geniu al poeziei, destinate să devină o permanență inalienabilă. Prin asimilare totală motivele de proveniență indică au intrat în însăși ființa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decât distrugând țesuturi vitale. Oricum, astăzi nici nu ne-am mai putea închipui cum s’ar vorbi despre Eminescu, deci despre spiritul românesc, făcându-se abstracție de aceste nobile și fascinante infiltrații răsăritene. Suprapusă unui ancestral fond mioritic, poezia neființei face parte din structura eminesciană, și ca atare ea a fost destinată să adaoge o linie de particulară vrajă profilului spiritual românesc. Că în același timp sanscrita îl interesa pe un filolog universal ca pe Hașdeu e lucru știut; îngăduim însă că aceasta ar fi putut să fie mai mult o treabă de om erudit. Cum se face totuși că Hașdeu a scris și acel Sic cogito, alăturându-se cu pasiune nimicitoare unei doctrine teosofice de obârșie de asemenea indica? Cum se face pe urmă că un alt poet al nostru, Gh. Coșbuc, despre care se susține de altmintrelea că ar fi un exponent nealterat al rasei, al țărănimei noastre, s’a nimerit să fie așa de preocupat de literatura indică, mai ales de epica Mahabaratei și de poezia dramatică a Sakuntalei? A intervenit și de astădată o inconcludentă întâmplare? Sau pentru a lua în primire și niște reprezentanți mai recenți ai literelor rpmâne – nu i s’ar părea oricui cel puțin curios să i se spună că un Ion Pilat a colindat prin meleaguri budhiste în prima sa tinerețe, numai așa în vizitator fără de aleanuri și ca să culeagă niște motive de inspirație cu care n’ar fi avut de altfel nicio legătură? Cine a văzut tinerețe fără de aleanuri?

Eu, din parte-mi, mărturisesc că n’am umblat pe subt zările Vedelor și mai ales ale Rigvedei și prin toată filosofia indică, de care m’am ocupat cu intermitențe în lucrările mele, numai așa din trecere de vreme, ci dintr’o pasiune și dragoste cu totul particulară, ce-o purtam spiritului indic.

Să nu uităm apoi că una din cărțile populare care s’a bucurat de cea mai largă răspândire în rândurile mai de jos ale poporului nostru, a fost „Varlaam și Ioasaf”, o carte de origină indică. Lista indiciilor elocvente cât privește atracția pe care gândirea și imaginația indică a exercitat-o asupra intelectualilor români permite de sigur să fie mult întregită. Pentru mai tânărul Mircea Eliade această atracție s’a tradus în plecare reală spre India.

Pe fereastra compartimentului privii iarăși peisajul elvețian. Eram la o foarte energică cotitură de
unde surprindeai ambele capete ale trenului. În spațiul amorțit și mohorît nu era nimic, ce m’ar fi putut împiedeca să purced iarăși spre alte podișuri, și reveria și-a reluat repede firul. Oare nu se manifestă, mă întrebam singur, în cele câteva exemple, oricum o înclinare vagă, dar aparte a ființei românești? O analogie apuca să se înfiripe în mintea mea, o analogie la început cam firavă, apoi tot mai consistentă. Artiștii Germaniei de totdeauna, dela Dürer la Goethe, dela acesta până la Ștefan George sau la Hans Carossa, au fost toți deopotrivă stăpâniți de nostalgia italică. E o trăsătură a omului de miază-noapte, a germanului, acest dor al sudului. Neapărat că intră aci în joc un fel de apetit al ființei omenești de a-și găsi întregirea sau complementul. Eminescu, răsfoind imnurile rigvedice, n’a fost cuprins de un apetit asemănător, adică de setea de a se vedea împlinit, prin ceva complementar? Nostalgia indică, așa cum ea arde mulcom în sufletul lui Eminescu, mi se pare înrudită cu nostalgia italică a lui Goethe. Înafară de aceasta Eminescu mai presimțea poate că și o secretă afinitate între fondul dacic și modul spiritului indic. Scriind poezia întitulată „Rugăciunea unui dac” Eminescu s’a simțit obligat să înzestreze sufletul dacilor cu o concepție mai adâncă despre existență, dar, în căutarea unei viziuni potrivite spre a fi atribuită strămoșilor noștri, Eminescu n’a recurs nici la mitologia sau la înțelepciunea barbară a nordului, nici la înțelepciunea fără de prund a orfismului grec, cum poate că i-ar fi fost mai la îndemână. Eminescu s’a hotărît să împroprietărească pe daci cu o concepție indică, despre lume și vieață.

Și dacă am voi să imaginăm o biografie a poetului nostru pe linia unei vieți ce i s’a hărăzit, dar care dintr’un capriciu al fatalității, nu s’a realizat, am vedea pe Eminescu luând drumul Indiei pentru un an sau doi, atât pentru rotunjirea superbă a personalității sale, cât și pentru ca să uite pe Veronica sa, întocmai cum Goethe a luat-o spre Italia ca să-și cucerească zenitul, și ca să uite pe Frau von Stein, în preajma căreia inspirația amenința să secătuiască.

Intram acum într’un tunel după care numai decât, dela o mândră înălțime, se deschide priveliștea de necrezut a munților de dincolo de lacul Leman, și a podgoriilor în terase de înfățișare foarte italică dimprejurul întâielor așezări, ce anunță Lausanna. Încă zece minute și am ajuns. Ceața s’a împrăștiat și puteam de-acu să-mi răsfăț inima în albastrul rece al cerului și ‘n albastrul mai de oțel al marelui lac.

Descinzând în gara Lausanne am pornit într’o doară în căutarea sălii de cinematograf spre care mă îndruma invitația. Sosind în fața cinematografului, am ezitat un moment, căci nu se vedea nicio mișcare, nici un vizitator, și nu se auzia nici un pas, nici un glas. Un polițist, văzându-mă nedumerit, m’a îndemnat cu toată hotărirea să întru. Am intrat. Sala era goală. Mai erau trei sferturi de oră până la începerea conferinței. Scena deschisă, ca a unui mic teatru, era pregătită, având în mijloc o masă lungă verde, și scaune împrejurul mesei. Ca să-l pot vedea mai deaproape pe Gandhi, când a veni să-și ia locul pe scaunul din mijloc, m’am așezat tocmai în față. Și-am așteptat. Încetul cu încetul sala prinde vieață. Erau mulți sosiți și de pe la Geneva. O forfotă și-o mișcare de chipuri expresive, chinuite. Fețe intolerante de sectari, figuri înalte de englezoaice cam trecute, măști profesional diformate, de intelectuali, profesori, scriitori, gazetari. Probabil că cei mai mulți mă invidiau din răsputeri pentru locul de observator, ce-l luasem în stăpânire. Așteptarea se prelungia mai mult decât se cuvenea și mai mult decât se hotărîse prin ora indicată pe cartonul invitației. Sala era de mult arhiplină, de zumzet și de curiozitate. Și așteptam. De după niște draperii grele, din fundul scenei, apar în cele din urmă niște Inzi, unii în costumul lor de acasă, alții în haină europeană, și ocupă numai câteva din scaunele din jurul mesei, cu osebire însă scaunele din colțurile scenei, voind parcă prin aceasta să pună o sacră distanță, între profet și ei. Și iar așteptăm. Iată-l în sfârșit că intră: omulețul, care poartă numele de Marele Spirit, Mahatma. Se ivește de după aceleași draperii, din dosul scenei, vine destul de grăbit spre masă. Îmbrăcat ca într’o togă de lână albă, cu picioarele goale până la genunchi, și în sandale. Părea puțin cam sgribulit de frig. Și tocmai în momentul când credeam că o să-și ocupe locul pe scaunul din mijloc, el urcă, spre surpriza tuturor, pe scaun, și de aci în picioare pe masă, pentru ca să se așeze apoi în poziție de Budha în mijlocul mesii. Acest fel de a se prezenta, s’a produs atât de repede, cu gesturi atât de naturale, sau mai bine spus atât de fără de gesturi inutile, încât în sală s’a stârnit, nu ilaritate, cum ar fi fost de așteptat după intensitatea surprizei, ci o tăcere totală, însoțită poate de un zâmbet blând și colectiv. Grația firească, cu care ascetul făcuse neașteptatul examen de a urca și de a se așeza pe masă în fața unor europeni neobișnuiți cu asemenea spectacole, a învins și s’a impus tăcerii religioase a publicului. Gandhi a început apoi să vorbească, într’un chip care uimea prin simplitate în primul rând, printr’o simplitate necăutată, proprie spiritelor care nu mai văd decât esențele ultime. Niciun gest de orator, nicio modulație retorică în glas, nimic căutat pentru a epata, nimic din toată gama aceea insuportabilă de atitudini, a vorbitorului. Gandhi vorbea englezește, în fraze reduse la subiect și predicat. Nu pronunța decât câte-o singură propoziție, rar, neostentativ. Un francez traducea, stând în picioare lângă masă, fiecare propoziție, și Gandhi în ritm monoton continua. Capul acesta, uluitor de urit în fotografii, avea ceva transfigurat în realitate, încât nu mai părea urît, deși nu mai avea decât vreo câțiva dinți în gură. La acest om totul era redus la esențial, chiar și înfățișarea; chiar și numărul dinților, cei inutili îi căzuseră. Gandhi dă impresia puternică a unui om care se găsește într’o permanentă concentrare lăuntrică, dar pentru care concentrarea nu mai este efort, ci o stare organică. Figura lui e însoțită de mișcări strict necesare pentru ca să nu pară rigidă. Niciun gest nervos sau de prisos. Niciun cuvânt prea mult. Totul e stăpânit fără a părea artificial. Gandhi vorbea la fel cum ar fi putut să și tacă. În fond interesa numai foarte puțin ceea ce el spunea, căci nu spunea decât lucruri pe care cei mai mulți le știam. Că a găsit în Europa stări îngrijorătoare, că faptele aici sunt în desacord cu cugetul, și alte lucruri asemenea. Dar chipul cum rostea ceea ce ținea să ne spună, era totul. Era un mod total despoiat și de cele din urmă accente, ce ar fi amintit tonul declamator. Aveam astfel în fața mea întâia oară în vieață primatul existenții spirituale față de cuvânt. Aveam în față nuditatea supremă a spiritului suprem. Cât timp am umblat prin străinătăți, și o bună parte a vieții mi-am petrecut-o dincolo de hotare, am avut ocazia foarte frecventă, să văd și să ascult celebrități: scriitori, artiști, gânditori, critici, oameni de stat. Am cunoscut, ca să pomenesc vreo câteva nume, pe filosoful Ludwig Klages, cu înfățișarea sa de pastor dionisic, pe contele Keyserling, versatil, nestăpânit, care într’o singură conferință și-a pierdut de zece ori foile ce le ținea în mână, am ascultat pe modestul și stângaciul filosof Husserl, am văzut pe scriitorul Thomas Mann cu chip de Herr Professor, am auzit pe marele critic francez Thibaudet care avea figura unui negustor de vinuri nobile; l-am văzut pe cel mai strălucit critic al Germaniei, pe Gundolf, un bărbat frumos, cu priviri fosforescente de drac, l-am întâlnit pe visătorul naturalist Dacqué, l-am cunoscut pe Leo Frobenius, tumultuosul spiritualul filosof al culturii și descoperitor al duhului african, l-am auzit vorbind pe energicul pietrosul Sven Hedin cuceritorul Tibetului, și atâția alții, aș putea să descriu chipul și vorba lui Mussolini, ca și profilul lui Salazar catolicul cu sufletul metalic, sau mustațea și cuvântul lui Pilsudsky care semăna cu masca lui Nietzsche. Totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. M’am găsit, altfel spus, totdeauna în fața unei existențe acoperite de cuvânt. Întâia și ultima oară, în fața lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbozitate, m’a copleșit sentimentul că stau pironit în fața unei existențe superioare și mai presus de cuvânt. După ce a încheiat cele ce ținuse să ne comunice, poate mai mult pentru a umple golul, ce-l creia în jurul său curiozitatea noastră europeană și gazetărească, Gandhi a cerut să i se pună întrebări din public, arătându-se dispus să facă față interogatoriilor. Unul dintre însoțitori a cules din sală bilețelele cu întrebările. Gandhi le-a luat pe rând. Și răspundea fără ezitări. Cineva îl întreba: „De ce nu atribuiți inspirației divine mișcarea uriașă, ce-o conduceți în India?” Gandhi a descifrat întrebarea, a tăcut o clipă, pe urmă a formulat o replică lapidară, turnată parcă de-a-dreptul în bronz, dar glasul său ocolise și de astădată orice subliniere demonstrativă: „Mișcarea ce mi s’a dat să o conduc, este de natură divină. Tot ce e bun în ea, e divin, tot ce e rău în ea, mi se datoreste mie”. Lucrul a fost rostit iarăși așa de simplu, așa de nedeclamator, încât sala trebue să fi fost străbătută în acea clipă de sentimentul că omul credea în adevăr ceea ce spunea. Și mi-am zis: acestui ton atât de firesc, de sincer, nu-i poate rezista nimenea. Probabil că Isus din Nazaret avea același ton pe dealul crinilor când vorbea despre împărăția lui Dumnezeu. Într’un târziu Gandhi ne-a amintit că trebue să se retragă, să-și facă rugăciunea. Ceea ce fusese semnalul de plecare. Întors la Berna, i-am spus lui Marti: „Impresia nu se poate descrie, ar fi un sacrilegiu. Află însă că eu, care totdeauna am avut o pronunțată aversiune față de oratorie, am declarat dușmănie neîmpăcată acestei arte găunoase. Acesta va fi războiul meu de treizeci de ani”.


Blaga, Lucian. „Mahatma Gandhi, cum l-am cunoscut”, Saeculum, mai-iun. 1943, pp. 3-14.

Kindle