Skip to content

O punte între culturi (Constantin Noica)

Kindle

– Constantin Noica (1909-1987) –

O punte între culturi

În clipa în care urma să se încerce, cu sprijinul cîtorva oameni de specialitate și cu bunăvoința „Contemporanului”, acreditarea ideii și eventual realizarea la noi a Institutului de Studii Orientale, s-a stins brusc din viață orientalistul Sergiu Al-George, unul dintre specialiștii în măsură să dea relief și în orice caz răsunet internațional unui asemenea Institut. Nu o spunem noi, o spune Mircea Eliade, care de 40 de ani visează pentru țara noastră, așadar a sa, o țară „pod” între Orient și Occident, crearea echipei care să prefacă o întîlnire istorică fără precedent, dintr-o coliziune posibilă într-o bună înfrățire.

Prin îelepciunea oamenilor, Răsăritul european și Apusul apropiat și îndepărtat european vor sfîrși prin a se înțelege într-o zi. Dar pentru înțelegerea cu Răsăritul depărtat, cel asiatic, trebuie nu numai înțelepciune, ci și cunotere. Marele istoric al reigiilor vedea în țara noastră și cu atît mai mult vedea aszi rolul de a fi, prin potrivită cunoaștere, „punctul de vamă”. Ceea ce ne mărturisea și într-o scrisoare din iunie a.c., în care ne exprima părerea cum ar trebui făcut astăzi un mare Institut de Studii Orientale: „Important este să se realizeze, pe de o parte, continuitatea și unitatea civilizațiilor asiatice, iar pe de al parte creativitatea culturilor populare, printre care sud-estul și România au împlinit un rol important. Cum am repetat-o de atîtea ori, România nu e numai o răscruce, ci mai ales un pod între Orient și Occident (…). Pentru că în România, ca și în sud-estul Europei și în Asia intreagă, geniul creativității de tip neolitic s-a păstrat pînă mai deunăzi. Nu e vorba de a ne întoarce în trecut, ci de a cunoaște mai bine și a înțelege elementele de unitate ale Orientului și ale Europei”. Ce bine ar fi prins în acest context, ca printre ctitorii acelui posibil Institut de Studii Orientale să dispunem de luminile marelui specialist recent dispărut, de relațiile lui internaționale, în particular cu lumea indiană, dar mai ales să ne bazăm pe orizontul lui de cultură și istorie. Chiar și revista Zamolxis, a cărei apariție ne gîndeam s-o relm aici, cu articole trimise, ca acum 40 de ani, de marii specialiști ai lumii, dar de astă dată de specialiștii angajați în istoria actuală a lumii, chiar și această revistă cu greu o putem întreprinde fără acest mare orientalist român.

Dispunem însă de lecția scrierilor lui care apropie atît de surprinzător Orientul de „noutățile” Occidentului, iar în ultima lui carte de substanța însăși a culturii noastre (Eminescu, Brâncuși, Blaga, Eliade). Pentru a aspira să devină oameni de cultură de formatul celui dispărut, celor tineri le-ar trebui ceva: dăruirea de sine a lui Sergiu Al-George. Deși acest mare om de cultură n-a avut parte nici de mijloacele lor, nici de sorții lor de reușită, nici de ceasul lor istoric, pașnic totuși.

Fiu al Năsăudulul, a întîlnit la 16-17 ani traducerile consăteanului său mai mare, Coșbuc, din literatura indiană, a învățat singur, fără profesori și fără străinătăți, sanskrita și tibetana, s-a făcut medic spre ași putea cîștiga traiul, dar a stăruit în orientalistică, a trecut prin ceasurile războiului, a avut de înfruntat apoi opacitățile și adversitățile unor oameni, dar a dat, înainte și după aceea, articole de specialitate publicate în mari reviste străine, impunîndu-se drept un specialist într-atît de recunoscut pe plan internațional încît, în luna dinaintea morții sale, a putut fi unul din cei numai 12 specialiști desemnați special de UNESCO să participe la un mare congres de orientalistiîn India, unde s-a dovedit egalul învățaților celor mai reputați din specialitatca sa. Întors în țară, ar fi putut da, între 60 și 70 de ani, operele de sinteză ale maturității tîrzii, cea mai rodnică în specialitățile umaniste. Dar a căzut, în ceasul gloriei sale. Crescuse ca un arbore în stîncă, iar nu în huma, totuși caldă, a celei de a doua jumătăți din veacul XX.

O cortină grea se lasă, cu moartea lui, peste un act din cultura noastră. Dar el rămîne lecție mereu vie pentru tinerii înzestrați pe care îi ajută acum și oamenii și ceasul.

Contemporanul, nr. 48, 27.11.1981, p. 4

Kindle