Skip to content

Oratio funebris (Alexandru Paleologu)

Kindle

– Alexandru Paleologu (1919-2005) –

Dumnezeu l-a chemat la Sine pe Sergiu Al-George într-un ceas luminos al vieţii acestuia, într-un ceas de împlinire. De curînd îi apăruse ultima carte, Arhaic şi universal, destinată unei străluciri postume în conştiinţa culturii româneşti. Abia de cinci zile se întorsese de la un congres internaţional de sanscrită care a avut loc la Varanasi (Benares) în India. Fusese una din cele 12 personalităţi ale indianisticii mondiale care a avut parte de o invitaţie specială a guvernului indian. Comunicarea pe care a ţinuto acolo a fost găsită atît de interesantă încît în mod spontan a fost scutit de limita celor 10 minute impuse cu stricteţe tuturor participanţilor, iar discuţiile pe marginea ei au durat mai mult de două ore. Acolo a reînnodat legăturile ştiinţifice şi umane cu cîteva din somităţile domeniului, îndeosebi cu ilustrul orientalist francez Filliozat (de formaţie medic, ca şi el) cu care se afla de mult în corespondenţă şi pe care îl mai întîlnise acum doi ani la Weimar, iar acum s-a întîmplat să fie cu el vecin de cameră şi în cotidiană tovărăşie colegială.

Priveliştea lacului cu lotuşi pe care o avea de pe terasa camerei lui de hotel era atît de mirifică încît îi părea ireală; totul se desfăşurase sub o atît de armonioasă şi împlinitoare zodie încît se întreba (mi-a repetat aceasta de trei sau patru ori luni seara cînd am luat masa la el) se întreba dacă nu e cumva un semn, o premoniţie a trecerii dincolo. Sentimentul acesta l-a avut în continuare pe drumul de întoarcere, în avionul de la New-Delhi la Roma, din care zburînd sub constantă lumină diurnă, în sens invers rotaţiei Pămîntului, a putut contempla, timp de nouă ore cu o vizibilitate perfectă, itinerariul eroului său favorit Alexandru cel Mare, din India pînă la Marea Mediterană. Acelaşi sentiment de euforie ambiguă şi premonitorie i la dat şi popasul la Roma, unde prin grija guvernului indian i s-a rezervat cea mai luxoasă cazare cu putinţă, pe care el, intelectual român dedicat nerentabilei îndeletniciri a erudiţiei şi meditaţiei, nu şi-o putea atribui nici în visurile cele mai improbabile. Îl aşteptau, în viitorul apropiat, o călătorie de studii de trei luni în Germania Federală şi alta la Philadelphia. Pentru sistemul de interpretări simbolice, în care credea şi pe care îl desfăşura cu o desăvîrşită coherenţă, toate acestea erau pline de semnificaţie. Trecerea prin Cetatea Eternă, respectiv prin centrul lumii, perspectiva deschisă a călătoriei ca atare, iar la capăt Philadelphia, ceea ce înseamnă textual „iubire de frate”, sintagmă definitorie pentru Sergiu Al-George, toate acestea puteau fi, în înterpretarea lui, semne ale trecerii dincolo.

Trecere căreia i s-a supus cu totală linişte. În seara de marţi, vorbind la telefon şi-a lăsat interlocutorul să-i audă ultima suflare; apoi nimic.

Deşi iubea mult viaţa şi bucuriile ei, Sergiu Al-George nu avea frică de moarte. Aceasta explică şi fermitatea ireproşabilă a caracterului său. Prea fireasca noastră teamă de moarte e cauza micilor sau marilor noastre laşităţi şi tranzacţii, cu totul şi cu totul străine lui Sergiu Al-George. Acest admirator al lui Novalis, al lui Poe şi al lui Eminescu avea faţă de ideea morţii o atitudine de consimţire. În viziunea lui moartea nu era macabrul schelet cu coasa, ci romanticul înger al morţii. De aceea Dumnezeu chemîndul seara trecută, i-a îngăduit să treacă fără zbucium şi fără durere.

Pentru noi, cei rămaşi, durerea va fi de acum înainte. Noi, prietenii lui apropiaţi, abia dacă ne dăm astăzi întrutotul seama ce va însemna lipsa lui: o vom simţi din ce în ce mai greu. Omul acesta avea cu adevărat cultul prieteniei, avea o vocaţie a prieteniei de o irezistibilă şi încîntătoare vibraţie; aş îndrăzni să o numesc o poetică a prieteniei. Marea lui inteligenţă era însoţită de o tot atît de mare candoare, aproape incredibilă la un om cu care viaţa nu a fost blîndă, deşi el a iubit-o mult. Prietenia noastră s-a legat la închisoare, unde el fusese trimis pentru că în „obsedantul deceniu” îl citea şi comenta pe Mircea Eliade, făcînd să-i circule cărţile, şi pentru că publicase studii de indianistică în revistele de specialitate din Occident. Acolo, la închisoare, am înţeles împreună sensul experienţei noastre ca o coborîre iniţiatică „în infern”, iar dialogurile noastre de acolo, despre filozofie, viaţă, dragoste, literatură, lume, ne dădeau o certitudine de libertate şi forţă pe care salariaţii locului nu izbuteau să le biruie.

Sergiu, omul de studiu şi de bibliotecă, exegetul spiritualităţii indiene şi al tehnicelor detaşării, nu dispreţuia plăcerile terestre, mesele suculente şi vinul cel de soi bun, prilejuri de comuniune prietenească. Îi plăceau soarele amiezii de vară, marea albastră, cherhaneaua şi curţile cu flori de la Doi Mai, iubea străzile din vechile cartiere ale Bucureştiului, îl încîntau discuţiile cu femeile de la care tîrguia la piaţă, iubea şi viaţa contemplîndu-le cu privirea lui deschisă, francă, cu surîsul inimos etalat pe simpatica lui figură asiatică. Era modul lui de a-şi exprima adoraţia şi gratitudinea faţă de toate frumuseţile Creaţiunii. Nu ura decît ceea ce le călca în picioare. Dar atunci ura puternic şi intratabil.

Poate păcătuiesc, dar n-am nici o indoială: Dumnezeu l-a primit de îndată la Sine pe acest mare suflet.

[text citit la înmormîntarea lui Sergiu Al-George, 13.11.1981, Biserica Bradului]

Kindle