Skip to content

Originea Universului în concepția indienilor și a grecilor

Kindle

– Theofil Simenschy (1892-1968) –

Credințele și poveștile cu privire la originea lumii sunt foarte vechi. Le găsim la toate popoarele, chiar și la cele mai puțin civilizate. Cea dintâi și cea mai veche carte a Vechiului Testament poartă numele de Geneză (Creațiune)1).

Speculațiunile filozofice referitoare la nașterea și la constituția universului, așa cum se află în sistemele cosmogonice și ontologice ale Indienilor și Grecilor, au de asemenea o mare vechime și reprezintă cele dintâi încercări de gândire la aceste popoare.

Literatura indiană începe cu Rig-Veda, o colecție de 1.017 imnuri în versuri, care constitue cel mai vechi document literar al grupului de popoare indo-europene. Unele din aceste imnuri sunt de natură filozofică și se preocupă de originea lumii. Între acestea este celebrul imn al Creațiunii, X, 129, care cuprinde în sâmbure întreaga concepție cosmogonică de mai târziu a Indienilor.

Imnul acesta, împreună cu comentariile făcute asupra lui de învățații și filozofii indieni din diferite timpuri2), are o mare însemnătate pentru studiul teoriilor cosmogonice la Indieni și chiar la Greci. De aceea ne vom ocupa în special de el, după care vom expune pe scurt și celelalte concepții privitoare la originea universului, ivite mult mai târziu, mai întâi la Indieni, apoi la Greci.

Tradus adesea în limbile europene, mai ales în cea germană3), imnul Creațiunii a inspirat pe cel mai mare poet al nostru, pe Eminescu.4) Din nefericire, aceste traduceri nu-l redau în întregime exact, fie datorită obscurității textului original, fie din pricina interpretării greșite a anumitor pasaje (interpretări făcute uneori chiar de comentatorii indieni și bazate pe concepții filozofice mai recente), fie în sfârșit din cauza redării prea libere, impusă traducătorului și de cerințele ritmului și ale rimei.

De aceea redăm imnul Creațiunii, mai întâi în original5), în transcriere cu caractere latine, apoi în traducere, însoțit de un comentar bazat în parte pe acela al lui Geldner6).

RIG-VEDA X, 129
Textul

Ná ásat āsīt nó sát āsīt tadā’nīm ná āsīt rájah nó vyóma paráh yát /
kím ā’ avarīvah kúha kásya çárman ámbhah kím āsīt gáhanam gabhirám //1//

ná mrtyuh āsīt amrtam nâ târhi nâ ră’tryăh âhnah āsīt praketâh /
ă’nît avătâm svadhâyă tât ekam tâsmăt ha anyât nâ parâh kim cana ă’sa //2//

tâmah āsīt tâmasă gudhâm âgre apraketâm salilâm sârvam ă’ idâm /
tucchyena ăbhu apihitam yât ăsit tâpasah tât mahină’ ajăyata ekam //3//

kă’mah tat âgre sâm avartata âdhi mânasah retah prathamarr» yât ă’sît /
satâh bândhum âsati nih avindan hrdi prati Ișya kavâyah» manîșă’ ////

tiraccî’nah vi tatah racmih eșăm adhâh svit āsīt upâri svit ăsit /
retodhă’h ăsan mahimă’nah ăsan svadhă’ avâstăt prâyatih parâstăt //5//

kâh addhă’ veda kâh iha prâ vocat kütah ă’jătă kütah iyâm visrștih /
arvă’k devă’h asyâ visârjanena âtha kâh veda yâtah ăba-bhüva //6//

iyâm visrștih yâtah äbabhü’va yâdi vă dadhe yâdi vă nâ /
yâh asyă’dhyakșah parame vyöman so angâ veda yâdi vă nâ veda //7//.

Traducere

Atunci1) nu era nici neființă, nici ființă 2); nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat3).

Ce acoperea? 4) unde? 6) sub a cui ocrotire erau apele? s) era oare un adânc fără fund?7) (i).

Atunci nu era moarte nici nemurire; semnul nopții și al zilei ((încă) nu era x). Liber sufla fără suflare acest Unul 2); mai presus de el nu mai .era nimic altceva 3) (2). La început4) era întuneric învăluit în întuneric; acest Tot .era o întindere nedeslușită de ape 5). Germenul care era ascuns în chaos, acest Unul s’a născut prin puterea căldurii6) (3).

La început s’a ivit deasupra acestuia dorința, care a fost cea dintâi emanație a spiritului1). Legătura cu ființa au găsit-o înțelepții în neființă, cercetând cu înțelepciune în inima lor (4). Raza lor luminoasă era îndreptată de-a curmezișul2); a fost oare un dedesubt? a fost oare un deasupra?3) Puterile creatoare erau; puterile primitoare erau; puterea pasivă era dedesubt, puterea activă deasupra 4) (5). Cine știe într’adevăr, cine ar putea spune aici (pe pământ), de unde s’a născut, de unde-i această creațiune?5) Zeii s’au ivit după crearea acestei lumi6); atunci cine știe de unde s’a născut? (6).

De unde s’a născut această lume, dacă a fâcut-o sau nu, Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt1), numai acela o stie, – sau nu știe nici el (7). * * În cele mai multe din imnurile filozofice ale Rig-Vedei se vor­bește de un Creator al Universului. Acest creator poartă diferite nume: Prajăpati, Brahmanaspati (sau Brhaspati) sau Vițvakarman; însă totdeauna e închipuit ca un zeu personal. Totuși în versul penultim al imnului Creațiunii (v. mai sus), poetul se îndoește dacă lumea a fost«făcută» sau s’a născut altfel; iar principiul creator nu poartă nici un nume, ci se numește «Unul». El s’a născut «prin puterea căldurii», (tdpas, ceva asemănător cu clocirea)2). Acest Unul era deja o ființă intelectuală și cel dintâi produs al spiritului său, – «prima emanație3) a spiritului», – cum spune poetul, – a fost Kăma, adică «dorința, plăcerea sensuală»4). În acest Kă’ma, înțelepții cercetând în inima lor, au găsit prin meditație legătura dintre ființă și neființă 5). Astfel încă în imnurile din Rig-Veda găsim marea idee despre Unitate, ideea că tot ceea ce vedem în natură și pe care credința populară o numește «zei», este în realitate numai o emanație a celui Unic, că orice pluralitate este numai aparență 6). Aceasta este și doctrina fundamentală a Upanișadelor.

Foarte numeroase sunt legendele privitoare la creațiune în Brahmane1). Aceste legende încep de obicei prin a arăta că Prajăpati (Creatorul) se chinuește și practică asceza (tdpas)2). După cum vrăjitorul se pregătește pentru vrăjitoria sa și preotul se pregătește pentru jertfă, supunându-se la chinuri și la asceză, tot așa și Prajăpati se pregătește în același chip pentru marea operă a Creațiunii. În cele mai multe legende Prajăpati este unicul Creator, dela care își trag originea lumea și ființele. Există însă în Brahmane și pasaje, unde însuși Prajăpati e creat, iar creațiunea începe cu apa 3) sau cu neființa sau cu Brahma4). Dintre diferitele tratate teologice care poartă numele de Brah­mane, cel mai important este Catapatha-Brăhmana. Una din le­gendele sale privitoare la creațiune spune (II, i, 6): «La început nu era nimic decât apă, o mare de apă. Apele acestea au dorit să se propage. Ele se chinuiră și practicară asceza. Atunci se născu în ele un ou de aur 5). Acesta pluti pe ape un an. După un an se născu din el un om. Acesta era Prajăpati. El sparse oul de aur. Pe atunci încă nu era un loc de stat. De aceea oul de aur pluti, purtându-1, un an. După un an, Prajăpati căută să vorbească și rosti: «bhuh» și acest (cuvânt) deveni pă­mântul; «bluvah», și acesta deveni văzduhul; «suvar», și acesta deveni cerul 6).

Altă legendă însă spune (n, 2, 3, 1): La început era numai Brahma. Acesta crea pe zei1), și după ce-i crea, le dădu lumile acestea spre a le locui: pământul lui Agni, văzduhul lui Văyu și cerul lui Sürya 2). Şi mai interesantă e legenda care începe astfel (6, 1, 1): «La început era numai neființa (ăsat)» 3). Un progres mare în gândirea indiană îl găsim în Upanișade *) si în cele sase sisteme filozofice care derivă din ele. Upanișadele sunt o anexă la Brahmane și constituesc a treia subîmpărțire a Vedelor. Cele mai vechi datează de pe la 800 a. Chr. s). Scopul lor este de a adânci probleme obscure ca: originea universului, natura zeilor, a sufletului, și legătura dintre spirit și materie 6). Iată câteva cugetări privitoare la creațiune: «întreg universul acesta este Brahma; dela el purcede; în el se reîntoarce; în el respiră»7). «La început era numai Ființa, și anume ca Unul, fără al doilea. E drept că unii au spus: «La început era numai Neființa, și anume ca Unul, fără al doilea, și din această neființă s’a născut ființa». Dar cum ar putea să fie așa? Cum ar putea să se nască ființa din neființă?x). Numai ființa a fost la început și anume ca Unul„ fără al doilea» 2). «La început nu se putea deosebi nimic în universul acesta. El era înfășurat în moarte»3). «După cum pânza iese din păianjen, după cum micile scântei ies din foc, așa purcede din Sufletul acesta tot ce respiră, toate lumile, toți zeii și toate ființele»4). «Tot ce există în acest univers trebue privit ca înfășurat de marele Stăpân, ca învălit într’o haină… El e înlăuntrul acestui Univers și totuși în afară… El e atotștiutor, cârmuitor al minții,, deasupra tuturor celor existente, cel care există prin sine însuși-El a creat toate lucrurile, așa cum sunt dela începutul vea­curilor 5). Cu vreo 500 de ani înainte de era creștină, o mare mișcare intelectuală se produce atât în India și în Persia, cât și printre Greci. Când apare Budha în India, Grecia îl avea pe Pitagora și Persia pe Zarathustra. Gânditorii începură să-și pună, între altele, următoarele între­bări: «Ce e lumea în care ne aflăm? A fost ea creată din nimic, de o Ființă înțeleaptă, bună și atotputernică? Sau a luat ea naștere singură dintr’un germene etern? Sau a rezultat din combinarea unor atomi eterni? Are Creatorul formă sau nu? Are calități sau nu?6) Cu unele din aceste probleme se ocupaseră deja Brahmanii,, dar mai ales Upanișadele. Pentru prima dată, ele apar chiar în unele imnuri ale Rig-Vedei (v. p. 345). Insă numai cugetarea descă­tușată de rigorile religiei brahmanice a fost în stare să sondeze aceste probleme mai adânc. Filozofii indieni recunoșteau autoritatea necontestată a Vedelor, scrierile sfinte ale Brahmanilor. În schimb erau liberi să facă orice speculațiuni asupra lumii și a lui Dumnezeu.

Filosofia indiană izvorăște direct din Upanișade și cuprinde șase sisteme: Nyăya, Vaiceșika, Sămkhya, Yoga, Mimănsa și Vedănta. Scrierile lor constau din aforisme, numite Sütra, extrem de concise și de obscure 1). Nu se știe care din cele șase sisteme de filozofie a apărut mai întâi. Sistemele Nyăya și Vaiceșika merg aproape tot așa de departe ca și Budismul, ignorând de fapt, chiar dacă nu expres, un creator suprem și inteligent2). Deasupra tuturor acestor sisteme exista o concepție filozofică comună, numită de Monier brahmanism raționalist. Toți gânditorii, independent de sistemul filozofic căruia îi aparțineau, aveau aceleași păreri despre materie și despre suflet. Credința unui filozof indian în veșnicia substanței lumii, – fie că această substanță are o existență reală și materială, fie că e o simplă iluzie3), – provine din următoarea dogmă: «Din nimic nu se naște nimic»; cu alte cuvinte: «Cum se poate ca o entitate să se nască dintr’o non-entitate?» 4) «Producerea unui lucru care nu există încă potențial este cu neputință, ca și un corn la un om5); fiindcă trebue neapărat să existe o materie, din care să se desvolte un produs; și fiindcă orice lucru nu se poate ivi oriunde și oricând 6); și fiindcă orice lucru posibil trebue să fie produs de ceva în stare de a-1 produce 7)». {Sămkhya8) I, 78, 114-117). Cf. Aristotel, Metafizica I, 3: «Trebue să existe o natură oarecare (<piboig), – fie una mai multe -, din care să rezulte alte entități.);. toți filozofii antici ai greciei și romei au fost de acord în această privință. gnosticii secte filozofice creștine primele veacuri tăgăduiau, la fel ca indieni, posibilitatea creării vre-unui lucru nimic. ei admiteau existența veșnică a unei substanțe inerte, dumnezeu făcut lumea 1). concepțiile despre originea lumii, pe le-am găsit brahmane filozofia indiană, se ivesc nou codul lui manu2). cosmogonia manu 3) este un amestec teorii privitoare creațiune, luate sămkhya vedănta, înainte acestea fi devenit două sisteme distincte. cartea i-a cuprinde povestiri diferite, făcută însuși (i, 14 sq.), cealaltă bhrgu 74 sq.) 4). iată scurt povestirea manu: « început aceasta era cu totul întuneric, fără pu<span data-mce-bogus=”1″ class=”mce-shy”>­tință de a fi percepută și definită, ca și cufundată în somn. Atunci Cel-de-Sine-Stătător5), vrând să producă diferite ființe din propria lui substanță, a creat mai întâi cu gândul6) apele și a așezat pe ele o sămânță sau un ou. Apoi el însuși se născu în oul acesta sub forma lui Brahma. După aceea, el făcu ca oul să se desfacă în două, și din aceste jumătăți formă cerul sus și pământul jos7). După aceasta își împărți propria lui substanță și deveni jumătate bărbat, jumătate femee, din care se născu Viraj, care crea pe Manu, creatorul secundar al tuturor ființelor 8)».</piboig),>

Confuzia și obscuritatea din povestirea creațiunii este un in­diciu sigur că nu-i un singur autor. Din cele două povestiri, acea a lui Bhrgu este mai simplă. Insă amândouă (I, 14 și I, 74) fac din «principiul gândirii» primul produs – cel care este și nu este 1), – care are o existență reală, dar totuși nu e veșnic, fiindcă-i un produs 2). Credințele populare ale Indienilor se află depozitate în Pu-rane 3). Ele sunt pentru religia indiană de mai târziu, numită uneori hinduism, cam ceea ce sunt Vedele pentru religia mai veche, brah-manismul4). În Padma-Purăna, care cuprinde peste 50.000 de strofe (floka), cartea I-a poartă numele de Srștikhanda (Despre Creațiune). Ea începe cu descrierea lotusului (padma) fi), în care apare zeul Brahma în momentul Creațiunii. El este cauza primordială6). Interesant pentru marea sa asemănare cu imnul Creațiunii (R. V. 10, 129; v. p. 343) este următorul pasaj din Vișnu-Purăna: «Nu exista nici zi nici noapte, nici cer nici pământ; nu era nici întuneric nici lumină nici altceva. Atunci era Unul, Brahma», Caracteristica fundamentală a cosmogoniei grecești, spre deose­bire de cea indică, este ideea că lumea nu s’a născut dintr’odată, adică n’a fost creată 7), ci a evoluat, pornind dela începuturi obscure și elementare, dezvoltându-se și organizându-se, până a căpătat aspectul final al lumii perfecte de azi (Cosmos). Această evoluție cuprinde mai multe etape, fiecare din ele mar­când un progres; ultima etapă este Zeus, împreună cu lumea zeilor și a ființelor peste care stăpânește. De aceea, pe cât sunt de numeroase legendele cosmogonice în literatura indiană, începând din timpurile cele mai vechi, pe atât sunt de rare în cea greacă. Miturile grecești se ocupă foarte puțin cu teogonia. Existau poeme teogonice de Linus, Thamyris, Musaeus ș. a., însă aprocrife. Cea mai însemnată operă de felul acesta este Teogonia lui Hesiod, care însă foarte probabil s’a inspirat din alte poeme mai vechix). Deja în antichitate peripateticianul Eudemus identifica teogonia lui Hesiod cu teologia lui Orfeu. Este cert că trebue să fi existat și alte poeme didactice cu numele de teogonii sau teologii, chiar și înainte de Hesiod 2). Se atribuiau mai multe povestiri de felul acesta lui Orfeu, ceea ce înseamnă că erau așezate în epoca cea mai îndepărtată, și li se dădea numele de teogonii, ca și poemei lui Hesiod 3). Cea mai veche concepție despre originea lumii o găsim la Homer. După acesta, obârșia tuturor lucrurilor este Oceanul4). Aceeași concepție o găsim și la Orfeu (marea) și la primul filosof grec, Thales din Milet (apa)8). În schimb, în Teogonia lui Hesiod, originea Universului e Chaosule); acelaș lucru îl exprimă mai târziu și Acusilau. Chaosui înseamnă «spațiul căscat», adică -vidul, golul, prăpastia deschisă, fără fund 7); deci e un fel de abstracțiune. Totuși el nu trebue închipuit ca un spațiu pur abstract, ci plin cu negură și întuneric 8). *

Iată cum descrie Hesiod starea primordială a lumii: «Cel dintâi a fost Chaosul: iar după aceea Gaea (Pământul) cu pieptul larg, lăcaș neclintit pe veci al tuturor (ființelor), și Eros, care-i cel mai frumos printre zeii nemuritori». «Din Chaos s’a născut întunericul și Noaptea cea neagră. Iar din Noapte s’au născut Eterul și Ziua». «Pământul a dat naștere mai întâi Cerului înstelat, egal cu dânsul, ca să-1 acopere în întregime și să fie un lăcaș neclintit pe veci pentru zeii cei fericițix)». Deci la Hesiod, prima origine a lucrurilor e Chaosul, iar după acesta Pământul și Eros. Activitatea creatoare aacestui din urmă2) se manifestă mai întâi în producțiunile Chaosului: întunericul și Noaptea, din a căror unire se naște Lumina, cea mai mare minune a creațiunii. Apoi Eros (Iubirea) cuprinde Cerul și Pământul (Gaea), din care se nasc Titanii, Ciclopii și Hecatonchirii3). Teogonia lui Hesiod este deci în același timp și o cosmogonie. Insă Hesiod nu arată cum s’a născut pământul din vid (Chaos), de unde a provenit Eros și care a fost rolul său la începutul lumii4). O altă ficțiune poetică cu privire la originea lucrurilor este aceea a oului universului, pe care o găsim în teogonia orfică 5). Concepția aceasta o găsim și în Orient, la Indieni6), Perși, Fenicieni, etc. Era și firesc ca oul să fie considerat ca simbol al creațiunii și al vieții7). Şi la Orfeu primele începuturi ale lumii sunt Chaos (vidul), Ere-bos (întunericul) și Nyx (noaptea). Din aceste două din urmă pare să se fi format apoi oul lumii, din care a ieșit, odată cu Lumina, Eros. După o versiune orfică foarte răspândită, la început era Timpul, care nu are început. Apoi s’a născut Chaos, o prăpastie adâncă, plină de noapte și de negură, și Eterul înfocat, principiul tuturor celor însuflețite și înzestrate cu formă. Timpul face ca negurile Chaosului printr’o mișcare de rotație să formeze un ou 1), așezân-du-se în jurul sâmburelui Eterului, până în cele din urmă mișcarea puternică de rotație rupe oul, care se desface în două jumătăți. Ele formează cerul și pământul2), iar din sâmbure se naște ființa orfică minunată și universală, care capătă felurite denumiri: Eros, Metis, Phanes, etc., și căreia i se atribue tot felul de puteri3). Şi filozofia dinainte de Socrat se preocupă de aceeași problemă ca și teogonia vechilor poeți: «De unde provine lumea în care trăim? Cum s’a format?»4). Insă, spre deosebire de Indieni, filozofii greci nu se ocupă de creațiune 8), ci de alcătuirea univer­sului și de elementele primitive din care s’a format, singur, fără intervenția directă a vre-unei divinități6). Acest: fel de a concepe formarea universului își găsește suprema expresie în atomismul lui Democrit. Sistemul filozofic indian Nyăya, și mai ales Vai-ceșika7), are o teorie atomistică identică și prezintă mari ase­mănări cu doctrina lui Epicur, așa cum o găsim la Lucrețiu în cartea a Il-a a poemului său: «De natura rerum» 8). Cei dintâi care se ocupă cu problema formării și alcătuirii universului sunt filozofii ionieni. Aceștia caută originea lucrurilor într’unul din elementele lucrurilor vizibile sau în materia con­fuză și indistinctă 9). Primul dintre ei este Thales din Milet 10). Acesta susținea că totul provine din apă, deasupra căreia plutește pământul.

Anaximene x) din Milet socotea ca element primitiv al lucru­rilor aerul, prin condensarea și rărirea căruia au rezultat focul, apa și pământul2). Aceeași concepție are și Diogene3) din Apolonia (Creta). Prin rărirea și condensarea aerului iau naștere celelalte corpuri. Nimic nu se creează și nimic nu se pierde; numai starea se schimbă, dar substanța rămâne aceeași. Ca și Anaxagora, Diogene crede că lumea a fost formată cu ajutorul inteligenței 4), care însă, după el, hu-i altceva decât aerul sec și cald s). Heraclit6) admite ca element primitiv focul. Foarte importantă este concepția sa despre divinitate și despre creațiune, pe care a găsim în parte, mai târziu, la Anaxagora: «Singura înțelepciune, spune Heraclit, este de a cunoaște gân­direa, care cârmuește toate lucrurile trecând prin toate». «Zeul acesta suprem n’a creat nimic; el prezidează la schim­bările lucrurilor 7)». Pentru prima oară apare în filozofie noțiunea de Spirit, con­siderat ca o forță independentă și supremă. Această întâietate este atribuită pe nedrept lui Anaxagora 8). Pherekyde din Syros, admite ca element primordial pământul, alături de Zeus și de Timp 9). Iar Xenophan (v. p. 39) spune că toate ființele muritoare au ieșit din pământ și din apă; acestea la început erau amestecate, dar timpul le-a separat. Dovadă scoicile ce se găsesc în munți și urmele de pești întipărite în stânci10)»

In sfârșit Empedocle 1), al cărui sistem e o sinteză a doctrinelor anterioare, socotește ca elemente primitive pământul, aerul, focul și apa la un loc2). La început, elementele acestea erau amestecate într’o masă sferică (ZcpaTooț), menținută de Eros, pe care însă Discordia, (Eris) a desfăcut-o încetul cu încetul. Lupta dintre cele două principii este întreaga istorie a lumii; ceea ce a desfăcut Discordia va fi refăcut de Eros. Sphaeros va fi veșnic distrus și refăcut prin jocul forțelor opuse 3). Pe de altă parte, Anaximandru 4) considera germenul primordial ca un principiu nedeterminat, dar infinit sau fără margini (t6 Jbieigov)5). Totul a ieșit din acest ăneigov prin separație sau distincție (exxoioig); totul trebue într’o zi să reintre în el, în așteptarea unor noi nașteri și noi morți; căci viața prezentă nu e decât un scurt moment în această serie ritmică de oscilații între nașterea și moartea universală 6). Alți filozofi afirmau ceva asemănător, spunând că toate lucrurile au provenit dintr’un chaos confuz. Spre deosebire de școala ionică și de filozofii care căutau la origina lucrurilor un principiu fizic (material), Pitagora’1) face să consiste Ființa în Număr, adică într’o abstracțiune, pe care însă el o ia într’un senz concret. Aceasta înseamnă în fond că materia sensibilă nu dobândește existența decât prin proporție și formă. Cosmologia lui Pitagora este un mare progres față de acele ale predecesorilor săi. El este acela caie a dat lumii numele de xoopog («ordine»).

La rândul său Xenophan1) înlocuește numărul prin Unitate (Unul). El e primul gânditor grec, care vorbește despre Dum­nezeul unic cu un sentiment de adorare profund. După Xenophan cauza oricărui lucru este în Ființa unică,, neschimbată și nemișcată. Totuși această substanță eternă prezintă manifestări particulare și schimbătoare. Parmenide 2) duce până la capăt doctrina lui Xenophan. Ființa (ZQ ov) n’are început, nici sfârșit; ea e unică și neschimbătoare; forma ei este sferică3). Următoarele două pasaje cuprind întreaga învățătură a Eleaților despre Unul: «Ființa există; mii de semne ne arată că ea nu s’a născut și nu. va muri; ea e Totul, Unul, Imobilul, Indestructibilul. Ea nu era și nu va fi, căci ea este. Ea e Ființa universală, una și continuă» 4). «Cum vrei tu ca să se fi născut Ființa? În ce chip? Din ce ori­gine? De unde i-ar proveni creșterea? Din neființă?5) Te opresc s’o spui și s’o gândești. Nu se poate spune, nici gândi că Ființa nu există. Şi ce necesitate ar fi făcut-o să existe? De ce mai curând sau mai târziu? În Ființă nu e nici naștere, nici început. Ea e în mod absolut sau nu e» 6). Eleații, la fel ca Vedantiștii indieni, au fost panteiști; ei socoteau că universul e Dumnezeu și Dumnezeu universul; cu alte cuvinte că Dumnezeu era xd Sv, sau singurul lucru existent7). Ca și Parmenide, Anaxagora8) afirmă că apariția unei substanțe care n’a existat mai înainte este cu neputință. Elementele sunt veșnice, nelimitate ca număr și variabile și divizibile la infinit. La început ele erau amestecate și confundate într’un fel de Chaos, unde dominau aerul și focul. Formarea corpurilor s’a produs printr’o mișcare circulatorie, care a înlesnit părților ase­mănătoare să se apropie și să se grupeze împreună. Principiul acestei mișcări este Spiritul (Novg). Acesta este, prin esența lui, liber și distinct; el scapă de orice amestec și e mai subtil și mai pur decât orice. Tot ce trăește e cârmuit de Spirit. El e acela care a produs la origine circulația universală 1). Cartea lui Anaxagora începea astfel: «Toate lucrurile erau laolaltă, infinit de multe și de mici; căci micimea era fără margini. De oarece toate erau amestecate, nici unul nu apărea, din pricina acestei micimi. Aerul și eterul cuprindeau totul, amândouă fiind fără limite; ambele, într’adevăr, dominau în corpuri prin numărul și prin mărimea lor»2). Sofiștii din secolul V renunță de a mai cerceta în zadar aceste probleme, cărora li se dăduse soluții atât de variate și de contra­dictorii. Ei se mărginesc la cunoașterea lucrurilor folositoare vieții practice. La fel renunță și marele lor adversar, Socrate. Totuși preocupările filozofilor Ionieni și Eleați, precum și ale celorlalți, cu privire la originea lumii se ivesc din nou, foarte curând, la cel mai strălucit representant al gândirii eline, la Platon. Dialogul său, Timeu, conține un sistem complect al lumii. La origină există Dumnezeu, iar alături de el încă două substanțe: una indivizibilă și incorporată: lumea inteligibilă a Ideilor; cealaltă divizibilă și materială. Lumea sensibilă a fost creată de Dumnezeu după modelul Ideilor, dintr’o substanță invizibilă și lipsită de formă 3). Această lume e formată dintr’un corp și dintr’un suflet. Corpul lumii cuprinde totalitatea materiei, modelată de Dumnezeu după Idei și după numere *); sufletul lumii este format dintr’un amestec de două substanțe. Zeul suprem, Demiurgul, creează mai întâi pe zei5); apoi îi însărcinează să creeze pe celelalte ființe, spre a nu fi răspunzător de imperfecțiunile lor 6). !

Sinteza întregii gândiri a lumii elenice o face Aristotel1). După ce expune pe scurt teoriile filozofice de care ne-am ocupat până acum, el ne arată și propria sa concepție despre lume: După el, Dumnezeu este principiul tuturor lucrurilor, sfârșitul care singur explică totul. El n’a creat în timp materia și mișcarea 2); timpul, mișcarea și materia sunt veșnice. Insă o mișcare, chiar dacă-i veșnică, are totuși nevoie de o cauză primă; altfel nu poate fi înțeleasă. O serie infinită de cauze secundare nu explică nimic; trebue să ne oprim undeva; trebue de găsit primul care a pus în mișcare 3). Acest prim motor, această cauză supremă, este Dum­nezeu, care-i nemișcat, – (căci dacă ar fi în mișcare, ar trebui să i se caute un alt motor), – însă care atrage la el tot ce se mișcă, din dragoste pentru perfecțiunea sa nemărginită. Mișcarea și viața din întreaga natură nu sunt decât un imens elan de dragoste spre perfecțiune, adică spre Dumnezeu *). Cu privire la ideile filozofilor greci se pune următoarea între­bare: au izvorît ele numai din cercetările făcute de ei personal, sau au fost împrumutate în mare parte din lumea Orientului și a Egiptului? Problema aceasta o pune A. Croiset în Istoria litera­turii grecești și tot el îi dă o soluție în bună parte acceptabilă. Iată ce spune acest învățat r «Intr’adevăr, se găsesc ici colo între sistemele celor dintâi fi­losofi greci și unele doctrine orientale, puncte de asemănare vred­nice de atenție. Mai mult: înșiși Grecii au vorbit deschis despre influența Orientului, despre învățăturile pe care le-au primit dela Egipt sau dela Chaldea. Ei atribuiau lui Pitagora, lui Platon și altora călătorii în țări străine, fără a mai socoti că primii fiziologi, Ionieni din naștere, erau vecini cu popoarele Asiei. Pentru toate aceste motive, problema raporturilor dintre filo­zofia greacă și Orient se impune atenției. Ea a fost rezolvată în chip foarte diferit de cei care s’au ocupat de ea. Unii, cu o exa­gerare vădită, regăsesc în diferitele sisteme grecești toate marile doctrine orientale, dela cele ale Egiptului, până la cele ale Indiei și Chinei. Alții, dimpotrivă, susțin că Grecii n’au împrumutat nimic din afară. Părerea acestora din urmă, deși poate exagerată și ea, este mai aproape de adevăr. Orientul sfârșește prin a deveni, pentru Neo-Platonicieni, izvorul unic și sfânt al oricărei înțelepciuni. Insă între aceste concepții pretinse orientale și învățăturile corespunzătoare ale filozofilor greci este o deosebire esențială: cele dintâi sunt mitologice și religioase, pe când celelalte sunt pur raționale. Ceea ce caracterizează Grecia este că ea clădește un sistem al glumii nu în felul inconștient al teogoniilor, care sunt niște ecouri mitologice ale unei tradiții impersonale, ci cu afirmarea clară și calmă a unei științe care nu vrea să atârne decât de rațiune. Şi această libertate îndrăzneață a inteligenței n’a putut s’o învețe Grecia dela Orient. Orice am gândi despre raporturile mai mult sau mai puțin, problematice ale cutărui sau cutărui filozof cu Orientul, putem spune că filozofia greacă, considerată în spiritul ei, este originală pentru că chiar și noțiunile pe care a putut să le împrumute din altă parte au devenit ale ei, prin valoarea cu totul nouă, pe care le-a dat-o x)». Concluzia este justă. Cu toate acestea, cercetările făcute de savanți ca W. Monier, Max Müller, M. Winternitz ș. a. au stabilit în mod neîndoios asemănări izbitoare nu numai între gândirea indiană și cea greacă, dar și în literatura poveștilor și mai ales a fabulelor 2); ceea ce dovedește că între Orient și Occident schimbul de civilizație a fost tot atât de activ în domeniul ideilor ca și îrs acela practic al comerțului.


1) Povestirea Creațiunii din Biblie provine din tradiție (ca și la Indieni) și a fost așezată de Moise în fruntea legii sale. Povestirea a fost adusă de patriarhii lui Israel din patria chaldeică. Ea are legături cu legendele babilonice, așa cum ne apar din inscripțiile cuneiforme.

2) Cel mai vestit e Sāyana, din sec. XIV, p. Chr., al cărui comentar detaliat explică textul rigvedic, cuvânt cu cuvânt.

3) Cea mai bună este acea în versuri a marelui filozof și sanscritist Paul Deussen, în: Allgemeine Geschichte der Philosophie, vol. I. 2) În Scrisoarea I, v. 41-60. V. excelentul studiu al d-Iui C. Papacostear * Filozofia antică în opera lui Eminescu» (în rev. Minerva, 1930, 1, 16-36).. 3) Din ediția lui F. Max Müller: The hymns of the Rig-Veda, in the Pada Text, London, 1873. 4) K. F. Geldner, Der Rigveda in Auswahl; Zweiter Teil: Kommentar, igog-(pp. 207-214).

*) Atunci: înainte de creațiune, în starea primordială. s) Cf. Eminescu, Scris. I, v. 41: «La ‘nceput pe când ființă nu era, nici neființă». Cuvântul «neființă» (ser. dsat) pare a fi introdus pentru prima oară de Eminescu (germ.: Nichtsein); iar «ființă» (ser. sdt) este traducerea lui Sein; cu această accepțiune pare de asemenea să fi fost întrebuințat numai de Eminescu. *) Diferitele părți ale lumii lipseau. Cf. Taittirîya-Brăhmana 2, 2, 9, 1: «Lumea aceasta nu era nimic la început; nu era cerul, nici pământul, nici văzduhul». 4) «Ce înfășură (lumea)?, adică: «ce cuprindea ea?» 6) «În ce (înveliș)?» *) Continuare la versul 1: lipsea marea. Lumea era fără conținut și fără înveliș și fără zeul personal suprem. T) Cf. Xâog la Greci (v. p. 352). Eminescu, Ser. I, v. 45: «Fu prăpastie? genună? Fu noian întins de apă?» Catapaiha-Brăhmana 10, 5, 3, 1 se referă la introducerea imnului și poate fi considerat ca cea mai veche interpretare a acestuia: «Lumea aceasta (iddm) a fost la început și reală și nereală; ea a existat și n’a existat; ea a fost pe atunci numai gândire. De aceea înțelepții spun despre ea: «Atunci nu era neființă, nici ființă» (nă’sad asin no sdd āsīt tadă’nim. R. V-X, 129, 1 a); pentru că gândirea nu era nici ceva real, nici ceva nereal. Această gândire a dorit să se manifeste ca ceva creat, mai pronunțat și mai concret; ea își dori o personalitate (ătmdn), se înfierbântă și se condensa». Manu 1, II și 14 spune clar că atât ceea ce încă nu s’a desfăcut (avyaktam), cât și gândirea (sau substanța gânditoare), pe care Brahma a produs-o cea dintâi din sine, sunt în același timp și reale și nereale. V. și p. 350.

*) Continuare la versul i: Nu erau oameni și zei, nici timp. «înainte de nașterea acestei lumi nu exista noțiunea de «moarte», fiindcă ou era nici un muritor» (Durga). Semnul (distinctiv) al nopții, etc.: «Luna și stelele sunt semnul nopții, soarele al zilei». (Sâyana la Taittiriya-Brăhmana). 2) Altfel Eminescu, Ser. I, v. 44: «Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns». Unul este substanța (entitatea) primordială, «Brahma» (Durga). Ființa primordială răsufla fără a produce o suflare (antd avătdm). Deci ea nu trăia în mod fizic, ci numai spiritual, fiindcă era numai inteligență. s) «Afară de acest Unic (Brahma), nu exista ceva mai presus. Prin negarea lumii, s’a tăgăduit mai înainte și ceva mai prejos. Așa dar nu exista nimic mai «presus sau mai prejos și diferit de Brahma». (Sâyana la Taittiriya-Brăh­mana). Cf. și următoarele pasaje din Rig-Veda: «Acest Unul a devenit Totul» (eka vă iddm vi babhüva sârvam). (RV. 8, 58, 2). Cf. Eminescu, Ser. I, v. 91: «Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate». «Unul e stăpân peste tot ce se mișcă și tot ce stă; el a devenit tot ce merge și tot ce zboară» (ejaddhruvâm patyate vișvamekam câratpatatri vfșunam vi jătâm). (RV. 3, 54, 8). Cf. și pp. 347, 357 ș. u. 4) Aici se arată încă odată haosul și nașterea, adică transformarea în Uni-“verSj a germenului Lumii cuprins în haos. La început, «adică: înainte de creațiune, căci pe atunci nu era cine să vadă, nu era vedere și nici obiect care să fie văzut». (Durga). Cf. Eminescu, Ser. I, “v. 48: «Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s’o vază». 5) Cf. Eminescu, Ser. I, v. 47: «Căci era un întuneric ca o mare făr’o rază». Cu versul acesta din Rig-Veda și cu cel precedent cf. Geneza I, 2: * Peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor». ) Prima fază a creațiunii; cf. Eminescu, Ser. I, v. 51-52: «Dar deodat’ un punct se mișcă. . . cel dintâi și singur. Iată-1 / Cum din haos face mumă iară el devine Tatăl…». Ser. tdpas, căldură, asceză, înseamnă aici năzuința lăuntrică fierbinte, care precedă actul creațiunii. Cf. și p. 345.

) Strofa aceasta și cea următoare descriu creațiunea primitivă, prin care ființa primordială se naște ca lume. «Lumea aceasta era apă, numai valuri. Singur Prajăpati (Creatorul) apăru pe o frunză de lotus. În cugetul său se ivi dorința: «Aș vrea să creez această lume». Despre aceasta tratează strofa: «La început, etc.» (Taittirîya-Ăra-nyaka 1, 23, 1). Cf. Geneza I, 2 (p. 343). Este vorba de nașterea lumii materiale din ființa primitivă spirituală. Prima emanație a spiritului (mdnas) a fost dorința, de asemenea încă spirituală, voința de-a crea. Lumea reală este o emanație a ființei primordiale, care-i spirituală și nematerială; ea s’a născut din aceasta printr’o separare («desfa­cere», Eminescu) succesivă, materializându-se. 2) Ochiul spiritual al celor ce văd (al înțelepților) a pătruns cu raza sa de lumină de-a curmezișul, adică prin mijlocul întunericului acelei epoci pre­mergătoare și a răspândit astfel lumină asupra întregului act al creațiunii. 3) Expresia «de-a curmezișul» dă naștere întrebării dacă în starea pri­mordială a lumii existau dimensiuni. De aici întrebarea: «Exista oare un dedesubt, etc.». O altă interpretare e aceasta: «(Acel Unul) a fost oare dedesubt? a fost oare deasupra?» 4) Cele două principii creatoare ale zeului suprem: principiul masculin și cel feminin. Ideea unei uniri între principiul feminin, privit ca o energie, și cel masculin e foarte veche, în sistemele cosmogonice indiene. (Cf. p. 345, n. 4). În Rig-Veda și în Brahmane se află adesea aluzii la împreunarea cerului cu pământul (cf. p. 353), care împreună dau naștere oamenilor, zeilor și tuturor creaturilor. (Cf. Monier W., Indian Wisdom, London 1875, p. 100). *) Cf. Eminescu, Ser. I, v. 46: «N’a fost lume pricepută și nici minte s’o priceapă». 6) «Zeii s’au născut după crearea elementelor (eterul, apa, etc.); deci cum ar putea ei să cunoască creațiunea, care precedă în timp nașterea lor?» ( Săyana ).

*) «Supraveghetorul (stăpânul) acestei lumi» (asyă’dhyakșah), adică zeul suprem. 2) Cf. concepția despre oul Universului, PP- 346, 350, 353-3) În ser. «sămânță» (retas). 4) Kă’ma nu e același lucru cu «voința» lui Schopenhauer, cum crede Deussen și alții, ci corespunde lui Eros din mitologia greacă. (Cf. pp. 353, 354; 356). Gânditorii antici înțelegeau prin Iubire (Eros, Kă’ma) forța misterioasă ce li se părea că atrage elementele materiale unele către altele, spre a crea mereu ființe noi. Această concepție se află în mintea tuturor poeților din toate timpurile și arată neputința minții lor de a-și închipui creațiunea altfel, decât prin imaginea procreării omenești. Cf. P. Mazon, Hesiode, texte etabli et traduit, Paris, 1928, p. 27 și M. Winternitz, Geschichte der indischen Litteratur, Leipzig, 1907, vol. I, p. 87, n. 1. V. și p. 344, n. 4. *) Winternitz, o. c. I, 87 sq. Aceasta a format mai târziu cea mai înaltă preocupare a Upanișadelor și a

) Brahmanele sunt tratate teologice, care prescriu în mod amănunțit cum trebue adusă o jertfă. Ele vin imediat după Vede, a căror anexă sunt. 2) Cf. Winternitz, o. c, I, 192. Cuvântul tdpas înseamnă: «căldură», apoi: încălzirea în scopul de-a practica asceza; apoi asceza însăși (ib., 191, n. 4). 3) V. p. 350; tot astfel la Greci (cf. p. 332) și în Biblie (v. p. 343, n. 5). 4) Winternitz, o. c, I, 194; cf. și pp. 347, 351. 5) V. pp. 350, 353. 6) Wint., I, 194. Cf. Geneza, I, 6–io: «Dumnezeu a zis: «Să fie o în­tindere între ape și să se despartă apele de ape (6). Dumnezeu a numit întinderea cer (8). Dumnezeu a zis: «Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul!» (9). Dumnezeu a numit uscatul pământ» (10). Cf. și 2 Pe. 3, 5: «Odinioară erau ceruri și un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă». Evr. 11, 3: «Lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu». Psalmul 33, 6: «Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului».

*) Cf. p. 358. 2) Wint., I, 194. Acestea sunt cele trei lumi din religia indiană: cerul, pe care-1 capătă Soarele (Sürya), Pământul, pe care-1 primește Focul (Agni) și Văzduhul, pe care-1 stăpânește Vântul (Văyu). Cf. împărțirea lumii, în mito­logia greacă, între Zeus, Poseidon și Hades. 3) Cf. p. 342, n. 7 și Haosul (vidul) din Theogonia lui Hesiod (v. p. 352). 4) Upanișad înseamnă «învățătură mistică (secretă)». învățații indieni spun că upa-ni-șad înseamnă: «a face să înceteze ignoranța prin revelarea cunoștinței despre spiritul suprem». (Cf. W. Monier, Indian Wisdom, London, 187s. P- 35 Şi n. 1). s) Wint., III, 450. ) Monier, o. c, 37. ‘) Chândogya-Upanișad, III, 14 (în: The twelve principal Upanișads, -vol. III, by Raja Rajendralal Mitra and E. B. Cowell. Madras, 1932). În al doilea aforism din Vedănta, Brahma este definit la fel: «acela din care rezultă formarea acestui univers». Brahma este esența împrăștiată în întreg universul. El este deci baza întregii existențe și în același timp principiul creator. A. Weber îl compară cu AâyoQ din filozofia neo-platonică și din creștinism. Cf. Monier, o. c, 114 și Wint., o. c, I, 196; 212, n. 1. Despre Vedănta, v. p. 349

) Cf. p. 349. 2) Chăndogya-Upanișad, VI, 2, i-2 (o. c). 3) Brhad-ăranyaka-Upanișad, I, 2, i (v. n. 5). 4) Ib., II, 1, 20. 6) Ifa-Upanișad I, 5, 8. 6) Monier, 49.

x) Cel mai vestit dintre comentatorii diferitelor opere filozofice este (^ankara Icărya, care a trăit probabil în sec. VII sau VIII p. Chr. 2) Monier, 53. 3) Năvastuno vastusiddhih (ex nihilo nihil fit). Cf. Lucrețiu, Nat. rer. I, 150: -Principium hinc nobis exordia sumet j Nullam rem e nihilo gigni divinitus unquam. 4) Asatah saj jăyeta kutas. (Monier, 63). s) Năsadutpădo nrțrngavat. Cf. și p. 347. 6) Sarvatra sarvadă sarvăsambhavăt. ‘) Cf. Lucrețiu, Nat. rer. I, 160 sq.: «Nam si de nihilo fierent, ex omnibu rebus / Omne genus nasci posset. . . 8) Sistemul filozofic Sămkhya a fost întemeiat de Kapila între 800 și 550 a. Chr. (Winternitz, o. c, III, 450).

) Monier, 68, n. 2. 2) Celebrul cod de legi și de precepte al lui Manu cuprinde 2685 de versuri în 12 cărți și a fost alcătuit probabil între sec. II a. Chr. și sec. II p. Chr. Codul acesta este baza jurisprudenței hinduse și influența lui s’a extins departe, dincolo de granițele Indiei. Este considerat de Indieni ca cea mai sfântă operă, după Vede, și ocupă un loc de frunte în literatura universală. 3) V. Wilh. Jahn, Über die kosmogonischen Grundanschaungen im Mănava-Dharma-Sästram. Inaug. Diss. Leipzig, 1904. 4) Şi în Geneză avem două povestiri cu privire la Creațiune: Gen. I, 1-2, 4 a și 2, 4 b-25; ceea ce a făcut pe exegeți să conchidă că sunt doi autori diferiți. (Cf. loh, Nikel: Grundriss der Einleitung in das Alte Testament, Mün­ster, 1924). 6) Svayambhü, descris cu epitetul avyakta «indistinct» sau «nedesvoltat»; cf. io cmeiQov, p. 356. ) Cf. Epistola a 2-a a Sf. Petru, 3, 5 (v. p. 346, n. 6). Aâyag înseamnă: «Cuvânt i> și «Rațiune». ‘) V. p. 346, 354. 8) Monier, 228.

Sadasadătmaham. Monier, ib. 3) Purăna înseamnă «vechi»; apoi «legendă sau poveste veche», mai ales mituri cosmogonice (Wint., I, 189, n. 3 și 441). Despre povestirile din Purane privitoare la creațiune vezi: A. Roussel, Cosmologie hindoui d’apres le Bhăgavata Purăna, Paris, 1898. 4) Monier, 101; Wint., I, 440. 5) De unde și numele de Padma-Purăna. 6) Winternitz, I, 453. ‘) Cf. p. 354. Ideea de creațiune o găsim exprimată într’o măsură oarecare la Ovidiu, Met. I, «Hanc Dens et melior litem natura diremit. / Nam caelo terras et terris abscidit undas, / Et liquidum spisso secrevit ab agre caelum. (Cf. Geneza, I, 10, cit. p. 346, n. 6). Concepțiile filozofilor și poeților romani privitoare la lume sunt împrumutate dela poeții și filozofii greci.

*) Cf. L. Preller, «Griechische Mythologie», 2 vol., 1860, I, 25. 2) Cf. Preller, 1. c, și P. Mazon, Hesiode, texte etabli et traduit, 1928, p. 25. 3) Cf. Mazon, o. c, 25 și 29. *) oGJtsQ ysveais nâvxsaai Texvxxai (II. 14, 246). 5) V. p. 354. Cf. aceeași concepție la Indieni, p. 346. ) Xâoq (TO) dela %alvco, %dmca> «a fi deschis, a căsca». ‘) Cf. Eminescu, Scris. I, v. 45, cit. p. 342, n. 7. 8) Preller, o. c, I, 33 sq. Cf. și Th. Benfey, Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung, 8, 187-206, care indică paralele în limba și în concepția indiană. Rudis indigestaque moles a lui Ovidiu aparține concepției de mai târziu.

) Hesiod, Teogonia 116-120, 123-124, 126-128. z) Cf. p. 345, n. 4. s) Preller, o. c, I, 35. Şi în mitologia străveche indiană se nasc diferite zeități din unirea Pământului (Prthivî) cu Cerul (Dyăuș). Cf. Monier, o. c, 14 sq. 4) Mazon, o. c, 9; 10-11. 5J Id., 26. 6) V. p. 346, 350. ‘) Cf. Preller, o. c, I, 35.
) Cf. Eminescu, Ser. I, 55-58. 2) Cf. Mazon, 26 v. p. 3) Preller, I, 36. 4) Cf. A. Croiset, «Histoire de la litterature grecque», Paris, 1898, II2, 483, 5) V. p. 351. 6) V. p. 355-‘) Sistemul filozofic Vaifeșika datează probabil din sec. II a. Chr. (Win­ternitz, o. c, III, 472). 8) Cf. Monier, 82 sq. și Winternitz, III, 471. ) Cf. io tbieiQOV, p. 356 și avyaktam la Indieni (p. 342, n. 7). l0) Thales trăește în prima jumătate a sec. VI a. Chr. Se spune că a călătorit prin Egipt, unde a învățat aritmetica, geometria și astronomia. Pare să fi fost un discipol al Fenicienilor și al Egiptului, în ceea ce privește științele pozitive, jucând rolul de intermediar între ei și compatrioții săi. N’a scris nimic. (Cf. A. Croiset, o. c, II, 493).
*) Anaximene trăește între Anaximandru și Anaxagora v. p. 37 și 41). Din. scrierea sa: «LTsgi q/voscoc,» n’a rămas nimic. 2) Cf. A. Croiset, o. c, II, 496. 3) Trăește în prima jumătate a sec. Va. Chr. Din opera sa: JJeol tpöoeoiQ au> rămas opt fragmente. 4) Cf- P 357 Ş- u. Şi 342, n. 7. s) Cf. A. Croiset, II, 541 sq. ‘) Heraclit din Efes s’a născut pe la 540 a. Chr. ‘) A. Croiset, II, 519; Cf. și pp. 351, 354, 358-“) Cf. A. Croiset, II, 538. ‘) Prima frază din opera sa: ‘EnxânvyoQ (Peștera cu șapte unghere) era i * Zeus, Cronos și Chthonia au existat întotdeauna. Iar numele Chthoniei a fost Gea (Pământul)». “) A. Croiset, II, 509.

) Empedocle din Agrigent s’a născut la 484 a. Chr. 2) La fel la Indieni. Manu (I, 75-78) și sistemele filozofice Sămkhya și Vedănta citează elementele în ordinea următoare: ăkăța, văyu, jyotis, ăpas și bhümi (eterul, aerul, focul, apa și pământul). (Cf. Monier, 84, n. 3). 3) Croiset, II, 533. 4) Anaximandru din Milet e compatriot și contemporan cu Thaies. El e primul filozof care a scris. Opera sa, la fel ca a celorlalți filozofi din acea epocă, purta titlul: liegt cpvoemq. ) Cf. p. 342, n. 7 și p. 347 cu n. 1. 6) Croiset, II, 495. ‘) Pitagora din Samos trăește în a doua jumătate a sec. VI a. Chr. învăță­turile sale prezintă mari asemănări cu acele ale diferitelor popoare din Orient, cu care a venit în contact în lungile sale călătorii. Unii învățați însă contestă lucrul acesta; cf. Croiset, II, 498. N’a scris nimic.

*) Xenophan din Colophon s’a născut pe la 600 a. Chr. învățătura lui s’a fixat în Elea (Lucania) unde s’a format celebra școală filozofică a Eleaților* Din poemul său filozofic: IIsol (ptfoews ne-au rămas vre-o 30 de versuri. 2) Parmenide din Elea trăește între 500 și 450 a. Chr. 3) Croiset, II, 524; cf. p. 356. 4) Croiset, II, 528. Cf. Eminescu, Scris. I, v. 91. *) Cf. p. 15 urm. și 19 urm. «) Croiset, II, 528; cf. p. 348. ‘) Cf. p. 347 ș. u. 8) Anaxagora din Clazomene s’a născut la începutul sec. V a. Chr.

) Croiset, II, S36-538. 2) Ib”S41-s) ăvâgarov eldâg n xai ă/j,ooq>ov, Tim. 24). 4) Timeu, 27; cf. p. 356. 5) Cf. p. 347-*) Croiset, IV, 291 sq.

x) Aristotel dm Stagira s’a născut în anul 384 a. Chr. A fost educatorul iui Alexandru cel Mare. 2) Cf. p. 355 și n. 7. 3) 7IQWZ0V mvovv ‘) Croiset, IV, 721 sq.
J) Croiset,1 II, 485-487. 2) Cf. Winternitz, III, 294 sq.
Kindle