Skip to content

Pământ

Kindle

– Vasile Al-George (1895-1960) –


Aurul stelelor

I.

Albastrul înflorit cu jar
Se sprijină pe munții suri,
Argintul curge pe păduri,
Iar câmpurile sunt de var.

Și valuri curg, purtând în ele
Sclipiri de lună, roi de stele
Întregul cer, – dar în cascade,
Fugind cu ele, cerul cade.

Căderea crește un tezaur
De boabe de mărgăritar…
În valul, ce pornește iar,
Din ceruri pică stropi de aur…

II.

Cu pași tăcuți treziți cărarea,
Purtați de dor, înlănțuiți,
Și n’auziți privighetoarea,
Atât sunteți de fericiți
În aurul, ce umple zarea…
Vă poartă aripa tăcerii,
Vă ‘mbracă mrejele luminii,
V’adapă seva primăverii,
Ce urcă ‘n florile grădinii.

Și nici un gând nu se desprinde
Din voi spre drumul pribegiei!
Această clipă vă întinde
Întreagă cupa veciniciei.

III.

Stau singur sub lucirea lunii
Cum stau nebunii…
Gândul meu
Însetoșat de Dumnezeu
Cutreeră, străbate firea
Și nu-l găsește nicăirea…
În drum rotirile de astre,
(Nu’s lumi albastre,)
Cântă ‘n cor,
Și ‘n drumul lor fulgerător
Străbat prin timp, străbat prin spațiu,
Sorbite par’că de nesațiu.
Noroi e ce vedem argint,
Sclipiri ce mint!
Doar depărtarea
Le dă lumina și culoarea…
Și ‘n timp ce ‘ncep să ‘mi dau seama,
De ce ‘mi pătrunde ‘n suflet teama?…
Ca frunza tremur, mă frământ
Ca fulgu ‘n vânt…
Dar Dumnezeu
Nu mai încape ‘n gândul meu!…
Și totuși tremur…
Dar de cine?…
El poate ‘n tot e, chiar și ‘n mine…
O, nu! Nu cred!
Eu sunt prea mic!
Un biet nimic
Crescut din humă,
Ce-o clipă-l naște și-l sugrumă…
Ci ‘n moartea mea eu simt cum moare
Un cer de taine sclipitoare…

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 38)


De profundis

Singurătate, tu îmi torni în suflet
Tăcerea cimitirelor – ruine,
Pe apa ta alunecă fantasme!
Sunt veacurile ce plutesc în mine.
Li-am smuls în pribegia mea sclipirea
Și cu puterea ei biruitoare
Îndrept prin sita minții obosite
Un reflector spre vremea viitoare…
Simt valul vremii curgător prin toate,
Simt neoprirea lui, care sfăramă,
E ne’ntrerupt, ori cât ar vrea pendula
Să-l întretae ‘n clipe de aramă…
Ca un copac îngălbenesc spre toamnă,
Și ‘n spolierea ne ‘nduratei sorți
Cu mii de rădăcini îmi sorb viața
Din cranii impalpabile de morți…
Cu creștetul ‘nălțat spre înstelarea
Albastrului abis nedefinit
Fantoma mea străpunge universul,
Eternizând o punte de granit.

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 41)


Prăbușire

Acorduri largi prin codri goi,
Prin peșteri, prin frunzișuri moarte,
Și ‘n zare s’auzea departe
Suspin de ape, plâns de ploi…
Din gura largă cerul sur
Turna pe lume plumb topit,
Ștergând al munților contur
În orizontul de granit.
Strivit de timp, cu-amurgu ‘n gene
Priveai cum totul se desface
În liniștita dărâmare
Și piere ‘n valurile-opace…
Se destramă domol gândirea,
Amurgul înnopta ‘n priviri,
Iar valurile ‘n legănare
Purtau noian de năluciri…
Amestec de pământ și ceruri,
De nori, de-azur, de foc, de ghiață,
Dispar în noaptea, după care
Nu se mai face dimineață…
Doar timpul, neschimbat, într’una
Gătește veacuri pentru zbor,
Ce ‘n ritmul anilor prin noapte
În fiecare clipă mor…

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 42)


Perpetuum mobile

Când nu eram, pluteam sub cer,
De-asupra lui, ca un mister
Necunoscut,
Scăldat în razele de soare,
Ascuns în neguri plutitoare,
Setos să prind un început…
Și noapte se făcu ‘mprejur…
Scântee vie, aur pur,
În zvârcolire
Nepotolita mea simțire
Mișca pe neagra lumii față,
Scriind cu mersul ei o viață…
Iar astăzi pasu-mi solitar
Punctează haosul cu jar:
Un univers
Se ‘ncheagă ‘n urma mea…
În mers
Sporește forța creatoare
Și ‘mbracă străluciri de soare…
Străbat pe carul de lumină,
Sus: cer, jos: câmpuri de rugină, –
Spre asfințit,
În prăbușire, trec săgeată…
Hlamida de-aur, destrămată,
Se risipește ‘n infinit…
Învolburările de pară
Se zbat zadarnice în seară:
Împurpurat
Mă ‘nnec în propriul meu sânge,
Suspină apa, vântul plânge
Și moartea cade ‘n lung și lat…
Târziu, – când nu mai sunt, – sub cer,
De-asupra lui, ca un mister
Necunoscut,
Plutesc nelămurit prin fire
Într’o eternă zvârcolire
Să leg sfârșitul de ‘nceput…

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 44)


 


Bâlciul

Pe șatre curge soare
Și lumea înneacă fața târgului…
Dogoare…
Se ‘ntind bazarele cu jucării cât ține piața,
Cumpărătorii vin,
I-i mână viața…
Flașnete plâng și țipă papagali,
Maimuțe caută să ne-arate
Că ne sunt semeni,
(Dar nu pot să-și ascundă lungul cozii),
Prin praf se văicăresc schilozii
Și roagă har dumnezeesc
Pentru mulțimea, care trece,
Și nu le-aruncă nici un gologan…
În cortul alb Sybila,
Ce vede tot și știe tot,
Ghicește viitorul,
Cu ‘nțelepciunea ei,
A minunat poporul…
Bătrânii poartă nasuri de hârtie,
Copiii toți și-au cumpărat mustață,
Își caută-o atitudine în viață,
Și până ‘n cer e plâns și veselie.

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 46)


Pământ

Vreau să vorbesc cu cei plecați, cu morții,
Ei știu mai bine taina vieții,
Căci râd de ea cu ‘ntreaga lor ființă,
Toți dinții râd,
Doar goalele orbite adună nori…
Vreau să vorbesc cu ei,
Vreau să citesc
Ce scriu cu oase albe pe pământul negru…
Fâșii de zdrențe flutură pe oase,
Vin mulți, Noian
Și oasele s’ating…
Pe fondul nopții
Crește râsul alb…
Iar plânsul vieții piere
În foșnete de lanuri coapte,
În peșteri umede,
În care stalactiți de lacrimi
Picură și cresc…
În sarea lor se ‘ncheagă pentru veci
Povestea generațiilor,
Cari trec sub cer,
Talazuri călătoare…
Și morții râd deplin în jurul meu,
Cu dânșii râde vecinicia,
Și-aud în zgomotul de oase:
Sărman nebun, ce vii spre noi,
Ce-i fi al nostru mâine.
Tu cauți zadarnic să deslegi
Al vieții rost,
A vieții taină.
Zadarnic gândul tău s’avântă
Să spargă zări întunecate,
Să afle tainei deslegarea!
Vei fi ca noi, vei fi ca noi,
Și taina va rămâne taină!…

(AL-GEORGE, Vasile. Pământ. Cluj: Tipografia Dr. S. Bornemisa, 1922, p. 47)

Kindle