Skip to content

Pîcală în poveștile indiene

Kindle

– Theodor Iordănescu (1874-1953) –

Nicĭo literatură nu este maĭ bogată în poveștĭ decît cea indiană. Pe cînd în literaturile europene poveștile sînt creațiile poporuluĭ, în mintea căruia aŭ stat ascunse sute de anĭ, pănă ce secolul trecut le-a scos la iveală, la Indienĭ poveștile sînt înnăscute în firea acestuĭ popor, avînd rădăcini pănă în imnurile vedice. De aceia găsim colecțiunĭ de poveștĭ foarte vechĭ care ajung pănă în secolul al șeptelea înnainte de Hristos, cum sînt cele, foarte numeroase, despre renașterile lui Budha (Jataka), care aŭ avut răsunet în toată lumea. Maĭ tărziŭ poețĭ însemnațĭ, Cșemendra și Somadeva, versificară colecțiile poporale existente, formînd colecțiĭ propriĭ, care cuprindeaŭ poveștĭ aproape din toate felurile de pănă aicĭ.

În 42.000 de versurĭ Somadeva are poveștĭ din Pancĭatantra, Sucasaptati, Jataka, Samghasena, etc., așa încît, cu drept cuvînt, s’a numit această colecție Kathasaritsagara (ocean în care curg torente de poveștĭ).

În această colecție găsim o mulțime de poveștĭ care se asamănă cu poveștile noastre poporale despre Pîcală, aranjate chiar în capitole speciale: mugdhahasakatha (poveștĭ de rîs ale nebunilor). Toate aceste poveștĭ făceaŭ parte dintr’o colecție independentă, atribuită luĭ Samghasena, care compusese o sută de istorioare despre ceĭ cari n’aŭ minte și căror istorioare li se daŭ aplicațiunĭ religioase și morale. Opera luĭ Samghasena nu ni s’a păstrat decît reprodusă în versurĭ, la Somadeva și parte la Cșemendra. Un călugăr însă, Gunavrddhi, traduse încă de pe la 492 după Hristos această operă în chinezește și ea este incorporată în canonul budist al Chinesilor, de unde Eduard Chavannes a tradus «500 contes et apologues» (3 vol., 1910, 1911), între care se află și istorioarele luĭ Samghasena, redate cu maĭ multe detaliĭ ca în operele indiene versificate. Voiŭ traduce cîteva din aceste poveștĭ care mi se par că se asamănă cu ale noastre, și le voiŭ compara, pe cît va fi posibil, și cu traducerile chinezeștĭ.

Chiar la începutul capitoluluĭ al LXI-lea, Somadeva spune că, dacă pănă acum a povestit despre oamenĭ cumințĭ, acum va povesti despre oamenĭ nebunĭ. Întăia poveste este despre fiul unuĭ negustor care transformă lemnul de aloe în cărbunĭ ca să-l poată vinde maĭ răpede, iar a doua despre un nebun care, mîncînd sesam prăjit, îl samănă, crezînd că va ieși tot așa de bun.

«A treia poveste este narată în modul următor:

Era odată un om prost, care, fiindcă a doua zi voià să facă un sacrificiu, se gîndia: «Îmĭ trebuie apă pentru baie și foc pentru arderea sacrificiuluĭ. Dacĭ să mi le pun toate la un loc, ca să le am la îndămînă». Acestea gîndind, puse el focul în urciorul cu apă și se duse să se culce. A doua zi de dimineață, cînd se duse să se uite, focul se stînsese și apa se stricase. Cînd văzu apa înnegrită de cărbunĭ, și fața luĭ se făcu la fel de ciudă, iar toțĭ oameniĭ rîseră de el.»

În povestea următoare e vorba de un cioban, de a căruĭ naivitate abusează niște pungașĭ. Voiŭ traduce însă, din mulțimea poveștilor relative la Pîcală, numaĭ pe cele maĭ importante, căcĭ unele din ele sînt foarte scurt redate, numaĭ prin două saŭ treĭ versurĭ.

«Un prost oarecare se duce la tîrg să vîndă niște bumbac, însă nimenĭ nu voià să-l cumpere, fiindcă, nu era curat. În acelașĭ timp vede el într’o prăvălie un giuvaiergiŭ, care vindea aurul, pe care-l lămuria prin foc, și la care se grămădia mușteriiĭ. Atuncĭ prostul aruncâ și el bumbacul în foc ca să se facă curat, dar arse, și oameniĭ rîseră de el.

«Niște țeranĭ proștĭ fură trimișĭ de un funcționar al Regeluĭ să culeagă niște curmale frumoase pentru el. Observînd că era foarte ușor să culeagă curmale de pe un palmier căzut jos, eĭ tăiră la pămînt toțĭ palmieriĭ satuluĭ.

După ce-ĭ doborîră pe toțĭ și culeseră toate curmalele, încercară să-ĭ ridice iarășĭ și să-ĭ planteze din noŭ, dar nu reușiră. Cînd aduseră curmalele, nu numaĭ că nu fură răsplătițĭ, dar fură și pedepsiți de către rege, care auzise despre tăierea copacilor.

«Era într’un timp, foarte de demult, un om prost care trăia într’un sat. Odată un prieten, care locuia în oraș, îl luă la el acasă și-ĭ dete să mănînce diferite bucate, potrivite foarte bine din sare. De oare ce prostul întreba de ce mîncările sînt așa de gustoase, prietenul săŭ îĭ spuse că gustul bucatelor este datorit săriĭ. Atuncĭ se gîndi el că sarea ar fi un lucru pe care poțĭ să-l mănîncĭ gol, luă decĭ un pumn de sare pisată, o băgă în gură și o mîncă. Pulberea de sare se lipi însă de buzele și barba luĭ, așa că toțĭ rîdeaŭ de el pînă se făceaŭ albĭ de rîs.

«Era odată, într’un timp, un prost care ținea o vacă. Această vacă îĭ da luĭ în fiecare zi o sută de măsurĭ de lapte. Odată se întîmplă că se apropiaŭ niște serbătorĭ. Decĭ se gîndi prostul nostru: «De azĭ înnainte nu o să maĭ ieaŭ laptele vaciĭ mult odată». Astfel pănă la serbătorĭ, el nu maĭ mulse vaca timp de o lună, și, cînd veniră serbătorile și voi să o mulgă, găsĭ că-ĭ perise laptele, iar el ajunse de rîsul oamenilor.

«Un călător oarecare, chinuit de sete, pe cînd trecea o pădure, găsi un rîŭ din care putea să-șĭ potolească setea. Cu toate acestea el nu bău și se abținu privind la apă. Atuncĭ unul îl întrebă: «De ce nu beĭ apă cînd aĭ o astfel de sete»?. Atuncĭ prostul răspunse: «Cum pot eŭ să beaŭ așa de multă apă? Cellalt însă îĭ zise în bataie de joc: «Vreĭ să te pedepsească Regele dacă veĭ bea-o toată?». Dar nicĭ acum prostul nu bău apă.

«Un prost începuse să descrie calitățile tatăluĭ săŭ în mijlocul prietenilor, și, arătîndu-l ca pe un om superior, zicea: «Tatăl mieŭ a păstrat promisiunea de castitate din tinereța sa, așa că nu se poate compara cu ceĭlalțĭ oamenĭ». Cînd prieteniĭ săĭ auziră aceasta, ziseră: «Dar tu cum aĭ venit pe lume?». Atuncĭ el răspunse: «0! Eŭ sînt un fiŭ al mințiĭ luĭ», – la care toțĭ rîseră pe acest neîntrecut prost.»

Această istorioară îmĭ amintește cuvintele luĭ Sganarelle din «Le Mariage forcé» al luĭ Molière.

«La raison: c’est que je ne me sens point propre pour le mariage, et que je veux imiter mon père et tous ceux de ma race, qui ne se sont jamais voulu marier.»

«Era odată un astronom lipsit de judecată. El îșĭ părăsi Ținutul împreună cu nevasta și fiul luĭ și se duse în alt loc, căcĭ nu maĭ putea să-șĭ cîștige existența. Acolo dete o priveliște înșelătoare despre dibăcia luĭ ca să cîștige pe ceĭ presențĭ convingîndu-ĭ de puterea meșteșuguluĭ săŭ. Astfel odată îmbrățișă pe fiul săŭ înnaintea publiculuĭ și începu să plîngă. Cînd oameniĭ îl întrebară de ce face aceasta, acest ticălos răspunse: Eŭ cunosc presentul, trecutul și viitorul, și aceasta mă face să prevăd că acest copil al mieŭ va muri de azĭ în șepte zile; de aceia am plîns. 0ameniĭ se minunară de aceste cuvinte ale astronomuluĭ, și, cînd sosi ziua a șeptea, el [a] omorît pe fiul săŭ dimineața, pe cînd acesta dormia. Cînd oameniĭ aflară că fiul astronomuluĭ a murit la timpul prezis, crezură în știința luĭ și-l onorară cu darurĭ. Și astfel astronomul cîștigînd avere, în scurt timp, se întoarse în Ținutul săŭ.

Morala. Așa dar numai omul nebun, prin dorința de avere, merge așa de departe ca să-șĭ omoare pe propriul săŭ copil, dînd exemplu că posedă știința viitoruluĭ. Cu astfel de oamenĭ înțeleptul nu trebuie să facă prietenie.

«Un oarecare Rege avea o fată foarte frumoasă. Din causa mariĭ iubirĭ ce avea pantru ea, el doria s’o vadă cît maĭ curînd mare; de aceia chemă numaĭ decît un doctor și ĭ zise: «Fă-mi niște medicamente, ca fiica mea să crească maĭ răpede, s’o pot mărita cu un bărbat bun». Cînd doctorul auzi aceasta zise, ca să-șĭ asigure o existență bună de la prostul Rege: «Există un medicament care face acest lucru, dar poate să fie procurat numaĭ dintr’un Ținut depărtat și, pe cînd voiŭ trimete după el, trebuie să închidem pe fiica Marie Tale într’o ascunzătoare, căcĭ așa este tratamentul în asemenea casurĭ». După ce vorbiră acesta, doctorul puse pe copilă într’un loc tainic pentru câțiva anĭ și se îndatori să aducă meclicamentul. Cînd ea crescu și deveni fată mare, doctorul o arătă Regelui, spunîndu-ĭ că s’a făcut maĭ mare numaĭ cu ajutorul medicamentului săŭ.

Regele îĭ mulțămi și-l încărcă de o mulțime de bunurĭ.

Morala. În acest mod, pungașiĭ, prin mijloace înșelătoare, trăiesc la curtea regilor proștĭ.

Snoave similare se găsesc răspîndite în toată Europa, și Lafontaine ni-a făcut cunoscuțĭ asemenea șarlatani. La noĭ s’ar putea compara cu acela care voià să învețe un urs carte în șese lunĭ, și a reușit să facă animalul să răsfoiască o carte între foile căreia pusese bucăți de carne. Cît despre înțeles, profesorul șarlatan spune că ursul a învățat să cetească în limba luĭ.

10. Un prost, pe cînd trecea marea, scăpă un vas de argint în apă. Prostul însemnă locul, observînd undele și alte semne ale apeĭ, căcĭ îșĭ zicea: «Am să-l scot cînd mă voiŭ întoarce». El ajunse pe celalt țerm și, cînd se întorcea, văzînd unde și alte semne pe Mare și crezînd că recunoaște locul, se aruncâ în apă, să-șĭ găsească vasul de argint. Cînd ceĭlalțĭ îl întrebară de ce face aceasta, el li povesti, dar eĭ izbucniră în rîs și căutară să-l scoată din rătăcirea luĭ.

Această poveste a fost tradusă încă de la 1859 din limba chinesă în ale sale: «Les Avadanas, contes et apologues indiens», care fac parte tot din Tripițaca (canonul budist). El compară cu aceasta istoria unuĭ marinar irlandes care spunea unuĭ prieten să-ĭ caute lopata ce o pierduse căcĭ făcuse semn bun. Liebrecht (Orient u. Occident, I, p. 135) vede o asemenea poveste în Asteia luĭ Hierocles. La noĭ s’ar putea compara cu Păcală care pune acele în carul cu fîn, crezînd că le găseste.

11. Un negustor zise către prostul săŭ servitor: «Păzește ușa prăvălieĭ, căcĭ mă duc un moment acasă». După ce negustorul zise acestea și plecă, servitorul luă ușa în spinare și se depărtă ca să privească un comediant. Cînd se întoarse negustorul și-l văzu, îl luă la ceartă. El însă zise: Eŭ am păzit ușa cum mi-aĭ poruncit.

Astfel prostul, care se agață numaĭ de cuvînt, fără să înțeleagă sensul, causează pagubă.

În traducerea chinesă aceiașĭ poveste se presintă astfel (Chavannes, p. 281):

Un om voi să plece în depărtare și porunci sclavuluĭ să aibă grijă de ușă, de măgar și de căpăstru. După ce stăpînul se depărtase, sclavul auzi musică în casa unuĭ vecin și, legînd cu căpăstrul ușa în spatele măgaruluĭ, îl luă cu sine acolo. În acest timp hoțiĭ jăfuiră casa.

Cine nu cunoaște în această poveste pe Păcală care, cînd îĭ zic frațiĭ să tragă ușa după el, scoate ușa din balamale și o iea la spinare. Acest tip, care se găsește aproape la toate popoarele europene, face acelașĭ lucru la Sicilienĭ. Astfel cînd Giusa este trimis de mama sa ca să închidă ușa (propriu vorbind să tragă ușa după el), acesta iea ușa în spinare și se duce în biserică după mama luĭ (Gonzanbach, Sicilianîsche Märchen, I, p. 249).

12. Era odată un Brahman care avea un fiŭ cam prost. Într’o seară, tatăl zise către fiul săŭ: «Mîne de dimineață aĭ să te ducĭ în satul vecin». Cînd tînărul auzi aceasta, fără să întrebe pe tatăl săŭ despre ceia ce trebuia să facă în sat, plecă foarte de dimineață și se întoarse spre seară, rupt de oboseală. Mulțămit, zise tatăluĭ săŭ: «Iată am fost în sat cum mi-aĭ poruncit». «Da», răspunse tatăl «dar fără nicĭun folos».

Astfel un prost care lucrează fără nicĭun scop devine rîsul oamenilor, căcĭ se ostenește fără să producă ceva bun.

Această poveste este ceva maĭ complicată în traducerea chinesă care, fiind în prosă, se apropie maĭ mult de original cu Snmadeva, care scrie în versurĭ. Voiŭ traduce decĭ după Chavannes (p. 314).

Odată un om zice fiuluĭ săŭ în timpul nopțiĭ: «Mîne trebuie să mergem în tîrg ca să ni cumpărăm ceva». Cînd copilul auzi acestea, se sculâ cînd se crăpa de ziuă și, fără să întrebe pe tatăl săŭ, se duse singur către acel loc. Cînd sosi acolo, era zdrobit de oboseală și nu putea să ceară nimic, dar nicĭ nu găsia nimic de mîncare, așa că era aproape să moară de foame și de sete. De aceia se întoarse înnapoĭ să iea și pe tatăl săŭ. Cînd acesta îl văzu că vine, îĭ făcu o aspră morală și-ĭ zise: «Mare prost maĭ eștĭ, și-țĭ lipsește orice deșteptăciune. De ce nu m’aĭ așteptat și te-aĭ dus acolo fără nicĭun folos, numal să te osteneștĭ și să te faci de rîsul tuturor?»

În basmele noastre se spune că Păcală pe cînd se afla într’un pom cu ușa pe care o trăgea după el, aŭ venit niște hoțĭ cari s’aŭ așezat la rădăcina copaculuĭ ca să împartă prăzile. În acest timp ușa cade în mijlocul hoților, și aceștia o ieaŭ la fugă. În alte variante hoțiĭ sînt omorîțĭ căcĭ găsesc mîncare otrăvită, și un Țigan saŭ altcineva se laudă cu isprava. Basmul german «der tapfere Sehneiderlein» este mult maĭ apropiat de cele orientale, căcĭ are o mulțime de detaliĭ care se găsesc la Chinesĭ și la Indienĭ.

Voiŭ traduce maĭ întăiŭ basmul din colecția luĭ Chavannes, căcĭ acest basm nu se găsește la Somadeva, ci în colecția Dharmakalpadruma, din care Hertel a editat și a tradus această poveste, într’o comunicare ce a făcut Academieĭ din Leipzig, anul trecut.

La Chavannes povestea, care are un caracter cu totul budist, este următoarea:

Era odată o femeie nu tocmaĭ cum se cade, și, fiindcă nu putea să-șĭ stăpînească pasiunile, prinse mînie contra bărbatuluĭ eĭ și se gîndia mereŭ cum să-l piardă. Degeaba făcu ea tot felul de planurĭ, căcĭ nu găsi. Odată însă bărbatul merse cu o afacere în regatul vecin, și soția sa își făcu următorul plan: Ea-ĭ dete niște pitișoare otrăvite și zise cu lingușire către el: «Tu eștĭ trimis după afacerĭ în depărtare și, probabil, o să aĭ de îndurat multe neajunsurĭ. De aceia ți-am pus 500 de pitișoare (numărul 500 este foarte iubit la budiștĭ) care să-țĭ servească drept provisiĭ de drum. Cînd veĭ părăsi țara și veĭ fi pe pămînt străin, iea cîte o pitișoară și mănînc’o, dacă ți-e foame saŭ eștĭ obosit.»

Omul se înțelese cu ea, dar, cînd ajunse în țara străină, nu mîncase nicĭo pitișoară. Cînd întunerecul nopțiĭ se lasă de-a binele, se opri el în pădure ca să doarmă. De oare ce se temea de fiare, se urcâ într’un pom, ca să scape de orĭce primejdie. Pitișoarele întăritoare însă nu le luă cu el, ci le lăsă la rădăcina arboreluĭ.

Tocmaĭ în această noapte veniră 500 de hoțĭ cari furaseră regeluĭ aceleĭ țerĭ 500 de caĭ și alte scumpeturĭ și se opriră supt acelașĭ copac. Fiindcă alergaseră foarte mult pănă acolo, hoților li era foame și sete. Atuncĭ observară pitișoarele supt capac, și fiecare dintre hoțĭ luă cîte una și o mîncă. Dar îndată începu influența otrăviĭ, și toțĭ ceĭ 500 de hoțĭ muriră în acelașĭ timp.

Cînd se făcu ziuă, observă omul din copac la picioarele acestuia mulțimea hoților morțĭ. Din viclenie el începu să ciopîrțească trupurile hoților și să-ĭ străpungă cu săgețĭ. Atuncĭ luă el toți caiĭ și toate bogățiile și se duse în grabă în cellalt regat. În acest moment însă, și regele aceluĭ regat se pusese în fruntea unuĭ mare număr de oamenĭ și era pe urmele hoților, așa că se întîmplâ că omul se întîlni pe acelașĭ drum cu el. Regele îl întrebă: «Cine eștĭ tu și de unde aĭ luat aceștĭ caĭ?». Omul răspunse: «Sînt din cutare țară și pe drum m’am întîlnit cu o bandă de hoțĭ, și ne-am bătut cu săbiile și cu săgețile. Toțĭ aceștĭ 500 hoțĭ zac acum în acelașĭ loc, supt un copac. În acest mod m’am făcut stăpîn pe caĭ și pe scumpeturĭ, și tocmaĭ voiam să-ĭ duc regeluĭ țeriĭ. Dacă nu mă crezĭ, poțĭ să trimețĭ oamenĭ, să vadă rănile ce-aŭ primit și să observe locul unde aŭ fost omorîțĭ.» Atuncĭ trimise regele oamenĭ de încredere, cari să vadă ce este cu această istorie, și eĭ găsiră toate în starea cum omul povestise.

Atuncĭ regele fu foarte vasel, laudă pe acest om care nu și-a avut păreche și, cînd se întoarse în reședință, îl umplu de darurĭ și de demnitățĭ. Îi maĭ dărui o mare mulțime de pietre prețioase și de sate. Miniștriĭ de pînă acum aĭ regeluĭ deveniră geloșĭ și ziseră: «Acest om este un străin: nu trebuie să te încrezĭ luĭ cu totul. De ce i-aĭ arătat de-odată atîta grație, care este maĭ presus de orĭce, și i-aĭ dat favorurĭ și darurĭ care sînt maĭ însemnate decît acelea cu care aĭ favorisat pe miniștriĭ de pînă aicĭ»? Dar străinul capătă curagiŭ și zise: «Cine este așa de voinic încît să îndrăznească să se măsoare cu mine? Îi propun să-șĭ măsoare voinicia cu mine, în luptă dreaptă». La acestea miniștriĭ de pînă acum nu puteaŭ să răspundă nimic, și nicĭunul nu îndrăznia să se măsoare cu el.

Maĭ tîrziŭ se ivi în acest regat un leŭ foarte răŭ care sta într’o cîmpie, ținea drumurile, omora oamenĭ și închidea calea regeluĭ. Atuncĭ miniștriĭ de maĭ înnainte ținură sfat și ziseră: «Străinul acesta se crede că este voinic și nimenĭ nu îndrăznește să-ĭ stea împotrivă. Ducă o putea să omoare acest leŭ, liberînd țara de flagel, atuncĭ în adevăr este un mare eroŭ». După ce aŭ ținut aceste cuvîntărĭ, înștiințară pe rege, și, cînd el auzi de aceasta, dete omuluĭ un ciomag și un cuțit și-l trimise contra leuluĭ.

Cînd străinul primi această poruncă, îșĭ întări curagiul și se duse către local unde se găsia leul. Cuprins de frică, străinul se grăbi să se urce pe un copac. Pe cînd leul se răpezia spre pom, cu gura căscată și cu capul ridicat, omul nostru scăpă, de frică, cuțitul ce ținea în mină. Acest cuțit însă căzu drept în gîtlejul leuluĭ, așa că muri din această pricină. Atuncĭ străinul începu să joace de bucurie și alergă la rege să-ĭ anunțe victoria. Regele îndoi favorurile ce-ĭ arătase, și oameniĭ se închinaŭ înaintea înțelepciuniĭ luĭ și-l serbătoriaŭ.

Astfel se termină povestea în recensiunea chinesă, cu exagerărĭ marĭ și lipsa de legătură, deși cuprinde toate elementele poveștilor. În recensiunea versficată sancrită «Dharmakalpadruma» povestea este mult maĭ aproape da poveștile noastre europene și are numaĭ puține deosebirĭ, maĭ cu seamă în partea de la început, putîndu-se la noĭ complectà cu alte basme. Ca să nu maĭ repet unele lucrurĭ, voiŭ povesti maĭ scurt basmul sanscrit din colecțiunea menționată.

Într’un oraș trăia un rajaput (războinic) fricos, cu numele Dhira (viteaz), de care era numaĭ numele, cacĭ îĭ era frică să iasă și din casă. Biata nevastă-sa suferia din pricina aceasta, căcĭ toate prietenele rîdeaŭ de ea. De aceia într’o zi femeia zise: Aicĭ toată lumea te cunoaște, du-te în altă țară unde vre-un rege, văzînd atîta om, te va lua ca soldat. Războinicul nostru se învoi și, după ce se pregati, curățîndu-șĭ armele, luînd merindele ce-ĭ dete nevasta, plecă în altă țară.

Abia părăsise orașul cînd fu oprit de șepte hoțĭ. Omul, încremenit de frică, zise: «Luati-mĭ hainele, mîncarea și armele, și lăsați-mă să-mĭ văd de drum. Luați-mĭ tot, lăsați-mĭ numaĭ viața, căcĭ sînt singurul bărbat în casă și speranța soțieĭ mele (propriu: «grhangane în curtea caseĭ»)». Cînd hoțiĭ văzură cu ce viteaz aŭ a face, îĭ luară tot și-l lăsară să plece, căcĭ tremura ca o ureche de elefant. Fiindcă hoților li era foame, mîncară din merindele ce luaseră și care eraŭ otrăvite, căcĭ nevasta voià să scape de viteazul eĭ bărbat, așa că toțĭ muriră.

Viteazul care rătăcia, se apropiè de hoțĭ, și, cum vîntul li mișca bărbile, crezu că dorm, și iar o luă la fug, pănă văzu că ciorile încep să-i mînînce. Atuncĭ se apropiè și el și cu o sabie, ciopărți cadavrele hoților și li tăiè capetele, pe care le înșirâ pe cingătoare. Prinzînd curaj, plecă la regele din Hastinapura, căruia-ĭ povesti că el este cel care a omorît pe ceĭ șepte hoțĭ ce bîntuiaŭ regatul. Apoĭ ceru regeluĭ să-ĭ dea un serviciu la Curtea luĭ. Regele-ĭ dărui banĭ și-l făcu maĭ mare peste armată. Dar vechiĭ slujbașĭ începură să-l invidieze fiindcă vedeaŭ că regele ține așa de mult la el.

Tocmaĭ acum se întîmplâ ca un leŭ grozav să bîntuiască în apropierea orașuluĭ, mîncînd oameniĭ și animalele, așa că trebuiaŭ să închidă porțile cetățiĭ. Mulțiĭ încercaseră să omoare animalul, dar în zădar. Atuncĭ miniștriĭ sfătuiră pe Rege să trimită pe viteaz să omoare leul. Regele-ĭ dete ordin, dar războinicul răspunse: «Nu te rușinezĭ să daĭ astfel de însărcinare unuia ca mine, să omor un animal? De sigur că adesea, slujind un domn răŭ, eștĭ silit să facĭ fapte netrebnice». El plecă cu o suliță ascuțită în mînă, iese pe poarta cetățiĭ, care se încuie în urma luĭ, și rămîne în cîmp tremurînd de frică. Atuncĭ se gîndește să se urce într’un pom unde să stea peste noapte. Leul simte carne de om, începe să ragă și vine la rădacina pomuluĭ. Viteazul, tremurînd de frică, scapă lancea din mînă. Autorul, ca un bun budist, observă: «De oare ce viteazul săvîrșise fapte bune într’o existență anterioară, leul fu atins de vîrful ascuțit al sulițiĭ și muri la moment.» A doua zi viteazul tremura încă în copac, cînd văzu ciorile care se grămădiaŭ pe cadavrul leuluĭ. Atuncĭ se dete jos și, luînd leul, se întoarse înnapoĭ, spunînd oamenilor ce întîlnia să se ducă la Rege și să-ĭ anunțe că viteazul a liberat țara. Regele se grăbi să-ĭ iasă înnainte, să-l felicite și să-ĭ dea o întreagă provincie, de care să bucure.

Această poveste se află la toate popoarele europene, și eroul principal, care este croitor saŭ cizmar, omoară, nu hoțĭ, ci muște, care 500 (Sicilianul), care 100 (Ungurul), saŭ 40 (Grecul), etc. Toțĭ însă se laudă că aŭ omorît atîtea suflete. În nicĭo variantă afară de cea ungurească viteazul nu se întîlnește, după isprava cu muștele, cu regele, ci cu zmeĭ saŭ cu uriașĭ cari se minunează de inscripția «o sută dintr’o lovitură» și-l pun la diferite încercărĭ. Prin păcălelĭ, viteazul ajunge să provoace admirația zmeilor saŭ uriașilor, cari-ĭ daŭ banĭ mulțĭ ca să scape de el. Tipul cel maĭ apropiat de versiunile orientale pare a fi basmul german «Croitorașul viteaz» («Vom tapferen Schneiderlein»). Aicĭ croitorașul omoară dintr’odată 7 muște si numaĭ de cît îșĭ brodează pe cingătoare: «Am ucis șapte cu o singură lovitură» (Siebene auf einem Streich), după cum viteazul indian umbla cu capetele hoților la cingătoare. Ieșind din oraș, croitorul întîlnește un uriaș, care-l pune la diferite probe de vitejie, pe care le execută, înșelînd pe uriaș, dar nu vrea să rămînă la el și pleacă maĭ departe. Culcat fiind pe iarbă, oameniĭ văd inscripția și comunică regeluĭ, care propune viteazuluĭ să primească o slujbă însemnată în armată. Miniștriĭ sînt invidioșĭ de favoarea croitoruluĭ. Regele-l puse la diferite încercărĭ și viteazul omorî doĭ uriașĭ, un monstru cu un corn (rinocer) și un mistreț. Regele nu avu ce să maĭ facă, ci-ĭ dă în căsătorie pe fiica sa și jumătate din Împărăție.

În romănește avem diferite tipurĭ. Astfel găsim la Ispirescu pe Bogdan Viteazul, un cizmar leneș și cu o spuză de copiĭ. El se culcă lîngă un puț scriind pe ghizdurĭ: «Eŭ sînt Bogdan viteazul, care ucid dintr’o lovitură sute de suflete». Peste puțin veni un zmeŭ cu burduful să iea apă și, văzînd cele scrise, deșteptă pe Bogdan și se prinse frate de cruce cu el. Într’o mulțime de casuri Bogdan păcălește pe zmeĭ care-l cred că este un mare viteaz. Într’un războiŭ cu un Caz-Împărat, Bogdan fu luat de zmeĭ să li ajute, dar și din această încurcătură scăpă, căcĭ, urcîndu-se pe un cal înnaripat, striga mereŭ: «Caz, Caz», și împăratul, crezînd că pe el îl caută, a fugit împreună cu armata.

……….

După cîtva timp femeia zise către Putraka, cu dragoste: Îmi pare răŭ fiul meŭ, că nu aĭ întîlnit încă o femeie pentru tine. Însă se află aicĭ o fată cu numele Paṭali, fiica regeluĭ, care este păstrată, ca o piatră prețioasă, în catul cel maĭ înnalt al seraiuluĭ.

Pe cînd asculta aceste cuvinte cu urechile deschise, zeul Amoruluĭ găsi un loc nepăzit și intrâ pe această cale în inima luĭ. El îșĭ puse în minte să vadă pe fată chiar în acea zi, și noaptea zbură prin aier, cu ajutorul cizmelor minunate, tocmaĭ unde se afla ea. El intrâ pe o fereastră înnaltă cît vîrful unuĭ munte și zări pe Paṭali, care dormia într’un loc ascuns din seraiŭ, scăldată de razele luniĭ care păreaŭ că se lipesc de trupul cel frumos al eĭ, ca și cum Amorul în formă omenească se odihnia după ce a fost cucerit lumea.

Pe cînd el se gîndia cum s’o deștepte, de odată începu de departe un străjer să cînte niște viersurĭ de dragoste. La auzul acesteĭ încurajărĭ, el sărută pe frumoasa care tremura, atunci ea și deșteptă.

Cînd văzu pe prinț, fu o luptă între rușine și dragoste, în ochiĭ eĭ cari, cînd se fixaŭ, cînd se întorceaŭ de la fața prințuluĭ. După ce vorbiră mult împreună și deveniră soț, după ritul Gandharvilor (în secret) – simțiaŭ că dragostea lor crește, cu cît noaptea era pe sfîrșit. Atuncĭ Putraka îșĭ luă rămas-bun de la întristata luĭ soție și, cu mintea numaĭ la ea, se întoarse în ceasul din urmă al nopțiĭ în casa bătrîneĭ. Astfel prințul se ducea și venia în fiecare noapte, dar în urmă, lucrul fu descoperit de păzitoriĭ seraiuluĭ, cari la rîndul lor descoperiră faptul tatăluĭ feteĭ. Acesta porunci uneĭ femeĭ să pîndească în taină noaptea la seraiŭ și, găsind pe prinț adormit, ea făcu un semn cu văpsea roșie pe veșmintele luĭ, ca să poată fi recunoscut.

A doua zi, sluga spuse regeluĭ ce făcuse, și acesta trimise cercetașĭ în toate părțile: Putraka fu descoperit după semn. Scos afară din casa cea dărăpănată, fu adus înnaintea regelui. Văzînd pe rege foarte supărat, el zbură în aier, cu ajutorul cizmelor, intră în palatul lui Paṭali și-ĭ zise: «Sîntem descoperițĭ, pentru aceasta scoală, și să scăpăm cu ajutorul cizmelor». Apoĭ luînd pe Paṭali în brațe, zbură în aier.

Cînd se coborîră din norĭ, în apropiere de țermul Gangeluĭ, el potoli oboseala iubiteĭ luĭ cu prajiturĭ din vasul minunat. Cînd Paṭali văzu puterea luĭ Putraka, îĭ făcu o cerere, după care el schițâ cu bățul o cetate prevăzută cu puterea celor patru arme (infanterie, cavalerie, elefanțĭ și areașĭ). În această cetate se stabili ca rege, și puterea luĭ ajunse la cea maĭ mare desvoltare. El învinse și pe socrul săŭ, și deveni rege peste tot pămîntul încunjurat de Mare.

Aceasta este divina cetate, născută în mod minunat, împreună cu locuitoriĭ eĭ, și de icĭ îșĭ trage numele Paṭali-Putra, patria bogațieĭ și a științeĭ.

Negreșit că slabele mele puterĭ m’aŭ împiedecat să traduc versificația minunată a luĭ Somadeva, care cu drept cuvînt s’ar putea numi Ariosto indian, dacă nu ar fi la începutul decadențeĭ literaturiĭ sanscrite.

Cine nu și-a adus aminte cetind această poveste de basmele noastre! Și în adevăr ea există în toată lumea. De la «Gesta Romanorum» și pănă la Boccaccio, și de la acesta pănă la frații Grimm și Gaston Paris, toțĭ aŭ povestit de puterea miraculoasă care transportă pe om cît aĭ clipi dintr’un loc în altul, de cizmele de șepte poște (Sieben-Meilen Stiefeln = bottes de sept lieues).

Lăsînd la o parte versiunile străine, asupra cărora ar trebui un studiu special, revin la basmele noastre.

În basmul Ioan Buzdugan, la Fundescu (no. II), Ion se însoară cu o zînă căreia îĭ furase hainele. La nuntă zîna capătă hainele, dar dispare în aier. Ion aleargă după ea ca să o găsească în cetatea din aier. Pe drum întîlni treĭ zmeĭ cari se certaŭ pentru treĭ lucrurĭ: o coroană cu care te faceaĭ nevăzut, o năframă cu care zburaĭ și niște papucĭ cu cari treceaĭ Marea ca pe uscat. Luînd aceste obiecte de la zmeĭ, Ion putu să ajungă în cetatea din aier și să-șĭ găsească nevasta.

În basmul Zînele, la N.D. Popescu, niște dracĭ se ceartă pentru un toiag ce împietria, un șlic ce făcea nevăzut și niște papucĭ cu cari treceaĭ apa ca pe uscat. Tot asemenea și în celelalte variante. În toate, voinicul se servește de aceste obiecte pentru ca să ajungă în palate nepătrunse, unde se găsește iubita saŭ nevasta luĭ.

Asămănarea izbitoare între poveștile noastre și cele sanscrite ni arată cît de mult aceste producțiunĭ s’aŭ cristalisat în mintea poporuluĭ, păstrîndu-se aproape neatinse timp de atîtea secole ca o dovadă de înrudire pe care nicĭo istorie scrisă nu o putea conserva maĭ bine.

Kindle