Skip to content

VII.39 – Povestea lui Śr̥ṅgabhuja și a săgeții de aur

Trăia în vremurile cele de demult, în cetatea ce-i zice Vardhamāna, un rege numit Vīrabhuja, care era într-atât de bogat și de puternic, încât cele mai largi și mai adânci haznale se dovedeau strâmte și neîncăpătoare pentru averile-i fără număr, iar de colbul stârnit de mersul oștirilor sale se acoperea cerul și se-ntuneca Soarele. Iar faima despre înțelepciunea și dărnicia lui se răspândise în toate cele patru colțuri ale pământului.

Și regele acesta, măcar că atât de norocit de soartă, se purta de la o vreme tare abătut și arăta tuturor o față înnegurată și grea de supărare, căreia nici cântecele și dansurile celor mai iscusite gaṇikā, nici vorbele de duh ale curtenilor, nici chiar mângâierile nu izbuteau a-i aduce înseninare. Și cum nimeni nu putea pricepe pricina unei supărări atât de neașteptate și cu atât mai puțin a-i găsi leacul, tot palatul fu cuprins în scurtă vreme de jale și spaimă ca înaintea unei mari nenorociri.

Or, într-o bună zi, regina ce se chema Guṇavarā, nemaiputându-și vedea soțul mereu abătut și posac, încercă să-l descoasă, nădăjduind să afle tămăduire mâhnirii ce-l rodea pe rege. Așa că, luându-l deoparte, îl întrebă cu dulceață:

– Care-i pricina întunecării tale, o stăpânul meu, și ce gânduri negre te frământă? Ce tulburare îți alungă somnul și te ține departe de mine? O, fă-o pe roaba ta părtașa necazurilor tale, regele meu, că poate ți-oi afla alinarea.

Astfel și în multe alte chipuri îi vorbi regina, fără a primi alt răspuns decât o tăcere mohorâtă. Ci, într-un târziu, după multe rugăminți din partea ei, regele Vīrabhuja răspunse cu acreală:

– Necazul meu e de netămăduit. Iar pricina lui ești tu. Căci iată, m-am privit în oglindă și am văzut că în părul și barba mea firele albe le-au covârșit pe cele negre și mi-au cotropit obrajii, precum dușmanii o țară cucerită. Și mi-am zis în mine: Sărmane Vīrabhuja, ai ajuns în pragul bătrâneții și soarta încă nu te-a învrednicit cu un fiu. Ca mâine ai să te duci și tu și împărăția ți se va destrăma din lipsă de urmași. Iată deci pricina netihnei mele, căci la apăsătoare și fără izbăvire cumpănă am căzut.

Auzindu-l vorbind astfel, regina Guṇavarā îi zise cu glas vesel:

– Binecuvântată fie clipa aceasta! Alungă-ți supărarea, o, stăpâne, și ascultă-mă, căci necazul tău nu-i fără leac, iar nenoricirea ta nu-i fără scăpare. În cetatea noastră a poposit de puțină vreme un vraci neîntrecut pe nume Śrutavardhana și-i înzestrat cu daruri atât de minunate și cu atâta pricepere doftoricească, încât și pe un olog l-ar putea face să umble. Pune să-l cheme, căci sunt încredințată că de la el ne va veni scăparea.

La aceste vorbe binefăcătoare, regele Vīrabhuja se învioră pe dată și lăsând pustiilor amărăciunea, se grăbi să facă după cum îl povățuise regina.

Și când vraciul ajunse în fața lui, după cuvenitele cinstiri și firitiseli, regele îl întrebă de știe cumva vreun chip de a alunga blestemata de sterpiciune ce i se cuibărise în casă. Și doftorul acela, după ce se gândi cam multișor și se socoti bine, răspunse:

– Lucrul este cu putință, o, rege, și chiar eu știu o cale desăvârșită pentru împlinirea dorurilor tale. Ia dar un țap sălbatic și jertfește-l cu mâna ta. Scoate-i apoi ficatul și creierii și pune să se facă din fiecare câte o fiertură aparte, în care să se amestece lapte, și fierturile astea să i le dai reginei să le bea. Și pentru că cea dintâi va fi neagră la culoare, să i-o dai s-o bea seara după apusul Soarelui; iar cum a doua va fi, dimpotrivă, albă ca lumina zilei, să i-o dai dimineața, puțin înainte de răsărit. Și, la timpul cuvenit, regina are să-ți nască doi feciori frumoși și voinici, iar cel mai mare are să semene cu Luna și cel mai mic cu Soarele.

Astfel vorbi Śrutavardhana; și la auzul cuvintelor sale, regele se umplu de uimire și bucurie, și deschizându-și deplin băierele inimii și vistieriei sale, îl așeză de-a dreapta sa și îl cinsti ca pe un frate mai mare. Și dând poruncile de trebuință și mai firitisindu-l odată pe doftor, se luă apoi cu trebile domniei, de cam care uitase de la o vreme. Iar vraciul se duse într-ale lui.

Or nici nu bănuia bietul rege ce nenorocire îl paște. Căci trebuie să spunem că bucătarul său era starostele neghiobilor și bulibașa hăbăucilor  din împărăție. Și mai era pe deasupra atât de lacom și de hoț, încât în bucătăria lui multe intrau, dar puține ieșeau, și bucatele gătite de mâna lui arătau ciumpăvite și sărăcuțe de mai mare scârba. Și dacă înainte mai avusese o măsură în furtișagurile lui, apoi de când regele Vīrabhuja le lăsase pe toate în părăsire, pierduse orice frică și rușine, făcând prin cămări un prăpăd mai cumplit decât cel mai înverșunat pârjol. Și cum bucătarului acesta al pustiirilor îi plăcea tare mul mâncarea de creier, îi păru rău să irosească bunătatea aceea pe o fiertură nefolositoare. Așa că aruncă în oală doar coarnele țapului și ficatul, iar din ce-i rămăsese își încropi o mâncărică pe care o găsi tare gustoasă și desfătătoare.

Și bând regina fierturile acelea, născu doi feți preafrumoși, și pe cel mare îl numi Nirvāsabhuja, iar pe cel mic, Śr̥ṅgabhuja. Și crescură voinici și frumoși, și unul semăna la chip cu Luna, iar celălalt cu Soarele.

Și regele Vīrabhuja și regina Guṇavarā priveau cu drag spre fiii lor, și mai ales spre Śr̥ṅgabhuja, pe care-l iubeau cu dragoste osebită, și de care se lipiseră așa de mult, că nu se mai îndurau să se despartă de el nici o clipă. Or văzând toate acestea, frățâne-său Nirvāsabhuja începu de la o vreme să-i poarte o ură nemăsurată. Iar singurul său gând era cum să-l piardă.

Și cum se perpelea el așa, într-o zi când cei doi prinți ieșiră la vânătoare, fură izbiți de priveliștea unui cocor alb, cu trupul într-atâta de uimitor prin urieșenia lui, încât pe dată amândoi frații doriră să-l vâneze. Și încordându-și arcul, Nirvāsabhuja trimise săgeată după săgeată, fără a izbuti nici măcar să atingă, necum să doboare cocorul. Atunci Śr̥ṅgabhuja, vrând și el să-și încerce norocul, vicleanul Nirvāsabhuja îi zise:

– Cocorul acesta trebuie să fie o pasăre vrăjită, căreia săgețile obișnuite nu-i pot face nici un rău. Să trimitem dar după arcul cu săgeata de aur ale părintelui nostru, și poate astfel vom izbuti.

Nebănuind el nimic, lesnecrezătorul Śr̥ṅgabhuja căzu la învoială cu fratele său și amândoi trimiseră în mare grabă un slujitor după arcul și săgeata de aur a tatălui lor. Apoi Śr̥ṅgabhuja, luând arcul în mână și găsindu-l minunat cumpănit, îl încordă zvârlind săgeata cu atâta putere, încât o înfipse aproape cu totul în trupul uriaș al cocorului alb. Greu rănită, pasărea, care nu era altceva decât un duh din cele spurcate, dădu un țipăt înfricoșător și pieri luând cu sine săgeata, spre marea uimire a celor de față. Dar Nirvāsabhuja, care doar asta așteptase, începu a se căina și a plânge, spunând:

– Vai nouă, în ce chip o să ne mai arătăm înaintea tatălui nostru, acum că i-am prăpădit săgeata la care ținea cel mai mult. Fără îndoială ne va izgoni pentru nechibzuința noastră.

Vîzându-l atât de înspăimântat și înduioșat de lacrimile lui prefăcute, Śr̥ṅgabhuja îi zise:

– Nu te neliniști, frate al meu, și fii fără de teamă. Pasărea aceea blestemată nu poate să fi zburat prea departe. O voi ucide și-ți voi aduce săgeata.

Auzind acestea, cu inima plină de mulțumire, dar cu chipul întristat, Nirvāsabhuja porni spre casă să povestească părinților cele întâmplate. Cât despre Śr̥ṅgabhuja, luându-se după dâra de sânge pe care-o lăsase cocorul cel alb, merse cale îndelungată și ajunse într-un sfârșit în dreptul unei păduri întunecoase și dese ca o perie. Și Śr̥ṅgabhuja, deși clătinat în sufletul lui de vederea codrului aceluia grozav, își luă inima-n dinți și mai de voie, mai de nevoie, începu a-și croi drum prin el.

Or, nu merse el prea mult, când dădu de-o poiană largă și îmbietoare. Și dâra de sânge se oprea chiar la marginea poienii. Așa că prințul rămase cam nedumerit, fără a se putea hotărî asupra celor ce avea de făcut, când zări o codană nespus de frumoasă ce sta ceva mai încolo, la umbra unui copac rămuros, și se uita la el răpită. Căci Śr̥ṅgabhuja, cu toată voinicia lui, era chipos, și subțirel, și fraged, încât vederea lui ar fi aprins inima oricărei fete. Și intrând ei în vorbă, Śr̥ṅgabhuja îi povesti fetei tot ce era de povestit, fără a-i ascunde nimic, iar ea, rămânând tare uimită de vitejia și bărbăția lui, îi spuse:

– Cocorul cel alb pe care l-ai lovit și care dealtfel s-a tămăduit cu totul prin puterea lui magică e un duh înfricoșător, pe nume Agniśikha. Și numai înfățișarea lui ar putea să înghețe de spaimă o armată întreagă. Iar numele meu este Rūpaśikhā și sunt fiica lui, și dacă tu te învoiești să mă iei de soție, am să te ajut să-ți recapeți săgeata pierdută.

Când văzu ce-i cerea fata, Śr̥ṅgabhuja, care era pierit de-a binelea din pricina frumuseții neasemuite a Rūpaśikhāi, primi fără să stea o clipă pe gânduri, adăugând la acestea alte o mie de lucruri măgulitoare la care-l îndemnau locul, împrejurarea ca și tulburarea ce-l cuprinsese.

Și tot sporovăind astfel în chipul cel mai plăcut cu putință, tinerii ajunseseră în dreptul palatului lui Agniśikha, tatăl frumoasei Rūpaśikhā. Și cum Śr̥ṅgabhuja, dintr-o firească sfială, șovăia să intre, Rūpaśikhā îl luă de mână și-l conduse cu hotărâre până în fața părintelui ei.

Or, acesta avea într-însul atâta hidoșenie, și era atât de scălâmb și bocciu, încât ar fi putut cu ușurință băga groaza nu doar într-o armată, ci și în zece, ba chiar și în o mie de armate; așa că ne putem lesne închipui cum se simți Śr̥ṅgabhuja la vederea acestei spăimi înfricoșate. Și-și zise: «Sărmane Śr̥ṅgabhuja, până aici ți-a fost. Căci cum te-ar putea cruța căpcăunul acesta mâncător de oameni, tocmai pe tine, care i-ai adus atâta supărare».

La întrebările lui Agniśikha, ce privea cu nedumerire spre prinț, cea care răspunsese fu Rūpaśikhā.

– Tânărul acesta minunat pe care-l vezi, tată, este prințul Śr̥ṅgabhuja, cel desăvârșit în toate. Și este atât de frumos și de plin de haruri, încât trebuie să fie cu siguranță vreun zeu încarnat, așa că grăbește-te să mă dai lui de soție pentru a nu-i stârni mânia. Ți de nu ai să faci așa, am să mor pe loc.

Astfel vorbi curajoasa Rūpaśikhā și, la auzul vorbelor ei, Agniśikha căzu pe gânduri. Apoi, după un răstimp, îi zise nefericitului Śr̥ṅgabhuja, care nu știa de ce să se minuneze mai întâi: de faptul că mai e încă în viață, sau de iscusința fetei.

– Binevoiește să fii oaspetele acestei case, o, prințe. Am înțeles ce te-aduce aici, și departe de mine gândul de a mă împotrivi dorinței tale. Cum ai făcut însă cale lungă, cred că cel mai nimerit ar fi să lepezi praful drumului și să-ți astâmperi foamea. Vom găsi după aceea răgaz să vorbim în tihnă despre cele ce te frământă.

Apoi, după ce dădu poruncile de trebuință și-l lăsă pe Śr̥ṅgabhuja, cel aiurit de fericire, pe mâinile pricepute ale băieșilor, Agniśikha zise cu glas răstit fiicei sale:

– Du-te și spune surorilor tale să vină degrabă. Și să aveți grijă să vă înveșmântați astfel ca nimeni, fie el zeu sau om, să nu știe să vă deosebească una de alta.

Acestea fiind spuse, Agniśikha plecă la treburile lui, iar Rūpaśikhā se grăbi să-i îndeplinească poruncile.

În acest răstimp, Śr̥ṅgabhuja, care avusese parte de o îmbăiere minunată și desfătătoare, ce-l făcuse să uite ostenelile drumului, tocmai se așezase la o masă încărcată de bucate din cele mai ispititoare, când văzu pe Agniśikha întinzându-i o ghirlandă de flori și spunându-i:

– Vino, prințe, să-ți alegi mireasa.

Oleacă mirat de graba aceasta neobișnuită, Śr̥ṅgabhuja îl urmă fără crâcnire pe duh, și amândoi trecură într-o încăpere uriașă și atâta de împodobită de-ți lua ochii.

Or, în încăperea aceea a blestemului se găseau nu mai puțin de o sută de fecioare toate de o frumusețe desăvârșită, și așa de asemănătoare, încât nici cea mai scormonitoare privire nu le-ar fi putut deosebi în vreun fel. Ci Śr̥ṅgabhuja, în dorința de a o găsi pe draga lui Rūpaśikhā, vru să le cerceteze îmbrăcămintea. Ci asta nu-i fu de nici un folos atât de aidoma erau înveșmântate. Și tocmai când se afla pe culmile deznădejdii, nemaiștiind ce să facă, băgă de seamă că una dintre fete, ce stătea mai deoparte, purta gherdanul de mărgăritare nu agățat la gât ca celelalte, ci înfășurat într-un chip cam neobișnuit în jurul capului. Rūpaśikhā trebuie să fie – își zise prințul și aruncându-i pe după gât ghirlanda înflorită a căsătoriei, zise cruntului Agniśikha:

– Aceasta este.

Neavând încotro, Agniśikha răspunse:

– Ai izbutit, o, prințe, și de te învoiești vom sărbători mâine căsătoria voastră. Ci până atunci ascultă. În partea de răsărit a palatului se întinde un ogor la marginea căruia se află strânse o sută de grămezi de boabe de susan. Până mâine la răsăritul soarelui vreau ogorul arat și boabele semănate.

Auzind cuvintele acestea, Śr̥ṅgabhuja simți că totul se întunecă înaintea ochilor și pierit de spaimă alergă la Rūpaśikhā, căreia îi povesti totul de-a fir-a-păr.

– Iubitul meu nu trebuie să se tulbure. Mergi dar și îndeplinește porunca tatălui meu, iar eu am să fiu acolo să te ajut.

Liniștit oleacă de spusele Rūpaśikhāi, Śr̥ṅgabhuja merse în partea de răsărit a palatului și văzu un ogor atât de întins și de larg, că putea să încapă acolo și o împărăție din cele mari. Și cu sufletul abătut, după ce înjugă boii la un plug ce-l găsi prin preajmă, începu să are și să semene boabele de susan din grămezile cele nemăsurate. Or, nici nu începuse el bine treaba aceasta, când băgă de seamă că ogorul era arat și boabele semănate. Și toate se întâmplaseră prin puterea năzdrăvanei Rūpaśikhā.

Când Śr̥ṅgabhuja îi spuse lui Agniśikha că ogorul era arat și susanul semănat, acesta îi porunci, cu nemulțumire în glas, să facă din nou grămezile așa cum fuseseră înainte. Iar Śr̥ṅgabhuja spuse Rūpaśikhāi:

– E vădit că tatăl tău vrea să mă piardă. Căci uite, acum mi-a spus să strâng susanul în grămezi cum a fost mai-nainte. Dar cine ar putea să facă o asemenea ispravă?

– Nu te neliniști, iubitul meu, îi răspunse inimoasa Rūpaśikhā, ci mergi de îndeplinește ce ți-a spus tatăl meu. Iar eu voi fi în preajma ta.

Și într-adevăr! Nu apucase bine Śr̥ṅgabhuja să strângă primele boabe, când văzu deodată grămezile făcute și ogorul neted de parcă nici n-ar fi fost arat vreodată. 

Și văzând Agniśikha fapta lui Śr̥ṅgabhuja, se cufundă într-o tăcere cam mohorâtă, prevestitoare de rele. Iar după un răstimp vorbi astfel:

– Mult mă minunez de vrednicia ta, o, Śr̥ṅgabhuja. Și de-acum a ta e Rūpaśikhā. Ci mergi mai întâi de-l cheamă pe unchiul ei, Dhūmaśikha. Căci nu se cuvine să lipsească de la nunta nepoatei lui. Iar palatul lui Dhūmaśikha se află tare aproape de aici, așa că n-are să fie pentru tine nici o osteneală să ajungi până acolo.

Acestea fiind spuse, Agniśikha se duse-n treaba lui, iar Śr̥ṅgabhuja se grăbi să ceară sfatul iscusitei Rūpaśikhā. Iar ea, întinzându-i un bulgăre de pământ, un șip cu apă, câțiva spini și un tăciune înroșit, îi zise:

– Îndeplinește întocmai porunca tatălui meu. Și, ajungând la palatul lui Dhūmaśikha, nu zăbovi mult acolo, ci, spunându-i ce ai să-i spui, întoarce calul și îndepărtează-te cât ai să poți de iute, fără a uita să privești mereu în urmă; și dacă ai să-l vezi pe Dhūmaśikha luându-se după tine, aruncă bulgărele ce ți-am dat. Și dacă asta n-are să-ți fie de folos, varsă apa din șip. Iar dacă nici așa n-ai să-l dovedești, aruncă spinii. Și numai la urmă de tot, dacă ai să vezi că nu-i chip și nu-i chip, zvârle tăciunele. Și în felul acesta ai să-l răzbești și ai să te întorci teafăr.

Auzind-o cuvântând astfel, Śr̥ṅgabhuja, luând din mâinile Rūpaśikhāi bulgărele de pământ, șipul, spinii și tăciunele și punându-le bine, porni în goana calului spre palatul lui Dhūmaśikha. Și ajungând acolo, fără a mai descăleca, își spuse poftirea ce avea de spus și fără altă zăbavă o cam luă din loc, îndemnându-și calul cu toată nădejdea și neuitând să arunce dese priviri primprejur.

Așa își începu drumul.

Or nu se depărtase el prea mult, că-l văzu pe Dhūmaśikha venind cu-o falcă-n cer și una-n pământ. Și venea cu atâta turbare, încât în calea lui copacii se frângeau ca niște așchii, iar păsările cădeau moarte din cuiburi de căldura răsuflării lui. Ci cum Śr̥ṅgabhuja privea prostit în urmă, temându-și amarnic viața și nemaiștiind ce să facă, își aduse mainte de sfaturile bunei Rūpaśikhā. Și aruncând el în urmă bulgărele de pământ, văzu cum crește deodată un munte nemăsurat de înalt, ce aținu calea fiorosului Dhūmaśikha. Și Śr̥ṅgabhuja se bucură mult în sufletul său.

Ci nu apucă el să se bucure prea îndelung că, uitându-se-n urmă, văzu că Dhūmaśikha străpunsese muntele de parc-ar fi fost de ceară și că se apropia tare iute.

Așa că, temându-se din nou pentru viața lui, Śr̥ṅgabhuja goli repede șipul acela al binecuvântării ce i-l dăduse înțeleapta Rūpaśikhā. Și pe dată apa aceea puțintică se făcu un râu spumos și repede și atâta de mare, că numai cu greu i se vedea celălalt mal. Dhūmaśikha însă, ce era stăpânul unui trup neînchipuit de mare, din numai câteva lopătări ale mânoaielor lui uriașe și trecu dincolo, spre spaima nenorocitului Śr̥ṅgabhuja. Și poate că aici i-ar fi fost sfârșitul, de n-ar fi înprăștiat spinii dăruiți de Rūpaśikhā. Or, pe dată răsări o pădure deasă și așa de țepoasă, că trunchiurile copacilor păreau parcă împletite. Și numai cu greu își croi drum Dhūmaśikha prin codrul acela, și ieși din el atât de sfârtecat, de crâmpoțit și de însângerat, încât arăta cu mult mai fioros ca înainte. Cât despre Śr̥ṅgabhuja, simțindu-i apropierea și nemaipunând preț pe viața lui, zvârli așa, mai mult într-o doară, tăciunele acela al izbăvirii. Ci pe dată izbucni o pălălaie înfricoșată, ce părea să aprindă și cerul, iar Dhūmaśikha, văzând că flăcările stau să-l înghită și nevrând a le cunoaște mai îndeaproape mângâierea, se înspăimântă în sufletul lui și rușinat, cu barba pârlită, făcu cale-ndărăt, memaivoind să știe nici de Śr̥ṅgabhuja, nici de mireasa lui, și se-nchise în palatul lui, negru de supărare.

Iar Śr̥ṅgabhuja, ajungând în fața lui Agniśikha și vestindu-i îndeplinirea acestei din urmă porunci, îl lăsă în cea mai adâncă uimire. Ci după un răstimp îi spuse:

– O, fiul meu Śr̥ṅgabhuja, ai izbândit deplin, și-abia acum cunosc în tine un viteaz vrednic de fata mea. Ci mâine chiar vom face nunta.

Și povestind Śr̥ṅgabhuja iubitei sale Rūpaśikhā cele întâmplate, aceasta se îngălbeni și zise cu glas pierit:

– Grea nenorocire pe capul nostru, e semn neîndoielnic că vrea să te omoare. Ci singura scăpare este fuga.

Într-acestea, aduse în mare grabă săgeata de aur a regelui Vīrabhuja și un sipet plin de giuvaericale pe deasupra.

Și fiecare prețuia cât o împărăție.

Apoi urcară ei pe doi armăsari cu inimi de foc și se cam duseră. Or, nu se depărtaseră ei prea mult, când auziră un vâjâit grozav ce se apropia cu iuțeală.

Iar Rūpaśikhā glăsui astfel:

– Acesta e tatăl meu Agniśikha, care vine să ne omoare. Dar, spre norocul nostru, e atât de greu de cap și de-mpâclit la minte, că până și un bolovan e isteț pe lângă el. Iar mie îmi va fi cum nu se poate mai ușor să-l înșel.

Apoi, schimbând, fără a mai pierde vremea, sipetul cu giuvaeruri și caii într-o căruță trasă de niște boi strașnici, și pe Śr̥ṅgabhuja într-o toporișcă, luă chipul unui tăietor de lemne și se puse pe așteptat. Și nu așteptă ea prea mult, când îl văzu pe Agniśikha venind turbat de mânie. Și întrebat de acesta dacă nu văzuse trecând un flăcău și o fată, tăietorul de lemne răspunse cu arțag:

– Cum îți închipui, ființă fără minte, că n-am altceva de făcut decât să mă uit după toți flăcăii și toate fetele cărora li se năzare să treacă pe aici, când nu-mi văd capul de treabă?

– Dar ce treabă așa de grabnică e aceea? îl iscodi duhul.

– Păi, s-a-ntâmplat că a murit Agniśikha, Stăpânul duhurilor. Și mi s-a poruncit să tai lemne ca să poată fi ars, după obicei.

– Așa…

– Așa că, vezi bine, n-aveam când mă uita după fete și flăcăi.

– Vai de mine, se-nspăimântă duhul, te pomenești c-oi fi murit fără să prind de veste. Și, pătruns pân-la oase de grozăvia veștii aceleia atât de cumplite, făcu cale-ntoarsă și, de cum ajunse acasă, își puse doliumare la porți și la fereștri, își îmbrăcă slujitorii și pe toți oamenii casei sale în negru și, închizându-se într-o chilie a palatului, se apucă să bocească și să-și sfâșie veșmintele și fața, jelindu-și viața curmată atât de timpuriu și de năprasnic. Iar slujitorii priveau și nu știau, în fața unei neghiobii atât de năstrușnice, ce să facă mai întâi: să râdă sau să semire.

Cât despre Śr̥ṅgabhuja și Rūpaśikhā, ajunseră nesupărați de nimeni și de nimic la palatul regelui Vīrabhuja.

Și venirea lor stârni bucurie mare, și la nuntă li se făcu un ospăț ce ținu vreme de treizeci de zile și treizeci de nopți încheiate.

Iar regele Vīrabhuja, simțindu-se bătrân și covârșit de ani, puse pe Śr̥ṅgabhuja rege în locul său.

Iar cât privește pe Nirvāsabhuja, acesta, nemaiputând îndura fericirea fratelui său și năruirea tuturor visurilor sale, plecă în lumea largă de i se pierdu urma. Iar regele Śr̥ṅgabhuja domni ani îndelungați, iubit de popor, venerat de fiii săi, slăvit de regii vecini, trăind în fericire și desfătare alături de draga lui Rūpaśikhā, făuritoarea norocului său.


Repovestire de Alexandru Șișmanian