Skip to content

Prefață (Bhagavad-gītā)

Kindle

– Dimitrie Nanu (1875-1943) –

Între patrie și umanitate


Tout commence par la haine et finit par l’amour
On croit travailler contre et l’on travaille pour.

V. HUGO

Lumea nu merge numai spre bine; mai exact ar fi să spunem că în svârcolirile ei se cârpește pe o parte și se rupe pe alta.

Totuși, ochii scrutători ai sociologului care se ferește și de entusiasmul naiv și de pesimismul prea grav al extremelor, văd îndărătul haosului aparent de dărâmături și rezidiri, – înceata, penibila, dar măreața cons­truc­ție a unei umanități unitar armonice.

Sub unghiul acestei perspective, dărâmăturile nesăbuite sau numai încercările lor, au parcă rostul de a face mai atentă și mai chibzuită construirea menită să rămâe definitivă.

Știe cineva, fibră cu fibră, povestea creșterii unui copac, luptele lui cu gerul, cu insectele, cu păsările? Sunt cedri în Liban, de care se spun că sunt contimporani vremurilor evanghelice! Și dacă pentru viața unui cedru, natura pune atâția ani, – dar pentru maturitatea omenirii, cât va trebui să pue?

E de cel mai mare interes deci, să știm deosebi pornirile, ideile, simțirile ce tind să întârzie sau să dis­tru­gă lucrarea trainică și nepripită a progresului; luptele lui date împotriva opintirilor contrare, sunt însăși is­to­ria biruințelor lui.

Printre aceste piedici, unele sunt, – ironie a soartei! – înseși ideile umanitare ale internaționalei co­mu­nis­te. Sincere la doi trei apostoli izolați, și nici odată militanți, ele sunt acceptate de cei mai mulți ener­gu­meni propagandiști, sub ipocrizia unei falșe generozități umanitare.

De fapt, ele ascund la ei substratul unei lașități a caracterului din care se recrutează tiranii oligarhiei roșii, isvorăsc numai în timpul războiului de apărare a patriei din negațiunea instinctului de conservare lu­mi­nat, din defetism, efect al disoluției virtuților ancestrale. Pescuind în apa tulbure a descurajărilor mo­men­ta­ne, inerente vremurilor anormale, așa zisul apostol al înfrățirei universale repede își aruncă mas­ca și se transformă într’un inchizitor al conștiințelor, condamnator al executărilor la moarte în masă.

Și pentru că în Paradisul adevărat, toți sfinții sunt de aceiași părere cu Dumnezeu, – de aceia un Lenin în­ce­pe prin a realiza în împărăția lui, această notă comună cu Cerul, trimițând în întunericul cel mai din afa­ră, pe toți ceice nu au aceiași opinie cu dânsul. Libertatea cuvântului, cel dintâi drept al democrației, de­vi­ne subit burghez, și este pur și simplu desființat tocmai de acei ce au venit în numele democrației!

În țările însă unde paradisul acesta nu a prins încă, deși numai o linie de hotar desparte fericicitul iad de pro­ble­ma­ti­cul rai, ideile paradisiace pătrund odată cu obiectele de contrabandă, cu ceva bombe, ceva gra­na­te și alte arme convingătoare ale fericirii omenești cu de-a sila. Aceste idei, prin metoda lui Zinoviev, circulă în aer, se întind în școală, în atelier, în armată; pretutindeni unde sufletul colectiv se for­mea­ză, tocmai acolo se cuibăresc, puiază și tind să sape temeliile însăși ale coheziunilor naționale.

A bas la Patrie! (Jos Patria) strigă în genere cei ce nu au reușit încă să iubească pe ai săi, și cred că pot iubi omenirea!

Această controversă asupra mijloacelor celor mai nimerite de a ajunge la pacea universală, această con­tra­dic­ție aparentă între ceia ceia ce ar fi de dorit să fie și ceia ce – ca punte de trecere spre o stare su­pe­rioa­ră – trebue neapărat îndeplinit acum, (– coheziunea tuturor conștiițelor în lăuntrul aceleiași națiuni, mă­car,) – e veche ca învățătura lui Krishna, ca societățile înseși; dar sforțările către limpezirea ei n’au stat pe loc. Au pătruns în câteva conștiinți superioare, și au progresat constant în aceiași direcțiune: dela cen­trul orașelor spre periferia provinciilor; dela periferia provinciilor spre frontierele naturale ale patriei in­te­gra­le. Este normal, ca de aci, să se întindă spre frontierile omenirei însăși. Cei cari condamnă pa­tri­o­tis­mul, uită că el este prima etapă, a iubirei de oameni; e forma ei superioară, mai largă, isvorîtă din alte for­me de patriotism, treptat inferioare; a trebuit mai întâi să fie un patriotism al cetății, și multă vreme ora­șe­le Helladei, ca și ale Italiei, s’au răsboit între ele, pentru ca să poată deveni cu vremea aliate, for­mând provincii, și în urmă de tot, provinciile să se contopească într’o Grecie și Italie unică. Acelaș lucru până în zilele noastre cu Germania: în 1866 Bavarezul s’a apărat cu armele în mânini împotriva Prusiei…Ceia ce nu l’a împedicat ca, (nu mai departe, decât peste patru ani,) să lupte ca german cot la cot cu Prusianul împotriva Franței! Și așa cu toate statele. Mica Bretanie (pe continent) luptă contra Franței și se contopește cu ea pentru ca Bretonii să devie cei mai strajnici apărători ai ei.

Dar luptele dintre Moldoveni și Munteni? Dar acum în urmă în însăși alipirea celorlalte provincii la noi, nu se simte în unii oameni ai păturilor supra-puse (căci acelea sunt cele mai încăpățânate) cârtirea surdă, prin­tre dinți a regionalismului, până ce se va coace, cum s’a copt de peste 55 de ani, unirea cu Mol­do­ve­nii? N’a fost și atunci silit, însuși marele moldovean Lascăr Catargiu să apere cu tunul unirea în potriva an­ti­u­nio­niș­ti­lor?

Patriotismul este o operă de sinteză a sufletelor care se face sub presiunea culturei și a intereselor per­ma­nen­te ale unui neam. Și cu cât va fi mai copt și mai tenace, cu atât va duce mai repede la sinteza su­pe­rioa­ră lui: umanitarismul.

Până nu se frământă și nu se cristalizează în minți și în inimi concepția de unitate, în informul amestec de indivizi, din imediata apropiere a nucleului de oameni energici de care dispune o societate, nu se poate păși la sinteza imediat superioară.

Așa a eșit materia din haos, s’a întrupat în elemente și de acolo în inteligențe, așa vor eși și societățile din haosul lor.

Jaurès care spre deosebire de ceilalți socialiști, era o inteligență kantiană, știa că în desvoltarea organică a ori cărei creații, superiorul se sprijină pe inferior, nu distrugându-l ci încorporându-l. lată înseși pro­pri­i­le lui cuvinte din care se vede luminos, că el visând o omenire armonică, nu numai că nu striga a bas la Patrie, (jos Patria), dar a dat, el socialistul, cea mai frumoasă definiție patriotismului:

Sunteți lipiți de pământul acesta (al Patriei) prin toți cei dinaintea și toți cei din urma voastră, prin ceia ce v’a creat și ceia ce veți crea, prin trecut și prin viitor, prin neclintirea pietrelor mor­mân­ta­le și ritmul liniștit al leagănelor.

Absorbirea părții în întreg se face prin deplina întărire a ambelor sfere concentrice. Iată un citat și mai ca­rac­te­ris­tic în care se vede cât de bine a văzut socialistul, ce esențială este patria în ascensiunea către uma­ni­ta­te:

Unitatea umană poate fi realizată numai prin libera federație a națiunilor, respingând în­tre­prin­de­ri­le brutale și supunându-se regulilor de drept. Dar atunci, asta nu însemnează supresiunea pa­tri­i­lor ci înnobilarea lor…Să nu mi se spună că patriile fiind create, modelate prin forță, nu au nici un titlu de a fi organe ale umanității noi, fondată pe drept și modelată după idee, și că nu pot fi pietre vii ale cetății noi, instituită de spirit prin voința conștientă a oamenilor. Chiar dacă ele nu ar fi fost până aci decât organisme de forță, chiar dac’am da uitării partea de voință, de cu­ge­ta­re, de rațiune, de drept, de liber și sublim devotament cari sunt deja incorporate în patrie, în marile grupări istorice se va elabora mai departe progresul omenesc.1

Este prin urmare o erarhie de puteri cari se susțin reciproc ca treptele unei scări. Și după cum fructele nasc din ramuri, dar pururea trunchiul rămâne, tot așa, cu cât va fi mai puternic sentimentul față de pa­tria mică, dragostea de locul natal, în aceiași măsură va fi puternic sentimentul față de patria integrală, a fron­tie­ri­lor nației tale. Și cu cât te-ai maturizat la adăpostul propriei tale țări, cu cât ai creat prin ea ci­vi­li­za­ție, cu atât înțelegi binefacerile unei ordini care să se întindă dincolo de hotarele țării tale. Dar tre­ce­ri­le nu se pot face fără lupte, fiindcă natura până nu-și desăvârșește un model, nu începe altul. So­cia­liș­tii, numai prin o ciudată inadvertență logică se declară partizanii dezarmării efective, generale. Fiindcă dacă admiți războiul de clase între fii aceleași nații, a fortiori trebue să suporți ca o tristă necesitate, răs­bo­iul între națiuni diferite, conflictele fiind mult mai mari. Ba putem zice, sunt motive puternice chiar din punctul de vedere al umanității să respingem absolut răsboiul de clase, și să admitem forțați răsboiul de apărare al unei nații provocate de o nație agresoare.

Una din două, calcă legea umanității. Națiunea care se apără, implicit, nu se apără numai pe sine ci și prin­ci­piul legitim în el însuși, al oricărei naționalități amenințate în suveranitatea ei! Atunci nu e oare fi­resc că înlăturarea luptei de clasă și a dictaturei – fie chiar și a proletariatului, – prin armonia de clase, în­tă­reș­te țara, și o pune în măsură să apere interesele umanității împotriva națiunilor agresoare?

La lupta de clase propovăduită de Marx, nu este aplicabil proverbul: cui pe cui se scoate afară. Căci ea duce tocmai dimpotrivă, la întărirea spiritului de cucerire a vecinilor cari văd cu poftă de cucerire, epu­i­za­rea unui stat prin luptele intestine.

Un popor divizat, este un popor slab. Un popor slab, deșteaptă apetitul celorlalte, să-l cu­ce­reas­că, să-l împartă, să și-l dispute, și menține astfel în genul omenesc, în permanență, spiritul de com­pe­ti­țiu­ne și ne astâmpăr răsboinic. Italia divizată, Germania divizată, Polonia divizată, sunt niș­te prăzi indicându-se singure cuceritorilor și chemând, oare cum, asupra lor, ambițiile po­poa­re­lor puternice. Astfel, ele au menținut și ațâțat în Europa, mentalitatea cuceritoare, timp de se­co­le.2

Jaurès e poate singurul socialist căruia îi revine meritul de a fi înțeles lucrul acesta; voi face din paginele lui un ultim citat lung, fiindcă este atât de remarcabil, are atâta concordanță cu înțelepciunea Prea fe­ri­ci­tu­lui Krishna, în cât merită să fie săpat în inima fie cărui socialist care vrea să-și umple sufletul de adi­e­rea aceea care nu suflă de cât pe culmile intelectuale; numai de acolo orizonturile viitorului se pot vedea în toată splendoarea armonioasă a liniilor

Progresul uman a intrat în perioada tăcută care nu e cea mai puțin rodnică. Pascal privind cerul care se desfășoară de-asupra capetelor noastre, zicea: „Liniștea nețărmuită a acestor spații ne­sfâr­și­te, mă înspăimântă”. Pe mine, eșirea din perioadele electorale, din polemicele de presă și din toată învierșunarea noastră verbală, mă consolează și mă liniștește.

Universul știe să-și desăvârșească operile fără sgomot, fără nici o declamație răsunătoare de pe înăl­țimi, fără ca nici un program fulgerător să se intercaleze în potolita sclipire a constelațiilor.

Cred că societatea franceză a intrat însfârșit în această fericită epocă în care totul se face fără sgo­mot și fără sguduiri fiindcă totul se face cu maturitate: vor fi reforme și chiar uriașe reforme, dar cari se vor face aproape fără a fi numite și cari nu vor mai tulbura viața liniștită a națiunii, cum nu tulbură căderea fructelor coapte, liniștea zilelor frumoase de toamnă; Umanitatea va creș­te pe nesimțite în justiția fraternă, cum pământul care ne poartă, se înnalță tăcut pe ori­zon­tu­ri­le înstelate.3

Dar pentru ca să ne îndreptăm cu pași mai repezi spre această toamnă de belșug a roadelor sufletești ale ome­ni­rei, trebue ca din inima fiecăruia să nu dispară cele două virtuți pe care toate religiile la vremea ho­tă­rî­tă le-a indicat pe tablele poruncilor lor: apără-ți cu curaj altarul strămoșilor tăi pioși de la care ți-au ră­mas dragostea și omenia, în potriva tuturor vrăjmașilor cari nu le cunosc, și vin să-ți impue idolii lor.

Ca și pe vremea răsboinicului Arjuna, cine s’ar pierde, ca el, în considerații etice, subtile, dacă nu-i mai bine să-ți pleci capul ca dușmanul să binevoiască să ți-l tae, de cât să asvârli asupritorul afară din ho­ta­re­le țării tale, – merită acelaș răspuns pe care Prea fericitul Krishna îl dă răsboinicului milos și umanitar: cine nu știe să se apere nu este vrednic să trăiască.

Pornind de aci, filosofia brahmanilor, care nu admitea nici o secundă de defetism când țara e în pri­mej­die, construește totuși o morală care duce fatal la abolirea războiului, când principiile ei ar pătrunde în fie care om. Și în privința asta nici un dezacord de la Krishna, Kristos și până la economiștii Guglielmo Ferrero4 și Rathenau5. Toți sunt pentru războiul cel de-al doilea și cel mai important căci acesta nu tre­bue să înceteze de cât odată cu viața fie căruia în parte: luptă fără armistițiu în potriva păcatului din su­fle­te, începând cu al tău, fiindcă acolo e isvorul neînfrânării, în accapararea bunurilor materiale.

Aci stă sursa tuturor inegalităților sociale, tuturor răsboaelor. Dacă nu poți stârpi setea această nepotolită din inimi și să pui în loc fântâna interioară de care vorbea Isus Samarinencei la puțul lui Iacob, – nu ai fă­cut nimic cu toate terorizările din lume. Nu este nici o dinamită în lume în stare să distrugă exterior ca­pi­ta­lis­mul, în instituțiile lui, dacă nu i-ai smuls ghiarele și nu i-ai ars cancerul lui din inima omului, prin disciplina religioasă a spiritului. Mijloace omenești nu sunt; ci numai divine; numai Dumnezeul în care crezi te poate altoi cu sufletul Lui, și numai pe urmă, poți aștepta alte roade decât pe acelea de care pu­ruri n’ai avut de ce te făli, cât timp ai fost un biet pom pădureț.

Profunda necredință a celor mai mulți socialiști îi lasă veșnic înaintea unui perete care nu mai cade! Jaurès a fost însă un apostol așa de mare, că și aci se deosebea de dânșii. Pentru privirea lui inspirată pe­re­te­le acesta dispare:

Nu trebue ca luminile spiritului să orbească lumea simțurilor; trebue ca lumina dinăuntru și lu­mi­na din afară să se amestece, să se pătrundă, iar omul să nu mai deosebească șovăind în noua rea­li­ta­te, ceia ce odinioară el numea cu două nume deosebite: ideal și real. Ce frumoasă ar fi lu­mea atunci când privind asfințitul soarelui în câmpie, ea ar ghici de-odată, după o duioșie stranie a inimei, și a ochilor, că un reflex din blânda torță a lui Isus, e amestecată cu lumina potolită a se­rii!6

El era de părere chiar, că adevărata redeșteptare religioasă în omenire va veni odată cu cucerirea paș­ni­că a principiilor socialiste:

Generația actuală este tristă și plată…N’are altă desfătare decât porcăriile literare pe care i le slu­jesc amabilii antreprenori. Are deci nevoe de bucurie și numai bucuriile religioase sunt și cele mai adânci și cele mai desfătătoare dintre toate.

În sfârșit concepțiile științifice, ca ideea evoluțiunnei și a mecanismului universal, care fuseseră in­ter­pre­ta­te la început cu o neînchipuită ușurință, făgăduind divinul, astăzi din potrivă permit să re­îno­ias­că și să precizeze religiunea veșnică, cu cele două afirmațiuni esențiale ale sale:

realitatea lui Dumnezeu și imortalitatea persoanei umane.

Principalul efect al socialismului va fi de a smulge pe oameni dela încăerările groaznice și în­jo­si­toa­re unde își uzează viața și conștiința. El le va da tuturor, un oare care răgaz și în acelaș timp, oarecare siguranță pentru a se înălța în regiunile misterioase. Sufletul omenesc redevenit liber, și ca să zic așa, disponibil, va căuta un aliment de viată, și prin aceasta, socialismul va fi pre­lu­diul unei vaste reînoiri religioase.7

Ce păcat, că un om cu așa superioare calități, menit să devie Apostolul politic trebuincios în haosul te­ri­bi­lei desorientări sociale de astăzi, a fost răpit de vrăjmașul Păcii pe pământ!

În mijlocul Socialismului, el descindea prin gândire direct din linia profeților iluminați de Krist: Krishna, Ezekiel, Petru, Pavel! – Cu stingerea lui, – o altă minte cu superioara lui cultură, și inima lui, n’a rămas claselor desmoștenite. Îngustimea de vederi a moștenitorilor lui se ghicește din contradicția aceasta în care se svârcolesc: vor să impue unei societăți idealul creștin al comunismului bunurilor, dar prin mijloace mai barbare decât ale celui mal feroce capitalism.

În loc să urmărească în apostolii lor disciplinarea cumpătării, ei duc viața de belșug și teroare a tuturor ță­ri­lor; în loc să trezească măcar în lucrători înfrânarea, ei le dă ca o lozincă: răsipa cheltuelii întregului sa­la­riu, pentru ca nu cumva o lentă și progresivă îmbunătățire a stratului lucrătorilor, să rezolve dela sine, și pe altă cale de cât a luptei de clase, problema socială.

Și pe când ei se isbesc de un zid de întuneric, și de o agitare sterilă, toți scrutătorii adânci ai sufletului ome­nesc nu caută în afară leacul: în instituții, în legi, în forma organizării sociale. Ei țintesc, cum am vă­zut, direct la isvorul tuturor relelor, la mijloacele de a-l slei, – iau acest cuvânt în ambele lui înțelesuri; ei știu că numai de acolo, din invizibil a pornit, – când a pornit – orice îndreptare în lumea vizibilă.

Iată pentru ce am pus la îndemâna cititorilor textul acesta brahmanic al Prea fericitului Krishna, după tra­du­ce­rea d-lui Burnouf. Cititorul va putea singur să descifreze cu ușurință simbolurile și să ia din aces­te pagini esențialul peste care timpul nu trece. Învățătura brahmanică, fiind ca și cea socratică, trepte pe care cugetarea omenească s’a ridicat ca să poată mai bine înțelege splendidul răsărit al Divinității în Kristos, lectura precursorilor la lumina Lui, trezește cele mai însemnate reflexiuni. Sunt străfulgerări care îți arată propriul tău adânc necunoscut.

Numai din paralela între schimbarea la față a lui Krishna și schimbarea la față a Mântuitorului, câtă în­vă­ță­tu­ră pentru omul deprins să gândească!

Nădăjduesc că am dat prilej cititorului, prin această traducere să se adâncească în cele spirituale, mai ales dacă el face parte dintre acei fericiți-nefericiți dotați în tot timpul vieții cu neastâmpărul de­să­vâr­și­rei proprii:

D. NANU


  1. L’armée Nouvèlle. L’Humanité, éditeur.↩︎
  2. Les Dix Commandaments par Faguet.↩︎
  3. Depeșa, 15 Oct. 1890.↩︎
  4. Discours nux Sourdes.↩︎
  5. Ou va le monde?↩︎
  6. Pages Choisies J. Jaurès.↩︎
  7. Le Réveil Religieux, La Dépêche 7/1, 1922.↩︎

Kindle