Skip to content

Punarmṛtyu și „a doua moarte”

Kindle

– Aram Frenkian (1898-1964) –

Fără a ignora complet existența altei lumi și a unei vieți de dincolo, Imnurile din Ṛg-veda, atunci cînd vorbesc de nemurire (amṛtatva), înțeleg durata vieții omenești pe pământ, care, în general, este fixată la o sută de ani: „o sută de ierni” (śatam himāh, Ṛg-veda, V.54.15), „o sută de toamne” (śaradah śatam, ib., VII.66.16), „o sută de anii” (śatam varsāni, Śatapatha- brāhmaṇa, X.2.6.8). Ceea ce ar fi egal cu durata totală a vieții cuvenită omului (viśvam āyuh, Ṛg-veda VI.52.15; sarvam āyuḥ, Śatapatha-br. IX.5.1.10). Dar nu trebuie conchis că indienii epocii Imnurilor vedice ignorau existența altei lumi. Textele vorbesc de „drumul lui Yama” (Ṛg-veda I.38.5), care probează altceva decît pare la prima vedere.

Mai târziu, nemurirea a fost deplasată către cer: „nemurirea este lumea celestă” (amṛtam iva hi svargo lokaḥ, Taittīrya-brāhmaṇa I.3.7.5; svargo vai loko mṛtatvam, Maitrāyanī-saṃhitā I.10.17). Se cere încă o viață lungă (Ṛg-veda X.14.14), dar, în tot cazul, durata acestei „nemuriri” în preajma zeilor (deveṣu, Ṛg-veda X.14.14) nu este eternă, deşi indeterminată. Ea este urmarea faptelor bune; simbria plătită (dakṣinā) preotului (Ṛg-veda I.125.6) și însușirea științei sacre (ib. I.164.23) revin frecvent și sunt menționate ca eficiente cu deosebire în obținerea nemuririi. Durata acesteia însă rămâne indeterminată. În fine, ea nu ne apare ca o însușire care revine naturii sufletului uman. În urmarea acestei concepții cam vagi privitoare la nemurirea relativă s-a și putut naște doctrina buddhistă a nirvāṇei.

Dar nemurirea dobândită ca răsplată pentru faptele bune nu este perpetuă, căci meritul de a le fi făcut se epuizează la un moment dat. În acest sens, alternanța zi-noapte chiar este hotărâtoare (Śatapatha-br. II.3.3.11-12; Taitt-br. III.10.11.2-3). Pentru prelungirea duratei, sacrificiul ar avea un rol capital (Śatapatha-br. X.2.6.9).

Cum nemurirea nu este o calitate înnăscută, inerentă sufletului ființei umane, indianul se temea de „a doua moarte” ca fiind mai rea decât calamitățile. Aceasta probabil datorită concepției după care punar­mṛtyu ar însemna dispariția completă a ființei omenești, căci după moartea trupului în prima moartea trupului în prima moarte și cea a sufletului în a doua. Cel puțini așa stabilesc textele cele mai vechi. Cartea a X-ea din Śatapatha-br, bunăoară, care se ocupă în mod deosebit cu „cea de a doua moarte”. Cel ce a ridicat un altar lui Agni îndepărtează punar­mṛtyu, căci devine Agni (ibid. X.1.4.14: kiṃ tad agnau kriyate yena yajamānaḥ punar­mṛtyum apajayātīty agnir vā eṣa devatā bhavati yo’gnim cinute). Cel ce știe aceasta, îndepărtează moartea a doua (ib., X.2.6.19; X.6.1.4; X.6.5.8; XI.4.3.20; Taitt-br. III.11,8.5-6; Aitareya-br., XI.2.2).

„A doua moarte” cuprinde și animalele (Śatapatha-br. XIII.9.3.11). Cele sacrificate sunt plasate în matricea nemuririi (amṛt­yonau), de unde renasc.

Sunt şi agenți care, în altă lume, produc „a doua moarte”. Unul este soarele, care poate să producă moartea de câteva ori (punaḥ­punar eva pramārayati, Śatapatha-br. II.3.3.1-9). Altul este foamea, de aceea fără jertfele oferite de către cei vii, morții vor cădea pradă celei de „a doua morți” (ib. XIII.3.5.1-2; Taitt-br. III.9.15.1-2; III.10.10.5-4; Kauṣitaki-br., XXV.1).

Cele mai multe dintre textele pe care le-am citat pentru a ne sustine teza se pot afla reunite în studiul lui A.M. Boyer, Étude sur l’origine de la doctrine du saṃsāra (în „Journal asiatique”, 1901, p. 451-499). Dar ceea ce susține acesta, nouă, cel puțin, nu ne pare de admis. După el, indienii vor fi fost mai întâi obsedați de teama fie și vagă a morții din nou în „lumea strămoșilor”, a „ṣi”-lor1). Boyer găsește de tot firească trecerea de la această fază a concepțiilor eschatologice indiene la cea după care „a doua moarte” constă în căderea sufletelor din lumea strămoșilor și reîncarnarea pe pământ. În ce ne priveşte, nu suntem de aceeași părere. Credința specific indiană şi atât de stranie în „a doua moarte” vine din concepția hindusă asupra lucrurilor, în particular asupra sufletului, concepție dinamistă şi fenomenalistă. Chiar în concepția brahmanică substanțialistă, socotită astfel poate pe nedrept mai cu seamă dacă luăm cuvântul în accepția sa europeană, faza supremă a fericirii constă în disoluția sufletului (ātman) în Ființa universală (brahman) şi identificarea cu el. Noi credem că în concepția referitoare la nemurirea terestră, constând într-o viață de o sută de ani şi teama de punar­mṛtyu, pot fi identificate credințele arienilor cuceritori, care, în al doilea mileniu ante, se vor fi stabilit deja dincolo de Himalaia, în valea Gangelui şi îşi vor fi fixat ideile asupra lumii şi convingerile lor în imnurile din Ṛg-veda. Cât priveşte credința în metempsihoză, aceasta aparținea popoarelor indigene, dravidiene sau altele, cucerite şi ele şi care, la rândul lor, vor influența pe cuceritori. Mai întâi saṃsāra, ca şi practicile yoga vor fi fost credințele populare care pătrund în Imnurile vedice. Mai târziu, ce-i drept, credința în transmigrația sufletelor va ajunge dominantă în gândirea religioasă a indienilor, deopotrivă ortodoxă şi neortodoxă. Această idee privitoare la căderea sufletelor din cer pe pământ, pentru a se reîncarna, avea să fie pusă, deocamdată, sub numele de „a doua moarte” (punar­mṛtyu). Or, dimpotrivă, ea era o „a doua naştere” (punar­ājātim; Gopathabr. I.1.15, şi I.3.22).


– II –

Problema influenței Indiei asupra Evangheliilor, direct asupra lui Iisus Hristos, a fost, în ultimul timp, obiectul unor lucrări interesante care fie că o afirmau, fie că o negau. Mai cu seamă Parabolele au fost supuse unui studiu comparativ foarte detaliat2).

Dacă se face abstracție, pentru moment, de metoda criticii literare, istorică și filologică, judecata care s-ar putea formula în urma impresiei produse de către cele două grupe de texte: Noul Testament şi textele indiene ar fi aceasta:

Învățăturile și parabolele evanghelice și istorioarele buddhiste reprezintă două forme literare asemănătoare și de o egală perfecțiune. Mai cu seamă personalitatea lui Iisus Hristos, aşa cum se degajă ea din Evanghelii, este atât de originală și de completă în ea însăși, încât este puțin probabii ca Evangheliile să fi suferit o influență din partea Indiei. Dar metoda criticii literare, istorică și filologică, nu decelează nimic fără a presupune un împrumut. Câteva cazuri în care o asemenea influență pare să prezinte o anume probabilitate au fost repede explicate, fără ca să se simtă nevoia admiterii împrumutului pe care Evangheliile l-ar fi făcut din cultura indiană. Este, de pildă, cazul dinarilor văduvei (Marcu 12, 41-44; Luca 21, l-4). Mai ales coincidența numărului pieselor: două monezi în povestirea evanghelică, și tot două în povestea lui Aśvagoṣa. Georg Faber (în op. cit., p. 55-57) a arătat însă cum nu se poate mai bine câ cele două leptà sunt numele pentru cea mai mică monedă romană în circulație în Palestina, adică quadrans (Marcu 12, 42: leptà dýo, hò estin kodrántes – duo minuta, quod este quadrana3)) ceea ce înseamnă că era vorba de o singură piesă pe care văduva cea săracă a adus-o ca ofrandă.

Dacă scrierile canonice ale Noului Testament au un caracter închis și complet, făcând impresia că-și sunt suficiente lor însele, aceasta nu înseamnă că ele nu vor fi suferit nici o influență din afară, fie prin intermediul mozaismului, fie direct.

Dar aceste elemente sunt aşa de bine asimilate în substanța creștinismului ortodox, încât nici o fisură nu lasă să se vadă, iar impresia pe care o dau Evangheliile și alte scrieri canonice este de bloc unitar.

Cât le priveşte, în scrierile apocrife ale Noului Testament, temele stranii abundă, indicând fără a putea fi contestate elemente străine. Iată numai câteva: Iisus este născut într-o grotă (Proto­evanghelia lui Jacob, 18); Iisus emana lumină când era încă în pântecul mamei sale (Pseudo-Matei, 13); încetarea oricărei mișcări în momentul nașterii lui Iisus (Proto­evanghelia lui Jacob, 18); palmierul care se apleacă, la dorinţa fecioarei Maria, ca ea să poată culege fructele (Pseudo-Matei, 20); căderea idolilor în prezența copilului Iisus (ib., 23); Iisus reînviat iese din mormânt. Capul său depășește cerul. El este însoțit de doi îngeri al căror cap atinge cerul (Evanghelia lui Petru, 40) etc.

Printre scrierile canonice, Apocalipsa lui Ioan ocupă un loc aparte. Caracterul genului literar căruia îi aparține făcea scrierea aceasta susceptibilă de adoptarea unor elemente străine și stranii. Apocalipsa abundă în expresii simbolice și în viziuni bizare făcute în stare de transă și de extaz profetic. În urmare, orice element extravagant și venit din afară este sesizat și acceptat cu multă receptivitate în această literatură tocmai pentru a întări caracterul misterios al revelațiilor apocaliptice.

În ceea ce ne privește, noi vrem să relevăm un element particular al Apocalipsei, anume cel legat de „a doua moarte” ho deýteros thânatos. Iat pasajele: II.11 (unde nu ni se spun prea multe lucruri). Aici se vorbește de Duhul care, adresându-se „bisericilor”, spune: „cel ce va birui, nu va fi vătămat de a doua moarte”. În XX.6, apoi: „Fericiți și sfinții sunt cei ce au parte de a doua înviere”; XX.14 și 15 sunt încă mai instructive: „Și Moartea și Locuința Morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit în cartea vieții, a fost aruncat în iazul de foc” (eis tèn limnen toú pyros).

Aici, deci, „a doua moarte” este clar definită: ea este iazul de foc în care sunt aruncați vinovații. „A doua moarte” așadar, este o explicație a păcatelor.

În fine, mai prezintă interes pentru ceea ce ne interesează și XXI.8: „Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, muieratici, vrăjitori, închinători la idoi și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua”.

În literatura apocrită, noi am mai întâlnit expresia „a doua moarte” la Pseudo-Pavel, în pretinsa Epistolă către Alexandrini, 2:

Cine va trăi în învăţătura Domnului va trăi Viață eternă; cine însă o va nesocoti, răul va dobândi și a doua moarte.

Aici „a doua moarte” semnifică prăbușirea și pedeapsa cea mai grozavă.

Cum este ușor de văzut, punar­mṛtyu şi deýteros thânatos nu sunt chiar în urmarea acelorași concepţii eschatologice. Iazul de foc și de sulf, he límne he kaioméne pyrì kaì theío reamintește de marele lac de puroi, de sânge și de noroi clocotitor în care sunt aruncaţi până la genunchi cămătarii din Apocalipsa (apocrifă) a lui Petru. Aceasta în XVI.31. În VIII.23, în lacul – în care clocotește noroiul sunt aruncaţi toți cei ce încalcă Legea. Dacă s-ar urmări cu atenţie antecedentele acestei concepţii, s-ar ajunge poate la orfici și la religia greacă a misterelor, așa cum a arătat-o Albrecht Dietrich în Nekya.

Toate acestea nu par însă a avea ceva comun cu concepţia similară hindusă. Dar expresia „a doua moarte”, deýteros thânatos este aşa de stranie şi de rară în Grecia, încât fie și ipotetic se poate pune problema influenței. Ipotetic, deci, expresia putea să fie luată întocmai, dar, deturnată de la sensul ei primitiv, va fi fost împrumutată de greci pentru a numi pedeapsa celor răi după moarte, într-un iaz de foc și de pucioasă.

Deýteros thânatos nu este însă o traducere literală a corespondentului indic punar­mṛtyu. Acest termen din urmă ar putea fi tradus în greacă prin cuvântul compus palin­thanasía (o nouă moarte). Dar un asemenea cuvânt nu există. Avem eu­thanasía, dar nu palin­thanasía. Sanscrita posedă compusul punar­jāta, care înseamnă născut din nou, corespunzător, în greacă, lui palin­genesía. Mai avem în sanscrită dvija, un cuvânt care înseamnă „a doua naștere” (opus lui „a doua moarte”). Astfel, prin dvija se numea novicele care a fost inițiat în Veda și care a devenit, cum s-ar zice în engleză, un twice-born, adică un „născut a doua oară”.

S-ar putea face următoarele raportări: punar­mṛtyupalin­genesía; deýteros thânatosdvija. Avem aici o mică probă de capriciu și de logică al limbii, totodată. Pentru a nu omite ceva, semnalăm „remurirea” (remort) de care se vorbește în Cartea Morților a egiptenilor (cap. 44, 175 și 176).

Pentru egiptean, viața nu încetează odată cu moartea fiziologică. Dacă mortul este mumifiat și înmormintat după rituri, dacă este hrănit prin ofrande, atunci el continuă să trăiască. El chiar ar putea să iasă într-o zi (Cartea Morților, cap. 1, 2 – Noul Imperiu; 10 – epoca saită; 12, 13, 17: 1-2 – Noul Imp.; 31 – ep. saită, 64-68, 71, 72, 83 – Noul Imp. etc.). Se avea de aceea grijă ca mortul să nu fie pus cu capul în jos. Alte formule permiteau conservarea inimii în altă lume. Se luau măsuri ca ochii să nu fie vătămaţi, nici capul detașat. Sunt formule pentru ca mortul să poată respira, să poată să-și miște picioarele (cap. 77-78, 80-85, 57, 88 – Noul Imp.; 54-59 – Noul Imp.). Cartea Morților mai conţine formule ca mortul să fie impiedicat să-și mănânce excrementele, să fie apărat de tot ceea ce l-ar distruge în altă lume; formule pentru a primi ceea ce i se aduce ca ofrande, să aibă apă de băut etc. Alte incantanții îl apără de mușcăturile șerpilor. Se are în grijă chiar ca mortul să nu aibă munci foarte grele de executat. Toate acestea vădeau teama pentru egiptean în faţa unei posibile morți repetate. De aceea viii trebuiau să fie foarte atenți ca morții să-şi poată continua în mod demn viața lor în lumea de dincolo.


1)ṣi – înțelepți, prezumtivi, cărora, după tradiție, li se vor fi revelat Imnurile vedice. Autorii legendari ai Vedelor (nota ed.).

2) G.A. van den Bergh van Eysinga, Indische Einflüsse auf evangelische Erzählungen, Göttingen, 1909; Prof. dr. Weinel, Die Gleichnisse Jesu; Georg Faber, Buddhistische und neutestamentliche Erzählungen. Das Probleim ihrer gegenseitigen Beeinflussung, Leipzig, 1913; Ricard Frölich, Das Zeugns der Apostelgeschichte von Christus und das religiöse Dcnken in Indien, Leipzig, 1918; H.W. Schomerus, Indische Erlösungslehren. Ihre Bedeutung für das Verständnis des Christentums und für die Missionaspredigt, Leipzig, 1919; Hans Haas „Das Scherflein der Witwe” und seine Entsprechung im Tripitaka, Leipzig, 1922; Hans Haas, Bibliographie zür Frage nach den Wechsetbezichungen zwischen Buddhismus und Christentum, Leipzig, 1922; Hans Haas, Budda in der abendländischen Legende, Leipzig, 1923.

3) „doi bănuţi care fac un gologan” (Mat. 12, 42).

Kindle