Skip to content

Religiunea și filosofia greco-romană pe timpul venirii în lume a Mântuitorului

Kindle

– Irineu Mihălcescu (1874-1948) –

(Urmare. Vezi „Biserica Ortodoxă Română” Anul XXXVIII, No. 4)

Filosofia din acest timp nu este ceva original. Ea erà în mare parte comentarea și imitarea în forma literară a vechilor opere filosofice. Principiile fundamentale ale vechilor școale erau pastrate, dar interpretarea și aplicarea lor erau acum cu totul altele.

Cea mai cu vază și mai răspândită școala filosofică din acest timp, aceea care avù reprezentanți de talia unui Seneca, a lui Epictet și Marcu Aureliu, este cea stoică. La ea se alipì și Academia.

Filosofia stoică, al cărei întemeetor este Zeno (†270 a. Chr.) își trage origina din cea socratică, prin filiațiunea cinică. Ea coprindeà în sine chiar dela început o mulțime de elemente eterogene. De acord cu școalele socratice (cinică, cirenaică sau hedonică și megarică), ea învățà că scopul suprem al filosofiei și al vieții este fericirea (εὐδαιμονια, εὐροια ϐίου) care se ajunge prin practicarea virtuții. Ea puneà însă în acelaș timp mare preț – deacord cu peripateticii – și pe cunoștința teoretică, fară de care socotià că nu e cu putință adevărată moralitate. Virtos și înțelept erau, după stoici, două noțiuni echivalente.

Metafizica stoică se reduce în esență la aserțiunea că nu există spirit pur, ci numai corpuri mai mult sau mai puțin grosolane. Însuș Dumnezeu nu este spirit pur, ci un fel de suflare caldă πνεῦμα, spiritus), eter vesnic, un foc subtil, forța imanentă și ascunsă a lumii, pe care el o pătrunde, o mișcă și cârmuește. De oarece tot ce este în lume își deduce însușirile, mișcarea și viața dela Dumnezeu, cauza supremă a totului, Dumnezeu stă față de lume în acelaș raport în care stă în ființa noastră omenească sufletul față de trup: El pătrunde toate lucrurile ca spirit conducător, ca foc plăsmuitor și coprinde în sine rațiunile lor seminale (λόγοι, σπερματικοί). El este sufletul (ψυχή), spiritul sau mintea (νοῦς), rațiunea (λόγος) lumii, providența (πρόνοια), destinul sau soarta (εἱμαρμένη), natura (φύσις), legea obștească (κοινός νόμος) etc. Precum mai departe sufletul omului, deșì e răspândit în tot corpul, totuș are o parte superioară deosebită cu totul de trup și un sediu aparte, totastfel și Dumnezeu, ca suflet al lumii, are existența sa deosebită de lume și un sediu propriu (după unii în soare, după alții în centrul lumii). Deosebirea dintre Dumnezeu și lume e totuș cevà relativ, fiindcă numai o parte din el își păstrează ființa sa proprie, pe când o alta se amestecă cu lumea și e supusă schimbării. Lumea a fost făcută, sau mai exact, emană din Dumnezeu, căci el a prefăcut o parte din aburul cald, din care constă el, mai întâiu în aer și după aceea în apă, în care se aflà el însuș ca putere activă (λόγος σπερματικός). 0 parte din apă se prefacù apoi în pământ, alta rămase apă, iar a treia se făcù aer, din care prin subțiere se produse focul. Din combinarea acestor elemente a rezultat lumea, care are o durată mărginită, pentrucă după trecere de mai multe mii de ani e consumată de foc și astfel totul se întoarce în Dumnezeu, care face lumea din nou întocmai așà cum a fost. Distrugerea și restaurarea lumii se repetă la infinit. Toate lumile trecute și viitoare sunt în totul asemeni, pentrucă se produc, trăiesc și pier în virtutea acelorași legi imutabile.

Morala stoică este superioară Metafizicii. Omul este ființa cea mai aleasă dintre toate ființele. «Tot ce este în lume și de care se servește omul, este făcut și pregătit pentru om», zice Cicero. El singur își dă seama de legile cari guvernează lumea și se supune lor în chip conștient, pentrucă el este singura ființă înzestrată cu rațiune. De acì principala regulă de conduită dictată de morala stoică: ομολογυμένως τῂ φύσει ζῂν = a trăì conform naturii. A trăì conform naturii (subînțeles, raționale a omului) adică așà cum dictează instinctul nepervertit de conservare, este a trăì virtos, iar a trăì virtos este a fi fericit, pentrucă fericirea stă numai în virtute (ἀρετή αὐτάρκης ()) Contrariul virtutii este vitiul (zrztEci.), iar
ceeace nu e nici virtute nici vitiu e indiferent (aavicpopov).
In suflet sunt insa pe langa impulsuri rationale, izvorite din
adevaratul’ instinct de conservare, și impulsuri irationale,
cari sunt afectele, ca d. p. placerea, frica, grija etc. and
afectele ajung sä stapaneasca pe om, sunt ceva bolnavicios
(vOcsoc cil)c.A) și trebue nu numai temperate, ci cu
desavarsire distruse. Aceasta menire o are virtutea. Liberarea
de sub stapAnirea afectelor (CLircaacch) este inceputul
efectiv, temelia virtutii. Desi una singura, virtutea are
totus patru ramuri principale, cari corespund “Ana și ca
nume cu cele patru virtue cardinale ale .moralei crestine,
si anume: intelepciunea, dreptatea, barbatia și cumpatarea.
Virtutea are inteo mare masura caracter intelectual,
caci sta în prima linie In cunoasterea a ceeace. este conform
naturii. Inteleptul e ca atare idealul perfectiunii morale
si deci numai el e fiber, fericit, prieten al zeilor etc.
Numarul celor buni sau virtosi e foarte restrans, pe cand
al celor rai e ingrijitor de mare. Intinderea și urmarire
raului moral, ale pacatului, sunt descrise adesea de stoici In culori cu cuvinte cari se apropie foarte mult de cele
biblice.
Cu privire la regulele pentru viata individuals, stoicii au
pastrat ceva din preceptele scoalei cinice. Inteleptul nu
trebue sä fie afectat de nimic (nihil mirari). El poate sa
innoate în abundenta, dar sufletul lui nu trebue O. fie robit
de nimic. Daca imprejurarile ii vor impune privatiuni,
el trebue sa le Indure cu liniste și seninatate de suflet,
fara ss murmure, fara sä doreasca schimbarea, potrivit
maximei: «Sustine et abstine».
Alaturi de morala teoretica, savants, era morala practica
in care purtarea morala nu se mai sprijinea pe motive
rationale, ci pe voia sau porunca lui Dumnezeu, care
in acest caz e inteles ca o fiinta personala, tats al oamenilor,
judecator al faptelor, pronietor al lumii etc. Iata
in aceasta privinta insasi cuvintele lui Seneca: aDumnezeu
este aproape de tine, cu tine, în tine Spiritut
sftint locue,ste în not. El vede faptele noastre bune ,s-i ne
fere,ste de rele El ne conduce=(Prope est a to Deus,
tecum est, intus est . . . S.acer intra nos Spiritus sedet
malorum bonorumque nostrorum observator et custos . . .
ipse nos tractat);»1) «Dumnezeu vine la oameni . . . vine
in oameni; nici o minte nu e bung lard’ Dumnezeu=(Deus
ad homines venit . . . în homines venit; nulla sine Deo
mens bona est).02) Cea dintaiu și cea mai mare virtute
este dar, dupa aceasta morala, de a ne lass în voia lui
Dumnezeu, de a primI poruncile sale fara murmur, caci
el e un parinte care ne iubestt pe care trebue
iubim not Si sa-i fim recunoscatori pentru binefacerile
ce a revarsat asupra-ne, iar cand suntem în nevoe sd-i
adresam rugaciuni, caci ne asculta.
Pentruca toti oa.menii sunt din fire egali intre ei, cu a-
Epistola XLI, 2.
2) Epistola LXXIII, 16.

celeasi drepturi, supusi aceleeasi legi obstesti, ei sunt dar
toti frati și dreptatea și iubirea trebue sä primeze în orice
raporturi dintre ei și sa se intinda deopotriva asupra sclavilor
si dujmanilor, casi asupra rudelor și prietenilor. Credincios
acestor principii Seneca propovedueste binefacerea
si milostenia, hranirea celor flamanzi, adapostirea ellatorilor,
ajutorarea celor saraci, rascumpararea sclavilor,
/ngroparea cadavrelor criminalilor, nerazbunarea pe cel
care ne-a facut vr’un rau, considerarea sclavului ca aproapele
nostru și binefacerea catre dujmani. «Firea insdI
imi p9runce,stezice fac bine oamenilor, fie ei sclavi
sau liberi, stdpoini sau slugi. Ori uncle se afld un om, e
locul pentru binefacere= Hominibus prodesse natura me jubet,
et servi liberi ne sunt hi, ingenui an libertini . . . .
quid refert? Ubicumque homo est, ibi benefiaii locus est);» 1)
1Dacd vrei sd imilezi pe zei, fd bine celor nerecunoscdtori,
pentracd soarele rdsare ‘,este crimina/i=Si deos . . . .
imitaris, da et ingratis beneficia, nam et sceleratis sol oritur))
.
In ce priveste religiunea practica sau pietatea, stoicii
au invatat ca ea consta In cunoasterea cultului datorit divinitatii
(&rcariiirt 19.sci)v ‘Ospchre( ct), iar acesta se reduce
la adevarata idee despre zei, supunere fata de vointa lor,
imitarea perfectiunilor for și cura tia inimii și a vointei,
cu un cuvant Intelepciune și virtute. Adevarata religiune
nu se deosibeste de filosofie.
Pentru ajungerea la deplina Impacare intre religiune si
filosofie, stoicii s’au servo de interpretarea alegorica a
miturilor. Exista o singura divinitate, un singur Dumnezeu,
Zevs: toti ceil-alti zei de cari pomeneste mitologia
nu sunt adevarate divinitati, ci numai personificari ale diferitelor
manifestari a actiunii unicului Dumnezeu, a atri-
1) De Nita beata, 24.

butelor sale. Acesta este adevarul filosofic (cooacx65 X6 ‘o5),
samburele adevarat al miturilor. Cu ajutorul interpretarii
alegorice, stoicii au reusit sa dea aparenta rationalului
multor povesti cu adevarat absurde, sa afle un inteles In
ceeace era lipsit de lute les și sa scoata Invataturi morale
din istorisiri și fapte immorale.
Se intelege dela sine ca o astfel de interpretare a religiunii
a fost de mare pret, pentru paganism de mare
pret, a putut sa salveze aparentele și sa prelungeasca cu
cateva veacuri viata politeismului greco-roman, dar a avut
In acelas timp și efect daunator prin prea multul amestec
al ratiunii în materie de religiune.
Alaturi de stoicism gasim In timpul de care ne ocupam
Inca alte cateva sisteme filosofice cari au acelas caracter
teosofic: Filosofia judeo-greaca sau alexandrine (despre
care am vorbit), neopitagoreismul și ceva mai tarziu neoplatonjsmul.
Scepticismul descurajator la care ajunsese
noua Academie, cu reprezentantul ei mai Insermiat Carneades
(+ 129 a Chr.) pedeoparte, raspandirea din ce in
ce mai mult a cultului zeitatilor orientate și contactul de
aproape cu orientul pe dealta parte sunt factorii genera –
tori ai acelui grandios și totodata ciudat amestec de Ondiri
si simtiri a caror expresiune sunt aceste sisteme.
Neopitagoreismul este un sistem eclectic constand dintr’un
amestec de idei pitagoreice, platonice, academice vech;,
peripatetice și stoice, amestec care variaza mult dela un
filosof la altul. Esenta invataturii lui este urmatoarea:
Ultimile principii ale lucrurilor sunt monada și nedefinita
diada Ochs ‘ci.6pcaro5) din cari cea dintaiu corespunde
cu forma, cea de a doua cu materia. Unii identifica monada
cu Dumnezeirea, iar altii o deosibesc de Dumnezeire
din care deduc monada și diada, apropiind astfel și Impacand
monismul stoic și dualismul platonico-aristotelic si
pregatind terenul pentru neoplatonism. In privinta raportului Dumnezeirii cu lumea se observa aceeas deosebire:
unii pun pe ,Dumnezeu mai presus de ratiune și de tot ce
e marginit și material, altii ii considera ca sufletul lumii,
raspandit pretutindeni în ea. Mai presus de lumea materials
sta lumea adevarata a numerilor, prototipul lumii materiale.
Mijlocitorul Intre ambele lumi este sufletul lumii.
Insemnatatea neopitagoreismului sta în importanta deosebita
pe care el o da religiunii. In el intalnim pe deoparte
o inalta idee de Dumnezeu și un cult spiritual, pe de alts
parte vedem 1nsa pastrandu-se cultul popular al zeilor,
respectandu-se mantica și practicandu-se misterele pitagorice,
cari erau conditionate de tot felul de privatiuni.
Aceste elemente religioase ne apar trite° lumina foarte
favorabila în viata lui Pitagora, descrisa de diferiti neopitagorei
si în viata lui Apolonius de Tiana, cel mai insemnat
reprezentant al neopitagoreismului, ass cum e descrisa
de Filostratus. Filosofia e aci adevarata religiune,
iar filosoful e profet și preot. Cel mai Inalt scop al vietii
omului și unicul mijloc de a scapa sufletul de legaturile
trupului este curatia vietii și adevarata adorare a lui Dumnezeu,
la cari mai sunt de adaogat: adevarata cunostinta
de Dumnezeu, o viata virtoasa și pusa In serviciul aproapelui,
asceza (constand din abtinerea de carne, yin, ca.-
satorie, juramant, sacrificii sangeroase) etc. Rasplata unei
astfel de pietati e darul profetiei și al minunilor de cari
e plina biografiia lui Pitagora și a lui Apoloniu.
0 ramificatie a Neopitagoreismului este Platonismul pitagoreisant,
care se deosibeste de cel dintaiu numai prin
conceptiunile sale religioase și morale. Asa cum le Intalnim
in deosebi la Plutarh, acestea sunt:
Dumnezeu este necunoscut dupa fiinta sa. El vede, dar
e nevazut și e existenta absoluta (oN)), nenascuta și neschimbata.
Numai actiunea sa e cunoscuta. Lumea emana
din Dumnezeu și de aceea e buns. Materia nu e rea, dar  în ea rezida un principiu rau, Sufletul cel rau al lumii, care
e unica pricina a raului din lume. Dumnezeu e bun, dar
demoniicari fac trasatura de unire intre el și oameni
sunt parte buni parte rai. Omul are în fiinta sa și elemente
bune și rele. Prin extaz el se apropie de Dumnezeu și prin
viata curata se invredniceste de descoperirea dumnezeeasca
al carei prim fruct este profetia. Dumnezeu e unic, iar
zeii diferitelor popoare sunt numai diferite nume ale uneea
si aceleeas fiinte dumnezeesti sau ale spiritelor bune, on
ale elementelor naturii. Aceasta o arata Insasi numele lor.
Astfel Zevs este eterul, Sufletul lumii e natura, Hera e
aerul (dela radacina pei.v=a curge), Prometeu e pronia (dela
radacina 7cp6vow.), Cerul e a toate vazatorul (dela radacina
Opciv=a vedeA) etc. In aceasta privinta Plutarh merge
pe calea batuta de stoici, servindu-se de interpretarea alegorica
pentru explicarea miturilor. El o face Insa cu mai
multa cheltuiala de speculatie, cu mai multa aparenta de
savantlac și manat de un dor nemarginit de a salva și justifica
in ochii celor Intelepti religiunea poporului și traditiunile
sacerdotale. Problemele religioase it intereseaza
pe el mai mult deck cele filosofice. In scrierea sa «Despre
Demoniul lui Socrates”, precum și In tratatele «Despre 0-
racolul din Delfi» și «Despre Osiris’, Plutarh vorbeste
cu multa pietate și cu adanca pricepere a lucrurilor
despre revelatiune și despre mijloacele prin cari omul
poate intra In directa comunicare cu Dumnezeu, iar în raspunsul
ce da la intrebarea: «Pentru ce Dumnezeu pedepse-
,ste crimele a,sh de toirziu» da o Teodicee pe care multi au
gasit-o superioara Teodiceei lui Leibniz.
Aceleasi idei ca la Plutarh Intalnim și la Celsus, marele
adversar al crestinismului combatut de Origen și In numeroasele
scrieri atribuite lui Hermes Trismeghisios. Sistemul
acestui din urma e cu mult mai fantastic.
Neoplatonismul. Ideile pe cari le pusera în circulatie Neopitagoreii, Platonicii pitagoreizanti și adeptii lui Filon
Iudeul, fury adunate și prelucrate intr’un grandios sistem,
In veacul III al erei crestine, sub numele de Neoplatonism.
Neoplatonismul este cea din urrna licarire a gandirii antice
istovita de puteri, e finalul maret al filosofiei vechi si
vestitorul unei noui filosofii, fata de care el a facut toate
sfortarile posibile s’o inabuseasca, filosofia crestina.
Reprezentantul de frunte al Neoplatonismului este Plotin.
El a lost discipolul lui Ammonius Sakkas, intemeietorul
Neoplatonismului, fost profesor de filosofie în Alexandria
si dela care nu ne-a ramas nici o scriere. Plotin (205-270
d. Chr.) a fost mutt timp profesor de filosofie în Roma.
Vederile sale și le exprima el în tratate scrise cam în fuga
si incoherent și furl date la lumina dupa moartea sa de
eel mai renumit dintre discipolii sai, de Porfirius, în 6
eneade (volume constand din cite doua carti). Din Roma
si Alexandria Neoplatonismul trecii și la Atena, unde se
contopi cu filosofia Academicilor. In veacul IV se distinse
ca neoplatonic Iarnblichus, iar în veacul V Proclus. Odata
cu descompunerea și incetarea din viata a paganismului,
pentru sustinerea cdruia imparatul filosof Iulian facuse in
zadar sfortari uriase, se vesteji și pieri și aceasta ultima
floare a filosofiei grecesti.
Trasatura caracteristica a tuturor filosofilor neoplatonici,
indeosebi a celor de mai tarziu, este inchinarea spre
stica, teosofie și teurgie. Cei mai multi dintre ei se indeletniceau
si cu magia și pretindeau cä au avut descoperiri
dumnezeesti, ca sunt deci inspirati și ca pot profeti si
face minuni. Ca filosofisi ierofanti în acelas timp ei Vinteau
sä opuna crestinismului o filosofie ‘Agana, care sä fie tot
odata și religiune universals.
Iata în trasaturi generale sistemul lui Plotin:
Finta primordiala (tb rpcirrov) e nemarginita, fara forma,
fara vr’un fel de insusiri corporate on spirituale. Ea n’are nici gandire, nici vointa, nici activitate, pentruca once
gandire presupune numai cleat deosebirea intre cel ce
gandeste și gandire, dupa .cum vointa presupune deosebirea
intre cel ce voieste și vointa etc. A admite insusiri
ar insemna a admite o multilateralitate în fiinta primordiala,
dumnezeeasca. și aceasta nu se poate, pentruca ea
trebue sa fie absolut simpla, neschimbata, neavand trebuinta
de nimic, nici chiar de sine. De aceea ea n’are nici
macar constiinta de sine. In aceasta fiinta isi au insa cauza:
existenta, puterea și toate actiunile ce se observa în lume,
dar ce este ea în sine nu stim. Tot ce putem afirma despre
ea este numai ca e cu totul diferita de tot ceeace cunoastem
si de tot ce e marginit.
Precum focul raspandeste caldura, zapada raceala, florile
miros, precum mai departe fiintele organice, cand ajurig
la maturitate,. dau nastere altor fiinte asemenea lor,
tot astfel și Cel Atotputernic și Vesnic emana din prisosinta
perfectiunii sale ceva deasemenea perfect și vesnic,
care e Ratiunea sau lnteligenta lumii (yobs). Nus coprinde
In sine lumea ideilor, totalitatea existentei celei cu adevarat
neschimbatoare. De sublimitatea sa isi poate face
cineva idee privind cu luare-aminte la maretia și frumusetea,
ordinea și regularitatea din lumea materials și ridicandu-
se apoi cu mintea dela acestea la prototipul lumii,
la existenta lumii inteligibile și contempland pe autorul
lor. In Nus nu e nici trecut niOi viitor, ci un vesnic prezent
sau adevarata vesnicie. Precum Nus emana din fiinta
primordiala, fail ca aceasta sa se schimbe sau slabeasca,
tot astfel și Nus la randu-i emana pe Suiletul lumii. Ca
emanatiune din Nus, acesta este viata și activitate vesnica,
coprinde în sine toate ideile, fiind el insus numar
si idee și face parte din lumea transcendentala sau Dumnezeeasca,
dar sta la granita ei, inclinandel, cel neimpartit
si netrupesccatre ceeace este impartit și trupesc,
de care poarta grija si-i comunica inrauririle ce pornescdela Nus. Din Sufletul lumii emand alt suflet, numit Natura,
care este unit cu lumea, în felul cum sufletul nostru
e unit cu trupul. Afars de aceste doua suflete mai sunt
sufletele omenesti, cari patrund trupurile cum patrunde
caldura aerul. Este doar mai corect sa se zica atrupurile
sunt In sufletD, deal sufletele sunt în trupuriD, pentruca
In suflet e o parte care vine la expresiune prin sine insas,
fora sa aiba nevoe de concursul trupului ca instrument de
manifestare și pentruca el da fiecarui organ putinta de
a-si indeplini functiunea sa. Sufletul nu e dar numai in
fiecare parte a trupului, ci în tot trupul și e în intregime
prezent și activ, atat în fiecare particica a sa, cat și in
tot trupul, caci el nu e divizibil.
Sufletul la randul sa produce, printr’o necesitate launtrica
a fiintei sale, lumea materiala, nu creind-o sau lasand-
o sa emaneze din sine, ci lumitiOnd și dand forma
materiei care pans aci e lipsita de forma și de insusiri,
sau adevarata neexistenta. Materia e rea și dela ea provine
tot raul din lume.
Lumea materiala este o copie fidela a adevaratei lumi,
a lumii inteligibile, pentruca este facuta de suflet și randuita
de el dupa numere și idei, cu ajutorul ideilor creatoare
OloyOL C7CEpp.amoi), cari sunt fiinta lucrurilor. Deaceea
ea este atat de frumoasa și de perfecta pe cat poate fi a
lume materiala.
Din cauza legaturii cu trupurile, sufletele omenesti si-au
uitat în mare parte origina for dumnezeeasca. Din aceasta
pricina ele au abuzat de propria for stapanire de sine,
de libertatea morals și au cazut din ce în ce mai mult,
uitandu-si de sine. E dar nevoe de o intoarcere spre mai
bine. Unii oameni sunt robi ai simturilor, iau placerea
drept bun și durerea drept rau, cauta sa-si Insusiasca placerea
si sä evite durerea și In aceasta stadupa eitoata
intelepciunea. Altii, capabili de o Inaltare morals, nu vad
ceeace e mai sus, practica virtutea și se straduesc în viata de toate zilele sa aleaga intre ceeace este bun qi
rau, dar raman tot jos. Este insa o a treia class de oameni,
oamenii divini, cariInzestrati cu o mai inalta putere
și cu priviri mai agereiși Intorc fata spre stralucirea
care vine de sus, se indreapta intr’acolo, strabat norii,
dispretuind tot ce e pamantesc, qi traiesc acolo sus, unde
este adevarata for patrie unde se Impartaqesc de adevarata
fericire. Aceasta fericire, care consta din unirea
cu Divinitatea, se poate ajunge în viata pamanteasca numai
prin extaz.
Plotin sustinea qi libertatea vointei (pe care a aparat- o
cu multa energie impotriva fatalismului stoic), existenta
providentei, nemurirea sufletului rasplata faptelor dupa
moarte, admitea insa și peregrinarea sufletelor Si trecerea
celor vinovate nu numai prin oameni, ci și prin animale și plante.
Daca reflectam putin asupra sistemelor acestora filosofice,
se pare la prima vedere ca ne aflam în fata unei nepretuite
comori de adevar și intelepciune, în fata unor
speculatiuni de cea mai mare valoare pentru religiune și
morals. Dacă însă pri vim lucrurile mai de aproape, Baca
judecam speculatiunile dupa rezultatele ce au dat la punerea
lor în practica, atunci ne convingem ca on cat de
mare ar fi respectul ce li se cuvine ca productiuni ale spiritului
omenesc, ele n’au atins insa nici pe departe scopul
pentru care au fost urzite, n’au putut veni. In mod
eficace Inteajutorul religiunii pagane, n’au putut sa joace
rolul ei și cu atat mai mult n’au putut sa inabușeasca in
fața sau sa impiedice mersul triumfator al religiunii lui Christos.
Filosofia stoics, a sfarqit cu fraze pompoase și vorbe
goale, cari nu mai miqcau pe nimeni, iar neopitagoreismul
și neoplatonismul a degenerat în magie și vrajitorie.


Kindle
Published inIrineu Mihălcescu