Skip to content

Șacalul albastru – poveste tradusă din Pañcatantram (textus ornatior), I.11

Kindle

Era odată un șacal anume Candarava (cel care urlă furios), care locuia într’o peșteră din apropierea unuǐ oraș. Pe cînd umbla, cu burta goală, după hrană, pătrunse el în oraș chiar. Acolo
însă cîniǐ se răpeziră la el să-ǐ sfășie trupul cu dințiǐ lor ceǐ ascuțițǐ. Cu inima plină de frică, din pricina lătraturilor, fugia șacalul, sărind încoace și ‘ncolo pănă ajunse în curtea unuǐ vopsitor. Acolo sări într’un mare butoiǔ cu vopsea albastră, iar ceata de cînǐ se întoarse cum venise. Dar șacalul nu murise, ci sărise cu multă pază din butoiul cu vopsea afară și se duse în pădure. Cînd îl văzură dobitoacele care se găsiaǔ în apropiere, cu trupul văpsit albastru, fugiră pănă la unul, întorcînd ochiǐ în toate părțile de frică și zicînd:

«Ce fel de fiară o fi asta, văpsitä cu astfel de coloare? De unde o fi venit, căcǐ pănă acum n’am văzut-o pe aicǐ!? Și-apoǐ nicǐ nu știǐ ce fel de putere și ce obiceiurǐ o fi avînd… Căcǐ se zice:

«Un cuminte care se îngrijește de binele luǐ, nu trebuie să se încreadă aceluia ale căruǐ puterǐ, neam și fire nu le cunoaște.»”

Cînd Candarava bagă de seamă că dobitoacele eraǔ prăpădite de frica luǐ, zise următoarele:

«He! he! dobitoacelor, ce fugițǐ și tremurațǐ așa la vederea mea? Eǔ, numitul Candarava, sînt pus maǐ mare peste voǐ de către Akhandala (un nume al zeuluǐ Indra), care s’a gîndit că dobitoacele nu aǔ rege; dar fițǐ liniștite, căcǐ supt Domnia mea vețǐ trăǐ ca în niște cuștǐ de diamant.»

Cînd turma de dobitoace: leǐ, tigri, pantere, maimuțe, iepurǐ, gazele, șacalǐ și alțiǐ, auziră aceste vorbe, se închinară înnaintea luǐ și ziseră: «Doamne! poruncește-ni, ce să facem?». Atuncǐ dădu el leuluc loc de ministru, pe tigru îl făcu camerier (sáyyapalaka = păzitorul patuluǐ), pe panteră parfumăreasă (sthagika = cutie cu betel), pe elefant, portar, pe maimuță, purtătoare de umbrelă și spion. Cît privește pe șacalǐ, rudele luǐ chiar, îǐ luă de gît și-ǐ arunâ afară.

Pe cînd șacalul se bucura de măreția unuǐ rege, leul și celelalte dobitoace îǐ aduceaǔ la picioare orice pradă prindeaǔ, iar el, după moda stăpînitorilor, împărția la toțǐ după cuviință. Astfel trecea timpul, cînd, odată, șacalul nostru, ajungînd într’un loc dosit, auzi urletele unor șacalǐ din apropiere. Cu trupul prins de fioriǐ bucurieǐ și cu ochiǐ plinǐ de lacrămǐ, se ridicâ el și începu să urle prelung.

Cînd leiǐ și celelalte dobitoaee auziră aceasta și descoperiră că regele lor n’a fost decît un șacal, lăsară capetele în jos de rușine, și ziseră: «Ah! ah! cum am fost noǐ legațǐ la gard de către acest păcătos de șacal! De aceia trebuie să moară». Auzind aceasta, încercă bietul să fugă, dar tigrul se răpezi la el, și-l sfîșiè în bucățǐ. Astfel muri.

De aceia zic eǔ (povestitorul):

Cine-șǐ părăsește pe aǐ săǐ și are dragoste de străinǐ, îșǐ găsește moartea ca prostul de Candarava.»


Tradusă din sanscrită de Theodor Iordănescu (1874-1953)

Kindle