Skip to content

Sinedriul

Kindle

– Irineu Mihălcescu (1874-1948) –

Sunt aproape o mie nouă sute de ani decând căpeteniile religioase ale poporului iudeu, adunate în sinedriu, au rostit cea mai nedreaptă hotărîre ce s’a pronunţat vreodată pe pământ, decând sângele nevinovat al Fiului lui Dumnezeu şi al Omului a curs în valuri de pe crucea înfiptă pe vârful Golgotei, pentru ca să spele prin nevinovăţia sa, vinovăţia tuturor fiilor oamenilor, să împace făptura cu Făcătorul său, şi să restabilească legătura dintre cer şi pământ. Cu inima sfâşiată de durere sărbătoreşte întreaga suflare creştină în fiecare an aducerea aminte de chinurile mântuitoare cari au precedat şi urmat hotărîrea sinedriului pentru osândirea la moarte a Mântuitorului lumii.

La lumina palidă a făcliilor ce împodobesc deniile acestei triste sărbători şi cu toată seriositatea ce impune amintirea celei mai sguduitoare drame ce s’a produs cândva în omenire, să cercetăm organizarea, rolul şi atribuţiile ce aveà acel faimos tribunal – sinedriul – care a osândit la moarte pe cel fără de moarte.

Obârşia sinedriului nu se cunoaşte. Tradiţiunea iudaică o pune în sfatul celor 70 de bătrâni cu cari Moisì conduceà poporul (Numeri 11, 16-17), dar între unul şi altul nu e altă asemănare decât aceea a numărului membrilor, căci după moartea lui Moisì nu se mai pomeneşte nimic şi niciodată despre existenţa unui asemenea sfat, ceeace e dovada sigură că el fusese un sfat personal ai lui Moisì. «Bătrânii» – despre cari se aminteşte de câtevà ori în Regi şi în Ezechiel şi de mai multe ori în Esra, ca reprezentanţi ai poporului – n’aveau o organizaţiune asemănătoare cu a sinedriului, pentru ca să se poată vedeà în instituţia lor obârşia sinedriului. Mai lesne s’ar puteà pune origina sinedriului în tribunalul suprem rânduit de Iosafat din preoţi, leviţi şi căpetenii de triburi (II Cronici 19, 8) şi ale cărui urme le aflăm dejà în Deuteronom (17, 8 urm. 19, 16 urm.), dar lipseşte cu desăvârşire continuitatea istorică între acest tribunal şi sinedriul de mai târziu. Sinedriul n’a existat şi n’a putut fi instituit nici la întoarcerea iudeilor din robia Babilonului, pentrucă în acest caz s’ar amintì de el în cărţile lui Esra şi Neemia, ceeace nu se face. Se pare dar că e cevà sigur, că o instituţie de felul sinedriului n’a existat în epoca persană din istoria poporului iudeu, ci abià în epoca greacă1) şi anume pe timpul regelui Antioh cel Mare (223-187 a Chr.). Numele sub care o întâlnim această primă dată este de γερουσία.2) Curând după acea γερουσία e des pomenită în epoca şi în cărţile Macabeilor, precum şi în cartea Iudit.3) Cu ea sunt acum identici, cum rezultă din cărţile Macabeilor, bătrânii poporului = πρεσβύτεροι τού Ααού. Motivele cari au determinat, împrejurările în cari s’a creat şi persoana de al cărui nume se leagă înfiinţarea acestei instituţii sunt necunoscute.4) Părerea că ea s’ar fi născut din marea sinagogă – care constà din 120 de membri, s’a înfiinţat pe timpul lui Esra şi al lui Neemia şi a durat până la începutul epocii greceşti5)este foarte puţin probabilă. Mai de crezut e că sinedriul şi-ar datorà origina Ptolemeilor, cari au căutat să atragă de partea-le nobilimea ierusalemiteană acordându-i exercitarea drepturilor politice pe cari le aveà sinedriul.6)

În timpul stăpânirii romane sinedriul şi-a păstrat existenţa, ba chiar din acest timp avem cele mai multe şi mai sigure date despre el. Însuş numele de συνέδριον pare a datà tot din acest timp, căci se întâlneşte pentru prima dată în psalmii zişi ai lui Solomon, compuşi pe vremea lui Pompeiu (63-48 a. Chr.) şi a doua oară în timpul lui Cezar (anul 47 a. Chr.), când Herodes se înfăţişă înaintea sinedriului.7)

Noul Testament pomeneşte adesea de sinedriu. De el a fost judecat şi osândit Mântuitorul, înaintea lui au fost târîţi de mai multe ori sfinţii apostoli, îndeosebi sfinţii Petru şi Ioan, precum şi arhidiaconul Ştefan şi sfântul Pavel. Numele ce-i se dă în Noul Testament este de regulă sinedriu. Numai o singură dată se numeşte γερουσία (Acta 5, 21) şi de două ori πρεσβύτεριον (Luca 22, 66 şi Acta 22, 5). Iosef Flaviu îl numeşte συνέδριον şi βουλή, iar în Mişna poartă numele de sanhedrin ghedola sau de beth din hagadol.

Ca instanţă judecătorească supremă, a cărui autoritate erà recunoscută de toţi iudeii nu numai din hotarele Palestinei, ci şi de cei din diaspora, a dăinuit sinedriul până la dărâmarea Ierusalimului şi a templului (anul 70 d. Chr.). Afară de acest sinedriu, de sinedriul cel mare, existau şi alte sinedrii mai mici sau locale, cari aveau aceeaş organizaţiune şi aproape aceleaşi drepturi, numai că teritoriul peste care se întindea autoritatea lor erà mai restrâns şi se compuneau numai din 23 de membri.8)

Numărul membrilor sinedriului erà – după datele Mişnei – de 70, afară de preşedinte şi raţiunea pe care el se întemeia erà tradiţiunea despre cei 70 de bătrâni, cari formau sfatul lui Moisì. Încă din vechime s’a contestat acest număr. Astfel rabinul Iehuda socotià că sinedriul constà din 69 de membri şi cu preşedintele 70. Părerea lui este răsturnată de Talmud, care vorbeşte pretutindeni de 71 de membri, pe lângă care este de adăogat că numărul de 70 este număr cu soţ, care nu erà admis în organizaţia nici unei instanţe judecătoreşti, pentru ca să se evite paritatea de voturi. De această imposibilitate de drept şi de fapt se loveşte şi părerea răposatului Onciul, care afirmă că sinedriul ar fi avut 72 de membri. Wellhausen a susţinut că sinedriul ar fi constat numai din 47 sau 45 de membri,9) Susţinerea sa se întemeiază pe înţelegerea greşită a unui text din Iosef Flaviu şi a fost combătută cu succes de Schürer.10) Tot atât de slabe sunt şi susţinerile lui Keil şi Kuenen în această privinţă.11) Pentru numărul de 70 avem pe lângă atestaţiunile Talmudului, şi afirmaţiunile sigure ale lui Iosif Flaviu. Mai întâi el numeşte sfatul celor 70 de bătrâni din jurul lui Moisì γερουσία, nume pe care-l dă şi sinedriului, după toată probabilitatea, pentrucă amândouă constau din acelaş număr de membri şi aveau cam aceleaşi atribuţiuni.12) Apoi tot el relatează că Galileia era administrată în anii 66-67 d. Chr. de 70 de bătrâni «după modelul sfatului suprem din Ierusalim8 iar că în anul următor zeloţii—dupâce înlăturară autorităţile romane— instituiră în Ierusalim un colegiu de 70 de bărbaţi din poporul de jos, ca să judece pe un oarecare Zaharia, fiul lui Baruh, care eră învinuit de purtare nepatriotică.3 In sfârşit tot Iosef povesteşte despre Varus, pe care Agripa II îl pusese guvernator al Cezareei, că voind să se scape de familiile nobile dintre iudei, cari-i stau în cale, chemă la sine, sub un pretext bine chibzuit, «pe cei 70 de fruntaşi ai lor» şi-i ucise pe toţi.4 Din toate aceste locuri, în cari se întâlneşte numărul de 70, rezultă cu siguranţă că sinedriul consta din 70 de membri, plus preşedintele, cum se spune în Mişna. Obiceiul de a nu numără pe preşedinte între membri, îl confirmă tot Iosef.

Cu privire la preşedintele sinedriului stau faţă în faţă două păreri: una care se sprijine pe Noul Testament şi pe Iosif Flaviu şi alta care are de bază Talmudul şi literatura talmudică.

După prima părere, admisă şi susţinută de cei mai mulţi teologi şi ebraişti, preşedintele sinedriului eră marele preot. După a doua părere, susţinută mai numai de rabini, sinedriul avea un preşedinte şi un vicepreşedinte, ambii aleşi dintre cei mai renumiţi învăţători de Lege sau rabini ai vremii lor. Cel dintâi purtă titlul de naşi—prinţ, iar cel de al doilea de ab beth din=tatăl casei de judecată sau al tribunalului.

Iosef Flaviu, care a trăit în vremea când sinedriul există încă şi care a cunoscut personagiile mai de seamă dintre connaţionalii săi, nu pomeneşte de nici un învăţător de Lege, care să fi fost preşedinte al sinedriului, cu toate că pe vremea sa şi cu puţin mai înainte au trăit iluştrii învăţători de Lege: Şamai, Hilel şi Gămăliei, cari ar fi trebuit să fie investiţi cu demnitatea de preşedinţi ai sinedriului, dacă într’adevăr ar fi fost obiceiul ca acesta să se ia dintre învăţători de Lege. Dimpotrivă, ori- decâteori este vorba de preşidenţia sinedriului şi chiar şi în alte ocaziuni însemnate, Iosef pune înainte pe marele preot ca şef suprem sau căpetenie atât religioasă, cât şi politică. El ascrie marelui preot, atât în teorie, cât şi în faptă, cele mai mari drepturi şi privilegii. Astfel el scrie că după exilarea lui Arhelau «întâietatea peste popor fu încredinţată arhiereilor»,1 că «marele preot are îndatorirea de a observă aplicarea legilor, a judecă pricinile şi a pedepsi pe cei vinovaţi >2 şi că «Moisi a rânduit, ca în cazul când sinedriile locale nu se pronunţă definitiv într’un proces, acesta să fie adus la Ierusalim şi, adunându-se arhiereul şi profetul şi sinedriul, să hotărască3 Aceste drepturi se conferiseră marelui preot in chip formal încă din vremea Macabeilor, căci în plebiscitul prin care se declară de ereditare în familia lui Simon Macabeul demnităţile de prinţ şi de mare preot, citim: «că nimănui nu-i e îngăduit să se împotrivească poruncilor sale, ori să convoace vre o adunare în ţară fără învoirea lui».4.

In puţinele locuri în cari Iosef vorbeşte anume de şedinţele sinedriului găsim ca preşedinte numai pe marele preot. Astfel în anul 47 a. Chr. marele preot Hircan II, prezidează sinedriul care judeca pricina lui Irod, iar în anul 62 d. Chr., Ananus cel Tânăr presidează şedinţa sinedriului în care fu osândit la moarte sfântul Iacob, Fratele Domnului.56

Că marele preot erâ căpetenie politică chiar pe timpul lui Irod cel Mare, care concentrase în mâna sa de despot toată puterea, se vede din următoarele două fapte: In anul 35 a. Chr. Irod depune pe marele preot Ananel, pentrucă nu-i plăceâ atitudinea lui, şi ridică la această demnitate pe Aristobul, cel din urmă Hasmoneu. Relatând acest fapt, Iosif scrie: «’Hpcoăvjg (tptto?) âvu7uaps3(oxs tvjv âp’/YjV ‘Aptoxot3o6X(p, Tip TcatSI.» Prin «tvjv dpyr(v» se înţelege atât întâietatea sau preşedenţia în sinedriu, cât şi o urmă cel puţin de putere politică, răspunderea pentru purtarea iudeilor faţă de rege şi de autoritatea romană îngenere. Aceasta ne o dovedeşte mai limpede al doilea fapt. Cu câteva zile mai nainte de moartea lui Irod, discipolii învăţătorilor de Lege Iuda Sarifai şi Mateiu Margaloti dădură jos de deasupra porţii celei mari a templului, un vultur de aur pus acolo din ordinul lui Irod, ca simbol al stăpânirii romane. Irod făcu răspunzători de aceasta pe sinedrişti, cari numai cu greu se putură desvinovăţi. Totuş marele preot Matias fu depus din demnitatea sa şi în lo- cu-i fu înălţat Ioazar.8 Sunt apoi şi alte locuri în Iosef, din cari rezultă că marele preot erâ preşedinte al sinedriului şi conducător al poporului.1

In Noul Testament se întâlneşte relativ des şi atât de lămurit că arhiereul stâ în fruntea sinedriului, încât unii autori au crezut chiar că preşedintele sinedriului purta titlul de arhiereu chiar când nu era arhiereu, ceeace desigur e fals. Astfel arhiereii (căpeteniile claselor preoţeşti) şi bătrânii poporului se adunară în curtea arhiereului Caiafa—preşedintele sinedriului—şi se sfâtuirâ, ca prin amăgire să pună mâna pe Iisus şi sâ-1 omoare.1 Soldaţii şi mulţimea cari prinseră după aceea pe Iisus 11 duseră tot la arhiereul Caiafa, unde erau adunaţi învăţătorii de Lege şi bătrânii.2 Când sfântul Pavel fu dus înaintea sinedriului, arhiereul Anania porunci să-l bată peste gură, ceeace făcu pe Pavel să i numească «perete spoit».3 Când cei dimprejur se indignară că Pavel a insultat pe arhiereu, el se desvinovăţi spunând că n’a ştiut că acesta era marele preot şi adaogă: «Scris este că pe căpetenia poporului (tov ap/ovra too Xaoo) nu o vei vorbi de râu45 Marele preot este numit aci apycov sau naşi, prinţ.

Arhiereul care presidâ sinedriul erâ de obiceiu arhiereul în funcţiune. Aşa erau Caiafa, pe timpul patimilor Domnului şi Ananias, pe timpul judecării sfântului Pavel. Despre amândoi Iosif spune că erau arhiereii in funcţiune în acele timpuri. Ducerea lui Iisus înaintea lui Ana, care nu mai erâ arhiereu, nu e o dovadă că arhiereii scoşi din funcţiune ar fi putut fi preşedinţi ai sinedriului, căci depoziţia ce se luă aci Mântuitorului are caracter privat. Tot astfel nu se poate invoca în sprijinul acestei susţineri nici faptul că Ananus sau Ana cel tânăr, din timpul războiului iudaic, se afla în fruntea afacerilor, deşi erâ depus din -arhierat,0 pentrucă atunci erau împrejurări anormale şi Ana primise această însărcinare printr’un plebiscit, la începutul revoluţiunii.6 In sfârşit nu dovedeşte ‘aceasta nici amintirea de Faptele Apostolilor (IV, 6) a fostului arhiereu Ana în fruntea sinedriului, căci aci, ca şi la Luča III, 2 şi în locurile paralele, Ana este numit înaintea lui Caiafa, arhiereul în funcţiune, pentrucă el (Ana) era o persoană cu mai multă influenţă decât Caiafa.

Despre vrun învăţător de Lege care sâ fi fost preşedintele sinedriului nu se pomeneşte niciodată în Noul Testament, deşi ocaziunea n’ar fi lipsit. Astfel, Faptele Apostolilor, vorbind de apărarea pe care Gămăliei o lua sfinţilor apostoli în sinedriu, cu toată lauda ce-i aduc pentru aceasta, îl numesc simplu «un fariseu=cpapiaaio? u?.1

De necunoaştere a adevăratei organizaţiuni a sinedriului nu pot fi bănuiţi nici sfinţiţii autori ai Noului Testament, nici Iosef Flaviu, după cum nu se poate presupune nici că ar fi avut vrun interes ca să denatureze faptele, căci chiar dacă ar fi trecut sau ar trece cuiva prin minte o asemenea bănuială, ea s’ar topi în faţa deplinei concordanţe dintre afirmaţiunile lui Iosif şi ale scriitorilor Noului Testament, când între unul şi ceilalţi nu s’ar fi putut stabili nici o înţelegere.

Istoria confirmă la rândul ei spusele Noului Testament şi ale lui Iosif. Dela hasmoneul Ionatan (anul 152 a Chr.), care primi demnitatea de mare preot dela Alexandru Balaş, până la moartea lui Antigon, cel dinurmă rege has- moneu—esceptând numai pe Salomea Alexandra (79-70 a. Chr.), marele preot a fost şi prinţ, iar dela Aristobul, rege. Când iudeii îşi pierdură independenţa politică şi fură supuşi de Pompeiu Romanilor, deşi puterea regală o exercită Antipatru şi fiii săi Fasael şi Irod, totuş marele preot de atunci, nefastul pentru neamul său Hircan II, păstră pelângă titlul de mare preot şi pe cel de prinţ şi avu, deşi numai cu numele, şi Tîpoaxaaia -cod lâ-voo?. Aceeaş- situaţiune şi acelaş rol a avut marele preot şi în tot timpul domniei Iui Irod şi după aceea până la răscola iudeilor şi dărâmarea Ierusalimului şi desfinţarea statului lor, cum se vede din Noul Testament şi din Iosef Flaviu.

Este dar mai presus de orice îndoială că marele preot sau arhiereul era preşedintele sinedriului. Pentru a se pu- teâ susţine sinedriul Talmudului, în care marele preot n’aveâ cuvânt, ar trebui răsturnată—cum zice Wellhausen—întreaga istorie a iudeilor.

Cu toate acestea nu trebue trecut cu uşurinţă—cum s’a făcut în cea mai mare parte până acum—peste a doua părere, întemeiată pe Talmud şi îndeosebi pe Mişna. Cei mai de seamă teologi şi rabini, precum de pildă Kuenen, Wellhausen, Hoffmann, Geiger ş. a. cari s’au ocupat cu această chestiune, au luat acestei păreri toată tăria, for- Aiulând următoarea explicare: Mişna, luând naştere într’o vreme când sinedriul numai există de mult, priveşte şi-şi înfăţişează trecutul în icoana prezentului. Devremece în timpul când s’a compus ea, marea sinagogă erâ instituţia care rezumă în sine toate drepturile religioase şi politice ce mai rămăseseră iudeilor, ea (Mişna) îşi reprezintă organizaţia sinedriului în totul la fel cu a marei sinagoge. Devremece apoi marea sinagogă aveâ în frunte, ca preşedinte, un rabin, cu titlul de naşi şi un vicepreşedinte cu titlul de ab-beth-din, s’a presupus că aceste demnităţi au existat şi în sinedriu, pecând în realitate naşi şi ab- beth-din n’ar fi fost decât căpeteniile, conducătorii sina- gogei, iar nu ai sinedriului.

Marele rol pe care l-au jucat învăţătorii de Lege, cari au purtat aceste titluri, în însuş timpul în care a existat sinedriul, numeroasele şi importantele norme de vieaţă religioasă, morală şi socială pe cari unii din ei le-au stabilit şi despre cari Talmudul dă mărturii numeroase, sunt -dovadă sigură că ei nu erau persoane private, învestite numai cu autoritatea morală pe care le-o da reputaţia lor de cunoscători ai Legii, de căpetanii şcolare, ci sunt un indiciu neîndoios, că au trebuit să deţină şi o bună parte din autoritatea religioasă, politică şi socială de drept şi de fapt, să fi făcut parte din cel mai înalt organ al acestei autorităţi, din sinedriu şi încă să fi avut în el un loc de frunte.

Nu tebue apoi uitat că sinedriul eră nu numai o înaltă autoritate politică—cea mai înaltă nu, pentrucă în timpul dominaţiunii romane eră subordonat regelui—ci şi suprema instanţă judecătorească şi organul Legii, «temelia Legii orale», cum îl numeşte Maimonide, laboratorul în care Legea se acomoda vieţii practice şi vieaţa practică Legii, in care se păstră, se aplică şi se continuă tra- diţiunea şi că pentru acest scop se simţiâ neapărată trebuinţă de perfecţi cunoscători ai Legii, cari se găsiau în rândurile învăţătorilor de Lege. Cei mai mulţi învăţători de Lege erau însă laici, deşi nu lipsiau şi printre clerici. Totuş, pentrucă preoţii erau mai mult saducei şi pentrucă secta lor nu recunoşteâ tradiţiunea şi preţuiâ mai mult politica decât Legea, deaceea învăţătorii de Lege laici- aparţinând în mare majoritate sectei fariseilor—câştigau dintr’o zi într’alta mai multă vază în ochii poporului. Când statul iudaic fu desfiinţat, secta saduceilor trebui să dispară, pe deoparte pentrucă nu mai puteâ urmări unul din scopurile ei, politica, iar pe dealtă parte pentrucă eră râu privită de iudei din cauza prieteniei ce arătase întotdeauna romanilor. Fariseii—şi implicit învăţătorii de Lege— se ridicară şi mai sus în cinstea de care se bucurau înaintea poporului. Ca atare ei trebuiau să câştige şi în sinedriu un rol precumpănitor. Aşa se făcu că ab-beth-dinul, care se recrută întotdeauna din mijlocul lor, ajunse să fie un personagiu cu mai multă greutate şi autoritate chiar decât naşi, pe care-1 lăsă în umbră în multe privinţe. In măsura în care drepturile politice ale iudeilor se reduceau şi deci şi autoritatea sinedriului, ca organ politic, scădea, în aceeaş măsură autoritatea lui morală şi religioasă şi deci a ab-beth-dinului creşteâ. Incapacitatea şi slugărnicia marilor preoţi din timpul stăpânirii romane contri- buiră deasemeni mult la ridicarea prestigiului ab beth-di- nului, iar după desfiinţarea regatului, când prezidarea sinedriului de către marele preot încetă cu totul, dimpreună cu sinedriul, ab beth-dinul nu numai că rămase singur preşedinte al marei sinagogi, care luă locul sinedriului, ci i-se încredinţa şi exercitarea tuturor drepturilor ce mai rămăseseră poporului. Din această cauză i-se dete încurând şi titlul de naşi sau etnarh, titlu care deveni ereditar pentru ab-beth-dinii din neamul lui Hilel, pentrucâ • acesta fâceâ parte din tribul lui Iuda, care aveâ să poarte —potrivit profeţiei lui Iacob—sceptrul regal pânăce va veni Mesia pe care iudeii îl aşteaptă încă.

Prezidarea sinedriului de un naşi şi de un ab-beth-din rezultă limpede din organizaţia ce aveâ la început marea sinagogă din Iabuc, înfiinţată de rabinul Iohanan ben Zac- cai, cu învoirea împăratului Titu, după dărâmarea Ierusalimului şi a templului, cu scopul de a înlocui sinedriul în toate atribuţiile Iui, minus cele politice. Tot din vieaţa acestei sinagoge se vede şi dobândirea mai târziu de către ab-beth-din a titlului de naşi sau etnarh.

Sfinţii evanghelişti şi Iosef Flaviu nu contrazic Talmudul cu privire la preşedintele sinedriului. F.i afirmă numai că preşedinte erâ marele preot, care purtă titlul de naşi. Această afirmaţiune e fapt sigur şi necontestat nicăeri şi de nimeni în Talmud. Prinurmare asupra acestui punct nu mai încape nici o discuţiune. Talmudul, respective Mişna, vorbeşte însă şi de un vicepreşedinte, de ab-beth-din, —care e prezentat într’o lumină atât de favorabilă, că el pare a fi preşedinte, chiar singurul preşedinte, ceeace de

«Biserica Ortodoxă Română» 3 fapt şi ajunge cu timpul In marea sinagogă—despre care Iosef Flaviu şi Noul Testament nu pomenesc nimic.

Deslegarea enigmei este uşor de dat după cele spuse mai sus.

Sinedriul aveâ două feluri de atribuţii bine definite şi distincte: politice şi religioase. Ca atare el aveâ două secţiuni corespunzătoare şi fiecare din ele-şi aveâ preşedintele ei. Secţia politică erâ prezidată de marele preot, iar secţia religioasă de un învăţător de Lege. Cel dintâi purtâ titlul de «prinţ», cel de al doilea de «tată al casei dreptăţii». Din punct de vedere politic aveâ mai mare importanţă marele preot, din punct de vedere religios rabinul. Intr’o vreme marele preot lăsâ în umbră pe rabin, mai târziu rabinul a lăsat în umbră pe marele preot, ba chiar i-a luat locul cu totul. După cum se aveâ în vedere latura politică sau cea religioasă a activităţii sau atribuţiilor sinedriului, se amintiâ de marele preot sau de rabin ca preşedinte al sinedriului. Iosef Flaviu n’a scris istoria sa pentru iudei, ci pentru romani şi îndeosebi pentru împăratul roman, deaceea amintind despre sinedriu—despre care vorbeşte numai în treacăt, fără a-i descri îutreaga lui organizare—are în vedere latura lui politică. Deaceea pomeneşte de preşedintele secţiei politice, de marele preot, ca preşedinte al sinedriului. Mişna dimpotrivă nu se interesează de .latura politică, ci numai de cea religioasă.

Tradiţiunile vechi şi sfinte, vieaţa după Lege, sau cu un cuvânt desvoltarea culturală şi mai ales cea religioasă a poporului formează obiectul preocupărilor ei. Regii nu o interesează câtuş de puţin. De aceea nici nu pomeneşte decât de doi din ei, de Hircan I şi de Agripa I, de cel dintâi ca autor al unor dispoziţiuni religioase, de cel de al doilea ca om pios şi modest. Tot astfel n’o interesează nici numele şi persoana marilor preoţi, căci deşi vorbeşte într’un tratat întreg despre datoriile lor, totuş nu pomeneşte numele niciunuia.

E dar foarte natural ca Mişna să socotească pe ab-beth- din de preşedinte al sinedriului.

Dacă la judecarea şi osândirea Mântuitorului sinedriul a fost prezidat de marele preot al timpului, de Caiafa, lucrul se explică prin latura politică a procesului înscenat dumnezeescului învăţător, căci iudeii-1 acuzau că el s’ar fi numit pe sine împărat. Totastfel şi cu sfinţii apostoli în genere şi cu sfântul apostol Pavel îndeosebi.

Autoritatea sinedriului sau sfera lui de competinţă se întindea pe vremea Mântuitorului, după toată probabilitatea, peste toate cele 11 toparhii aleludeei. Se pare însă că toate comunităţile iudaice nu numai din Palestina si Siria, ci de pretutindeni din diasporâ, ascultau mai mult sau mai puţin de sinedriu. Aşâ numai se explică ceeace se relatează în Faptele Apostolilor (IX, 2), că adică Saul luă scrisori· de împuternicire dela arhiereu către sinagogile din Damasc, ca să aducă legaţi la Ierusalim pe toţi câţi vor fi aflaţi că sunt în calea Domnului. E de sine înţeles însă că autoruatea sinedriului în comunităţile dinafară de marginile Iudeei era mai slabă şi că acele comunităţi, cari n’ar fi voit să se supună hotârîrilor îngenere sau uneia din hotărîrile sinedriului, nu puteau fi constrânse la aceasta. Nu tot aşâ erâ cu comunităţile din Iudeea. In ce priveşte chestiunile în cari aveâ dreptul să se pronunţe, s’a zis pe nedrept că ar fi fost numai chestiuni spirituale sau teologice, chestiunele profane îngenere fiind rezervate autorităţilor sau stăpânirii romane. Adevărul este că sinedriul erâ cea mai înaltă autoritate naţională, care şi exercită atribuţiunele sale în toate sferele vieţii publice cu anume restricţiuni din partea statului roman. Sinedriul aveâ dar să se pronunţe în toate chestiunile de drept şi să iâ. toate acele măsuri administrative cari nu erau rezervate sinedriilor locale şi procuratorului roman. El nu erâ o instanţă apelativă, la care să se poată recurge în cazuri de nemulţumire cu sentinţele sinedriilor locale, ci-şi aveâ. un domeniu de drept aparte. Hotârîrile sale erau ireforma- bile şi membrul sinedriilor locale, care le-ar fi călcat, erâ. lovit de pedeapsa cu moarte. Cele mai însemnate chestiuni în cari trebuiâ să se pronunţe sinedriul sunt enumă- rate în următorul pasaj: «Un trib (învinuit de idololatrie), un prooroc mincinos şi un mare preot poate fi judecat numai de tribunalul celor 71. Războiu nu se poate purtă, decât dacă a fost hotârît de tribunalul celor 71. Oraşul (Ierusalim) şi curţile templului nu pot fi mărite decât cu aprobarea tribunalului celor 71. Instanţe superioare de judecată pentru triburi se pot institui numai cu autorizarea tribunalului celor 71. O cetate care a căzut în. idololatrie poate fi judecată numai de tribunalul celor 71».’ Noul Testament dovedeşte că sinedriul exercită de fapt aceste atribuţiuni, căci Mântuitorul este târît înaintea sinedriului şi judecat pentru învinuirea de blasfemie (Mat. XXXI, 65; Ioan XIX, 7), sfinţii apostoli ca prooroci mincinoşi şi răs- vrătitori (Acta IV, V), arhidiaconul Ştefan ca blasfemator (Acta VI, 13 urm.) şi sfântul Pavel pentru câ’carea Legii (Acta XXIII).

Intru cât anume şi în cari puncte autoritatea sinedriului erâ mărginită de a procuratorului roman, e o chestie la care e mai greu de dat un răspuns precis. După cele mai sigure izvoare, procuratorul numai aveâ jus gladiiy 1 dreptul de pedeapsă cu moarte, care se luase din mâinile sinedriştilor. Astfel în sfânta Evanghelie după loan (XVIII, 31) citim că iudeii răspund lui Pilat, când acesta le dă pe Mântuitorul ca să-l pedepsească ei cum vor găsi de cuviinţă : «Ήμίν ούκ εςεστιν άποκτεΐναι ooăâva=Nouă nu ne este per- m’s să omorîm pe nimeni». Iosif Flaviu confirmă aceasta spunând că marele preot nu putea nici să convoace sine- driul fără aprobarea procuratorului,1 iar tradiţiunea talmudică adaogă că dreptul de a pronunţa pedeapsa cu moarte a fost luat poporului iudeu cu 40 de ani înainte de dărâmarea Ierusalimului.” După alte izvoare, sinedriul ar fi avut şi exercitat întotdeauna, şi deci şi în timpul stăpânirii romane, dreptul acesta. In sprijinul acestei păreri se invoacă un fapt din Noul Testament şi altul din istoria războiului iudaic de Iosif Flaviu. In Noul Testament şi anume în Faptele Apostolilor (VI, 12; VII, 57 şi urm.) se istoriseşte despre judecarea sfântului arhidiacon şi pro- tomartir Ştefan de către sinedriu şi despre uciderea lui cu pietre. Din toată această istorisire nu se vede că sfântul Ştefan ar fi fost dus, sau ar fi urmat să fie dus şi înaintea procuratorului, ci că el a fost judecat numai de sinedriu şi îndată după aceea a fost ucis. Felul în care a fost judecat şi ucis sfântul Ştefan nu constitue însă o dovadă că sinedriul avea dreptul pedepsei capitale, pentrucâ din însiş istorisirea Faptelor Apostolilor reiese limpede că judecarea şi executarea sfântului Ştefan nu s’a făcut conform Legii şi regulelor de procedură cari se urmau de sinedriu la orice judecată, căci mai întâi de toate lipseşte chiar sentinţa de condamnare. Cuvântarea plină de însufleţire a sfântului Ştefan şi mustrarea ce el adresă chiar membrilor sinedriului, că nu vor să creadă în dumneze- 1 2 irea Mântuitorului Christos, au înfuriat deopotrivă pe judecători şi pe acuzatori şi în aşa grad, că cu toţii «strigând cu glas tare, îşi astupară urechile şi într’o unire năvăliră asupra lui şi scoţându-1 afară din cetate — uciserâ cu pietre.» Ne aflăm dar aci în faţa unei judecăţi făcute 1n neregulă sau cu toporul, a judecăţi făcută de mulţime sau mai exact a izbucnirii furiei mulţimii şi executării fără judecată în toată forma, oricum, s’ar zice azi, în faţa unei linşări. E evident dar că în acest caz, prin ‘ însăş firea împrejurărilor, sinedriul a depăşit sfera sa de competinţâ şi a nesocotit drepturile procuratorului şi de aceea acest caz nu poate fi invocat ca o mărturie pentru dreptul si- nedriului de a pedepsi cu moarte. Al doilea fapt, cel din istoria războiului iudaic, este întrebarea ce generalul roman Titus pune iudeilor asediaţi de el în Ierusalim: «Nu v’am permis noi (romanii) să omorîţi pe cei cari au sărit zidurile ce înconjură curtea templului, chiar dacă vrunul din ei ar fi fost roman?»1 2 întrebarea aceasta nu exclude însă modalitatea aprobării de către procurator a pedepselor cu moarte pronunţate de sinedriu. Pentru această părere vorbeşte şi procedura obicinuită a romanilor de a nu lăsă în mâinile popoarelor învinse dreptul de vieaţă şi de moarte fără nici o restricţiune.

Timpul şi locul pentru ţinerea şedinţelor. Zilele în cari se ţineau şedinţele sinedriului erau zilele de lucru. Sâmbăta şi în alte zile de sărbători nu se putea dar judecă de sinedriu. Mai mult chiar: procesele pentru crimă nu se puteau judecă nici în ajunul sâmbetei sau al sărbătorilor, pentrucă în procese de această natură se obicinuiâ să se prcnunţe sentinţa a doua zi după terminarea desbaterilor şi nici aceasta nu eră permis să se facă sâmbăta sau sărbătoarea.* In judecarea şi osândirea Mântuitorului s’a trecut peste această prescripţiune, ceeace arată şi mawnault cât de nedrept şi pătimaş a fost judecat Cel nevindxai

Locul de judecată sau în care se ţineau şedinţele si- nedriului se numeşte în Mişna de mai multe ori «lişcat haggazit*, adică «hala de piatră—aula ex caesis lapidibus extructa.1 2 O tradiţie talmudică spune că, cu 40 de ani înainte de dărâmarea Ierusalimului, sinedriul şi-a mutat sediul din lişcat haggazit în «hanuiot», adică în «hale». Aceste hale erau, după toată probabilitatea, halele de vânzare din afară de curtea templului, pecând «hala=)işcat haggazit» eră aşezată în curtea templului.1 Cu tradiţiunea aceasta rabinică concordă şi relatările lui IosifFlaviu. Vorbind de sinedriu ca instituţie (βουλή) şi de locul de întrunire al sinedriului (βουλευτήριον), Iosif spune că acesta din- urmă eră aşezat între xystos şi hala din partea de apus a templului, adică afară de curtea templului. In Noul Testament (Ioan XIX, 13) se pomeneşte de un loc «pardosit cu pietre» (=λιθ’όσΓρωτον, sau pe evreeşte gavvatâ), dar se spune că acolo a şezut la judecată procuratorul roman, Pilat, pecând despre sinedriu se spune că s’a adunat în casa marelui preot.3 Nu se poate preciza, dacă avem aci de aface cu o abatere dela regulă—cum s’au făcut mai multe în judecarea procesului Mântuitorului—adică, dacă numai în cazul acesta, sinedriul s’a adunat în chip excepţional în locuinţa marelui preot, sau dacă sub numele de, «Casa marelui preot» trebue a se înţelege însuş sediul obicinuit al sinedriului, numit «Casa marelui preot», fie pentrucă marele preot eră preşedintele acestui tribunal, fie pentrucă el—marele preot—îşi avea locuinţa în localul sinedriului.4

Ordinea desbaterilor. Cu privire la această chestiune 

singurul izvor din care putem avea informaţiuni este Talmudul, pentrucă atât Noul Testament cât şi Iosif Flaviu nu dau nici o lămurire asupra acestui punct. Dar nici Talmudul nu vorbeşte direct despre sinedriu, ci mai mult despre marea sinagogă care a luat locul sinedriului după dărâmarea templului şi avea aceeaş organizaţiune ca sinedriul şi desigur şi aceeeş ordine în urmarea desbaterilor. Cu toată această asemănare e totuş probabil că trebue să fi fost şi unele deosebiri, cari nu se mai pot cunoaşte. Chiar în acele pasagii—cum e Tosifta1 —în care se relatează, ca să zicem aşa oficial, despre felul cum se des băteâ şi vota în sinedriu, se trece pe nesimţite dela sinedriu la marea sinagogă, ceeace dovedeşte fără îndoială marea asemănare dintre organizaţia acestor două instituţii, dar nu exclude nici într’un caz posibilitatea existenţei unor deosebiri, poate, chiar esenţiale.

In ceeace priveşte îndeosebi procedura şi ordinea desbaterilor sinedriului în procesele civile şi criminale se ştie foarte puţin chiar din Talmud, pentrucă Mişna — în care se expune această chestiune — vorbeşte numai despre procedura urmată şi desbaterile făcute în sinedriile locale, cari nu mai aveau dreptul de a pronuţâ şi aduce ele însăşi la îndeplinire sentinţele de condamnare la moarte cu mult timp înainte de dărâmarea Ierusalimului şi a templului. Ca atare procedura şi ordinea desbaterilor chiar şi a acestor sinedrii trebue să se fi uitat în bună parte din vremea de când ele încetaseră de a mai exercita dreptul de pedeapsă capitală şi până când s’a scris Mişna, iar pe de altă parte au trebuit să fie oarecare diferenţe între felul lor de a judecă şi al marelui sinedriu. La aceasta e de adăogat în fine că înaintea marelui sinedriu veniau procese criminale şi civile numai în mod excepţionale sau din acelea în care se făceâ apel dela sinedriile locale, ceeace implică cu necesitate o diferenţă oricât de mică de procedură.

Şi mai puţin şi mai nesigur se ştie despre odinea desba- terilor  

în şedinţele sinedriului asupra chestiunilor cari făceau obiectul de drept al preocupărilor sale şi anume în fixarea unei halacâ, în admiterea şi introducerea unei noi dis· poziţiuni (tacanâ), în înlăturarea unui obiceiu sau deprinderi recunoscută în general ca păgubitoare şi în alte chestiuni asemănătoare şi atingătoare de vieaţa religioasă, politică sau socială. Singurul lucru care se spune relativ de aceste chestiuni în Mişna e, că hotărîrile se luau cu majoritate de voturi, lucru care se poate înţelege dela sine, fără a mai fi trebuinţă să fie spus. In Tosifta se tratează mai pe larg acest subict, dar ea are în vedere în primul rând marea sinagogă. Apoi expunerile ei nu sunt sistematice şi se contrazic adesea şi în fine sunt în cea mai mare parte — ca aproape întreg Talmudul — fantastice.

Totce se poate spune deci cu privire la această chestiune are o valoare relativă.

Acum pentru a ne puteâ da bine seama de ordinea şi natura desbâterilor sinedriului, trebue mai întâi să ne lămurim asupra rolului ce aveau învăţătorii de Lege din sânul cărora se recrută cel mai mare număr de membri ai sinedriului.

Rolul sau activitatea învăţătorilor de Lege eră, mai ales în timpul cât iudeii au stat sub stăpânire străină, întreit. Ei erau:

1) Legiuitori. Legea scrisă (thorâ) eră incontestabil is- vorul principal al dreptului. Dispoziţiunile ei erau indiscutabile şi imutabile. Totuş în Lege nu puteau fi prevăzute toate cazurile cari pot proveni în vieaţa publică şi privată, de aceea se simţi nevoia de explicări, lămurirei sau comentarii, cu ajutorul cărora să se poată decide, potrivit Legii, în orice chestie de drept ori cât de complicată ar ti fost. Consideraţiunea de care se bucura Legea, ca fiind  principiile de drept. Rolul învăţătorilor de Lege, din acest punct de vedere privit, nu erâ dar uşor, nici fără mare importanţă.

2. învăţători de Lege Moisi impusese fiecărui israelit obligaţiunea de a şi învăţă pe copii Legea.1 Cunoaşterea cât mai temeinică şi mai amănunţită a Legii a lost întot deauna dorinţa cea mai vie a adevăratului israelit. Pentru- câ însă nu orice părinte puteâ cunoaşte Legea în aşâ grad, ca s’o predeâ copiilor săi, sau nu aveâ timpul ori talentul necesar de a-o puteâ face, de aceea încă din cele mai vechi timpuri s’a format o clasă specială de oameni cari s’au ocupat cu studiul şi predarea Legii. Aceştia adunau în jurul lor cete mai mult sau mai puţin numeroase de tineri, după reputaţiunea de care se bucurau ca dascăli şi după localitatea în care profesau. Prelegerile lor erau vizitate, în afară de tinerii studioşi sau de şcolarii în regulă, şi de oameni în vârstă cari veniau să asculte expli- caţiunile date de rabini, adică de învăţaţi, asupra diferitelor texte ale Legii şi cari erau de natură exegetică, morală sau juridică. Tot dela rabini cereau laicii şi răspunsuri la orice nedomiriri ar fi avut cu privire la coprinsul -sau aplicai ea Legii şi apelau la ei ca să le facă dreptate, când aceasta le erâ disputată de cineva… Cu aceasta trecem la al treilea rol al învăţătorilor de Lege şi anume ca: 

3) Judecători. Ca cei mai buni cunoscători ai Legii, învăţătorii de Lege, erau datori să facă şi pe judecătorii. Judecător putea fi oricine avea încrederea părţilor în litigiu dar e uşor de înţeles că cunoscătorii Legii erau mai în măsură de a se pronunţa în orice caz potrivit literii şi spiritului Legii, şi de aceea cei mai mulţi li se adresau, lor, pentru a-le face dreptate. In exercitarea acestui rol, ei erau ţinuţi să nu pronunţe vro hotârîre care să contrazică vre-o «halacâ», adică ceva din ceeace eră stabilit într’un anume fel din vremuri de demult, ori hotărît de vrun sinedriu local sau de marele sinedriu cu majoritate de voturi, sau care-şi trăgea în vrun fel origina dela o autoritate. Halacâ era dar cu un cuvânt dreptul bazat pe obiceiu. Persoanele caii treceau de autorităţi cari aveau dreptul a formulă o halacâ erau ab-bet din ul şi nasii=pre- şedinţii sinedriului, pentrucă se socotiâ că ei nu puteau să se pronunţe în nici o împrejurare altfel decât cum se pronunţase sinedriul în cazuri analoage. Ca atari treceau şi învăţătorii de Lege cu o reputaţie bine stabilită, pentru cuvântul că se presupuneâ că ei cunosc foarte bine atât coprinsul Legii, cât şi hotărârile luate de sinedriu. Nu numai ceeace învăţă formal un renumit învăţător de Lege, ci şi ceeace făceâ el erâ privit ca halacâ. E interesant, din acest punct de vedere, episodul povestit în Tosifta Demai (cap. V) despre rabi Achiba. Acestuia i se aduse odată, pecând se află într’un orăşel din Samaria, un[m£- nunchiu de ierburi, ca să le mănânce. El dete din ele mai întâi zeciuiala prescrisă de Lege şi numai după aceea mâncâ. Aceasta o făcu el, pentru că părerea sa personală, diferită de a celorlalţi învăţători de Lege, erâ că în Samaria nu se da zeciuiala legală. Auzind de9pre fapta sa rabi Gămăliei, adversarul său, îi obiectă: «Cum îndrăzneşti tu să faci altfel decât toată lumea ? Cine ţi-a dat dreptul de a da zeciuială?» Rabi Achiba răspunse: «Am stabilit eu oare aceasta ca halacâ în Israel? Eu am dat zeciuialâ numai din ierburile mele». La aceasta, rabi Gămăliei răspunse: «Să ştii că stabileşti o halacâ, dacă dai zeciuialâ din ierburile tale», ceeace însemnează: Fapta ta e o pildă. Lumea care te-a văzut dând zeciuialâ din ierburile tale, •va socoti că aşa trebue să facă şi ea şi astfel, fără voia ta, stabileşti o halacâ prin purtarea ta. Pentru ca sentinţa pronunţată de un rabin să fie valabilă, trebuiâ ca el să nu primească nici o plată pentru osteneala sa şi ca sentinţa să nu contrazică cumvâ vreo hotărîre a sinedriului. In primul caz sentinţa erâ nulă, iar în cel de al doilea, rabinul erl escomunicat. Sentinţele rabinilor aveau valoare apoi numai in faţa acelora cari le recunoşteau autoritatea lor morală. Singure sentinţele marelui sinedriu aveau valoare nedis cutată pentru toţi iudeii. Ele aveau această autotitate nu numai pentrucă emanau dela cea mai înaltă instanţă legislativă, ci şi pentru că din acest înalt corp făceau parte cei mai de seamă rabini.

La judecată, membrii sinedriului, şedeau în semicerc, pentru ca să se poată vedeâ unul pe altul, şi ab-bet-din-ul sau naşi ocupă locul cel mai înalt. In al doilea rând, la spatele membrilor, şedeau ucenicii rabinilor, iar în al treilea rând şedea sau sta publicul care asista la desbateri. In cele două capete ale semicercului format de membri sta câte un secretar, care scriâ cuvântările ce se rostiau şi sentinţa ce se da. Acuzatul trebuiâ să fie îmbrăcat în haină de doliu şi să se înfăţişeze în ţinută umilită. In procesele cari se puteau sfârşi cu osândire la moarte se făceâ mai întâi apărarea acuzatului, pecând celelalte procese se începeau cu acuzarea ‘. Martorul care depusese în favoarea acuzatului nu mai puteâ depune în defavoarea lui. Contrariul erâ însă admis. In asemenea procese ucenicii rabinilor puteau cere cuvântul numai pentru apărarea acuzatului, pecând în alte procese aveau libertatea de a vorbi şi contra. Dacă sentinţa eră de achitare, trebuia să se pro­nunţe în ziua în care se terminau desbaterile, iar dacă •eră de condamnare, se pronunţă a doua zi. Votarea se începea în aceste, procese cu membrul cel mai tânăr, pe­când in celelalte se începea dimpotrivă cu cel mai bătrân. Pentru sentinţele de achitare eră deajuns majoritatea, adică jumătate din membri plus unul, pecând pentru sentinţele de condamnare trebuiau cel puţin două voturi în plus peste jumătatea numărului membrilor.

Şedinţa se deschidea de preşedinte, care vorbiâ cel dintâ’, dacă avea ceva de comunicat, sau da cuvântul ce­lui care 1 vestise de mai nainte că are de făcut vreo co­municare. Altfel el deschidea şedinţa cu formula: «între­baţi». Trebuia să se înceapă întotdeauna cu întrebări de natură practică şi numai când nu se pune nici una de acest fel, se începea deadreptul cu cele teoretice. Nu era permis să se pună deodată mai multe chestiuni, pentru a nu se încurcă discuţiunea. Aveâ drept de a pune întrebări şi publicul care asistă la şedinţe. Cel care puneâ o întrebare trebuiâ să se scoale în picioare. Dupăce se puneâ întrebarea, se începeâ sfătuirea, care se făceâ pe grupe de cel mult cinci persoane, spre a nu se produce dezordine. Discuţiunea se începeâ apoi de preşedinte care trebuiâ să-şi spună cel dintâi cuvântul. După el vorbiau membrii sinedriului şi anume in ordinea reputaţiunii de care se bucurau. Preşedintele invită pe fiecare să vorbească, strigându-1 pe nume. Vorbitorul trebuiâ să stea în picioare tot timpul cât vorbiâ. Cei cari erau de altă părere cereau cuvântul, spre a şi-o spune. Erâ o regulă de elementară bună cuviinţă, ca să nu se ridice să vorbească un membru mai tânăr înaintea altuia mal ^bătrân, ori un ucenic înaintea dascălilor. Tot asemeni erau nu numai oprite de regulament, ci şi socotite ca necuviincioase orice întreruperi. Abaterile dela chestiune nu erau permise. Argumentarea trebuia să fie pozitivă, pentru a putea fi admisă, adică să nu se întemeieze pe escepţiuni sau să fie scoasă din negaţiuni lipsite de preciziune. Dacă în sprijinul părerii emise se putea invocă o halacâ mai veche sau cuvântnl unui mare rabin, părerea eră numaidecât admisă. Cel care combăteâ părerea altuia nu putea ridică deodată mai mult de trei obiecţiuni şi numai dupăce i-se răspundea la acestea şi se sfârşiâ discuţiunea asupra lor putea ridica altele. Dacă unul din cei cari discutau contradictoriu nu-şi aducea aminte ceva momentan, ori nu avea cartea—sau mai exact rolul—în care se coprindeâ dovada ce voia să aducă, putea să ceară amânarea dis- cuţiunii asupra acelui punct pentru o altă şedinţă. Preşedintele putea închide discuţiunea, dacă socoteâ că chestia disbătută s’a limpezit pe deplin, chiar dacă ar fi mai fost sinedrişti cari voiau să vorbească. Hotărîrea se luă prin vot. Cei cari votau «pentru» trebuiau să se scoale în picioare, cei cari votau «contra» şedeau jos. Nimeni n’aveâ mai mult de un vot. Tatăl şi fiul, dascălul şi ucenicul aveau împreună un singur vot, căci se presupuneâ că fiii şi elevii nu puteau aveâ părere diferită de a părinţilor şi a învăţătorilor lor. Pentru a nu se produce turburări, cei cari n’aveau drept de vot părăsiau de obiceiu sala de şedinţe, când se votâ. Membrul, care nu voiâ să voteze, se putea abţine dela vot. Votarea se făceâ numai în cazurile când părerile erau împărţite, pecând dacă toţi membrii erau de aceeaş părere, nu se mai votâ şi se socotiâ că hotărîrea a fost luată cu unanimitate de voturi. Dacă rezultatul votului erâ paritate, atunci se începeâ discuţia din nou. Dacă după discuţiunile urmate un membru trecea dintr’o*parte în cealaltă, hotărîrea se-luâ cu simplă majoritate, iar dară rămâneâ fiecare la părerea sa, atunci se chema unul din membrii sinedriului care lipsise la acea şedinţă, un rabin dinafară de sinedriu, sau un ucenic de rabin mai în vârstă. Ucenicul care luâ astfel parte la o şedinţă a sinedriului, erâ socotit din acea zi înainte membru ordinar al sinedriului şi luâ loc latre ceilalţi membri, dar pe cel din urmă.

Şedinţa se ridica de preşedinte, care făcea semn servitorului să strige, că desbaterile s’au terminat.

Acestea sunt celece se pot afirma despre ordinea dezbaterilor în sinedriu pe bazi celorce se petreceau în marea sinagogă şi prin analogie cu senatul roman.1 Amănuntele aci comunicate îşi au—credem — importanţa lor.


1)Schürer, Lehrbuch der neutestamentlichen Zeitgeschichte, p. 407; Isidor de Onciul, Manual de Arheologia biblică, pag. 337.
2)Iosef Flaviu, Antichităţile iudaice, XII, 3, 3.
3)Schürer, op. cit. p. 408.
4)Israel Ielski-Goldin, Die innere Einrichtung des grossen Synedrions zu Ierusalem, p, 19.
5)H. L. Strack, articolul Synagogen din Realencyklopädie.
6)Kuenen, la Schürer op. cit.
7)Iosef Flaviu, Antichităţi XIV, 9, 3-5.
8)Strack, locul citat.
9)În lucrarea sa Die Pharisäer und Sadducäer, la I. Ielski-Goldin, op. cit.
10)Geschichte des judischen Volkes, p. 151.
11)Schürer, Lehrbuch etc. p. 409.
12)Iosef, Antichităţi… XIII, 5; 8.
13)

1 Vezi Israel-Goldin, op. cit. pag. 8099.

1 Denteronom VI, 17.

1 Tratatul Sanhedrin cap. Vil.

1 Schiirer op. cit nota 3. pag. 416.

2“ Tratatele Middot V. 4 şl Sanhedrin XI, 2 (apud Schiirer).

3Mateiu XXVI. 3, 37.

4 Compară Luca XXII, 34 şi 66.

1 De bello judaico, VI, 2, 4.

2 Beza sau lom tob, V, 2 (apud Schiirer op. cit. pag- 416).

1 Antichităţi XX, 9, 1. Compară şi Faptele Apostolilor XXII, 30; XXIII 15, 20.

2 Schiirer, op. cit. nota 5 dela pagina 415.


1 Faptele Apostolilor V, 34.

1 Mateiu XXVI, 3.

2 Idem XXVI, 57.

3 Faptele Apostolilor XXIII, 3.

4 Idem XXIII, 5.

5 Antichităţi XX, 9, 1; De bello iudaico II, 20, 3; 22, 1; IV, 3, 7; Vita 38, 39; 44, 60.

60 De bello XX, 3.

1 Antichităţi XX, 9, 1 şi XX, 10.

1 Antich’tăţi XX, 10.

2 Contra Apionem II, 23.

3 Antichităţi IV, 8, 14.

4 I Macabei 14, 44.

5 Schiirer şi Ielski Goldin, lucrările citate pag. 412 şi 23.

6 Iosef Antichităţi XVII, 6, 3.

2 Iosef, Bellum Judaicum II, 20, o; Vita 14.

3 Idem, Bellum Judaicum IV, 5. 4.

4 Idem. Vita 11: Bellum Judaicum II, 18, 6.

Kindle