Skip to content

Teologia luptătoare

Kindle

– Irineu Mihălcescu (1874-1948) –


Ocultismul

1. Ocultismul (de la ocultum = ascuns, secret) sau esoterismul (de la ezotheros = intern, ascuns) este știința care pretinde că ar cunoaște ceea ce este mai presus de experiența obișnuită, adică ceea ce este necunoscut în natură și în sufletul omului. Putința atingerii acestei ținte este dată, după ocultiști, în simțurile noastre hiperfizice sau în al șaselea simț.
Ocultismul ar data, după teoreticieni, chiar de la începutul omenirii, fiind făcut cunoscut omului de zei sau îngeri căzuți. El s-ar fi păstrat și transmis în mod misterios din generație în generație, ascuns sub vălul credințelor, titlurilor și simbolurilor vechi, cunoscute numai de cei inițiați. Adepților săi, el le promite descoperirea adevărului primitiv ce stă la originea oricărei religii și filosofii, pârghia care ridică toate forțele naturii, cheia care descuie lacătul secretelor lumii. Ceea ce ni s-a păstrat din ocultismul vechi se datorează – zic ocultiștii – lui Hermes Trismeghistos, adică „cel de trei ori prea mare”. Se numește astfel deoarece el ar fi întemeietorul religiei, al filosofiei și al științei egiptene. De la el au rămas trei lucrări sau trei cărți ocultiste.
Trebuie însă știut că un Hermes Trismeghistos n-a existat în realitate, ci sub acest nume se înțelege zeul grecesc Hermes, corespunzător lui Tot al egiptenilor, însuși cuprinsul cărților nu este de origine egipteană, ci grecească, și este de dată relativ recentă, datând din veacul III al erei creștine.
Ocultismul este, de altfel, un nume generic pentru o întreagă serie de așa zise științe. în el se cuprind – pe lângă teosofie și spiritism, pe care le cunoaștem deja, și astrologia, fiziognomonia, hiromanția, grafologia, cartomanția, oniromanția și magia. Apoi, aproape fiecare din acestea are mai multe ramificații. Să le examinăm pe rând:
1. – Astrologia este, după o scurtă definiție, știința despre influența exercitată de astre asupra lumii pământești și în special asupra omului sau știința determinismului material și psihologic.
După astologi, fiecare zi a săptămânii stă sub dominația unei planete: luni sub a Lunii, marți sub a lui Marte, miercuri sub a lui Mercur, joi sub a lui Jupiter, vineri sub a Venerei, duminica sub a Soarelui. Cum vedem soarele și luna sunt considerate ca planete, ceea ce e fals; și când s-au descoperit cele două planete noi, socotelile astrologilor s-au încurcat.
Fiecare din aceste planete influențează într-un anumit fel asupra celor ce se nasc în ziua pe care ea o domină. Astfel, cei care se nasc luni sunt vizionari, nervoși, egoiști, leneși, predispuși la paralizie, somnambulism, etc. Cei care se nasc marți sunt firi voluntare, energice, eroice etc, și așa mai departe în celelalte zile.
Dar firea sau caracterul muritorului nu este determinată de ziua în care el s-a născut, ci și de aceea în care a fost conceput și zodia, adică de constelația, în timpul căreia s-a născut, pentru că fiecare zi a anului stă sub o constelație. De observat că lunile zodiacale nu corespund întocmai cu cele solare. Astfel, ianuarie ține de la 20 ianuarie, la 18 februarie și stă sub constelația sau zodia Vărsătorului; februarie ține de la 19 februarie la 20 martie și stă sub zodia Peștilor; martie ține de la 21 martie la 19 aprilie și stă sub zodia Berbecului și așa mai departe.
Fiecare constelație exercită, ca și planetele, o anumită influență asupra celor ce se nasc în timpul dominației lor. De exemplu cei născuți în zodia Vărsătorului au fizic slab, sunt expuși la boli spasmotice, dar sufletește sunt discreți, mistici, altruiști, cu gusturi artistice, voință fermă, răbdare, pasiuni violente etc. Cei născuți în zodia Peștilor sunt predispuși la ulcere, artritism și moarte silnică, iar sufletește sunt mici la suflet, nestatornici, indolenți etc.
Rezultanta combinației influențelor constelației și a planetei sub care cineva s-a născut constituie horoscopul, în care astrologii susțin că se poate citi ca într-o carte deschisă, tot trecutul și viitorul acelei persoane, ceea ce nu este adevărat.
Astrologia a fost mult cultivată în vechime și anume întâi la asiro-babilonieni și indieni, după aceea la egipteni, greci și romani, iar în Evul Mediu de arabi, precum și de popoarele din apusul Europei, în special de italieni.
Din ea s-a născut Astronomia și Meteorologia, și prin Astrologie se înțelege astăzi numai partea ei divinatorie, căreia câțiva savanți apuseni, ca Paul Flambert, Barlez, Brieux, Kraft, si alții, au căutat să-i dea caracter strict științific, fără a reuși. Căci, dacă baza și punctul de plecare al Astrologiei sunt admisibile, deoarece nu se poate tăgădui influența mediului și al condițiilor fizice din momentul concepției și al nașterii oricui asupra caracterului sau destinului său, totuși concluziile la care ajunge Astrologia și precizările ce ea le dă sunt pur fanteziste.
Pentru ce nu sunt absolut la fel toți câți se nasc în aceeași zi a săptămânii din aceeași lună, adică sub influența aceleiași planete și a aceleiași constelații? Deja din vechime, filosoful sceptic Sextus Empiricus a pus întrebarea: „S-au născut oare toți câți mor într-o catastrofă în aceeași zodie?”
2. Fiziognomonia este știința care susține că se poate ghici, după întreg exteriorul cuiva, caracterul său moral, structura sa sufletească.
O legătură între înfățișarea exterioară și specificul sufletesc există, deoarece nu se poate tăgădui existența unei fizionomii a rasei umane, fizionomii naționale și familiale, apoi a copilăriei, a tineretului și a bătrâneții, a bărbatului și a femeii etc. Trebuie să existe deci și putința cunoașterii sufletului după anumite criterii somatice, înțeleptul Solomon a zis: Cum se reflectă în apă figura celui ce privește în ea, așa și sufletele oamenilor în ochii înțeleptului (fiziognomonistului).
Acest raport între fizic și psihic este însă relativ, cum o recunoaște un fiziognomist (Rabat): Virtutea înfrumusețează și urâțește pe om, zice el. Totuși, poți întâlni urâți plini de calități, și femei frumoase care sunt foarte rele.
Dacă Fiziognomia se mărginește numai la observații asupra craniului, ia numele de Frenologie. Dacă se mărginește la studierea mâinii, se cheamă Hirologie.
Frenologia sau Craniologia a făcut obiectul studiului și cercetărilor a doi mari anatomiști, Galil) și Broca 2), și a luat după câtva timp formă științifică. Acești doi învățați, plecând de la observarea particularităților craniului, au format faimoasa teorie a localizării funcțiilor cerebrale, teorie care a fost infirmată de observațiile făcute în războiul mondial asupra creierului răniților.
Hirologia este pe cale de a lua caracter științific sub numele de Dactilomanție sau Digitomanție, adică de studiu al amprentelor digitale sau al acelor linii ce se întipăresc pe orice obiect când îl atingem cu degetele, care variază de la individ la individ și de care se folosesc polițiștii ca să descopere criminalii.
3. Hiromanția este arta sau știința ghicirii sufletului și a destinului cuiva după forma mâinii, a degetelor, a unghiilor, a liniilor din palmă etc. Hiromanții moderni, cu pretenție de oameni de știință, susțin că hiromanția se întemeiază pe anatomie, fiziologie și psihologie și au oarecare dreptate, pentru că între trup și suflet este o strânsă legătură în ființa omenească.
Aceste legături nu sunt încă deajuns de cunoscute și concluziile și prezicerile hiromanției, așa cum se practică ea, sunt arbitrare și dubioase.
4. Grafologia este studiul raporturilor ce există între scrisul cuiva și caracterul său. Cu tot aerul de știință ce-și dă, grafologia este și rămâne ceva ce plutește în vag.
5. Cartomanția este prezicerea viitorului din așa zisa „dare în cărți de joc”. Deși se cunosc unele preziceri celebre, totuși nu se poate da nici o crezare cartomanției.
Iar prezicerile care se împlinesc trebuie atribuite puterilor divinatoare necunoscute ale sufletului omenesc, pe care le posedă în mare măsură, cu ajutorul celui rău, unii ghicitori sau ghicitoare în cărți.
6. Oniromanția este interpretarea viselor. Extravaganța viselor și coincidența ce se observă adesea între ele și evenimentele ulterioare au impresionat adânc omenirea de totdeauna și au determinat din vechime pe înțelepți să le caute explicația. Au impresionat si impresionează în mod special visele premonitorie sau profetice. Asemenea vise sunt, de exemplu, cele amintite în Istoria Sfântă, ca visul lui faraon cu cele șapte vaci grase și șapte slabe, explicat de Iosif; visul împăratului Nabucodonosor cu o statuie minunată, explicat de proorocul Daniel; visul dreptului Iosif de a se refugia în Egipt cu pruncul Iisus și cu mama lui etc.
Cei mai vechi credeau că visele profetice erau o descoperire a zeilor. Ocultiștii explică visele ca o comunicare a spiritelor făcută prin intermediul corpului astral. 
Psihologii le atribuie diferitelor cauze fiziologice, iar Biserica le atribuie lui Dumnezeu.
7. Magia sau vrăjitoria este totalitatea mijloacelor misterioase prin care omul poate dispune de puterile ascunse ale naturii, de spirite și de însăși divinitatea. Ca atare ea cuprinde în sine toate științele oculte și este numele vechi al ocultismului, iar numele popular îi este de vrăjitorie.
După cum are ca scop să facă bine sau rău, magia, ia numele de albă, sau negră. Aceasta din urmă se mai numește și teurgie. Mijloacele de care se servește și una și alta sunt practicile magice care constau din amulete și talismane, inele, baghete și oglinzi, ierburi, pietre, parfumuri magice, descântece, așa zisele farmece de tot felul, necromanție, pacte, invocarea diavolilor, satanism, vampirism etc.
O ramură a magiei este alchimia, oare urmărea trei scopuri himerice: să facă aur din alte metale, să găsească un elixir care să vindece orice boală și să creeze viață prin mijloace magice. Ea a adus totuși oarecare servicii chimiei și terapeuticii.
Tot magie este și Cabalistica, numită și magie înaltă care pretinde că explică totul prin numere, cărora le atribuie putere ocultă și este arta corespondenței secrete, a legii analogiei, a forțelor fluide necunoscute, a împărăției cuvântului etc. Ea este cea mai complicată dintre științele oculte și este socotită de ocultiști ca o coroană a ocultismului.
Nota /.-T.F. Gall, naturalist german de la începutul veacului trecut, a făcut mare vâlvă cu fixarea zonelor cerebrale ale diferitelor funcțiuni, fnsușiri, aptitudini etc. sufletești.
Nota 2. Paul Broca (1824-1880) mare chirurg francez, a fost și întemeietorul școlii antropologice franceze.


Francmasoneria

Cuvîntul „franc­ma­son” înseamnă „zidar liber”, iar franc­ma­so­ne­ria sau masoneria este o societate se­cre­tă, care poartă acest nume, pentru că în organizația și ritualul ei se servește de unelte de care se fo­lo­sesc zidarii, bunăoară: de mistrie, echer, ciocan, dreptar, compas etc., pe care le interpretează în chip sim­bo­lic și împarte pe membrii ei în trei grade sau trepte, cărora le dă numele de: ucenici, lucrători și maeș­tri.

Îndreptățirea acestei numiri o întemeiază scribii franc­ma­soni în două feluri:

Unii susțin că franc­ma­so­ne­ria își trage originea de la Hiram, arhitectul templului lui Solomon. Numirea de Iachim și Boaz a celor două coloane din templul masonic, cum se numeau și coloanele din fața tem­plu­lui lui Solomon, legenda care circulă printre franc­ma­soni și se predă ucenicilor la primirea în lojă, că adi­că Hiram a fost ucis de trei ucenici zidari, pentru că el nu a vrut să le spună și lor cuvîntul de ordine al maeștrilor; precum și simbolismul unora din riturile masonice, ar fi dovada de necontestat, că aceasta este obîrșia adevărată a franc­ma­so­ne­riei și că ea era organizată atunci, pe vremea lui Solomon, aproape la fel ca astăzi. Dar, chiar franc­ma­sonii mai luminați recunosc, că această legendă nu era cunoscută în cer­cu­ri­le lor înainte de veacul XVIII, și că s-a născocit – după toată probabilitatea – spre a se da mai mare însemnătate și mai mult fast noului înființat grad de maestru1).

Alții susțin că obîrșia franc­ma­so­ne­riei s-ar trage de la așa-zișii zidari liberi ori cioplitori de pietre or­na­men­ta­le și constructori ai domurilor monumentale din evul mediu, dar e fapt nediscutat că acești zidari nu aveau nimic din organizarea franc­ma­so­ne­riei propriu-zise.

Cît despre părerile că franc­ma­so­ne­ria ar fi așa de veche ca și omenirea și că deci Adam sau chiar Dum­ne­zeu ar fi cel dintîi mason, sau că ea și-ar avea obîrșia în misterele religiei grecilor și egiptenilor, sau în or­di­nul templierilor sau al crucii trandafirii (roză) etc., acestea nu pot justifica întru nimic numele de franc­ma­son, nici întrebuințarea uneltelor masonice în franc­ma­so­ne­rie.2)

Obîrșia sigură a franc­ma­so­ne­riei datează din anul 1717 și țara în care s-a organizat întîia oară este Anglia. De la introducerea reformei religioase scăzuse și în Anglia, ca și în alte țări, zelul credincioșilor și al comunităților pentru înălțarea de monumentale biserici. Aceasta a avut ca urmare decăderea breslei zi­da­ri­lor liberi, care nu mai găseau de lucru decît prea puțin. În aceste împrejurări critice pentru ei, Teofil Desaguliers, predicatorul reformat al Curții regale, predicatorul James Anderson și arheologul George Payne, își propuseră să dea breslei zidarilor liberi altă menire și anume: zidirea unui templu spi­ri­tual în inima omului prin cultivarea a ceea ce este „bun, nobil și frumos”, cu alte cuvinte o moralitate fără religie, deci atee și întemeiată numai pe rațiune. Patru societăți de zidari liberi se întruniră în ziua de 24 iunie 1717, într-un restaurant din Londra, unde puseră bazele societății „of free Stanes Masons” și con­sim­ți­ră să urmarească scopul propus de cei trei bărbați.

Aceasta a fost ziua întemeierii franc­ma­so­ne­riei albastre sau englezești, ori începutul lojelor Sfîntului Ioan, cum s-a mai numit ea în amintirea Sfîntului Ioan Botezătorul, a cărui naștere se serbează în ziua de 24 iunie.

Ideile masonice au prins repede și s-au răspîndit cu iuțeală în toate țările din apusul Europei, cîștigînd un mare număr de membri îndeosebi din pătura cultă a societății și chiar dintre capetele încoronate.

Francmasoneria s-a schimbat însă la față și a luat îndată înfățișări diferite, urmărind alte scopuri, datorită ele­men­tu­lui jidovesc care a pătruns în ea cu duiumul și a aservit-o intereselor lui naționale. Într-adevăr, evreii, care au pus stăpînire în toate țările pe finanțe, industrie, comerț, presă etc., nu puteau lăsa să le sca­pe din mînă un instrument de dominație așa de minunat cum avea să fie masoneria încăpută pe mîi­ni­le lor. Otrava ateistă din însuși embrionul masonic trebuia întețită și exploatată în profitul iudaismului.

Se amestecară deci, în înăcritul aluat al franc­ma­so­ne­riei principii disolvante din Talmud, din Cabală și din magie, se dădu simboalelor cultului altă interpretare adecvată noilor scopuri puse mișcării masonice, se introduseră ca termeni de exprimare cuvinte jidovești și franc­ma­so­ne­ria fu transformată în curînd în Sinagoga Satanii. Nu numai că se diformă cu totul franc­ma­so­ne­ria originală, destul de hibridă de la pri­me­le ei începuturi, ci s-au înființat o puzderie de noi și felurite genuri de masonerie de către isteții ur­mași ai lui Iuda. Astfel, în anul 1756, evreul Ştefan Morin puse în ordine cele 25 de grade ale ma­so­ne­ri­ei templierilor și le introduse din America, unde alți evrei masoni, ca să poată crea venituri mai mari lo­je­lor, le ridicaseră la 33, cum au rămas pînă astăzi. Un alt evreu, celebrul excroc Iosef Balsamo, cu­nos­cut sub numele de graful Cagliostro († 1795) a înființat franc­ma­so­ne­ria coptică, cu 90 de grade, și a pri­mit în loji și femei.

Alți trei evrei, frații Bedarride din Avignon, au înființat franc­ma­so­ne­ria numită Misraim, tot cu 90 de gra­de și cu idei cabalistice și cu totul bizare3).

Amestecul și rolul jodovimii în masonerie se vede și din aceea că în fruntea lojelor din toată lumea stau evrei și numărul cel mai mare al membrilor îl formează jidovimea.

După obîrșie, franc­ma­so­ne­ria nu este, dar, ceva care să impună prin vechimea sa, iar trecutul ei este pă­tat de crimă și sînge. În țările catolice și mai cu osebire în Franța, franc­ma­so­ne­ria a luptat cu orice fel de ar­me împotriva Bisericii și a monarhiei. Enciclopediștii și mai toți făuritorii și capii marii revoluții au fost franc­ma­soni. Intrigile pe care ei le-au țesut, calomniile pe care le-au pus în circulație și, în genere mij­loa­ce­le de care s-au servit, ca să doboare pe Maria Antoaneta, vor rămîne pentru totdeauna o pată ne­ștear­să pe numele de franc­ma­son4).

În revoluțiile franceze din 1848 și 1870 franc­ma­sonii și-au avut partea lor, iar dezastrul Franței în ac­tua­lul războiu se datorează în întregime comunismului, care este opera masoneriei.

Revoluțiile care au desființat monarhia și au proclamat republica în Portugalia, în Rusia și în Spania, sunt tot opera franc­ma­so­ne­riei și, după socotința unor istorici, niciuna din revoluțiile care s-au produs de la veacul XVIII încoace nu s’a făcut fără amestecul criminal al lojelor masonice.

Organizarea franc­ma­so­ne­riei variază puțin de la un fel de masonerie la altul și de la o țară la alta. În esen­ță, ea se reduce la următoarele:

Unitățile în care sunt grupați membrii se numesc loji. Ceea ce sunt cluburile pentru partidele politice, sunt lojile pentru masoni. În fruntea fiecărei loji stă un venerabil, ajutat de un consiliu. Mai multe loji for­mea­ză o mare lojă, condusă de un mare maestru, înconjurat de venerabilii lojilor componente.

Intrarea în franc­ma­so­ne­rie se face prin primirea novicelui în lojă cu un anume ceremonial, sau în ter­meni masonici, potrivit ritualului. Novicele este introdus în încăperea numită templu, legat la ochi și nu­mai după ce i se pun diferite întrebări, este dezlegat, ca semn că, intrînd în lojă, a trecut din întuneric la lumină. Aici se observă mai întîi un tablou care înfățișează cerul înstelat, un glob pămîntesc, un ghi­veci cu o floare, un craniu omenesc, o carte deschisă, un dreptar și un compas. După interpretarea ma­so­ni­că, aceste lucruri ar avea următoarea semnificație: Cerul, pămîntul cu floarea și craniul simbolizează na­tu­ra de deasupra, dimprejurul și dedesubtul nostru și formează toate la un loc primul izvor al cu­noș­tin­ței omenești. Cartea, care uneori este Biblia, simbolizează știința. Dar pentru ca știința din cărți e lu­cru mort, se pune în mîna novicelui un dreptar și un compas, care simbolizează știința vie, a vieții so­cia­le, și anume: dreptarul are să slujească la măsurarea dreptății, iar compasul la întinderea iubirii de oa­me­ni a noului franc­ma­son5).

După ce se mai săvîrsesc unele acte simbolice și se pun la probe ciudate, ca să se vadă dacă are curaj și e statornic în hotărîrea de a intra în franc­ma­so­ne­rie, novicele depune jurămîntul de credință în ma­so­ne­rie, și e proclamat membru al lojii6).

Ritualul acesta și simbolismul lucrurilor și actelor din care el constă variază la primirea celorlalte două gra­de ale franc­ma­so­ne­riei albastre, de lucrător și maestru, se complică și se schimbă cu totul la gradele su­pe­rioa­re, în special la primirea gradelor 18 și 33, spre a corespunde scopului ascuns al franc­ma­so­ne­riei și mijloacelor cunoscute numai membrilor acestor grade superioare pentru atingerea scopului ur­mă­rit de ea și prin ei.

Ce este franc­ma­so­ne­ria? Căutînd să stabilim semnificația cuvintelor „franc­ma­son și franc­ma­so­ne­rie” sau „mason și masonerie“, am zis la începutul capitolului, că franc­ma­so­ne­ria este o societate secretă și am arătat de unde-i vine numele. Dar aceasta nu ne spune nimic despre ceea ce este ea, care-i este ființa.

„Uniunea masonică – zice o carte de instrucție pentru franc­ma­soni – este comunitatea nevăzută – mai pre­sus de granițe, de rasă, de culoare, de naționalitate, de clase, de stări, într-un cuvînt, de toate de­o­se­bi­ri­le dinafară dintre oameni, care trece anume chiar peste deosebirile dinăuntru de credință re­li­gi­oa­să, de confesiune și de concepție despre lume – a tuturor personalităților din trecut, prezent și viitor, care s-au străduit pentru înnobilarea lor și desăvîrșirea omenirii7).

Definiția aceasta este o copie ad-litteram a definiției Bisericii creștine, sub forma de comunitate, cu în­su­și­rea specială de nevăzută, cum o înfățișează protestantismul. Aceasta o accentuează și mai bine aceea­și carte de instrucție masonică prin cuvintele: „Conștiința curat masonică se vădește, indiferent de sem­ne­le din afară de recunoaștere dintre membrii lojilor, numai prin faptele morale izvorîte din dra­gos­tea de oameni, fapte care sunt comune tuturor oamenilor nobili, fie că se numesc, ori nu, franc­ma­soni.

Întocmai cum Biserica creștină ne vorbește de o „comunitate a sfinților” și înțelege prin ea societatea ne­vă­zu­tă, curat spirituală, care se întinde și dincolo de moarte, a tuturor pioșilor care stau în slujba Dum­ne­ze­i­rii, ceea ce constituie cel mai mare merit al lor, tot astfel și franc­ma­so­ne­ria recunoaște co­mu­ni­ta­tea nevăzută a tuturor celor care voiesc binele, mai presus de orice graniță de spațiu și de timp. Veș­nic, adică avînd putere din cel mai cărunt trecut, în timpul de față și în cel mai îndepărtat viitor, este nu­mai binele moral. Binele însă, îndeplinească-se în ascuns, pe nevăzute, așa ca să nu știe stînga ce face dreap­ta”8).

Dacă franc­ma­so­ne­ria ar fi ceea ce rezultă din aceste două citate, ar însemna că ea este o societate fi­lan­tro­pi­că, de o impunătoare înălțime morală, avînd numai neajunsul de care suferă orice morală, care nu se altoiește pe religie, adică de a nu-și putea ajunge și împlini scopul urmărit, oricît ar fi el de sublim, … dar franc­ma­so­ne­ria este cu totul altceva decît ceea ce crede instrucțiunea masonică că ne înfățișează.

Mai întîi, pentru ce este secretă masoneria, pentru ce nu lucrează la lumina zilei, dacă nu are nimic de as­cuns, dacă nu urmărește alt scop și nu se servește de alte mijloace decît de cele mărturisite, care n-au pen­tru ce să fie tăinuite?

Apoi, neținînd seamă de deosebirile dinafară dintre oameni, de: granițe, rasă, culoare, naționalitate, clase și stări, franc­ma­so­ne­ria pretinde că lucrează pentru întronarea în lume a celor trei principii ale ma­rii revoluții franceze: libertate, egalitate și fraternitate și că în activitatea ei dă dovadă de cea mai largă to­le­ran­ță,… dar iată, după propria lor mărturie, ce sunt libertatea, egalitatea și fraternitatea masonice:

Libertate. Arma atotputernică cu care noi am răsturnat lumea, înseamnă independența fără margini și fără restricții, sustragere de la orice autoritate; înseamnă libertatea spiritului, care nu poate fi stînjenită de nici o revelație; înseamnă independența voinței, care nu se supune nici unei puteri, care nu re­cu­noaș­te nici rege nici Dumnezeu… Cu ajutorul libertății, ca pîrghie, și al pasiunilor omenești, ca punct de sprijin, noi vom răsturna pentru totdeauna pe regi și pe preoți, acești dușmani neînduplecați ai nea­mu­lui omenesc, mai funești pentru omenire decît tigrii pentru celelalte animale9). Iată-i pe franc­ma­soni proclamîndu-se, pe temeiul principiului de libertate, anarhiști și atei, dușmani ne­îm­pă­cați ai monarhiei și ai religiei! Iată-le toleranța față de convingerile politice și religioase ale celor ce nu fac parte din lojile lor!

Egalitate. Instrumentul atotputernic cu care noi am transformat lumea înseamnă: egalizarea pro­prie­tă­ți­lor, căci drepturile omului la pămîntul comun, ca cetățean al unei singure și aceleiași lumi, ca copil al unei singure și aceleiași mame, sunt mai vechi și mai sacre decît toate contractele si decît tot dreptul ne­scris, și prin urmare aceste drepturi trebuie restabilite, iar contractele trebuie rupte și dreptul nescris tre­buie desființat”10). Iată comunismul, sub forma lui cea mai nouă: bolșevismul, justificat și pro­po­vă­duit de loji, ca principiu al egalității!

Fraternitate. Făgăduința atotputernică, cu care noi am stabilit puterea noastră, înseamnă: frăția în franc­ma­so­ne­rie, pentru a construi un stat în stat, cu mijloace și funcțiuni independente de stat și ne­cu­nos­cu­te statului; frăția în franc­ma­so­ne­rie, pentru a construi un stat deasupra statului, cu o unitate în cos­mo­po­li­tism, cu o universalitate care face ca franc­ma­so­ne­ria să fie superioară statului și ca să-l con­du­că; frăția în franc­ma­so­ne­rie, pentru a constitui un stat în contra statului, atîta vreme cît vor mai exista ar­ma­te permanente, care sunt instrumente de apărare, principii parazitare, piedică a oricărei înfrățiri. Prin ajutorul fraternității, ca pîrghie, și prin urile omenești, ca punct de sprijin, noi vom face să piară pen­tru totdeauna parazitismul și represiunea armată, această ciumă nepotolită, această groază sălbatică a nea­mu­lui omenesc”11). Iată proclamată ura împotriva armatei, ca susținătoare a ordinei de stat, în nu­me­le fraternității masonice!

Următorul jurămînt rezumă și accentuează cuprinsul libertății, egalității și fraternității masonice:

„Jur să nu am altă patrie decît patria universală…

Jur să combat fără cruțare totdeauna și pretutindeni: hotarele națiunilor, hotarele moșiilor, ale caselor și ale atelierelor, precum și granițele familiilor.

Jur să pun la contribuție întrega mea credință pentru triumful nesfîrșit al progresului și al unității uni­ver­sa­le și declar că profesez negația lui Dumnezeu și a sufletului”.

„Trecerea peste deosebirile dinăuntru de credință religioasă și confesiuni”, trîmbițată de masonerie ca un act de mare largheță de suflet din parte-i, ca o binevoitoare îngăduință față de credința religioasă a celor ce bat la ușile hrubelor lor, se schimbă dar, după depunerea jurămîntului de credință masonică, în ateism cras, în tăgăduirea existenței lui Dumnezeu și a sufletului. Însăși formula: „Marele Arhitect al Uni­ver­su­lui”, sub care pare a se adăposti în loji ideea de Dumnezeu, este o amăgire, o minciună sfruntată, pen­tru că inițiaților de gradul 25 masonic li se spune răspicat: „Marele Arhitect al Universului, în onoarea că­ru­ia arde tămîia lojilor și atelierelor, nu este Dumnezeu, ci îngerul luminii, geniul muzicii, spiritul fo­cu­lui12). Dar, dacă nu există Dumnezeu și suflet, nu există, după logica masonică, nici înger, geniu și spi­rit, ci aceste expresii sunt vorbe goale, cărora nu le corespunde nimic real.

După alții, „Marele Arhitect al Universului” este însăși franc­ma­so­ne­ria, care se intitulează cu emfază și „Marea Asociație de distrugere universală”.

După această interpretare, literele D.G.A.D.U. care reprezintă, pentru profani, inițialele cuvintelor fran­țu­zești:

„Du Grand Architect de l’Univers”, sunt pentru franc­ma­soni inițialele franc­ma­so­ne­riei: „De la Grande Asso­cia­tion Destructive Universelle”13).

În fine, după concepția materialistă despre lume a masonismului, dumnezeul masonilor este Natura sau, mai exact, Omul, căci iată mărturisirea făcută de un mare mason evreu: „Cred în eterna Materie-Ma­mă… și în Om, Fiul ei iubit… Carele din Materie s-a zămislit și din Pămîntul, ce-l susține și-l nu­treș­te, s-a făcut…”14).

Pentru răspîndirea ateismului în lume, franc­ma­so­ne­ria duce o înverșunată luptă fățișă. Război lui Dum­ne­zeu! Ură lui Dumnezeu!, a strigat în plin congres internațional un cunoscut mason15), iar un alt ma­son a zis: „Infamul este Dumnezeu. Trebuie să zdrobim Infamul16).

Cum masoneria este organizată de evrei, războiul dus de ea este îndreptat cu îndîrjire specială împotriva Creș­ti­nis­mu­lui. Dogmă jidovească și spirit jidovesc, teorie și realizare, totul este îndreptat îm­po­tri­va Bisericii Creștine, împotriva ei și numai împotriva ei și împotriva capului ei nevăzut, Iisus Hristos, este strigătul de alarmă al unui eminent scriitor creștin17).

Evanghelile trebuiesc arse – scrie un rabin -, fiindcă păgînismul este mai puțin periculos pentru cre­din­ța evreiască decît Creștinismul18).

Război de moarte Creștinismului!, răcnește un mason19). Trebuie să extirpăm lepra devorantă a Creș­ti­nis­mu­lui, țipă altul20). Va veni vremea – cobește un înverșunat mason – cînd crucile și icoanele vor fi aruncate în foc, potirele și vasele sfinte schimbate în unelte folositoare, bisericile prefăcute în săli de concert, de teatru, sau de adunări și, cînd n-ar putea sluji unui asemenea scop, în ham­ba­re de grîne și-n grajduri de cai. Să nădăjduim că va veni o zi, cînd mulțimea, luminată de as­tă­da­tă, se va minuna, cum de nu s-a săvîrsit încă de mult o asemenea prefacere. Se va face atunci ta­bu­la rasa din tovarășii popimii21). Cobirea s-a împlinit întocmai de bolșevismul rusesc și de revoluția spa­nio­lă, și unul și alta roade înveninate ale franc­ma­so­ne­riei.

Aceeași soartă tristă ar fi avut și Biserica noastră strămoșească, dacă providențialul conducător al sta­tu­lui român, Generalul Antonescu, n-ar fi luat măsurile de stîrpire a masoneriei în țară și dacă n-ar fi por­nit războiul de nimicire a bolșevismului muscălesc.

În alte țări, ca: Germania, Italia, Spania, Ungaria, Bulgaria, Turcia și Japonia, franc­ma­so­ne­ria a fost, ase­me­nea, mai de mult sau mai decurînd, proscrisă și lumea va fi tămăduită de virusul bestiei masonice.


Note

1) Vezi articolul: Din trecutul franc­ma­so­ne­riei de Preotul I. Mihălcescu, publicată în revista Biserica Or­to­do­xă Română, anul XLI (1923), seria II, No. 12, pagina 891.

2) Idea că Adam sau Însuși Dumnezeu ar fi cel dintîi franc­ma­son a fost pusă în circulație de masoneria nu­mi­tă misraim, aceea care a fost înființată de frații Bedarride din Avignon. Ea a fost însușită și sus­ți­nu­tă – mirabile dictu – de Lessing.

– Cu misterele religiilor grecești și egiptene și îndeosebi întru-cîtva cu misterele eleusinice, mai mult cu ale Cibelei și foarte mult cu ale Isidei au asemănare probele la care se supun inițiații în unele loji ma­so­ni­ce. Dar originea masoneriei nu este așa de veche și asemănările nu sunt concludente. De la templieri a îm­pru­mu­tat franc­ma­so­ne­ria multe țări, și a existat chiar un sistem de masonerie templierică, cu mai mul­te ramificații. Nici la templieri, nu trebui căutată obîrșia întregii franc­ma­so­ne­rii, pentru că în esență ea di­fe­ră mult de organizația templierilor. Cu Crucea roză, franc­ma­so­ne­ria are prea puține note comune, așa că, nici în aceasta nu i se poate pune obîrșia.

3) Francmasoneria albastră, cu cele trei grade ale ei nu a mai mulțumit în curînd mania gradelor, și fu con­si­de­ra­tă ca un simplu noviciat care pregătea pentru gradele superioare. Se înființă astfel o nouă franc­ma­so­ne­rie numită scoțiană, care la rîndul ei fu considerată ca un grad intermediar între franc­ma­so­ne­ria albastră și între gradele superioare. Acestea sunt trei: I. al templierilor, cu alte 4 sisteme di­vi­zio­na­re; sistemul capitolului de Clemont, sistemul strictei observanțe, sistemul clericalatului și sistemul su­e­dez sau creștin; II. Sistemul crucii trandafirii (roze) și III. Sistemul egiptean cu subdiviziunile: sistemul cop­tic, sistemul mistraim și sistemul sau mitul memfitic. Pentru amănunte vezi Preotul I. Mihălcescu, op. cit. pag. 892-895.

4) – Vezi: Louis Dasté: „Marie Antoinette et le complot maçonique”, Paris 1910, volum din „Bi­blio­thé­que d’Etudes de Société secrètes”, la Preotul I. Mihălcescu, op. cit. pag. 896.

5) Numărul și felul obiectelor ce se află în loji variază. Astfel, în jurul mesei se mai află șapte sfeșnice, pe perete un covor cu diferite desene, iar de o parte și de alta, spre miazănoapte și miazăzi, la mijlocul lojii, sunt doi stîlpi, care poartă numele de „Iachim” și „Boaz”, cum se numeau cei doi stîlpi sau coloane din fața templului lui Solomon, Iachim este cuvîntul de recunoaștere între ucenici, iar Boaz între lucrători.

6) – Ritualul complet al intrării în loji la dat Tolstoi în romanul său „Război și pace”, cînd descrie pri­mi­rea în franc­ma­so­ne­rie a prințului rus Petru Bezuhoff și e redat și de Preotul I. Mihălcescu în articolul: „Des­pre simbolismul și ritualul masonic” din Revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul XLI (1923), seria II, No. 14, paginile 1021-1025. Ritualul primirii în loji variază de la grad la grad și chiar pentru acela­și grad de la un sistem la altul. Pentru ucenic simboalele se iau din natură, pentru lucrător din meș­te­șu­gul zidăriei, iar pentru maestru din împărăția luminii.

– Jurământul ce se depune la masoni variază, probabil, de la un grad la altul, și, în amănunte, poate, și de la un sistem masonic la altul. Iată un formular, care se depune de ucenici, după toată probabilitatea, în toa­te lojile de toate riturile:

„Jur, în numele Arhitectului suprem al tuturor lumilor, să nu descopăr niciodată secretele, sem­ne­le, cuvintele, învățăturile sau practicele franc­ma­so­ne­riei și să păstrez tăcere veșnică asupra lor. Fă­gă­du­iesc și jur să nu trădez niciodată, nimic din acestea nici prin scris, și nici prin grai, nici prin gesturi, nici să pun pe altcineva să scrie, să litografieze, să graveze, să tipărească ceva, să nu dau în vileag în vreun fel ceea ce mi s-a descoperit pînă în această clipă, sau mi se va descoperi în viitor. Dacă nu mă voi ține de cuvânt, mă oblig să mă supun la următoarea pedeapsă:

  • să mi se ardă buzele cu un fier înroșit;
  • să mi se taie o mînă;
  • să mi se smulgă limba din gură;
  • să mi se reteze gâtul;
  • cadavrul meu să fie spînzurat în lojă în timpul primirii unui nou frate, iar după aceea să fie ars și cenușa aruncată în vînt”.

Teribilă și criminală siluire a conștiinței să juri că nu vei destăinui ceea ce încă nu ți s-a spus!

7) Vezi: Preotul I. Mihălcescu, art. Francmasonii și Biserica, pag. 757.

8) – Idem, Ibidem, pag. 758.

9) – Vezi Toma Petrescu: Conspirația lojilor. Francmasonerie și Creștinism. București, 1941, ediția III, pag. 12, 13.

10) – Idem, Ibidem, pag. 13.

11) – Idem, Ibidem, pag. 13, 14.

12) – Idem, Ibidem, pag. 47.

13) – Idem, Ibidem, pag. 31.

14) – Adriano Lemni, fost primar al Romei, șeful suprem al franc­ma­so­ne­riei internaționale, la T. Petrescu, op. cit. pag. 40.

15)Belgianul Lafargue, la T. Petrescu, pag. 41.

16)Francezul De Lanessan, fost ministru și guvernator al Indochinei, la T. Petrescu, pag. 41.

17)Emmanuel Barbier, în lucrarea: „Les injiltrations maçoniques dans l’Eglise”, citat de T. Petrescu, pag. 43.

18)Rabinul Tharphon, citat de Bernard Lazare, în lucrarea sa L’Antisemitisme, la T. Petrescu, pag. 43.

19)Fr. Viviani, la T. Petrescu, pag. 52.

20)Gambetta, la T. Petrescu, pag. 52.

21) – Neagu (Nagliel), în traducerea în română a lucrării franc­ma­sonului Most: La peste religeuse = Ciu­ma re­li­gi­oa­să, la T. Petrescu, pag. 53, 54.


Brahmanismul

1. Brahmanismul este una din vechile și multiplele faze prin care a trecut religia indienilor. Numele și-1 trage de la zeul suprem al acestei religii, care se numește Brahma.
Brahma nu este o ființă sau o putere naturală, ceva real, ci o simplă abstracție: personificarea spiritului
rugăciunii sau a pietății. Contopit cu Athman, sufletul lumii, el este socotit drept spiritul, esența lumii zeilor și a oamenilor, substanța care cuprinde în sine tot ce există.
El se află doar în cer, ca și pe pământ și pretutindeni. Din cauza abstracției sale, nici o denumire nu este adecvată pentru el, nici o descriere potrivită. Pronumele demonstrativ Tad = aceasta și silaba mistică Om (extrasă din aom = ceea ce a fost, este și va fi) se întrebuințează de regulă ca nume al celui fără nume.
Vechii zei ai Indiei: Varuna, Mitra, Indra, Agni, Rudra și alțiil) se pierd față de el, sunt numai manifestări trecătoare ale sale, deoarece Brahma este conceput în mod panteist, că adică nimic nu există în afară de el, ci el este totul, iar ceea ce se pare că există emană din el, sunt diferite înfățișări ale sale și pură iluzie.
Lumea este și ea, potrivit acestei concepții, emanație din Brahma. Acesta a făcut mai întâi, și numai prin
cuvânt, apa primordială și a pus în ea sămânța sa, care s-a prefăcut într-un frumos ou de aur, care a servit de locuință lui Brahma un întreg an al său 2). Desfăcut apoi în două prin cugetarea lui Brahma, oul a dat naștere cerului și pământului cu tot ce este în cer și pe pământ.
Alteori raportul lumii față de Brahma este asemănat cu firele de păianjen sau cu membrele unei broaște țesoase, care se întind și se strâng după voia acestor două viețuitoare. Ființele și lucrurile din lume sunt cu atât mai curate mai bune, mai spirituale cu cât sunt mai aproape de Brahma șrviceversa.
Lumea este rea și scăparea din mrejele ei sau mântuirea constă în întorcerea în sânul lui Brahma, care
se face prin metempsihoză, adică sufletele oamenilor trec prin corpuri de ființe inferioare sau superioare, după păcatele ce au săvârșit sau virtuțile cu care au fost împodobiți în viața pământească, până ce se purifică desăvârșit, ca să se întoarcă în Brahma și să se contopească cu el3).
Viața religioasă și morală a brahmanismului constă în tot felul de practici severe, prin care se crede că omul poate obține scurtarea metempsihozei. Astfel, toți credincioșii sunt obligați să împlinească zilnic următoarele cinci datorii:
a)- Să hrănească animalele și îndeosebi păsările; b)- Să fie ospitalieri față de oameni; c)- Să fie ospitalieri față de spirite; d)- Să fie ospitalieri față de zei; e)- Să citească Vedele4).
O altă datorie de împlinit este apoi aducerea de sacrificii zeilor și spiritelor, cât mai des. Sacrificiile constau mai ales din substanțe alimentare: orez,lapte, unt, grăsime și băutura soma5).
Practicile impuse pentru pocăință și curățire, ca și formulele de rugăciune, regulile de bună cuviință și altele, variau de la o castă la alta, căci religia brahmană împarte pe oameni în patru caste: a)- Brahmani sau preoți; b)- Militari; c)- Agricultori și meseriași; d)- Servitori.
Era credința că brahmanii au fost făcuți din capul lui Brahma, militarii din brațele lui, agricultorii și meseriașii din coapsele lui, iar servitorii din picioare. Drepturile și privilegiile de tot felul merg descrescând de la brahmani la meseriași. Servitorii n-au nici un drept, ci numai datoria de a servi celelalte trei caste superioare, cum picioarele servesc la susținerea trupului. Mai prejos de servitori stă paria, ai căror membri sunt socotiți că n-au suflet și sunt spurcați. De aceea nu au voie să locuiască în sate sau orașe, ori să-și formeze sate aparte, ci trebuie să trăiască prin păduri, prin peșteri, prin morminte părăsite etc.
In caz de necurăție, când de exemplu cineva se atinge de un cadavru sau de resturi omenești, trebuie să nu vină în contact cu nimeni 10 zile, să mănânce orez crud și să doarmă pe pământul gol. După trecerea acestui timp, brahmanul se curăță spălându-se cu apă, militarul punând mâna pe calul, armele sau elefantul său, iar agricultorul pe boi.
Anumite rugăciuni, care variază, de asemeni, de la o castă la alta, trebuie rostite în anumite ceasuri, timpuri și împrejurări, precum: la culcare, la sculare, dimineața la începutul lucrului, la intrarea într-o cameră, la ieșirea din casă, la așezarea pe scaun, la mâncare, la strănutat, chiar și formulele de salutare difereau de la o castă la alta.Totul era reglementat până în cele mai mici amănunte pentru fiecare castă. Mai ales în viața brahmanilor, nimic nu scăpa de la îngrijirea îmbrăcămintei, a părului și a unghiilor până la ținuta în timpul sacrificiului.
Astfel, brahmanul n-are voie să cânte, să sară, să joace, să fugă, să scrâșnească din dinți, să se scarpine în cap, să mănânce carne, să bea băuturi amețitoare etc.
Primul sfert al vieții, brahmanul trebuie să-l petreacă studiind cărțile sfinte. In al doilea sfert al vieții, trebuie să se căsătorească, să dea naștere la copii și să-i crească în mod exemplar. Când părul începe a-i albi, când ajunge bunic, adică în pragul celui de al treilea sfert al vieții, brahmanul trebuie să se retragă în singurătatea pădurii.
Acolo trebuie să-și lase părul și unghiile netăiate, să se hrănească numai cu ierburi și rădăcini, să citească necontenit Vedele, să se arate binevoitor față de orice ființă eu care vine în contact și să facă tot posibilul să devină cu totul nesimțitor față de impresiile din afară.
In acest scop, trebuie să se rostogolească pe pământ timp îndelungat, să meargă numai în vârful degetelor de la picioare, să privească la soare ore întregi, să stea între mai multe focuri, să se îmbrace în haine umede pe timp de pjoaie etc.
In sfârșit, în al patrulea sfert al vieții, brahmanul avea să ducă viața de cerșetor. Acum are voie să-și taie părul, barba și unghiile. Rătăcind din sat în sat și dintr-o provincie în alta, cu traista de gât, cu bastonul într-o mâna și cu un hârb în cealaltă, neținând seama că i se dă mult sau puțin, bun sau rău, indiferent la toate, tăcut și meditând numai la unirea sa cu Brahma, Brahmanul trăiește restul vieții sale în mijlocul lumii, dar cu totul desfăcut de ea. în această stare, brahmanul are conștiința contopirii sale în Brahma, a ajungerii la mântuirea deplină și este în culmea fericirii.
2. Brahmanismul panteist a încetat să existe de prin veacul V, î.d. Hr. Locul lui a fost luat de neobmhmanism sau hinduism, care există și azi.
Brahma este și aici divinitate, dar nu impersonală, ci personală, și nu în fruntea tuturor zeilor, sau divinitate supremă, ci alături de alți doi zei: Vișnu și Siva. Toți trei sunt reprezentați în arta plastică printr-un corp omenesc cu trei capete și trei perechi de mâini.
De fapt fiecare din ei își are adoratorii săi aparte și in întreg convoi de zei în jurul său, constând din soție, copii, zei subalterni, genii, spirite, etc. Fiecare din ei are anume atribuție față de lume: Brahma este creatorul, ftșnu, providențiatorul, iar Siva, distrugătorul Înmii.
Brahma este adorat mai mult de clasa cultă și de preoți. Poporul și-1 închipuie cu patru capete și patru mâini. Cultul său este puțin răspândit.
Mai răspândit este al soției sale Sarasvati, zeița științei, a elocinței, a muzicii și a culturii în general. 
Sărbătorirea ei se face o dată pe an și mai ales de către tineretul școlar, care-i aduce ca sacrificii, flori, orez și aromate.
Vișnu este cel mai însemnat zeu al neobrahmanîsmului.
Pentru a izbăvi lumea de diferite mizerii, el s-a întrupat de 10 ori în diferite ființe și a venit pe pământ ca mântuitor. Astfel, o întrupare a fost într-un pește, alta într-o broască țestoasă, într- un mistreț, într-un pitic, etc. Cea mai însemnată întrupare a sa este în persoana lui Krișna, un erou a cărei viață legendară prezintă unele mici asemănări cu viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos6).
Siva este un zeu îngrozitor, a cărui locuință se crede că este în zăpezile veșnice ale Himalaiei, unde se îndeletnicește cu vânătoarea și duce viață de ascet. El este înfățișat ca având trei ochi, din care al treilea este în frunte. Soția sa, Kali sau Durga, e tot așa de crudă ca și el. în plastică este reprezentată cu dinții rânjiți, cu limba scoasă, cu părul ciufulit, cu un șirag de cranii în jurul gâtului, cu mâinile pline de sânge, etc. Locuința ei este în cimitire, a căror zeiță este și unde joacă cu duhurile molimelor.
Fiii lui Siva și ai Ka\iei,Ganeșa șiKartikeia, sunt unul zeu al înțelepciunii și celălalt al războiului. Ganeșa este înfățișat ca un om cu capul de elefant și cu invocarea lui începe orice carte. Kartikeia e înfățișat cu șase capete sau și numai cu unul și călare pe un păun.
Teologia, morala, filosofia religioasă, ascetismul, organizarea socială cu împărțirea oamenilor în caste, care s-au înmulțit chiar, încât se ridică la vreo 70, sunt în neobrahmanism aproape în totul aceleași ca în vechiul brahmanism.
Nota 1. Vanina era la început zeul cerului luminos sau al zilei, iar pe urmă al cerului întunecos sau al nopții și al abisului sau al oceanului, iar Mitra era zeul cerului luminos. Indra era zeul focului de sacrificiu, al focului casnic și al focului ceresc, adică al fulgerului și al trăsnetului. El era dar zeu pământesc, atmosferic și ceresc totodată. Pe când Indra era căpetenia zeilor atmosferici, iar Varuna al celor cerești, Rudra era un vechi zeu al furtunii.
Nota 2. Un an al lui Brahma este egal cu 311.040.000.000 de ani solari.
Nota 3. Legea lui Mânu, o descriere completă a tuturor ioturilor vieții publice și private a vechilor indieni (tradusă în românește de I. Mihălcescu, 1920, în editura Casa Şcolilor) stabilește chiar o ierarhie a existențelor prin care vor trece sufletele încărcate de păcate spre a se întoarce în Brahma. Pe treapta cea mai de jos – a întunericului – stau lucrurile însuflețite și toate viețuitoarele inferioare omului. Pe treapta a doua – a activității – stau oamenii.
Pe treapta a treia – a bunătății – stau ființele divine: brahmanii, spiritele superioare și zeii. Aceste trei trepte reprezintă depărtarea de Brahma. Fiecare treaptă are câte trei subdiviziuni și în fiecare stau mai multe categorii de ființe.
Teologia brahmană pretinde că știe în ce ființă anume va intra mai întâi sufletul acelui care a făcut un anume păcat, cum și toată seria ființelor prin care va trece după aceea.
Nota 4. Vedele sunt cele mai vechi cărți sfinte ale Indienilor, care au fost socotite ca atare și de brahmanism și de neobrahmanism.
Sunt patru Vede și anume: a. Rig-Veda, care cuprinde cele mai vechi imnuri religioase; b. Sama-Veda cuprinde cântecele ce se cântau de preoți la aducerea sacrificiilor; c. Yagiur-Veda cuprinde ritualul sacrificiilor și d.Atharva-Veda sau Brahma-Veda este o colecție de rugăciuni mai nouă și de formule magice.
Nota 5. Soma, după numele zeului cu același nume, era băutura sfântă pe care o beau și zeii, un fel de ambrozie sau nectar al Grecilor. Ea avea un gust acrișor și se prepara din sucul unei plante de munte, asclepias acida, despre care se credea ca a fost adusă din cer de un vultur.
Nota 6. învățătura lui Krișna este expusă într-o carte celebră:
Bhagavad-Gita = Cântecul celui preaînalt sau sublim, adică lui Krișna.
Tradusă în românește de I. Mihălcescu (București, 1932).


Budismul

1. Budismul este o altă fază a religiei indiene, ieșită din reacția împotriva formalismului brahmanic.

Întemeitorul lui este un fiu de prinț din familia Sachia, ținutul Capilavastu de la poalele muntelui Nepal, cu numele Sidarta. I se mai zice și Sachia-Muni, care înseamnă „înțeleptul din familia Sachia și Gautama, după numele unui ascet renumit din familia sa, iar Buda înseamnă „iluminat” și „mântuitor”.

Viața sa este învăluită în legende. Astfel, după legenda budistă de nord, el este întruparea unui alt Buda anterior, care, grație vieții sale virtuoase, se află în al patrulea cer. Zeii îl rugară cu toții să vină din nou pe pământ ca să mântuiască toate ființele. El și-a ales ca mamă pe regina din Capilavastu, se coborî în ea în chipul unui elefant alb și pătrunse în pântecele ei ca o raza de lumină în cinci culori. Semne în cer și pe pământ vestiră lumii nașterea sa. El a ieșit de sub mâna dreaptă a mamei sale, iar zeii Brahma și Indra serviră de moașe. îndată după naștere, spuse însuși cu glas tare, că el este mântuitorul lumii. După cele 32 de semne de frumusețe descoperite pe corpul lui, un brahman îi prezise că desăvârșitul Buda, va fi stăpânul lumii, dacă va îmbrățișa cariera armelor și dacă se va îndeletnici cu cele duhovnicești.

Fiind copii, Buda întrecea în orice privință pe cei 20.000 de băieți și 20.000 de fete care-i erau camarazi de joc. învățătorul lui era uimit de înțelepciunea lui și când îl duse într-un templu zeii se strânseră în jurul lui. La 16 ani când s-a căsătorit cu frumoasa Gopa, învinse în luptă pe toți ceilalți pretendenți în luptă, alergări, tragere la țintă, înnot, scris, socotit, literatură, filosofie etc. Legenda spune ca a avut și 48.000 de concubine.

Cu toate plăcerile în care înnota, Sidarta a început să cugete mai adânc și s-a hotărât să renunțe la orice
plăcere.

Patru întâmplări noi pentru el schimbară cu totul cursul vieții lui.
a). Când a ieșit într-o zi pe poarta de răsărit a orașului, ca să se ducă la o grădină de distracție, a văzut
un bătrân slab și gârbovit. întrebând pe vizitiu ce fel de om este acela, vizitiul i-a răspuns că este un om ca toți oamenii, că starea în care se înfățișează se datorește bătrâneții și că orice om poate îmbătrâni. „întoarce înapoi – a zis Sidarta – căci la ce mi-ar folosi plăcerile, dacă totuși voi îmbătrâni cândva ?”
b). Altădată ieși pe poarta de sud și văzu un bolnav de friguri. Când vizitiul îi spuse că boala poate lovi pe orice om, se întoarse iarăși din cale.
c). A treia oară, ieșind pe poarta de apus, văzu un mort, ceea ce îl tulbură și mai mult și-i dădu mai adânc de gândit.
d). La a patra ieșire, prin poarta de nord, a văzut un ascet cerșetor, despre care i se spuse că a renunțat la
orice plăcere și nu mai are nici o patimă. Acum Sidarta crezu că a aflat noima vieții și se hotărî să se facă ascet.
Dacă aceste întâmplări au avut loc în realitate sau s-au petrecut numai în spiritul său, e indiferent, dar istoricește e sigur că reflexia la mizeriile acestei lumi a determinat pe Sidarta să-și părăsească încă de tânăr – la 29 de ani – casa și familia, să îmbrace rasa galbenă de ascet, să ia calea nesfârșitelor păduri și să meargă de îa un ascet renumit la altul, ca să afle învățătura mântuitoare de relele vieții.
Şapte ani a cutreierat pădurile și a dus viață aspră de ascet, pentru ca să ajungă la convingerea că nu prin
asceză se poate ajunge la ținta dorită. A apucat pe altă cale, a meditației, care 1-a adus la țintă, căci într-o zi, când medita adânc sub un smochin (ficus religios), a descoperit trei din cele patru adevăruri mântuitoare, care stau la baza religiei sale. Spiritul rău, Mara, încearcă în zadar să-l abată de la țintă prin mai multe ispite, dar Sidarta a ieșit biruitor și a ajuns astfel adevărat Buda =?
iluminatul sau Tathagata = desăvârșitul.

Patruzeci și patru de ani a propovăduit Buda învățătura sa în India de nord, însoțit de numeroși ucenici
și a murit în vârstă de 80 de ani, din cauza unei indigestii produsă de consumarea de carne de porc. Corpul i-a fost ars și cenușa împărțită între ucenici.
2* Buda n-a lăsat nimic scris, iar învățătura sa se cuprinde în ceîe trei cărți sfinte Tripitaca *), scrise de ucenici, care i-au putut-o prinde și fixa cu precizie în scris, ascultându-1 timp de 40 de ani și mai bine cât a predicat el.
învățătura lui Buda se rezumă în următoarele patru adevăruri:
1.Adevărul sfânt despre suferință.
2.Adevărul sfânt despre nașterea suferinței.
3.Adevărul sfânt despre nimicirea suferinței.
4.Adevărul sfânt despre calea care duce la nimicirea suferinței.

Primul adevăr afirma că totul în lume este suferință, durere. Nașterea – zice Buda – este suferință; bătrânețea, suferință; boala, suferință; a fi despărțit de cine îți place, suferință; a-nu ajunge la ce dorești, suferință. Cu un cuvânt încincita legătură cu cele pământești 2) este suferință și suferința nu se sfârșește nici cu moartea, pentru că sufletul trece după moarte într-un alt corp, supus morții asemeni ca și cel actual.
Al doilea adevăr susține că suferința se naște din setea de plăceri, de putere, din voința sau dorința de a trăi.
Al treilea adevăr descrie leacul pentru nimicirea suferinței și acesta este nimicirea setei de plăceri, de
putere, a dorinței sau voinței de a trai.
Al patrulea adevăr arată calea care duce la nimicirea suferinței, dar nu este o singură cale, ci sunt opt și anume:
dreapta credință, dreapta hotărâre, cuvântul drept, fapta dreaptă, viața dreaptă, dreapta cugetare și dreapta meditație.
Se poate zice că ultima cale, adică dreapta meditație, este, după Buda, calea unică ce duce la nimicirea
suferinței sau la izbăvire ori mântuire, pentru că prin meditație se ajunge la primirea celor patru adevăruri sfinte și la aplicarea lor în viață.
Morala budistă este dublă: una inferioară, pentru laici și alta superioară pentru asceți.
Laicii sunt datori să observe următoarele cinci porunci, din care patru sunt întocmai ca în decalog: 1. nu ucide; 2. nu fura; 3, nu săvârși adulter; 4. nu minți; 5.nu bea băutură amețitoare. împlinirea acestor precepte nu scapă însă de metempsihoză.
Morala pentru asceți impune acestora observarea următoarelor cinci porunci: 1. să nu mănânce nimic după amiaza; 2. să nu cânte sau să joace; 3. să nu poarte nici un fel de podoabe; 4. să nu șadă sau să nu doarmă pe scaun sau pat înalt; 5. să nu primească bani de la nimeni. La acestea se mai adăuga dreapta meditație, care trebuie să fie îndeletnicirea de căpetenie a ascetului budist. Numai prin meditație se intra în Nirvana. Cuvântul acesta înseamnă neant, nimicire. Dacă este însă numai nimicirea suferințelor sau și a sufletului, Buda n-a lămurit-o, iar urmașii săi sunt în două tabere. Unii susțin că Nirvana este un loc și o stare în care sufletul nu e numai scutit de suferință, ci este și fericit. Cu alte cuvinte, Nirvana este ceea ce este în alte religii raiul sau paradisul. Alții susțin că este nu numai nimicirea suferinței dar și a sufletului.
3. Cum rezultă din cele spuse până aici, în învățătura lui Buda nu se vorbește nimic despre Dumnezeu, întrebat de ucenici, dacă Dumnezeu există, răspunsul său a fost: Şi dacă ar exista, nu ajută cu nimic la mântuire, căci omul se măntuiește – zice Buda – numai prin propriile sale puteri.
Budismul însă n-a putut trăi cum a fost conceput de Buda, fără ideea de Dumnezeu și fără cult religios, ci Buda însuși, precum și imaginile și religiile lui au fost îndumnezeit, în jurul lui au fost așezați și alți zei și o nenumărată mulțime de sfinți. S-au înălțat temple mărețe pe al căror altar sta o imensă statuie a lui Buda în ale cărei poale se aduc ca jertfă, flori, fructe și miresme. Un serviciu religios, care se aseamănă cu liturghia noastră, se săvârșește de tagma preoțească în anumite zile de sărbătoare și credincioșii rostesc rugăciuni și în particular. Cea mai des întrebuințată rugăciune sunt cuvintele care constituiau o rugăciune și pentru brahmani: Um mani padme hum, adică O, fericilule din lotus. Fericitul din lotus era la brahmani însuși Brahma, care era înfă{ișat stând pe o floare de lotus sau nufăr. Pentru budiști acest fericit este Buda
Dar ceea ce denotă pu|inul preț ce se pune pe rugăciune este faptul că aceste cuvinte se scriu adesea pe un petic de hârtie și se lipește pe o roată care se învârtește cu mâna sau cu piciorul, ori se pune în vârful unei prăjini ca să fie învârtită de vânt.
Budismul este astăzi puțin răspândit în patria sa, India. Mai compact este în China, în Tibet și în Japonia, unde este însă schimbat mult față de cum a fost la origine3).

Nota 1 Tripitaca înseamnă întreitul coș, adică cele trei cărți sfinte. Acestea sunt Vinaia, Suim sau Dhcrnna șiAbidharma. Cu cuprins pur religios sunt numai Vinaia și Sutra sau Dharma, căci Abidharma este un tratat de logică și metafizica. Vinaia cuprinde regulile vieții monahale, iar Sutra sau Dharma partea teoretică a învățăturii budiste. Totuși, e departe de a fi o dogmatică în înțelesul teologic ol acestui cuvânt, căci despre zei se vorbește numai în treacăt, iar în rest se ocupă cu descrierea lumii și în mod special a cerului, a pământului și a infernului, cu determinarea perioadelor (calpas) din viața lumii în care apare câte un Buda, cu metempsihoză și cu clasarea credincioșilor și a necredincioșilor.
Nota 2. Prin încincita legătură cu cele pământești se înțelege, după psihologia budhistă, legătura corpului, a senzațiilor, a ideilor, a formei și a conștiinței.
Note 3. DespreBudași budism s-au scris în limbile occidentale numeroase opere amănunțite și temeinice. în românește n-avem decât două mici traduceri din engleză: Catehismul budist de colonelul Olcot, și lumina Asiei de Arnold, tradusă mai întâi de Barbu Lazureanu.

Kindle