Skip to content

Umbra lui Brutus

Kindle

– Nicolae Steinhardt (1912-1989) –

Despre una din cele mai tainice figuri ale istoriei s’a scris de curând o carte care nu e nici o biografie romanțată, nici un studiu științific. Ce e volumul pe care romancierul și filosoful existențialist Roger Breuil l-a publicat dându-i ca titlu numele ucigașului lui Cezar? Fără îndoială, e rezultatul unor cercetări serioase, dovedește cunoașterea teoriilor noi asupra epocii de la sfârșitul republicii romane. Desigur, cuprinde aluzii și definiții (d. ex.: «Cicerone, ca dealtfel Pompei, aparține categoriei celor happy few») care arată că autorul gustă genul istoriei povestite cu rafinamente literare. Dar, mai presus de toate, Brutus e o mărturisire, e simbolul problemei pe care un intelectual democrat al timpului nostru nu poate să nu și-o pună: de ce parte e, de partea legalității chiar când e învechită sau de partea reformatorului îndrăzneț chiar când e silit să procedeze pe cale revoluționară? de partea libertății chiar când e numai formală sau împotriva autocratului chiar când e luminat și justificat? de partea conservării vechilor drepturi sau de partea creării unei ordine noi? Pe scurt, de partea legalității sau de partea dreptății?

Și oamenii veacurilor XVI și XVII examinaseră dilema. De la Montaigne la saloanele clasice ei se împărțiseră în partizani ai lui Cezar și susținători ai lui Pompei. În majoritatea lor se proclamaseră contra lui Cezar. Dar stadiul științei istorice, astăzi, experiențele democrației cezariene în veacul trecut, dictaturile și sistemele economiei dirijate în secolul nostru au complicat
enorm chestiunea. Era ușor să iei partea senatorilor pompeieni în prezența d-nei de Rambouillet, dar cine poate declara că aprobă fără rezerve Curtea supremă federală împotriva lui Roosevelt? Să nu uităm că înainte de a fi șeful necontestat al unei națiuni angajată unanim în războiu, Roosevelt a fost între 1932 și 1941 mai ales autorul new-deal-ului, omul unor mari reforme economice și sociale. El întâmpinase opoziția dârză a cercurilor legaliste în frunte cu suprema instanță judecătorească. El e personalitatea contemporană care reamintește cel mai bine pe Cezar. Thomas Mann, stabilind această comparație după câțiva ani de ședere în Statele-Unite, evoacă originea aristocratică a celor doi oameni de stat, caracterul popular al politicei lor, contrastând cu mediul social de unde veneau, și farmecul personal, însușirile multiple a două caractere atât de bogate, de puternice și, înainte de toate, de îmbietoare. Dar nu încap numai asemănări de temperament, o aceeași voință aproape neomenească alăturată zâmbetului omului înțelegător și bun, o aceeași putere de muncă, serioasă și hotărîtă a realiza intențiile bune, împerechiată cu o suveran de subtilă abilitate. Simt paralelisme mai izbitoare, izvorând din cele mai adânci realități sociale. Or, dacă luăm în considerație că new-deal-ul e echivalentul legilor agrare ale Grachilor așa cum au fost realizate de Cezar, dacă vedem în deplinele puteri rooseveltiene dispozițiile prin care Cezar devenea dictator pe viață, dacă nu pierdem din vedere că reformele dorite de Cezar erau absolut necesare într’un stat care evoluase de la mica cetate la imperiul mondial (tot atât de necesare ca procedeele etatismului intervenționist prin care președintele Statelor-Unite încerca să puie capăt crizei și șomajului), mai putem oare decide și condamna atât de repede? Mai apare Cezar atât de asupritor și Senatul atât de liberal?

Nu, astăzi știm prea bine că lucrurile nu sunt atât de simple. Că a recurge la simboluri din alte vremuri e un mijloc extrem de gingaș. Ferrero a pus problema în lumina ei cea mai exactă. Roger Breuil e la curent cu teoriile marelui istoric italian, pe care le împărtășește în cea mai mare măsură. Totuși, sfârșește prin a recurge la simbolizări; în cele din urmă, forțat să se decidă, admițând dilema așa cum o făuriseră polemiștii vechi, acest scriitor pătrunzător optează pentru Brutus în numele libertății.

Pentrucă la libertate tindem să ajungem și noi, dorim să aruncăm o privire înapoi fără a ne rătăci în golul discuțiilor dogmatice cu premize stabilite după arbitrare și retroactive luări de poziții. Să ne transpunem în acel veac de frământări și transformări care a fost ultimul al erei păgâne, veacul războaielor sociale și civile, și să comparăm cu mintea liberă. Situațiile nu sunt aceleași, nici moravurile, nici credințele. Instituțiile diferă profund. Dar oamenii și sentimentele nu s’au schimbat. Tendințele sufletului și scopurile omului politic sunt permanente.

Cine a fost Brutus cu adevărat? Ce se ascunde înapoia acestui nume prestigios, acestui tip al tiranciziilor? Dar Cezar fost-a el părintele dictatorilor pe care noi i-am cunoscut? Istoria e bună în orice caz: ori se repetă și atunci ne dă lecții folositoare; ori inventă mereu și în consecință ne arată că nu trebuie să ajungem la concluzii greșite prin analogii forțate care, necoincidând cu modelul, nu pot îndreptați imitarea trecutului. Brutus și Cezar nu corespund cazurilor noastre; dar spiritul care îi face să acționeze și care însuflețește pe cei din jurul lor nu ne poate da și nouă imbolduri și învățăminte?

În veacul nostru, veacul dictaturilor, nici un tiran n’a fost asasinat. Să fi fost atât de strict legalismul oamenilor din zilele noastre? Sau atât de inerent respectul pentru deținătorul puterii chiar când el ar fi un nemernic? Dezvoltarea tehnicei defensive polițienești a făcut ca revoluția sau complotul să fie lucruri imposibile materialicește? Ori ideea că uciderea unui singur om nu schimbă multe și că o evoluție a societății e mereu preferabilă unui atentat izbutit s’a impus tuturor?

Era însă o vreme când tiranicidul se socotea un lucru binecuvântat de oamenii cei mai severi și mai riguroși – și când era posibil. Iezuiții îl admiteau. Iar în antichitate, suprimarea despotului aducea făptașului laude și mulțumiri oficiale. Față de Hitler încercări de acest șoi au dat greș. Dar dacă Stauffenberg sau altul l-ar fi doborît, ce soartă l-ar fi așteptat pe atentator? E greu de spus. Când a murit Cezar, s’a pus chestiunea dacă Brutus și ceilalți conspiratori vor fi proclamați liberatori ai patriei și corpul celui ucis va fi aruncat în Tibru, anulându-se toate măsurile luate vreodată de el. Senatul roman n’a avut îndrăzneala să meargă atât de departe: prea erau numeroase funcțiile deținute pe baza numirilor făcute de învingătorul Galilor. Ceea ce arată că situația nu a fost atât de clară și de simplă cât pare de la distanță. Cezar n’a fost un oarecare tiran, cazul Pisistrate era chiar atunci o amintire, aproape o legendă. A evoca astăzi, în sens libertar, memoria lui Brutus înseamnă să alegi un simbol difuz, de nu greșit. Să cercetăm împrejurările mai amănunțit. Fost-a Cezar opresorul și Brutus liberatorul? Vai, istoria și adevărul sunt complicate.

Roger Breuil recunoaște că difernțe uriașe ne despart de Romani. Totuși el caută să stabilească o paralelă cu idele lui mart. Aci e eroarea. Brutus, acest nume ajuns atât de cuprinzător, e de fapt expresia unei mișcări cu caracter foarte puțin revoluționar. Brutus, dimpotrivă, e șeful unei rezistențe pur conservatoare. Brutus, o știe și Roger Breuil, «aparține mediilor celor mai nobile, mai elegante și mai bogate din Roma». Făcea parte dintr’o lume în care, de tânăr, știa că va fi cândva senator, consul, general sau «ceva în genul vice-regelui Indiilor». Brutus, deci, seamănă cu acei Englezi a căror carieră politică, militară sau administrativă e asigurată din copilărie prin legături de rudenie și castă. Era un «gentleman roman». Debutase, ca mulți alții atunci, în calitate de avocat și se arătase un orator destul de bun, aparținând genului «sec» opus elocinței generoase a lui Cicerone. Cult, retras, iubind studiile și călătoiiile, era atras de bani și de afaceri și nu ezitase să practice și cămătăria. Avea reputația unui om cinstit și se bucura de simpatii generale.

Cum se face că un om rece, iubind viața izolată, mândru și distant, era popular? Brutus, nobil autentic și amator de artă era – scrie Ferrero – unul «din acei privilegiați ai soartei cărora li se întâmplă să fie admirați de toți fără să fi făcut nimic». Adevărul este că era bine cu toată lumea. Prin Servillia, mama lui, mare boeroaică epicuriană, ținea de clanul cezarian. Să fi mers această apartenență atât de departe încât să fim indrituiți a crede că Brutus era fiul lui Cezar? E probabil că n’o vom ști niciodată. Relații dintre două ființe atât de rafinate ca Cezar și Servillia (asemănătoare oarecum celor dintre Lady Tantamount și pictorul Blake în Point Counterpoint de Huxley) cu greu pot fi catalogate. Oricum, Brutus avea și alte motive puternice de a-l dușmăni pe Pompei; acesta se purtase nedrept și crud cu tatăl lui. Cu unchiul lui, Lucullus, se arătase aspru. Cu toate acestea nu existau animozități între el și Brutus. Iar când divergența dintre Pompei și Cezar se va transforma în ruptură, Brutus nu va ezita să treacă de partea pompeienilor.

Pompei, el însuși, nu era o personalitate puternică. Breuil îl caracterizează ca ne un «om de lume». Față de Cezar, Pompei și Brutus par tare șterși. Brutus are bani, are și talente, se poate sprijini pe puternice legături familiare (e cumnatul lui Lepidus, al lui Cassius, e nepotul lui Catone), e un bun administrator, un om umblat și cetit, dar în fond e o nulitate. Aportul pe carc-l aduce cauzei pompeiene e însă considerabil. Nu prin ceea ce reprezenta capacitatea lui personală, ci prin considerația de care se bucura în ochii mulțimii.

În jurul lui Brutus stau oameni mult mai inteligenți ca el. În primul rând Cicerone, teoreticianul partidului republican. Apoi Cassius, cumnatul lui Brutus, spirit curat și fire abilă, adevărat animator al complotului împotriva lui Cezar, omul care a știut să-l convingă pe Brutus și să-l urnească din pasivitatea lui contemplativă. Mai era Porcia, a doua soție a lui Brutus, o femeie inteligentă, o inimă aprinsă, aceea care în Shakespeare îi spune că nu e numai tovarășa lui de pat. Cât timp nu fusese decât fiul mondenei Servillia și soțul banalei Claudia, Brutus rămânea greu de influențat. Dar prin căsătoria cu vara lui, Porcia, republicană convinsă, devine o pradă ușoară pentru Cassius. Căci simpatizanții pentru un complot contra dictatorului sunt mulți, dar toți cer să afle că și Brutus va face parte din conjurație. În Brutus vedeau o garanție, simbolul respectabilității. Brutus, descendentul primului consul roman, reprezintă oarecum pentru ei însăși instituția ce voiau să apere. Apoi Brutus era un moderat, quintesența acelor calități mijlocii care asigură succesul în alegeri, adeziunea maselor în clipe de criză și consimțământul elitei când trebuia să-și riște viața.

Dintre toți cunoscuții lui, Brutus îl stimase cel mai mult pe unchiul lui, Catone, strănepotul faimosului censor. Or, Catone era un fervent al restabilirii integrale a republicii, așa cum o transmisese generației lui lectura istoriei și visarea legendei. Catone îl determină pe Brutus să treacă de partea lui Pompei contra lui Cezar, adică de partea omorîtorului tatălui lui legitim împotriva amantului mamei lui, care îi e poate și tată natural. Dela Catone ia Brutus cultul pentru vechea Romă și virtuțiile ei, credința în perfecțiunea instituțiunilor ei încercate de veacuri. Catone însă e un purist, pe când Brutus doar «un om simplu, care iubește viața și gloria». După bătălia dela Farsale și înfrângerea lui Pompei, Brutus fuge la Larissa și de acolo se adresează în scris lui Cezar. Gest puțin conform cu teoriile lui stoice și admirațiile lui catoniene. Se vede însă că și Brutus, ca orice muritor, nu e o fire unitară. Se împacă deci cu Cezar și primește postul de guvernator al Galiei cisalpine. Dar jocul pendulului sufletesc, acela care îl împinsese la o atitudine ce putea semăna a trădare, acum îl face să tindă spre cealaltă extremă; începe influența Porciei și se petrece un fapt grav; Catone se sinucide în Africa. Prin dispariția lui Catone, ideea republicii rămâne pentru Brutus mai curată și mai vie ca oricând. Nu i-a lăsat Catone o moștenire? o îndatorire? Acum Cassius poate intra în acțiune.

Cassius îl cunoaște bine pe Brutus: știe că are de a face, după cuvintele lui Ferrero, cu «unul din acei oameni inteligenți, încrezuți, cinstiți și buni, dar slabi, pe care-i întâlnești atât de des în familiile aristocratice», știe că e în fața unui timid și a unui cărturar pasionat după marile figuri austere și eroice ale trecutului. Pentru a-l determina pe Brutus la acțiune, Cassius inventă un procedeu ingenios și sigur. «Exista», scrie Ferrero, «un mijloc sigur de a-l face pe acest om timid și slab capabil de a lua cea mai aprigă hotărîre: el consta în a-i convinge că făptuind altfel ar compromite reputația lui de erou. Cassius, care era un om inteligent, înțelese aceasta și-și aruncă plasa pe sufletul slab al cumnatului său». De atunci încolo Brutus primi regulat bilețele pe care sta scris câte ceva în genul «Dormi, Brutus?», «Ce aștepți oare Brutus»?, «Când te vei hotărî»? Texte asemănătoare întâlnea el pe zidurile lângă care trecea. Era o adevărată campanie clandestină de afișe, un fel de propagandă electorală intensă adresată unui singur om. Brutus ajunse să creadă că întreg poporul îl chiamă, că e omul predestinat, că îi va fi dat să imite pe strămoșul lui, acel prim consul care-și jertfise copiii pe altarul republicii.

Dar Cassius mai avea un argument: el se bizuia pe legalismul lui Brutus. Or, la Roma dictatura era o instituție legală și fusese adeseori folosită. Cu o singură și indispensabilă adăogire: că era temporară. Cezar, fiind dictator pe viață, putea ușor pare că vrea monarhia. De aceasta Romanii se îngrozeau. A-l prezenta pe Cezar ca pe un al doilea Salla sau pur și simplu ca pe un viitor rege, era suficient pentru a stârni legalismul lui Brutus și a-l întări în convingerea că cel ce visa puterea monarhică trebuia să cadă.

În răstimp senatorii așteaptă. «Marea deviză a lui Cicerone și a întregului corp senatorial», spune Roger Breuil, «e aceasta: wait and see». Dar n’are mult de stat așa; Cezar era mai puțin apărat ca Hitler. E omorît cu ușurință, între prieteni.

Până aci toate par a fi mers clar. S’a văzut un om care a vrut să restabilească monarhia. S’au găsit patrioți austeri care s’au întrunit și l-au răpus. Tiranul a căzut.

Dar în acea clipă chiar începe confuzia, o teribilă și inexplicabilă confuzie. Îndată după omor, toată lumea fuge. Conjurații se refugiază pe Capitoliu, senatorii pe la casele lor. Toți s’au ascuns. Roma e pustie. Panica e generală și durează trei zile. Timp de trei zile învingătorii de la 15 Martie nu-și dau seama de victorie. Iar învinșii nu înțeleg că potrivnicii lor nu știu că au izbândit. Deabia după trei zile notabilitățile romane ies din bârlog și încep să se consfătuiască.

Cicerone, cel mai cutezător, pentrucă era cel mai puțin om de acțiune dintre toți, nițel extremist ca orice intelectual pentrucă e din fire logician, propune ca Brutus și Cassius în calitatea lor de pretori să convoace Senatul, dând astfel o adevărată lovitură de stat. Dar asasinii lui Cezar, în frunte cu Brutus, sunt mult prea legaliști ca să aprobe asemenea propunere. Ei vor ca Antoniu, care e consul, să cheme el pe senatori.

Astfel conjurații pierd o ocazie unică și anulează cu mâna lor efectele asasinatului comis. Căci în curând cezarienii își vor da scama de realitate, vor prinde curaj și se vor reface. Mai întâi obțin amnestia, pe care acei înalți funcționari au votat-o de teamă să nu-și piardă locurile actuale sau viitoare. Apoi îl înmormântează cu pompă pe Cezar și dau prilej unor mari manifestații populare. Consecința a fost că toți conjurații, jigniți, s’au retras. Brutus se duce la Anzio, la plajă, și se mângâie cu gândul că e o «vedetă», «ucigașul tiranului». Ceea ce a urmat era fatal: Antoniu își strânge partizanii, organizează pe veterani și pe coloniști. Pe baza testamentului lui Cezar, de care dispune, și a hârtiilor defunctului, în care poate găsi ce numiri vrea, câștigă o mulțime de aderenți noi și șantajează pe oricine. De aici încolo nu mai e decât o chestiune de timp și de răbdare: e sigur că cezarienii vor fi stăpâni. Faptele, desigur, sunt imprevizibile și adeseori ironice. Dar partida s’a jucat, zarurile au căzut: a învins cezarianul, deși Cezar a căzut. Imprevizibile și ironice faptele totuși rămân: Brutus și Cassius sunt înfrânți la Filipi, unul e ucis în luptă, celălalt se sinucide, dar și potrivnicul lor, Antoniu, salvatorul cezarismului, nu are o soartă mai bună. Va fi adversarul lui Octaviu, un nou venit, un profitor al evenimentelor la care nu a luat parte, va cădea și el și va lăsa, după ce se va fi sinucis, pe August să triumfe. August, adică urmașul lui Cezar, care va realiza cezarismul cu ajutorul aristocrației conservatoare, mai bine zis la cererile ei insistente și în aclamațiile ei entuziaste și servile.

Fapte atât de grave și de pline de consecințe ca acele din primăvara anului 44 î.d.Chr. nu pot fi explicate prin trăsăturile temperamentale ale personajelor proeminente; desigur că nu în diletantismul politic al lui Brutus, în inteligența fără posibilități de realizări practice a lui Cassius, în lipsa de scrupule a lui Antoniu sau în nervozitatea lui Cicerone se află tâlcul situației. Nu meritele personale ale lui Antoniu sau Octaviu dau cheia succesului final al ideii cezariene.

Adevărul este că ideea republicană, atunci, era sortită pieirii și că un oarecare fel de cezarism se arăta ca o necesitate. Ceea ce voia Catone era bun pentru o mică cetate, nu se mai potrivea Romei care stăpânea un întins imperiu. Republica dorită de el era deci un vis. Breuil o spune fățiș: visul acesta nu are decât legături foarte depărtate cu realitatea, seamănă «cu una din acele amintiri din copilărie, totodată desăvârșite și banale, a căror precizie e semnul unei taine pierdute». Catone condamna banul, luxul, progresul, tot ce era străin, în fond condamna Roma modernă. Ceea ce. vrea să zică, așa dar, că voia o imposibilă întoarcere înapoi a cursului istoriei.

Cassius nu era un teoretician. Dar acest om de acțiune, serios și clarvăzător, se pusese și el în slujba unui ideal irealizabil. Cicerone, în sfârșit, luase și el, cu trup și suflet, partea conservatorilor. Dar Cicerone, deși adversar declarat al lui Cezar, propune și el în De officiis un fel de regim imperial sub formă de principat luminat, sprijinit de o aristocrație virtuoasă. Cicerone, de sigur, e una din figurile cele mai atrăgătoare ale acelei epoci. Istoria oficială ne înfățișează pe enciclopedicul om de știință, pe impecabilul orator, pe incoruptibilul bărbat de stat, pe denunțătorul lui Catilina. Francezii, respectuoși ai culturii latine, vorbesc, mai ales, de el cu o teamă prudentă, explicabilă numai prin faptul că îl consideră ca un fel de fost profesor perfect al materiei celei mai grele. Gaston Boissier, de pildă, cât de bătrân și academician era, scria despre el așa cum ar fi făcut-o un elev temerar despre dascălul care-l amenințase cu note proaste. Dar înapoia stilistului incomparabil era și omul politic, omul pur și simplu. Breuil ni-l prezintă ca pe un mare burghez, un om afectuos, căruia îi plăcea mult să vorbească, vanitos și foarte artistic în atitudini, care juca mereu nițel teatru. Acest citadin lăuda viața la țară, dar după câteva zile petrecute afară din Roma, ars de nerăbdare, se înapoia în grabă; acest apologet al sărăciei era foarte begat; acest patriarh desinteresat și înțelept era ambițios și prudent. «În fond era un om bun». Ferrtro îl caracterizează ca pe cel dintâi, în istoria Romei și apoi în istoria civilizației europeene, dintre oamenii de stat care au aparținut clasei intelectualilor. Am cunoscut și noi un om de tipul lui Cicerone. Acel învățat la care erudiția era întrecută numai de talent, naiv și însetat de glorie, cinstit și dornic de măriri lumești, mânuitor extraordinar al limbii în care vorbea și scria, al cărui sfârșit tragic în șanțul șoselei reamintește atât de exact pe al lui Cicerone pe plaja de largă Formia, nu era decât un descendent al lungului șir de intelectuali cu veleități politice inaugurat de Cicerone. Ca și el, după vorbele lui Ferrero, nu urmărea puterea, ci dorea ceva mai omenesc, care-i explică și scăderile: să fie admirat.

Față cu conjurații stă Cezar. Rezemat de piedestalul statuii lui Pompei e singur, pe când cad loviturile. Acest Pompei, dealfel, adversarul lui cel mare, nu e decât un om de mâna a doua. Pompei nu numai că nu e la înălțimea lui Cezar sau a lui Cicerone, dar nici măcar nu se compară cu un Cassius sau cu seriosul Marcus Porcius Cato. Cezar, de fapt, îi depășește pe toți. Și nu numai prin însușiri personale, ci prin viziune politică. Acest om, incontestabil foarte departe de perfecțiune, înțelese realitatea timpului său mai bine ca oricine și urmărise scepuri înalte. Greșit a fost asemuit cu vulgari vânători ai puterii. Greșit a fost pus lângă Sulla (căruia Breuil pe bună dreptate îi spune «cel mai mare gangster al epocii»), greșit lângă figuri palide ca ale lui Marius sau Pompei. Greșit, recent, istoricii germani îl făceau patronul stupizilor lor regi – împărați cu mentalitate și preocupări de plutonieri – majori; greșit s’au referit la el dictatorii zilelor noastre, niște brute care nu au avut nici inteligența, nici finețea lui, și mai ales nici măreția concepțiilor lui politico-sociale.

Partidul conservator îl ura pe Cezar nu numai pentrucă vedea în el pe eventualul monarh dar și fiindcă îl confunda cu revoluția socială. Brutus n’a fost nicio clipă exponentul unei mișcări populare, al unei mișcări «de stânga», cum s’ar spune azi. A gândi astfel e o absurditate istorică. «Democratul», pentru a continua vorbirea în limbajul veacului al XX-lea, era Cezar. Casssius, oricât de inteligent, nu pricepuse că republica sub forma ei clasică murise definitiv, că lucrurile se schimbaseră cu totul. Cassius mai ofta după micul oraș din vechime. Cezar era decis să transforme Roma în capitala unui imperiu. În vederea acestui scop, desigur, proceda fără prea multe menajamente. «El transporta cu îndrăzneală din literatură și filosofie în domeniul politic disprețul revoluționar pentru trecutul venerabil al Romei care însuflețea pe atunci tânăra generație de scriitori și gânditori». Cezar reprezenta un punct de vedere realist și utilitar. «El vedea lumea așa cum era». Or, i se opuneau două foițe: întâi, aceea a gripului de cugetători tradiționaliști care anima cercurile conservatoare; a doua, massele care nu pricepeau o politică lipsită de elemente sentimentale, căror le era antipatică o doctrină strict practică. Massele, spune Bagehot, nu sunt atrase de sisteme de conducere bazate doar pe rațiune și utilitate. Le trebue idei
mari, care să le aline și să le entuziasmeze, sentimente care să le cucerească, iar nu argumente care să le convingă.

Dar Cezar își apropiase poporul prin reformele lui sociale și economice. Pe tărâm politic îi era mai indiferent pentrucă nu voia atât schimbări constituționale cât administrative. «Comunitatea moralistă și cuceritoare a vechei Rome» voia s’o ducă la stadiul unei organizații centralizate, al unei «administrații americane». Iată-ne din nou aduși la comparația cu Roosevelt. Expresia de mai sus, a lui Roger Breuil, e confirmată de Ferrero, care și el îl asemuește pe Cezar cu un mare organizator și întreprinzător american. «Dictatura» lui Cezar nu era o monarhie, aceasta îl interesa prea puțin; ci calea spre centralizarea administrativă a imperiului și a realizării reformelor sociale care trebuiau să schimbe radical cadrele învechite ale cetății căreia îi revenise sarcina guvernării lumii. Pusă pe teren politic, peziția lui Cezar e slabă; legal, e condamnabilă. Pusă însă în domeniul ei firesc, acel al tehnicei administrative «pare nespus mai tare». Senatul însuși și-a dat poate inconștient seama de acest lucru refuzând să arunce trupul lui Cezar în Tibru și să-l proclame tiran. Probabil că n’a intrat aci numai teama unui «club» de oameni slabi, preocupați de interese personale, de oameni de afaceri care nu mai îndrăzneau să facă ceea ce făptuiseră cu optzeci de ani înainte senatorii care răpuseseră pe Grachi. Trecând Rubriconul, Cezar s’a pus în afara legalității. Dar deosebirile dintre cele două partide, al cezarienilor și al pompeinilor, n’au fost niciodată prea adânci. Breuil, văzând cadrele sociale identice, le compară cu cele două ramuri ale partidelor franceze de dreapta în secolul al XIX-lea: legitimiștii și bonapartiștii. Acuzația monarhică e mai mult un pretext: Cezar reprezenta o nouă funcțiune a lumii romane, o nouă organizație a ei, așa cum inevitabil avea să se producă odată cu August și primii «împărați» sub presiunea faptelor.

Ca orice om politic care urmărea țeluri mari și avea de luptat cu opoziția hotărîtă a elitei, Cezar a fost silit să se înconjoare cu tot felul de oameni, să recurgă la tot felul de procedee și să utilizeze sloganuri de propagandă demagogică. Brutus, firește, era într’o situație mai ușoară: nu avea ce scuza pentrucă nu propunea nimic. Ca orice om care simte cum puterea se concentrează toată în mâna lui, Cezar n’a fost poate lipsit de unele ispite. A-l învinovăți că era gata să accepte coroana e desigur exagerat. (De s’ar fi gândit s’o facă era tot din spirit de oportunism politic, pur cerebral, nu din prostească concupiscență). Ca orice om subtil și rafinat, Cezar a fost desigur plin de ciudățenii. Brutus, mărginit și simplu, apare desigur mai virtuos. Dar ce imense diferențe, și intelectuale și psihologice.

Nu, oricum am privi lucrurile, Cezar nu poate deveni pentru noi prototipul nesuferit al dictatorilor și nici Brutus simbolul veșnic al virtuților cetățenești. Brutus, mai întâi, nu e decât o firmă, un om de paie, înapoia lui stă voința reală a lui Cassius. Dar trecând peste această precizare, Brutus nu e decât exponentul unor sentimente strict conservatoare. E lipsit de orice plan, de orice idee clară. Dragostea pentru Porcia, spune Breuil, îl ridicase la nivelul cel mai înalt ce-l putea atinge. Dar chiar așa rămânea doar un legalist.

Breuil și-a conceput cartea în timpul ocupației și era natural să fie pornit a-și prezenta eroul ca pe o întruchipare a rezistenței împotriva opresiunii. Intențiile lui Breuil erau indiscutabil bune. Numai că metoda era greșită: a căuta exemple în trecut e pericolos căci sunt situații care nu se repetă aidoma și orice paralelism poate da naștere la confuzii, de nu duce la concluzii inverse. Cezar, departe de a fi strămoșul bestialelor personaje care au asuprit cu nespus sadism și imensă dobitocie pe oamenii de azi, e reamintit cel mai bine de Roosevelt, una din aparițiile cele mai atrăgătoare și mai pasionante ale vieții contemporane. Ca și Roosevelt, fără a fi militar a câștigat războaie grele; ca și Roosevelt, abil așa cum numai conștiința că lupți pentru bine te poate face, a determinat curente de opinie care păreau imposibile; ca și Rosevelt, venind de sus, a lucrat pentru cei mulți; ca și Roosevelt a fost stăpânit de o viziune universală a lucrurilor. Nu degeaba vede Ferrero în Cezar unul din primii «americani». Am adăuga: unul din acele personaje ale lui Wells, care gândesc și văd toate pe plan supranational, la care inteligența și bunătatea sunt egale. Originalitatea unui Cezar sau unui Roosevelt constă în aceea că toate forțele minții și posibilitățile inteligenței practice sunt puse cu sinceritate în slujba dorinței de a face bine. Că metoda administrativă la care se gândea Cezar turbura tradițiile cele mai venerabile ale Romei era adevărat. Explicabilă era dar și ura unei aristocrații romantice și cinstite împotriva lui. Dar, la urma urmei, frazale lui Chateaubriand și ale lui de Maistre, oricât de frumoase, tot nu fac cât codul Napoleon.

Marea eroare a lui Breuil e de a fi căutat să justifice atitudini eontemporare prin referiri istorice. Nu prin comparații ci din examinarea timpului prezent trebuie să obținem întărirea dragostei noastre pentru libertate, motive din ce în ce mai precise și mai tari pentru a respiuge dictatura și metodele ei. Să nu-l invocăm pe Brutus pentrucă pe vremea lui problemele se puneau altfel și cuvintele de azi aveau alte înțelesuri. Să învățăm a iubi libertatea din experiență; s’o prețuim convinși fiind că e bună acum, nu numai odinioară. Să disprețuim și să dușmămm tirania nu pentru ceea ce a fost cândva ci pentru ceea ce am văzut deunăzi că poate face. Dacă iubim pitorescul istoriei ne putem pasiona pentru întâmplările din vremea lui Cezar și a lui Brutus. Dar dacă ne interesează filosofia ei, adică dacă o simțim destul de puternic pentru a o continua fără nicio soluție, să căutam a o stăpâni. De dincolo de Styx umbra lui Marcus Iunius Brutus e oarecum nedeslușită; pe malul ccstălalt sunt destule imbolduri reale pentru a ne întări și a ne călăuzi în lupta neîncetată contra asupririi.


Revista Fundațiilor Regale. Anul XIV, nr. 2, februarie 1947, pp. 135-145.

Kindle