Skip to content

Un nou fel de literatură revoluționară

Kindle

– Mircea Eliade (1907-1986) –

Am în fața mea câteva cărți recente, care s’au bucurat de un imens succes de librărie în Anglia. Lucrul n’ar fi extraordinar dacă ar fi vorba de romane. Un roman de Rosamund Lehman, bunăoară, continuă să se vândă – aproape două luni dela apa­riție – într’o mie de exemplare pe zi. Iar ultimul roman al lui Priestley, They walk in the city, s’a vândut în 50.000 de exemplare înainte de apariție. Îmi amintesc că am văzut în nu știu câte librării, și la Oxford, și la Birmingham, reclame uriașe – scrise pe fâșii de pânză lungi de cinci-șase metri – care anunțau că noul roman al lui Priestley va apare în vitrine la 27 Iulie. Data aceasta era un eveniment. Și ziarele anunțau în fiecare zi câte zeci de mii de exemplare din They walk in the city se vânduseră anticipat. Cifrele erau de o riguroasă precizie. Mi-am notat totalul pe care îl comunicau ziarele din 24 Iulie: 48.783 exemplare. O asemenea sumă e impresionantă, chiar pentru un autor ca Priestley. Este drept că romanul era de mult așteptat, și că era o carte de peste 700 de pagini (așa cum place publicului englezesc să citească). Dar în același sezon literar apăruseră cel puțin trei sau patru cărți care erau tot atât de mult «așteptate»; bunăoară, Eyeless in Gaza al lui Aldous Huxley, roman de peste 600 pagini, anunțat de câțiva ani și care se apropie și el vertiginos de 80.000 exemplare vândute. Sau un nou roman de Charles Morgan, sau Murder in Mesopotamia de Agatha Christie…

Cărțile pe care le am acum în fața mea nu sunt romane. Succesul lor de librărie este cu atât mai semnificativ. O carte de idei sau de controversă care are succes în Anglia, exprimă aproape întotdeauna stările de spirit ale poporului englez din acel ceas istoric. Lucrul poate fi lesne verificat prin exemple. Națiune «protestantă» prin excelență, popor al «liberului examen» – Englezii îmi fac impresia a fi poporul cel mai lesne de înțeles din Europa. Aproape întreg fenomenul englez poate fi explicat prin primatul Bibliei. Dreptul, și mai apoi datoria, de a interpreta personal Scriptura n’a condus numai la reformă și la indivi­dualism. A condus mai ales la pasiunea «izvoarelor», la pasiunea pe care o are orice englez de a se documenta direct pe texte. De aci considerabila importanță a cărții, a izvoarelor directe, în viața britanică (fenomen care se întâlnește la toate popoarele protestante, și care ne explică de ce Johan Bojer are 60.000 citi­tori; fenomen care a creat o cultură «alfabetică» excepțională în toate țările reformate, când dominanta vieții sufletești a trecut de pe planul religios pe plan laic, iluminist). De aceea lipsa de inițiativă a «Statului» englez. (În Anglia, inițiativa aparține numai particularilor.) Oricine poate «crea», în orice direcție. Gestul acesta spiritual – creația personală – se întâlnește nu numai înapoia industriilor și a sectelor, dar și în conștiința cititorului englez cult, care citește cu aceeași pasiune pe Shaw și pe Chesterton, care e comunist și catolic în același timp, care rămâne Shakespea­rean, orice concepție estetică și-ar fi asimilat. Această aparentă duplicitate nu e însă decât manifestarea pasiunii pentru tole­ranță a poporului englez. «Pasiune pentru toleranță», iar nu tole­ranță pur și simplu (ca la popoarele asiatice). Voința de a fi tole­rant; deci, audiatur et altera pars; deci, controversă, discuție, întoarcerea la texte, la izvoare. (Apar în fiecare an zeci de cărți asupra Rusiei, asupra Germaniei, Italiei, Japoniei, Indiei; Truth about Russia, «adevărul» despre ceva văzut, experimentat; măr­turie despre ceva complex și primejdios, cum e, pentru englezi, fenomenul rus și german. Opinia publică britanică suferă astăzi cumplit din cauza Germaniei; bănuiala că s’au făcut nedreptăți Germaniei, și totuși teama de Germani, produce unul din cele mai stranii fenomene colective: temporizarea cu orice mijloc; «să mai așteptăm, să vedem, poate n’o fi așa de rău!». Evident, e vorba de opinia publică engleză – care poate fi surprinsă în scrisorile particularilor publicate de ziare, în reacția spectatorilor la «Jur­nalele» sonore, în conversații întâmplătoare – iar nu de politica Marii Britanii.)

Orice eseist englez cu talent și cu inteligență poate fi sigur că își va găsi repede un public care să îi urmărească toate scrierile. Și cu cât «punctul» său «de vedere» va fi mai personal și mai controversat, cu atât cărțile îi vor fi citite cu mai multă pasiune. Dar despre toți acești eseiști care susțin un «punct de vedere» personal se poate prevedea cu suficientă precizie numărul de cititori care sunt dispuși să le cumpere cărțile. Se întâmplă însă, câteodată, ca anumite cărți de eseuri sau de critică socială să se bucure de un succes mult mai mare; succes care, uneori, nu e justificat nici de talentul nici de inteligența autorilor. Asemenea cărți trebuesc explicate prin ceasul istoric care le-a produs. Ele mărturisesc – cu o precizie nemai întâlnită în alte literaturi – ce gândește sau ce așteaptă poporul englez. Sunt cărți semnifica­tive, și ca atare infinit mai interesante pentru noi chiar decât capodoperele literaturii engleze contemporane. Despre două din aceste cărți semnificative vreau să scriu în notele de față.

Cea dintâi, For sinners only («Numai pentru păcătoși») este scrisă de un gazetar, A. J. Russell (Ed. Hodder and Stoughton, 347 pagini, 5 sh.). A fost publicată în Iulie 1932, și de atunci se retipărește mereu. A ajuns astăzi la 180.000 exemplare vândute. A doua carte este scrisă de un autor tânăr, Beverley Nichols, destul de fecund și versatil; a publicat vreo 16 cărți – romane, povestiri, eseuri – dar numai una din ele, Cry Havoc!, o carte pacifistă, a avut mare succes de public. Totuși, nici acest Cry Havoc! nu se poate compara cu «scandalul» provocat de ultima carte a lui Berveley Nichols, The Fool hath said («Nebunul a spus»; Ed. Jonathan Cape, 317 pagini, 7, 6 sh.), carte care a apărut în Aprilie 1936 și care de atunci s’a vândut în trei-patru ediții pe lună (aproape 100.000 exemplare). For sinners only cuprinde numai documente asupra așa numitului «Oxford Group». The Fool hath said este o carte mai pretențioasă; pornește din filosofie, ajunge la creștinism și sfârșește printr’o vehementă critică a societății și politicii mo­derne. Berveley Nichols este un creștin «extremist»; sau, cum spune el, un «perfect revoluționar». Vrea să trăiască întocmai mesajul lui Christos. Este, în primul rând, un pacifist notoriu. Penultima sa carte, Cry Havoc!, a fost considerabil discutată; chiar de oameni politici renumiți. Maiorul F. Yeats-Brown, autorul faimosului Bengal Lancer, a publicat de curând un volum, The Dogs of War («Câinii Războiului») în care răspunde lui Nichols. Am văzut cartea în vitrine. O bandă lată anunța: Beverley Nichols confuted! Se spune că este cea mai bună și mai inteligentă critică anti-pacifistă din câte s’au publicat. Nichols o discută totuși cu multă grație în The Fool hath said. Și dacă într’adevăr – așa cum înțeleg din fragmentele citate – Major F. Yeats-Brown a încercat să-și justifice teza și cu argumente creștine (celebrele texte, Matei X, 34, Luca XXII, 35-38), apoi nu este un adversar primejdios în fața lui Beverley Nichols. Capitolul Christ and War din cartea lui Nichols este o excelentă lucrare dialectică. Ideea principală se poate lesne rezuma, cu atât mai lesne cu cât amin­tește tezele lui Tolstoi, în deobște cunoscute. Firea omenească poate fi schimbată, spune Beverley Nichols. (Și împotriva acestei afirmații un creștin adevărat n’are nimic de spus; căci Christos a venit ca să schimbe firea omenească. Și, ori crezi că poate fi schimbată – ori nu mai crezi în Christos.) Politica, dela începutul lumii, s’a fundat în deobște pe credința că omul nu poate fi schimbat; că rămâne lacom, vanitos, rău, în orice împrejurări. Ce-ar fi dacă am recuza această credință, profund anti-creștină? se întreabă Beverley Nichols. Politica națiunilor – politica oame­nilor «realiști», cu experiență – n’a putut împiedica războiul cel mare, nici crizele economice, nici crahul financiar. Nimic n’a fost destul de solid, destul de statornic, din câte a făcut omul călăuzit de idealul politic. Argumentul anti-pacifiștilor – că pacifismul creștin e utopic și ineficient – poate fi lesne întors împotriva lor; oare n’a fost politica «realistă» utopică și ineficientă dela începutul lumii până astăzi? Oare s’a oprit vreun război cu «rea­lism» sau cu «forță»? La sfârșitul capitolului despre «Christos și Război», Beverley Nichols dovedește încă odată cât de britanic este, cât de «sportiv»; realiștii au condus lumea tot timpul, și n’au putut împiedica nici un război; să dăm și creștinilor o «șansă», să-i lăsăm și pe ei să încerce…

Succesul cărții lui Beverley Nichols nu se datorește, probabil, numai caracterului ei anti-războinic, ci tensiunii de «revoluție creștină» care străbate The Fool hath said. Într’un timp când toată lumea vorbește de revoluție și când câteva revoluții sociale și naționale au transformat aproape jumătate din Continent – Englezii și-au adus aminte că cea mai mare Revoluție pe care o poate face omul rămâne tot asimilarea mesajului lui Iisus Christos. Oxford Group Mouvement își datorește imensul său succes carac­terului revoluționar al «noii calități de viață» pe care vrea s’o instaureze pe pământ. Poate cel mai semnificativ capitol din cartea lui Beverley Nichols este cel dedicat Grupului dela Oxford, și care se intitulează Cruciați din anul 1936. Semnificativ, pentrucă nu se referă numai la experiențe și credințe personale, ci constată roadele unei mișcări colective, revoluționare, care ar putea schimba fața lumii și crea o nouă etapă istorică. Semnificativ, de asemenea, pentrucă acest capitol explică în bună parte succesul cărții lui Beverley Nichols. Publicul englez și publicul cititor de cărți englezești, în general, urmăresc cu o pasiune mereu crescândă toată literatura relativă la Oxford Group Mouvement. Această mișcare nu are nimic sectar și e cu desăvârșire lipsită de atmosfera de factice și glacial entusiasm, atât de comună «mișcărilor» reli­gioase anglo-saxone. Dimpotrivă, este străbătută de un uluitor realism, de humor și de bună voie. Pentru cine o cunoaște pentru întâia oară, pare mai mult o mișcare studențească sau cercetășească, decât una «revoluționar-creștină». Beverley Nichols pove­stește cum a pătruns și cum a fost câștigat de Oxford Group Mouve­ment. Dar pentru amănunte, pentru acea bogăție de documente omenești care îți îngădue să judeci o mișcare religioasă și so­cială – cartea lui Russel, Numai pentru păcătoși, este incontestabil mai prețioasă. Russel nu e un scriitor; este un gazetar cu mult spirit de observație și cu mult humor. Povestește în câteva sute de pagini cum s’a apropiat de Oxford Group, la început ca să poată scrie articole de succes în presa engleză, ca să se convingă de eficiența «schimbărilor» pe care le realiza Grupul.

Cu vreo 15 ani în urmă, un pastor american, Dr. Frank Buchman, își dă seama – pe când se afla la Oxford – că lumea mo­dernă nu poate fi salvată decât printr’o «revoluție creștină». (E semnificativ amănuntul că această «revoluție spirituală» începe în anul când două alte revoluții politice, naționaliste, se desfă­șurau în Italia și Germania.) Același lucru și-l spun sfinții și reformatorii religioși creștini de aproape două mii de ani. Frank Buchman are însă o incontestabilă «originalitate» asupra tuturor reformatorilor care l-au precedat. El nu «reformează» nimic, nu discută nici o dogmă (în Grup sunt catolici, ortodocși, protestanți), nu critică nici un aspect al Bisericilor istorice. Asemenea lui Buddha, în celebra parabolă, el nu mai are timp de discuții și de dogme. Îl interesează un singur lucru: să «schimbe» viața, să realizeze o nouă calitate de viață. Tehnica este simplă, asemenea tehnicilor creștinilor din primele secole: omul nu e singur, Dum­nezeu are un «plan» pentru fiecare om, cât de umil. Un «plan», adică o semnificație a vieții lui, un lucru de realizat, o «operă» de creat. Omul poate afla «planul» pe care i l-a încredințat Dum­nezeu, prin rugăciune; nu spunând lui Dumnezeu ce vrea el, nu cerând lui Dumnezeu anumite lucruri – ci ascultând ce-i spune El. Tehnica aceasta, simplă și atât de neconvingătoare când este expusă numai în câteva fraze, a «revoluționat» totuși cinci con­tinente. Cartea lui Russell este numai una din numeroasele co­lecții de «fapte», de documente referitoare la virtuțile revolu­ționare ale creștinismului, așa cum le propagă Oxford Group. Și totuși, cât de uluitoare sunt aceste «fapte»! Oameni din toate straturile sociale, care își găsesc o «nouă viață», o viață roditoare, creatoare, caritabilă. Milionari care fac «soviete» în uzinele pe care le conduc. Comuniști care înțeleg că singurul sens al omului este un sens spiritual, creștin, și pornesc să «schimbe» cele mai chinuite zone din Anglia (așa numitele «depressed areas», unde bântue șomajul de șase ani). Profesori universitari de Economie Politică (d. p. Arthur Norval), oameni politici (Lordul Addington, Dr. Duys), preoți, scriitori, ofițeri – din toate țările, din toate continentele, practică zilnic acest «creștinism revoluționar». Nu lipsesc nici «filozofii», cum e de pildă Dr. Phillip Leon, autor al recentei cărți de răsunet, The Ethic of Power. Nu lipsesc nici «sălbatecii»; experiențele lui Cecil Abel în Papua sunt mai efi­ciente decât toate cărțile pe care le-am citit asupra «conversiunii primitivilor».

Omul poate fi «schimbat» dacă se lasă călăuzit de Dumnezeu. Dar, odată «schimbat», problema nu e rezolvată. Timpurile mo­derne nu mai permit o mântuire personală, o soluție personală a dramei morale și religioase. Omul trebue să se «schimbe» ne­contenit, să-și desăvârșească revoluția, «schimbând» pe alții, pro­pagând revoluția creștină. De aceea, Grupul se răspândește verti­ginos. În Iulie, la Birmingham, s’au adunat aproape 20.000 de oameni. În Olanda și țările Scandinave, adunările Grupului ating cifre impresionante. Ceea ce e uluitor, este eficacitatea acestei «revoluții». De când Grupul lucrează în Suedia, veniturile Sta­tului au crescut. Oamenii «schimbați» își plătesc impozitele cu regularitate. În Canada, Președintele Consiliului a mărturisit că «țara e mai ușor de condus de când Grupul a început să lucreze aici». Noua Zelandă și Africa de Sud au experiențe sociale și politice tot atât de uluitoare; ura împotriva Englezilor și a Negrilor s’a atenuat, partide politice vrăjmașe s’au coalizat, etc. «Revoluția creștină» se răspândește cu un ritm rapid în Franța, în Elveția, în Ungaria. Grupuri compacte de Germani au trăit, la houseparty din Iulie 1936, în aceleași corturi cu Francezii. Cântecele Grupului vorbesc necontenit de bridgebuilders, «ziditori de poduri»; poduri între oameni, poduri între națiuni.

Toate acestea ar părea sentimentale și utopice, dacă numărul de fapte care le susține n’ar fi considerabil. Omul nou, spiritual, creștin, pe care îl propovăduiește Grupul, este singurul în stare să rezolve paradoxele lumii moderne. Și, poate, el singur poate salva Europa, salvând cultura și primatul spiritual în același timp. Bunul simț de care a dat atâta dovadă Frank Buchman l-a ajutat să înțeleagă că de nimic nou nu se poate vorbi, înainte de a se realiza un om nou, revoluționar. Totul începe dela om. «It starts a revo­lution, by starting one in you»; începe o revoluție, începând întâi o revoluție în tine!

Succesul cărților lui Beverley Nichols și Russell se explică astfel lesne. Poporul englez, care a făcut cea dintâi revoluție poli­tică și socială fără vărsare de sânge, este astăzi însetat de o nouă revoluție, care să înceapă o nouă istorie, salvând totuși toate valo­rile spirituale pe care omul le-a creat pe acest continent de trei mii de ani încoace. O revoluție care să dea noi semnificații vieții umane; semnificație creștină, spirituală – adică, un sens creștin vieții părăginite a lumii moderne de astăzi.


Revista Fundațiilor Regale. Anul III, nr. 11, 1936, pp. 431-436.
Kindle