Skip to content

Vākyavr̥tti

  1. Mă plec celui prea­iu­bit de Lakṣmī (Viṣṇu), întruparea conștiinței fără de pată, cauza creației-existenței-dizolvării uni­ver­su­lui, putere de neconceput, domn al universului, atotpătrunzătorul înțelept, întruparea infinitului, eliberat de toate le­gă­tu­ri­le, ocean al infinitei beatitudini.
  2. Prin binecuvântarea sa, eu sunt cu adevărat Viṣṇu, iar tot universul nu este decât imaginat pe mine; realizez necontenit în acest fel natura sinelui, fiind întotdeauna prosternat la lotusul picioarelor sale.
  3. Cineva, cu mintea neliniștită și chinuit de focul celor 3 suferințe, înzestrat fiind cu calități precum calmul (śama) etc., îl întreabă pe un maestru venerabil:
  4. – Domnule, doar din îndurare, spune-mi pe scurt despre aceasta: în ce fel pot primi ușor mântuire din această captivitate a existenței?
  5. Maestrul a spus: – Felul tău de rostire pare virtuos, îți voi spune foarte clar despre acesta. Ascultă cu mintea atentă!
  6. Acea cunoaștere cu privire la identitatea dintre jīva și paramātman, care rezultă din aserțiuni precum „Acela ești tu” etc., este această metodă de eliberare.
  7. Discipolul a spus: – Cine este jīva și cine este paramātman? Sau cum este posibilă identitatea celor 2? Sau cum pro­du­ce aserțiunea aceasta: „Acela ești tu” etc.?
  8. Maestrul a spus: – O să vorbim aici și acum despre contemplare. Cine este jīva altul decât tine? Tu m-ai întrebat: „Cine sunt eu?”, ești brahman, desigur și fără îndoială!
  9. Discipolul a spus: – Domnule! Dacă eu nu cunosc cu adevărat clar, nici chiar acum, înțelesul cuvintelor, spune-mi, cum aș putea să înțeleg înțelesul aserțiunii „Eu sunt brahman”?
  10. Maestrul a spus: – Adevărat spus, domnule! Cu privire la aceasta, cu siguranță nu există incoerență. Aici, cauza con­ce­pe­rii înțelesului aserțiunii este cunoașterea înțelesului cuvintelor.
  11. De ce nu este realizat sinele ca fiind Realitatea ce este de natura beatitudinii, întrupare a conștiinței ce este martor ins­tru­men­tu­lui intern și a modificărilor acestuia?
  12. Părăsind atitudinea de identificare cu trupul etc. cugetă neîncetat prin sine la martorul intelectului care este întruparea cu­noaș­te­rii, iar propria-i natură fiind adevărata beatitudine.
  13. Trupul, asemănător urciorului etc., datorită stării de transformare a elementelor grosiere, precum eterul etc., este con­ce­put cu formă etc. – de aceea, fiind asemănător urciorului, este non-sine.
  14. Dacă există convingerea că acest trup este non-sine, datorită puterii argumentelor logice declarate, percepe-l pe ātman ca fiind precum fructul de amla din palmă.
  15. Așa cum văzătorul urciorului este diferit de urcior, nefiind, în niciun caz, urciorul, tot așa și văzătorul trupului este diferit de trup. Reflectează asupra „Eu nu sunt trupul”.
  16. Tot astfel, cercetează: „Eu sunt văzătorul organelor și nicidecum organele”. Reflectează: „Eu nu sunt mintea, intelectul și nici suflul vital”.
  17. „De asemenea, eu nu sunt nici combinația acestora”. Reflectează într-un mod inteligent, prin inferență, asupra văzătorului care este diferit de obiectele sensibile.
  18. Reflectează: „Eu sunt acesta, prin a cărui simplă existență trupul, organele etc. devin capabile de activități precum per­ce­pe­rea etc.”.
  19. Reflectează: „Eu sunt acesta, care animă intelectul etc. și care, fiind cu adevărat precum minereul de fier, este lipsit de orice transformare”.
  20. Reflectează: „Eu sunt acesta care, prin simpla existență, trupul, organele, mintea și suflul vital, deși inerte, apar neinerte ase­me­nea lui ātman”.
  21. Reflectează: „Eu sunt acesta care vede astfel modificările intelectului: «Mintea mea a plecat în altă parte, iar acum a fost oprită»”.
  22. Reflectează: „Eu sunt acesta neschimbător, care cunoaște cu adevărat existența-inexistența în intelect a stării de trezie, a vi­să­rii ori a somnului profund”.
  23. Precum se spune că lampa, care vădește urciorul, este diferită de urcior, tot așa eu, întrupare a conștiinței, sunt cel în­tru­pat care vădește trupul.
  24. Reflectează: „Eu sunt acesta care este cel mai îndrăgit martor dintre toți, pentru care, în cele din urmă, sunt îndrăgite fiul, bo­gă­ția etc.”.
  25. Reflectează: „Eu sunt acesta care prin starea de a fi sălașul supremei iubiri, este martorul a «fie ca niciodată să nu exist, fie ca eu să exist întotdeauna»”.
  26. Datorită stării de a fi neschimbător a lui ātman, există starea de martor și starea de cunoscător. Se spune că „tu” (tvam) de­no­tă acea conștiință care apare ca fiind martorul.
  27. „Tu” (tvam) îl denotă pe cel care este diferit de trup, organe, minte, suflu vital, ego, fiind lipsit pe deplin de cele 6 stări de transformare.
  28. Stabilind astfel înțelesului lui „tu” (tvam), trebuie reflectat din nou asupra înțelesului lui „Acela” (tat) prin metoda res­pin­ge­rii a ceea ce „nu-este-acesta” (neti) și pe calea principiilor reglementatoare directe.
  29. Distrugere completă a păcătoșeniei saṁsāra-ei, este caracterizat ca fiind negrosier etc., are calitatea imperceptibilității etc., respingerea impurității ignoranței,
  30. Este descris în Vede ca „fiind sinele suprem, deplin, caracteristica proprie îi este ființa, fiind beatitudine superioară celor respinse, întruparea conștiinței pure”.
  31. Reflectează: „«Acela» (tat) este brahman”. De către Vede este stabilit că a acestuia este starea de atotcunoaștere, de atot­stă­pâ­ni­re și de atotputernicie.
  32. Reflectează: „«Acela» (tat) este brahman, prin cunoașterea căruia totul este cunoscut” – astfel este prezentat în scrip­tu­ri­le revelate prin nenumărate exemple precum lutul etc.
  33. Reflectează: „«Acela» (tat) este brahman” care, fiind etern, a fost cântat de scripturile revelate, pentru realizarea re­cu­noaș­te­rii, astfel: din «Acela» (tat) apare starea de efect a universului.
  34. Reflectează: „«Acela» (tat) este brahman” care, printr-o investigare aprofundată, a fost stabilit cu mare grijă, de către cei doritori a se elibera, în scripturile vedāntine.
  35. Reflectează: „«Acela» (tat) este brahman”, despre care este auzit în Vede că este cel care pătrunde prin sinele (ātman) făp­tu­ri­lor și care le guvernează pe fiecare dintre acestea.
  36. Reflectează: „«Acela» (tat) este brahman”, cauza stării auctoriale a făpturilor, despre care desigur este auzit în scripturi ca fiind starea celui care dăruiește rezultatele acțiunilor.
  37. Înțelesul cuvintelor „Acela” și „tu” a fost stabilit. Înțelesul aserțiunii este luat acum în considerare. Înțelesul aserțiunii este aici identitatea înțelesurilor celor 2 cuvinte, desigur.
  38. Aici, consensul asupra înțelesului aserțiunii nu este de coexistență sau de particularizare. Credința înțelepților asupra în­țe­le­su­lui aserțiunii este într-o singura și nefragmentată esență.
  39. Cel care apare drept conștiință interioară este cel caracterizat de o nonduală bea­ti­tu­di­ne și a cărui natură este nonduală bea­ti­tu­di­ne, având drept unică ca­rac­te­ris­ti­că conștiința interioară.
  40. Astfel, atunci când este obținută realizarea identității reciproce, atunci cu adevărat ar trebui îndepărtată starea de non-brahman a înțelesului lui „tu” (tvam)
  41. Și starea de nedeslușire a înțelesului lui „Acela” (tat). Dacă astfel stau lucrurile, apoi ce? Ascultă! Conștiința interioară ră­mâ­ne o singură natură de beatitudine deplină.
  42. Iar o aserțiune precum „Acela ești tu” (tat tvam asi) etc. atunci când stabilește identitatea, folosește înțelesurile co­no­ta­ti­ve ale celor 2 cuvinte: „Acela” și „tu”.
  43. Astfel, până când se produce înțelegerea sensului aserțiunii, aserțiunea este explicată de către noi cu grijă, abandonând sen­su­ri­le denotative amestecate ale celor 2 cuvinte.
  44. Ceea ce apare drept suport al nostru în cunoașterea celor 2 cuvinte – conștiință venită în contact cu instrumentul in­tern – este acesta exprimat prin cuvântul „tu” (tvam).
  45. Matrice a universului limitată de māyā, caracterizat de atotcunoaștere etc., amestecat și greu de deslușit, a cărui natură este realitatea – este exprimat prin cuvântul „Acela” (tat).
  46. Deoarece aceste stări ale unicului sunt contrare – starea de a fi interior și imperceptibil, cu starea de a fi al doilea și de­plin – de aceea apare necesitatea sensului conotativ.
  47. Dar, atunci când nu este acceptat sensul denotativ din cauza incompatibilității cu celelalte dovezi, convingerea care re­zul­tă, neseparată de sensul denotativ, este numită sens conotativ (lakṣaṇā).
  48. Sensul conotativ sau o parte a sensului conotativ a aserțiunilor precum „Acela ești tu” (tat tvam asi) etc. este precum al ce­lor 2 cuvinte din propoziția „acesta este el” etc. și nu altul.
  49. Între timp, până ce este obținută pe deplin cunoașterea înțelesului aserțiunii „Eu sunt brahman”, trebuie să fie înzestrat cu calm (śama) etc. și să practice ascultarea (śravaṇa) etc.
  50. Atunci când prin grația unui maestru demn de ascultat cunoașterea (bodha) devine stabilă, atunci omul este pe deplin lip­sit atât de saṁsāra cât și de cauza ei fundamentală (māyā).
  51. Cauza originară a tuturor efectelor fiind distrusă, necondiționat de elementele grosiere și subtile, pe deplin eliberat de lan­țul cauzalității (karman), cu adevărat devine eliberat chiar în acel moment.
  52. Atunci când are loc distrugerea totală a legăturii karman-ului neînceput devine eliberat în timpul vieșii (jīvanmukta), doar pentru puțin timp, datorită efectului karman-ului început.
  53. Lipsit de o nouă reîntrupare este obținută unitatea absolută (kaivalya), lăcaș suprem al lui Viṣṇu, beatitudinea superioară celor respinse.

Astfel se încheie Vākya-vr̥tti, alcătuită de către supremul maestru, ascet pribeag, Śrī Śaṁkarācārya.