Skip to content

Varlaam și Ioasaf – o carte budhistă la noi

Kindle

– Ilie Minea (1881-1943) –

„Aceea ce petrec tot în voia şi în poftele trupului lor părăsind pre ticălosul lor suflet. Aceştia aseamănă unui om ce fugea de un inorog şi nu putea nici cum să rabde şi să târpească strigarea şi sbieretul glasului lui cel groaznic şi înfricoşat, ci fugea tare, ca nu cumva să-l ajungă şi să-l mănânce. Aşa fugind el căzu într’o groapă mare şi dacă căzu într’însa afla acolo un. copaciu şi se apucă de se urcă într’însul şi stătu cu picioarele pe nişte ramuri şi gândiâ, că va fi în pace şi făr’ de nici o grije. Iară dacă se urca el, căută la rădăcina acelui copaciu, şi văzu doi şoareci, unul alb şi altul negru, care rodea totdeauna acel copaciu, în care sta el. Şi atâta-l rosese, cât puţintel eră să ^/ază jos. Deci căută în fundul acelei gropi şi văzu un şarpe mare şi groaznic, ce suflă, şi eşiă din gura lui pară de foc şi veniă cu gura căscată şi cu dinţii rânjiţi numai să-l înghită.
Deci iar căută spre partea, încătr’o sta el cu picioarele şi văzu 4 capete de aspidă, unde se ivea din malul acela, ce eră aproape. Şi caută în sus şi vezu, unde pică dîntr’o ramură ,câte o picătură de miere şi dacă văzu acea f puţinea miere uită de a-şi mai aduce aminte i de acele răutăţi multe, ce-1 încungiurase. Adică f dinafară de acea groapă stă inorogul gata să-l mance, iar în fundul gropii rânjiâ acel şarpe groaznic, ca să-1 înghită, iar eopaciul, în care se urcase, eră puţinei numai ca să cadă, iar picioarele şi le pusese pre nişte ramuri uscate şi putrede şi uită aceste răutăţi şi greutăţi toate şi se porni spre acea ramură, ce pică puţinea miere”. .
Şi apoi vine explicarea: că omul alungat de moarte (inorogul), la a cărui vieaţă ziua şi noaptea (şoarecele alb şi cel negru) rod fără încetare, orbit în conştiinţa sa şi disconsiderând grija sufletului umblă după plăcerile lumii (mierea), * deşi vecinie îl ame ninţă /«^zW (bălauruhf in groapă).
Parabola aceasta s’a răspândit iute şi’n alte cărţi orientalo, cum a iost Calilah va Dimnah, care nu e altceva decât indica Panciatantra, \ ^ prelucrată .în- limba arabă; a mai pătruns deja dela început în cărţile chinezeşti, cum ne arătă Avadânas. Loc a primit şi’n „Gesta Rorriauorum” şi’n cartea greacă vulgară, Apocopos. în literatura bizantină a servit drept bază la o mulţime de poezii, iar impresia profundă, ce a fâcut-o, ne-o arată vestitul relief de pe baptisteriul din Parma.
Autorul biografiei a folosit şi isvoare creştine, precum Apologia lui~ Aristides (din sec. 2.
d. Hr.), iar unde e vorba de datorinţele, ce le are un principe, s’a folosit de oglinda regilor lui Agapetos*.
E vremea,- ca să facem mai de aproape cunoscut şi conţinutul acestui român.
Pe timpul lăţirii creştinismului în Egipet, împărăţia în India împăratul Avenir, Abenner. Supuşii lui erau păgâni şi se închinau la. idoli, ca şi împăratul, în scurtă vreme însă începu şi creştinismul a se lăţi în împărăţia lui; mulţi trăiau în pustnicie. Lui nu-i convine aceasta şi porni
o aprigă goană contra creştinilor şi’n. deosebi sihastrilor.
Dar idolii, la cari se rugă Avenir, nu voiră a-i da nici un copil. în fine i-se naşte unul frumos
de tot: Ioasaf. însă cetitorii în stele, filozofii îi spuseră împăratului, că Ioasaf se va face creştin, îl va încreştinâ şi pe el cu întreagă împărăţia.
Atunci împăratul, ca nu cumva s’ajungă creştin în pre.ajma prinţului, îl crescu în un palat foarte frumos şi pompos, zidit aparte, unde îl serviau numai slugi frumoase şi sănătoase, aşa ca Ioasaf nici habar să n’aibe de năcazurile acestei lumii.
Odată ieşind din palat văzu insă Ioasaf un om bătrân, sbârcit şi încovoiat de greutatea anilor, altădată văzu un orb şi iarăş altădată un mort, va să zică în mod involuntar trebui să ehibzuiască nestatornicia şi nimicnicia vieţii omeneşti.
Pe când sufletul lui e aruncat într’o parte şi’n alta şi mintea lui e muncită de astfel de gânduri, întâlneşte pe sihastrul Varlaam, care-l converteşte la creştinism. înzădar incearcâ regele Avenir să’şi abată copilul dela noua credinţă,
în sfârşit e silit să împartă cu el în jumătate împărăţia. însuş Avenir se botează cu întreagă împărăţia.
Asta ar fi fost o misiune cerească pentru Ioasaf. Drept aceea apoi se retrage’n pustie, iar după moarte moaştele lui aşezate într’o bisericii fac multe minuni.

*
* *

În forma aceasta compusă şi turnată în masivul, strălucitorul material al fantaziei orientale, povestirea despre Varlaam şi Ioasaf a trebuit să lase o zguduitoare impresie asupra creştinilor — ceeace explică şi pretutindenea ei răspândire. Chiar şi felul cum ni s’a păstrat, ne dovedeşte, că a fost privită totdeuna ca un monument, ce insuflă respect, căci pe când textele celorlalte cărţi poporale medievale sunt prea variate şi interpolate, aşa că abia putem bănui un original, ori un codice patern, Varlaam şi Ioasaf a fost tractat de copişti cu evlavia, cu care au fost tractate scrierile sf. Părinţi. Cel mai vechi manuscript grecesc, ce ne-a rămas, datează din secolul X I .
La început romanul fu puţin răspândit, poate flind-că a întârziat sancţiunea bisericei. Abia prin secolul X P a început să cutreere literaturile dimpreună cu istoria tui Sintipa filosoful şi Calilah vă Dimnah, iar răspândirea acestora stă în legătură cu marea mişcare culturală dela vest spre ost
şi dela ost spre vest pornită de cruciate. * * *
Cum am amintit, romanul Varlaam şi Ioasaf a ajuns prima ediţie românească în veacul X V I .
în „învăţăturile lui Neagoe Basarab” scrise în limba slavonă. Manuscriptul cel mai vechiu slav din 1518 1-a publicat St. Novakovic. Probabil dela Slavii de-sud no-a venit prima redacţiune.
De unde-1 va fi tradus Udrişte Năsturel, nu ştim şi e numai ipoteză, când dl Jorga afirmă, că din ruseşte.
La noi, la Români, Varlaam şi Ioasaf a fost o lectură foarte căutată. Poporul cetiâ cu drag smerenia şi săhâstria fiului de împărat, ori auzind-o o ţinea cu duioşie minte, iar când eră inspirat îşi depunea prisosul de dragoste şi stimă faţă de multa lui abnegaţiune /în candida haină a poeziei poporane. Dl Gaster publică două > ântece, colinde, inspirate de acest roman, unul din 1784, altul de pe la începutul secolului XIX*.
Ba la Ruşi există chiar numele de Ioasaf în astfel de cântece.
După Anton Pun dăm şi noi următorul cântec cu substrat luat din roman’:

Acel fiu de împărat mare O prea frumoasă pustie!
Domnul dându-i luminare
O prea frumoasă pustie
A lăsat împărăţie şi c. 1.
Şi a plecat în pustie ‘ .
Cu dor şi cu multă jale
Cântând în astfel pe cale:
O prea frumoasă pustie!
Mă rog din inimă ţie
Primeşto-ma pe mine..
Ca să vieţuesc în tine; “,
A ta desime să nu-mi fie,
Sceptrul de împărăţie;
Pre tine te voi d’a acuma
Ca să-mi fii tată şi mamă;
Şi-ale tale rămurele
A-mi fi surorile mele;
Si din tine brăzisorii
Voi să-mi fie frăţişorii;
Si toate lemnele crude
Să-mi fie în loc de rude;
S-aîe tale floricele
Ca nepoţi şi nepoţele,
Mă rog iar pustie ţie .
Milă de mine să-ţi fie
Şi să mă fereşti de toate
Păzindu-mă ‘n zi şi noapte,
De năluciri» de ispite
Şi de fiarele cumplite.
Să mă ‘ntăreşti în răbdare
Dându-mi bună cugetare;
Să sufer vara căldura
Şi iarna degerătura.
De mă-i vedea într’o durere
Să-mi dai a ta mângăere
Stând doftor boalelor grele
Si balzam ranelor mele Ca din lume, când m-oi duce
Să-mi poci da sufletul dulce
Intr’ aceluia mână
Ce m-a zidit din ţărână. –
Din toate acestea rezultă, că romanul
Varlaam şi Ioasaf la timpul său a fost tare răspândit
printre popor captivându-1 până’ntracolo,
că fu sujet de poezie poporană, ceeace de altă
parte ne arată, că şi literatura poporană îşi are \
desvoltarea sa legată de timp şi că literatura
scrisă, dacă e poporală, poate influinţâ literatura
poporană, ce derivă dela popor, ca autor.

 


Krumbacher, op. cit. pag. 887.

Aici amintim,, că o astfel de cart* a apărut şi la popoarele
învecinate. Sf. Stefan adecăj rege al Ungariei îacă a scris nişte
s f a t u r i cătră fiul său Emeric. Şi oare nu va fi cunoscut el cartea
lui Agapetos, care a servit drept isvor şi la romanul V a r l a a m şi
I o a s a f ? ; că.ş’au scris aceste învăţături în limba slavonă, a documentat-
o cu prisosinţă profesorul din Petersburg, S î r e u.

Vezi Gaster. op. cit. pag. 47—-50. 


Foaia Diecezană. Anul XXI, nr. 17, 23 Aprilie 1906, pp. 3-5.

Kindle