Skip to content

X.71 – Imn Înțelepciunii

Cuvântul-prim, în lume, ca germen al vorbirii,
A fost Brahmanaspati, – (s-o spuneți orișicui);
Tot astfel, orice lucru, spre a-i pricepe chipul,
A căpătat un nume după măsura lui.

Și tot ce-a fost în oameni, mai bun, mai cald, mai bine,
A căpătat o formă și-un nume-adevărat,
Abia în clipa-n care descoperindu-și taina,
Străvechii oameni, prieteni cu zeii s-au legat.

Acolo unde Rișii au plăsmuit vorbirea,
Dând gândului vestminte, făcînd-o auzită,
Trecând-o și prin suflet și curățindu-i zgura,
Precum făina morii se curăță prin sită.

Prin felul de gândire, prin ordinea vorbirii,
Se recunosc brahmanii, din orice loc ar fi,
Își recunosc și clanul și treapta-nțelepciunii,
Doar după-nvățătură și felul de-a vorbi.

Prin jertfele prin care brahmanii cheamă zeii,
Coboară în adîncuri pe-al graiului făgaș,
Și cată cu ardoare în inima smerită,
Cuvinte potrivite pe-al gîndului lăcaș.

Când au găsit acolo în sfintele adâncuri,
Cuvântul magic, singur, știutul de profeți,
L-au scos sclipind afară și dăruindu-l lumii,
L-au răspîndit prin cântec cei șapte cântăreți.

Dac-a avut vedenii, n-a fost nimic aevea,
Dacă-i păru c-aude, urechea l-a mințit;
Imaginea zărită a fost înșelătoare,
– Femeie-ndrăgostită cu chip-mpodobit.

Iar de cumva, vreunul, în Sacra-Adunare,
Stă împietrit și mândru ca oamenii sătui,
Pe-acela niciodată nu-l puneți la-ncercare:
Să știți că-i o himeră învățătura lui.

Știința lui nu-i vacă cu ugerile pline,
Ci doar înșelătoare icoane și culori,
Că el aude numai părelnice cuvinte,
Ce nu vor da de-a pururi nici fructe și nici flori.

Brahmanul ce vreodată și-a părăsit un prieten,
Deși-i era asemeni, la fel de învățat,
Va pierde pe vecie a graiului virtute
Și drumul mântuirii pe veci e încuiat.

Uitați-vă la oameni: urechi, și ochi, și gură,
Dar ce deosebire e totuși între ei;
Prin spirit le aleargă gândiri deosebite,
Și osebite haruri în râvna către zei.

Cu toți ei sunt asemeni cu apele din lacuri:
Adânci, de-ajung la umăr, ori alții pân-la gură,
Dar cei ce ne sunt prieteni, – ne răcoresc ca râul,
Când mergi la scăldătoare pe-a soarelui căldură.

Când brahmanii se-adună’n conclavuri tăinuite,
Și-n inimă cresc limpezi imagini și idei,
Cuvinte potrivite, și imnuri, și formule,
Se nasc și prind viață rostite cu temei.

Atunci, cei plini de haruri se leapădă de-acela
În care duhul trage spre zeii cei obscuri,
În timp ce adunarea grăind sărbătorește,
Rostește grav versete din Sacrele-Scripturi.

Acei brahmani în care nu-i vie sârguința,
Și la mijloc de cale oprescu-se mirați,
Își vor avea-ntreruptă desăvârșirii calea,
Și nici nu vor ajunge brahmani adevărați.

Vorbirea lor e seacă, și trudnică, și goală,
Nepricepând nimica, nimic nu ne vestesc;
Ca apele din baltă stătute și bolnave,
Sub care doar miazme amare putrezesc.

De brahmanul în care stăpână e virtutea,
Se bucură din suflet întregul său conclav,
El vine-n adunare zâmbind cu modestie,
Cu dârza stăpânire-a războinicului brav,

Căci el le dă la ceilalți din harul său virtute,
Le agonisește hrana și duhul le sfințește,
Și-n lupta ce brahmanii o dau cu destrămarea
E pavăză acelui pe care îl slujește.

Dintre brahmani, întâiul sporește-n vers cântarea,
Al doilea se rostește în ceremonial,
Al treilea recită știința învățată
Și-al patrulea răspunde de-al jertfei ritual.


Texte alese din lirica sanscrită. Tălmăcire de Charlotte Filitti și Ion Larian Postolache. București: Ed. Albatros, 1973, p. 42-46.